Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

africană. de diverse tipuri. America centrală şi de sud. cel puţin formală. oraşe state. Africa. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. faţă de un imperiu sau un regat. cu cele din vestul şi centrul continentului). umma. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. Există. la populaţiile de vânători culegători . caracterizate în general prin lipsa. a suveranităţii desăvârşite. de asemenea. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. 2. în general. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. Există. în lumea asiatică. Alte forme de organizare politică sunt principatele. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). etc. Asia. O regăsim în lumea islamică. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. cel puţin teoretică.). conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. dependente sau nu de o organizare politică superioară. americană. Cazuri de acest tip găsim în Europa. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. organizate în bande de vânătoare. Toată hrana 5 . 1. putem presupune că structura socială era una egalitară. De exemplu. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. consilii orăşeneşti. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). şi prin supunerea. sociale şi de organizare familială.formală. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. pe măsura organizării statului papal. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. în multe privinţe.

Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. De asemenea. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. conform unor reguli clare. unele grupuri practicând poligamia. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . gen şi vârstă. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). ci în cel mai bun caz de competenţele lor. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. fie prin creşterea animalelor. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). probe dificile. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. foarte importante sunt cele legate de vârstă. care presupun uneori iniţieri. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor.obţinută se împărţea. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. dar femeile participau. 6 . Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). cele mai multe însă fiind monogame. La eschimoşi. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. rudenie. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). în care producerea hranei. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. sau mai valorizată social. ca la pigmei sau boşimani. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. nu existau posibilităţi de stocare. prin vânătoare şi pescuit. între toţi membrii grupului.

Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. (grupuri matriliniare). soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). din punctul nostru de vedere. neamul. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. în unele insule din Pacific. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. mai multe capete de animale aduse ca zestre. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. De asemenea. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Aceste grupuri îşi socotesc. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. dar şi triburile Hopi şi Crow). 7 .Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Exista însă şi poliandrie. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Ca şi vânătorii-culegători. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. care se revendică de la un strămoş comun. de regulă. Adeseori. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. sau mai mult pământ. la foarte puţine societăţi. social şi politic în societăţile tribale. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. de la o plantă sau un animal sacru. alcătuită din trei generaţii.

practicau poliandria). diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. Natura economiei. care. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. care adesea tind să aibă caracter ereditar. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. statutul femeilor era mai înalt. În societăţile matriliniare. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. ele având un rol important în activitatea economică. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. care erau strict subordonate bărbaţilor. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. şi anume cea între liberi şi 8 . Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. de asemenea. De asemenea.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. ca de exemplu la irochezi.

spaţiul islamic. pentru anumite segmente ale populaţiei. Japonia. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. turci. prestigiul social şi politic al familiilor. social şi politic de către bărbaţi. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. indieni. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. China. pe de o parte. alte populaţii asiatice. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. americane. africane.non-liberi. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. Statele din Europa. Practicarea agriculturii pe scară largă. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. ea fiind dominată economic. sau al şefilor incaşi). care caracterizează economia statelor. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Statutul femeii rămâne unul inferior. mongoli. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. polineziene. şi meşteşugari şi negustori. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. domesticirea unor animale variate. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). De asemenea. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. au 9 . etc. la arabi. Agricultura intensivă. pe de altă parte.

în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. specialiştii sacrului. La azteci. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. Desigur. precum sacerdoţii de diferite tipuri. inclusiv în Europa. cu transmiterea ereditară a statutului. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. în care creştinismul a reuşit să impună. Astfel. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. În America centrală şi de sud. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia.folosit monedă din metale preţioase. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. Se adaugă. De asemenea. cu destulă greutate. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. Islamul. după constituirea statului. În Asia. Europa. preoţii sau călugării. monogamia strictă. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. în cele mai 10 . mulţi fiind meniţi sacrificiilor. Familia. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). predomina familia extinsă. care tolera sclavia. În cele mai multe dintre aceste societăţi. în unele cazuri. în cadrul societăţilor organizate în stat. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. precum în Arabia. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». de aceea. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. rămâne o structură socială importantă.

în parte şi datorită 11 . puterea. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. de o manieră mai concretă. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. în care mitologia vedică este reinterpretată. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Hr. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. etc. 3. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. unele împărătese chineze). şi secolul V d. Astfel. iar altele reprezintă creaţii noi. Hr. pe parcursul prelegerilor următoare.1. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului.). evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. femeia era asociată cu sfera privată. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. budismul dispare practic din ţara sa de origine. în general se constată continuitatea. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. În schimb. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. haremul islamic sau chinez. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. cazurile de femei care au reuşit să exercite. între secolul VI î. Vom analiza. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii.3. 1.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. In India. Hr. Aspecte religioase Din punct de vedere religios.. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. 1. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat.

In China. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare.. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor.Hr. Acesta. Shiva. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. şi o mare zeiţă. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. abluţiunile rituale. abolirea sistemului castelor. În Japonia. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. ofrandele şi libaţiile. Religie politeistă. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. apare religia sikh. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. In secolul al XVI-lea. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. tehnicile yoga. etc. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. dintre care Krishna şi Rama). shintoismul. Hr. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. un monoteism consecvent. care au adoptat budismul (secolul IV d. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. problemele teologice. pe tot parcursul evului mediu. Fiind o creaţie artificială. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. teoria castelor. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului.influenţei budismului. sec. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Tot în secolul al XVI-lea. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. budismul coexistă cu religia naţională. Coreea.

s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme.). etc. dar bazându-se pe evoluţia locală. Începând din nordul continentului. islamul. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. Izanami şi Izanagi. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. conform profeţiei. în Peninsula Arabică. au o serie de practici şamanice. lună. sub influenţa arabă. Viracocha). în secolul al XVIlea. spre soare-apune. apă. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. în secolul al VII-lea. cu eroi civilizatori şi salvatori. 13 . şamanism şi religii politeiste. din spaţiul marilor civilizaţii maya. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. creştinismul şi iudaismul. zeiţa soarelui. sunt practicate sacrificii umane. de culte animiste. Aceste religii au un panteon foarte complex. cartoful). 3. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. altare aflate în locuinţele credincioşilor. elementelor naturale (cer. Acest mit a sost. de altfel. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. aztecă şi incaşă. apare. venerează spiritele strămoşilor. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. In concepţia japoneză. 1. un al treilea mare monoteism al lumii. din care apar apoi celelalte zităţi. care. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. 2. Sub posibila lor influenţă. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. soare. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte.

(partizanii ideii imamului ascuns. caracterul nedrept al sclaviei. ginerele său. şi Ali. În urma unor complexe evoluţii politice. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. creatorul lumii şi al oamenilor. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). divinitate unică. tribul Quraish. Ca atare. care va reveni 14 . Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Profetul (Rasul). Primul între aceşti aleşi este Muhammad. şi Muhammad. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. transcendentă. de tipul sfinţilor intercesori. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. născuţi din Fatima. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. fiica acestuia. Prin arhanghelul Gabriel. un fiu natural al lui Ali. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. din Mecca. un fiu secret al lui Hasan. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. atotputernică şi atotprezentă. Şiiţi refuză sunna. între care duodecimanii. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. născut pe la 570 în familia Hasim. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. singurii califi legitimi au fost Ali. care provin din Fatima. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). care au avut efect în planul doctrinar. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. fii acestuia Hasan şi Husein. simplu muritor. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii.

suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.Hr. septimanii. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Se spune că pe la 958. o ramură a acestora din urmă. Sinagogile. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Centrul vieţi religioase. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. se dezvoltă Cabala. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi a Talmudului. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. comentarii la Mişna. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. stăpân al Universului). ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. Convins de argumentele iudaice. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. De asemenea. prin dezvoltarea Mişnei.Hr. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. fiind exponenţi de seamă ai 15 . musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. de prin secolul al IV-lea d.ca Mahdi. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. etc. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Hr. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. colecţie de legi rabinice. ca locuri de studiu şi de cult. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. ismaeliţii sau Asasinii. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. a ortodoxiei. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea.

Spre sfârşitul perioadei medievale. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. cu limbi şi culturi diferite. în mare. 1. demonstrau gravitatea acestor probleme. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). China 2. 1. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Creştinismul. 2. În cele din urmă. de-a lungul celor două axe majore. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. articulat. persecutaţi în ţările occidentale. cu vocaţie misionară. între care populaţia Han era majoritară. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 2.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. într-o relativă linişte. sec. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Caracteristici generale China se prezenta. ca un mozaic de populaţii. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. 16 . Civilizaţiile extraeuropene 2. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme.

Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. atestat încă din dinastia Han. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. deşi uneori pot exista conflicte. al unei culori şi al unui punct cardinal. culte) . în conducere au fost preferaţi eunucii. taoismului şi budismului. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). fără să se renunţe cu totul la mandarini. 17 . dinastie de origine mongolă).China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. primul împărat de origine ţărănească. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Yuan (1279-1368. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. armată. în pofida momentelor de ruptură. cunoaşterea doctrinei confucianiste. Continuitatea. religii care nu se exclud reciproc. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. lucrări publice. populaţii originare în regiunile nordice. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. În timpul dinastiei Ming. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. finanţe. justiţie. Ming (1368-1644). Examenele erau scrise. din dinastia Tang (680). şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. şi în cele din urmă prin a se siniza. şi verificau cultura generală a candidaţilor. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Song (960-1279). Imperiul chinez este unul universal. Tang (618-907). cu şase ministere (afaceri publice. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Acest sistem. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie.

cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. populaţie de origine turco-mongolă. Tuo ba (sau Tabghatch). demografică. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Acestea au fost înlocuite cu mercenari.Consiliul de Stat. "a celor şaisprezece regate". anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. În această perioadă tulbure. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. economică. Ruan ruan. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. În ceea ce priveşte armata. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. ca şi în Europa. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). dincolo de Fluviul Galben. între 311. Marele Secretariat imperial. care transcria şi controla decretele imperiale. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. contribuind la sinizarea acestei regiuni. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. mereu mai numeroase. fără însă ca eficienţa trupelor. şi în China.1. Această perioadă este numită. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. să crească proporţional. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. care par să fi fost avari. în mod tradiţional. 2. 18 . care redacta textele oficiale. În nord. din secolul al III-lea.2. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. Cancelaria imperială. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari.

în 751. care obţin. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. către Asia Centrală şi către Coreea. în 755. capitala imperiului. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. care reuşeşte să cucerească. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. China cunoaşte o perioadă dificilă. A fost stabilizată economia. s-a sinizat din punct de vedere cultural. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). iar sistemul de examene a fost reluat. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705).Reunificarea a fost opera nordului. An Lu shan. scutite de taxe şi de 19 . Pericolul reprezentat de neamurile turcice. regionalismele. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". Puterea centrală încearcă să reacţioneze. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. ceea ce a contribuit. s-a diminuat. prin unificarea monetară. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. reforme administrative şi militare. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. victoria pe râul Talas. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. foarte importante în perioadele precedente. în timpul dinastiei Sui (581-618). în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. a reuşit să reorganizeze imperiul. Chang an. Forţele centrifuge. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. până atunci budistă. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. ceai. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. băuturi alcolice). dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. mai ales în perioada următoare. iar Japonia. care. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. impozite indirecte pe sare.

pentru a relansa circulaţia monetară. O transformare profundă afecta societatea chineză. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. după model chinez. întemeind proprie lor dinastie. datorită mongolilor. pretind şi obţin tributuri. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. ceea ce conduce. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. care fuseseră subordonaţi statului Liao. în schimb. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Unificarea este reuşită. uigurii. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . În 1038. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. De partea poporului prin origine. datorată şi refugiaţilor din nord. care instaurează dinastia Song (960-1279). Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. Turcii. sub numele Song de Sud. din nord s-a exercitat o continuă presiune. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. Pentru a mări masa de contribuabili. Jin. djurceţii. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". cu capitala în zona actualului Beijing. de Zhao Kuang yin. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. Din 1115. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. În sud se reconstituia dinastia Song. în 1234.serviciul militar). de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. pentru un secol şi jumătate. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. aproape fără luptă. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. prin constituirea categoriei negustorilor. taie Drumul Mătăsii. În această perioadă. În secolul XI. Până în 960.

Marele Secretariat imperial e suprimat. 21 . Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. precum Coreea. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. desăvârşită în 1279. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Oamenii aveau statute profesionale rigide. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. după ce. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. care avea însă doar un caracter formal. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. ca în epoca Song. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. Teoretic. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. destinate hergheliilor şefilor militari. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Japonia. Puterea imperială devenise despotică. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. De asemenea. cu staţii de cai de schimb. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist.cucerirea mongolă. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Vietnam. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. transmise ereditar. în 1271. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii.

Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. acestea există în număr mic. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. raportată la condiţiile epocii. caracteristici climatice şi de civilizaţie. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. o putem considera explozivă. şi China de sud. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Astfel. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. China medievală era impărţită în două mari zone. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. cele mai importante în imperiu. de ordin tehnologic. şi a permis o creştere demografică pe care. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. în diferite etape ale istoriei. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . devenind de 1 la 2 între nord şi sud. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. în general. cei mai mulţi în zonele sudice. În aceste condiţii. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. vin din aceste regiuni nordice. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. În funcţie de relief. China de Nord. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Raportul demografic se inversase astfel. Pe de altă parte. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. astfel încât.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. Astfel. aflată într-o poziţie inferioară. în sud. cultural. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. De altfel. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului.

desprindă. Religia In China. virtute omenească. cât şi regulile de convieţuire civilizată. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. în cele din urmă. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. pentru confucianişti. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). daoismul şi budismul. respect pentru superiori sau vârstnici. 2. al VI-lea î. în scopul de a oferi o armătură religioasă. latinizat de iezuiţi în Confucius. Astfel. umanitate.3. concept ce desemnează atât riturile. Confucianismul. pornită. urmat de numeroşi alţi gânditori. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. confucianismul. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Li. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Convieţuirea. Această sinteză a înglobat elemente budiste. dintre care figuri dominante 23 . epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste.1. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Hr. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. în general paşnică. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. a devenit. pe tot parcursul evului mediu. consideraţie pentru ceilalţi. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită.). în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. centrându-se în jurul conceptului Ren. Numărul mare de locuitori.

el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. morală şi politică. Budismul pătrunsese din secolul I d. Literal. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. reprezentant al şcolii Raţiunii.Hr. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. Din punct de vedere metafizic. Lao Zi. De asemenea. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. Antiintelectualist. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). Dao este principiul superior. scriitori artişti. dar şi în Coreea şi Japonia. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). dao înseamnă cale. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. şi Cheng Yi (1033-1107). Din secolele III-IV. cât în expunerea novatoare. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. a ideilor înaintaşilor. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. într-o cuprinzătoare sinteză. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. ci să-şi observe propriul spirit. potrivit legendei. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. opusă unităţii reprezentată de Dao. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. orientat mai mult spre idealism. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . In vremea dinastiilor Sui şi Tang. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. poeţi. Daoismul ar fi fost întemeiat. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China.. devenind astfel un principiu de ordine naturală.

sec. profund influenţat de taoism. Coreea. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cele mai importante fiind cele indiene. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. dar influentă pe plan social şi politic. în evul mediu o religie importantă şi influentă. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. şi ulterior. un conglomerat de popoare.4. Budismul chinez. China reprezenta de fapt. în evul mediu. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. şi nu sunete. Hr. Notând idei. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. cele islamice. din partea kitanilor. cele venite din Asia Centrală.intense persecuţii ale budismului. 2. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. în afară de sistemul examenelor. uneori chiar în palatul imperial. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Pe de altă parte. şi scrierea. djurceţilor şi mongolilor. dar şi în capitală. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. care au adoptat budismul (secolul IV d. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. în urma promovării unor examene. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. mai ales în oraşe. cu limbi diferite.1. mai ales după cucerirea mongolă. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. în prezenţa suveranului. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. indiferent de originea lor socială. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. rămâne însă. 25 .

iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. se pare. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. inclusiv al ilustraţiilor. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. cum au fost negustorii. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare.). reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). pentru populaţiile din Asia Centrală. pentru că el necesita mii de caractere. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. de exemplu a poeziei. noul gen al « simplelor note ». Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. în China epocii Song. Oricum. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. prin secolul al XIV-lea. Hr. cele coreeană sau 26 . Totuşi. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Cunoscând mai puţin limba clasică. în Coreea. arhaică. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Desigur. literaţii-funcţionari. teatrul. japoneză. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. reprezentate de oraşe. difuzarea operelor scrise. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. principalul focar cultural al Chinei medievale. De asemenea.etc. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Povestirile.

În epoca Yuan.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. etc . De asemenea. de către Ou Yang Xiu. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . pătrund influenţe mongole şi musulmane. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. realizată de Si Ma Guang. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. realizt în secolul al XIV-lea. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. publicată în 1060. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. spre sfârşitul dinastiei Yan. Tot un roman istoric. Cronica Tang. mai ales cel în limbile vorbite. ilustrate de genul ci. în general privind dinastiile precedente. în vremea dinastiei Song se realizează. realizate în zeci de volume. arheologia chiar. mici poeme lirice. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. Yong Le. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. în 22. teatrul. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. se dezvoltă filologia clasică. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. romanul. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. chitara cu trei coarde. cu metrică strictă.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. epigrafia. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. de asemenea strâns legată de muzică. a fost cel realizat de Shi Nai An. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. pe cât se pare. de către Luo Guanzhong. 937 de capitole. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. din ordin imperial. interzis celor de rând). Astfel. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. în oraşul « purpuriu ».

precum pictura. Evoluţia ştiinţei chineze este. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. uneori chiar miniaturală. deoarece. în linii mari. de aceea construcţiile sunt zvelte. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. producţia de porţelanuri şi lacuri. 28 . De exemplu.senzaţiei de materialitate. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. producţia de porţelan atinge apogeul. strâns legată de poezie şi de literatură. considerată « moartă ». care uneori sunt chiar eliminaţi. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. în general. ale vieţii de zi cu zi. de apăsare. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming.5. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. 2. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. în general. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. acesta evită linia dreaptă. legată de cea a societăţii în ansamblu. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite.1. ci stâlpilor sau coloanelor. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. pe hârtie sau pe mătase. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. iar după sporirea contactelor cu europenii. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. caligrafia. Sculptura chineză nu are.

sub redacţia lui Zhu Shijie. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. ci şi Africa şi chiar Europa. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. pe baze hidraulice. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. regulată şi continuă. firesc. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Progresele cartografiei se repercutează. În domeniul matematicii. în epoca Song. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. Astfel. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. În timpul dinastiei Yuan. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. şi asupra realizării hărţilor terestre. Puţin propice creaţiei culturale în general. căci alături de progresele matematicii. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. în 1090. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. la nivelul tehnicii. Încă din secolul al XI-lea. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. la realizarea de hărţi în relief. care.Trebuie început. Shao Yong. Se ajunsese. în secolul al XI-lea. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. mai ales prin dezvoltarea algebrei. în secolul al XVI-lea. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. pentru desenarea hărţilor celeste. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. prin Biroul astronomic de la Nanjing. 29 . Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. De asemenea.

a busolei. călugărul taoist Zhu Siben realiza. perfecţionarea turnării fierului. crabi. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. citrice. Caracteristici generale 30 . un mare atlas. în urma a nouă ani de muncă. 2. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. 2. efedrina sau ginsengul. de închidere în faţa influenţelor externe. La începutul secolului al XIV-lea.2. Din secolul al XIV-lea. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. precum fierul pentru tratarea anemiilor. bujori. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. India 2. savant şi om politic. păsări. crizanteme. ginecologia. etc. unde munca umană era foarte ieftină. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. În planul tehnicii. caolinul. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. Yuditu. bambus. camforul. iar pe de altă parte.inventate de Shen Gua. obţinut din planta numită chaulmoogra. bolile infecţioase şi vasculare. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. în cercetările privind pediatria. cu rezultate remarcabile.1.

întemeind statul Gupta. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. cum a mai fost numită această formaţiune. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. învăţaţi). 975-1189).India. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi.2. de către împăratul persan Chosroes. dintre care unele erau seminegroide. în mare. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. la începutul secolului al IV-lea. În afara sistemului castelor se aflau paria. în cele din urmă. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. pe platoul Deccan. erau indoeuropene.2. De asemenea. vayşia (neguţători). India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. Se adaugă Islamul. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. precum arienii. budismul în declin coexistând cu hinduismul. Ghandragupta. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. 2. sau intangibilii. aliat cu turcii. la 31 . IV-IX). vechea capitală a regilor Maurya. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. care a condus la generalizarea sistemului castelor. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. extrem de numeroase. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. în 565. religie sincretică şi politeistă. unde astăzi se află şi alte state. dar care pot. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. principe din Patalipputra. cu capitala la Badami. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. kşatria (războinici). În timpul Imperiului Gupta. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. sudra (agricultori). La sud de Narbada. şi regatul Pallava (sec. iar altele. exista o mare diversitate religioasă. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam.

asigură Indiei 275 de ani de pace. După 1206. În valea Kabulului. dar îşi păstra şi diviziunea politică. La sfârşitul domniei lui Harsha. VIII-XII) era orientat spre răsărit. în Malaysia şi Indonezia. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. numit Sultanatul de la Delhi. în 731. şi îşi constituie propriul stat. se constituia Kapisha. Din 712 era ocupat regatul din Sind. în Siam.răsărit de acesta. care se islamiza apoi. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. Înfrângerea arabilor la Navsari. anul morţii lui Muhammad. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. 32 . cu capitala la Kabul. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. stabilindu-şi capitala la Delhi. din secolul XI. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. împărţit între diferite statulţe. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. Spre vest. Aceştia erau un fel de şefi de clan. VII . India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). inclusiv musulmane. cu excepţia extremităţii sale sudice. În secolul al XII-lea. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. pe coasta de răsărit. şi care încercau să reziste avansului musulman. cucerit de englezi la începtul sec. stând la baza civilizaţiei khmere. Este o perioadă de strălucire culturală. în valea Indusului. un stat vasal al Chinei. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. treptat. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. XIX). cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual).

şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. la Panipat. În 1526. În secolul al XVI-lea. în frunte cu Babur. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. de tradiţie antică. condus de maharajahi indieni. Religia In India. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. Cel mai 33 . imperiul mogul intra în declin. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. din Asia Centrală. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli.2. şi Mahayana. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. conducătorul Ferghanei. condus de o dinastie de şahi musulmani. În secolul al XVII-lea. Marele Vehicul. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. 2.. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. un descendent al lui Timur Lenk. în zona de sud. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. şi ca atare ele trebuie redescoperite. un emir turc. Între acestea. conduse de musulmani sau de hinduşi. întemeiat în 1336. Micul Vehicul. în zonele sale centrale şi sudice.Hr. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). şi imperiul Vijayanagara. statul Bahmani. Şah Jahan. reîncarnare a lui Buddha etern. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han.3. fondat în 1347. Nepotul lui. în zonele centrale şi vestice. între care cele mai importante erau Hinayana.

teoria castelor. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. problemele teologice. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. în parte şi datorită influenţei budismului. pe la jumătatea secolului al XI-lea. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. între care budsimul tantric. Religie politeistă.. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. În schimb. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. Importanţa elementului feminin. în India dar mai ales în Extremul Orient. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. Shiva. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. etc. budismul dispare practic din ţara sa de origine. dintre care Krishna şi Rama). tehnicile yoga. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. şi o mare zeiţă. Vishnu ( şi avatarurile sale. În perioada care ne interesează. Hr. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. şi secolul V d. În cadrul acestei forme de budism. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. între secolul VI î. Hr. Dintre aceşi bodhisattva.

eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. şi cea a lumii reale. s-a divizat ulteiror în două direcţii. ofrandele şi libaţiile. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. 35 . mare interpret al Vedantei. realizate. care au încercat. principiul universal.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Spre deosebire de budism. o apropiere între sufism şi vedanta. în perioada noastră. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. cea din nord. mai târziu. Jainismul a fost o altă religie care promitea. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. În secolul al XII-lea. ca şi budismul. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. propune o interpretare diferită. care se conducea mai ales după textele tamile. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. numită Srivaisnava. După el. abluţiunile rituale. Nimbarka. ca şi budismul. tengalai. iar în evul mediu a suferit. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. dualistă a Vedantei. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. indiferent de casta căreia îi aparţineau. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. şi cea din sud. vadagalai. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. brahman adorator al lui Vişnu. importantă este doctrina lui Ramanuja. Adorator al lui Vişnu. între care. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. o cunoaştere şi o conduită corecte. Madhva (1238-1317). ceea ce a influenţat cristalizarea. În vremea imperiului Gupta. Şcoala întemeiată de el. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. Vedanta. Întemeietorul său. el nu făcea distincţii între credincioşi. brahman tamil din secolul al XI-lea. ar fi prin secolele VIV î. identificată cu Vişnu. persecuţiile generate de Islam. Hr. fidelă textelor sanscrite. Jina sau Mahavira. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii.

Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. recrutată mai ales din castele superioare. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. ca pretutindeni în acea vreme. al XII-lea) un idiom artificial. dar şi datorită influenţelor externe. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. unei elite. limba de cultură a Asiei Centrale. marathi. assami. căci şi aici. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. în care au fost scrise marile opere. 36 . tamilă. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei.probabil în prileme veacuri creştine. bengali. 2. China şi Asia Centrală. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. şi în principal din cea a brahmanilor. în teoriile sale psihologice fundamentale. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. şi limbile vorbite. nu e mai puţin adevărat că yoga. dar care a devenit de la un moment dat (sec. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. ca şi în alte arii culturale. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. sanscrita. să fie diferite : hindi. a existat o dihotomie între limba savantă. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. devenite vehicole ale creaţiei literare. Învăţământul era rezervat în India. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. etc. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. 2. la care învăţau mii de studentţI din India. 4.

În perioada Gupta a creat Kalidasa. sculptura monumentală. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. operă a lui Chand Bardai. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». prin obiecte realizate din lemn. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. Dar în compensaţie. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. fildeş. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. uneori cu existenţă istorică. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. a lui Zia ud-din Barani. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. şi din aceeaşi perioadă. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. care însă au comunicat una cu alta. Poemul lui Prithviraja. pictura murală. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. Alături de arhitectură. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. fără a dispărea cu desăvârşire. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. din secolul al XI-lea. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. până la crearea unei arte indiene unitare. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. Arta indiană a fost profund marcată de religie. moscheilor şi palatelor. partea de nord a Indiei a fost 37 . folosite în realizarea templelor. autorul operei Sakuntala. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. metale preţioase. os. În perioada de care ne ocupăm. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. din secolul al XIV-lea. De altfel. În ceea ce priveşte creaţia poetică. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. influenţăandu-se reciproc.

la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. 2. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. au 38 . precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală.inclusă în lumea musulmană.1. Medicina continuă să se dezvolte. Hemâdri. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. din secolul al XI-lea. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. prin aceasta.Hr. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). între care şi populaţia ainu.3. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. în secolul al XII-lea şi Arundatta. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. Japonia 2. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. oricum acolo. De asemenea. Matematicile. din secolul al XIV-lea. în secolul al XIII-lea. s-au afirmat prin lucrările lor. şi a participat. În mileniul I î. cu o configuraţie geografică extrem de variată.3. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. precum şi un manual medical. cu trăsături asemănătoare albilor. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. precum Bhaskara. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare.

fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. în acest fel. III – 710). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Astfel. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. în care sistemul de proprietate nu era individual. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. 2. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Kamakura (1192-1333). în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare.Hr. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. percepea impozit funciar în produse şi. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. precum şi a armatei. S-a impus budismul ca religie oficială. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Oricum.3. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez.2.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. pământurile au fost declarate proprietate publică. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Heian (794-1192). Muromachi (1333-1573). Nara (710-794). statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. în vremea epocii Nara. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. Aparatul central şi local. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală.

Astfel. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. adevărate războaie civile. cu caracter laic sau religios. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. atunci s-a constituit categoria samurailor. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. precum mineritul şi turnarea metalelor. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. în repetate rânduri anarhie. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. Între altele. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Practic. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen.. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. 40 . juridice etc. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. ceea ce a generat între altele. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. stabilindu-se printr-un contract. precum Taira sau Minamoto. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. cu atribuţii militare. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. cu formă simbolică şi tradiţionalistă.din cele mai diverse.

statal sau în domeniul vieţii materiale. tradiţionalistă. 41 . iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. neavând nici un fel de atribuţii politice. Ideologia oficială a devenit confucianismul. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. în special din anii 1274 şi 1281. având aşadar monopolul puterii. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. ca de exemplu în cazul regimului vasalic.” În ansamblu. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. în curusul istoriei sale medievale. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Fiind multă vreme izolat.subordonate direct doar Marelui şogun. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. ulterior acesta a fost înlăturat. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. original. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. de la nivel local.

de asemenea.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie.1. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Mongolii 2. etc. 2. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. care marca drumul spre apariţia statului. mongolii erau adepţii şamanismului. 42 . a pâslei. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict.2. realizarea armelor. beletristică.4. au început să-şi afirme trăsăturile comune. cu origini etnice diferite. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). Cerul divinizat. 2. Din punct de vedere religios. treptat.4. lacurile. existau două grupuri mari de populaţii. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Munţii. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. dar care. În evul mediu. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. şi venerau. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. Existau şi triburi de pădure. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. soldată cu stabilirea unei regalităţi. sub numele Tangri. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. numită Kuriltai. precum prelucrarea fierului.4. în primul rând. mai ales la triburile de pădure. care dispare însă pe la 1161. impletirea funiilor. adorau focul. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. confecţionarea hamurilor.

noionul Temugin. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. şi din partea creştinismului nestorian. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. De asemenea. o mie. acceptat de o parte a mongolilor. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. şi de un cod juridic. care trimiteau la oaste o sută. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. extrem de rapide. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Marea Iasă. alcătuite din grupuri de familii. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii.Descendent al ultimului rege. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. rezistenţa lor deosebită la foame. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. născut probabil pe la 1155. intemperii. de tipul despoţilor orientali. şi extinse pe un teritoriu imens. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Hanatul mongol dispunea. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Încă de la Kuriltaiul din 1206. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. Europa estică şi centrală. Asia Centrală. Marele han exercita o importantă putere. oboseală. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Constituind unităţi de cavalerie. Cuceririle acestea. începând cu Gingis Han. prin cruzimea lor calculată. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă.

Apoi. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. etc). şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. În urma cuceririlor mongole. şi exemplele ar putea continua. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. În timp. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). Djagatai primea Asia Centrală. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Ca tactici de luptă. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. De exemplu. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. moştenirea a revenit urmaşilor lui. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică.şi pentru cucerirea altora noi. Ogoday devenea mare han. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. suliţe. aceştia nu se mai concertează. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. Djuci. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. în special la cele chineze şi musulmane. Cel mai tânăr fiu.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. În urma contactelor cu China. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». cele situate spre Europa. Tuli. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. ci încep chiar conflicte 44 . inclusiv Afganistanul. După distrugerile provocate de campaniile militare. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. arcane. În anumite cazuri. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. multe dintre ele superioare lor.

La mijlocul secolului al XV-lea. ocupă Delhi. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). nepot al întemeietorului imperiului. Timur Lenk. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. privitoare la controlul oamenilor. care se destramă îm 1335. Khorasan. Ulusul lui Kubilay. cuprindea Mongolia şi China.intermongole. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. Kazanului. păşunilor. El cucereşte Persia. subordonează Hoarda de Aur. precum Ferghana. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume.5. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. Astrahanului. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Siberiei.Geneza Islamului 45 . Civilizaţia Islamului 2. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale.1. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. care vizase stăpânirea apusului. în India. 2.5. până spre Obi. vămilor. Afganistan. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. fratele acestuia. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. conduce Ilhanatul Persiei. un emir mongol turcizat. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. Hulagu. Ulusul lui Djuci. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. După moartea lui Timur (1405. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului.

pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. la începutul secolului al VII-lea. musulmanii au fost. creatorul lumii şi al oamenilor. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Profetul (Rasul).Islamul. precursor al lui Muhammad. în general. a fost întemeiat de Muhammad. divinitate unică. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Acestea au început să apară prin 610. la începuturile predicii lui Muhammad. Khadija. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. chiar dacă. dar avea şi o încărcătură socială importantă. fiind rămas de timpuriu orfan. tribul Quraish. dar şi „profetizeză”). dar au înţeles-o doar parţial. Muhammad are o situaţie destul de grea. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Într-unul din aceste momente. de tipul sfinţilor mijlocitori. una dintre marile religii universaliste ale lumii. din Mecca. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Aceasta explică în parte de ce. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. de-a lungul istoriei. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. De altfel. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. în timp. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. caracterul nedrept al sclaviei. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. întrucât deţin o revelaţie scrisă. numit Allah în limba arabă. atotputernică şi atotprezentă. simplu muritor. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. pe când ea avea 40. într-o grotă de lângă Mecca. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). (Iqra înseamnă „citeşte”. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani.

Muhammad părăseşte în 622 Mecca. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. în cele din urmă. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. • Mărturisirea de credinţă. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Muhammad revine în oraşul său natal. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. • Rugăciunea. cu faţa înspre Mecca. La Mecca. (Pe când se afla la Medina. Cei din Mecca acceptă să se convertească. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. 47 .Quraish. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. care încep persecutarea adepţilor acestuia. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. ceea ce-i îndeamnă. împreună cu un grup de adepţi. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. hegira. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Această fugă. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Muhammad precizează doctrina. Ei se refugiază la Yathrib. după purificări rituale. Muhammad. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. pe qurayshiţi să cedeze. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). la anumite ore. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. suspecte. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. au preluat o serie de elemente. pe vivacitatea religiei. Asia Centrală. prin confruntările de idei. gramatica şi dreptul. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. care continuă să se definească. cultura. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. De altfel. bazate pe tradiţii preislamice. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. ştiinţele profane. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Ca şi în spaţiul european. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. India. în lumea arabo-islamică. Pe de altă parte însă. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. literatura. De aceea. persană. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. numele islamic al acesteia este adab. dar acestea au fost întotdeauna. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. la fel ca şi în cea creştină. sau pe creaţiile noi. Astfel. 53 . este în primul rând un « paşaport social ». reprezentate de exegeza coranică. la fel ca bizantinii sau occidentalii. Desigur. ca şi în Europa creştină. indiană sau chineză. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. Este de netăgăduit că arabii. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. sau “ştiinţe ale anticilor”.În perioada medievală. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. se poate spune că arabii. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. Artele.

universităţilor europene. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. dar care datorează. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. După epoca traducerilor din greacă sau persană. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. care au marcat primele secole ale Islamului. accesibil doar câtorva iniţiaţi. în principal. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. de exemplu. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. există şi instituţii corespunzătoare. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. într-un anumit sens. ajutau la realizarea partajelor succesorale. în care araba este singura limbă de cultură. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. pe baza Coranului. s-a trecut la o elaborare mai originală. mai ales celor persane. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. accentul nu era pus pe inovaţie. după primele secole. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. plasate mai ales în marile oraşe. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. În marile oraşe. Bagdad. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . Pe de altă parte. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. întinsă până spre secolul al XIII-lea. Dincolo de acest nivel elementar. Învăţământul în lumea islamică este. de asemenea. Kufa. destul de mult vechilor modele. ca la Basra. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. pe originalitate. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. pe de o parte. subsumat teologiei. Astfel. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. Literatura arabă s-a constituit. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. etc. numite madrasa. care constituie şi principalele centre de cultură.

iar minaretul. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. ci în Spania. dar şi creaţii noi. Ca elemente decorative. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. o are istoriografia. la rândul lor. inspirat de modelul creştin. Datorită interdicţiilor coranice. frescele. este de fapt preluarea termelor romane. cuprinzând genuri vechi. Dacă tipul cronicii universale. cât cele persane. Palatele califale. şafiită. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. Pe de altă parte. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. mozaicurile. Proza. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . XI). din secolul al XV-lea. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. hammam. preluate prin filieră persană. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). hadith. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». fixate în scris în secolul al XIV-lea. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Saadi. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. Baia musulmană. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. preislamice. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. O valoare deosebită. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. recunoscută şi azi. arta islamică a preluat sculptura. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. se constituie şi şcoli artistice regionale. cea andaluză din Spania. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. definitoriu pentru arhitectura islamică. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. hanafită. La începutul perioadei noastre. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. au fost construite după modelul celor iraniene. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. precum Ibn Hazm. Hafiz. cea fatimidă din Egipt.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. tributare influenţelor exterioare. hanbalită.

moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. toate acestea au constituit obiecte de lux. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. nu poate fi negată. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. Artele minore au fost. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. într-o familie de şiiţi duodecimani). adesea cu reflexe metalice. folosit la construcţii din Spania musulmană. Personalitate enciclopedică. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. de asemenea. de exemplu). deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. pierdută din păcate în 56 . stilizare a motivelor vegetale. lucrări filosofice originale. o summa care trata probleme de metafizică. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Bijuteriile. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. ceramica smălţuită. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale.reprezentarea figurii umane. dacă nu şi mai târziu. născut în 980. Astfel. Decorul zoomorf. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. în celebrele sale miniaturi). sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). esenţial în dezvoltarea goticului european. arabescul. logică şi fizică. după cucerirea provinciilor orientale. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. o imensă enciclopedie. în filosofia greacă. lângă Buhara. ar fi putut sta la baza arcului ogival. Pe de altă parte. pătrunse şi în Europa. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă.

justificându-i pertinenţa demersului. dar individualul e coruptibil. subliniind. născut la Cordoba. profund tributar lui Aristotel. care se inspiră din Banchetul lui Platon. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. mort în 1240 la Damasc). lipsită de compromisuri cu teologia. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. nu putea decât să suscite vii împotriviri. al religiei şi al filosofiei). Sistemul său filosofic. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. deşi lipsit de un plan sistematic. Mistica musulmană. este considerat cel mai mare filosof musulman. Ibn Roşd. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. Materia este pentru el principiu de individuaţie. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. În secolul al XIII-lea. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. Ibn Bağğa. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. maestrul lui Thoma d’Aquino. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. Colierul înţelepciunii. numit de latini Avempace. face totuşi concesii teologiei. şi de asemenea. atât din partea teologilor musulmani. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. Colierul porumbiţei. poet şi jurist. superioritatea musulmanilor. evident. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Ibn Hazm (1013-1063). în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. cât şi a celor creştini. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. ca atare imortalitatea este doar impersonală.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Filosof. O astfel de teză. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. Averroes pentru occidentalii europeni. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. fiind atacat şi Tunisul. România. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. de exemplu împotriva Persiei. Irak. nu numai teritorial al statului otoman. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. în 1566. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Iran. După aceasta. Tunisia. Siria. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Albania. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Egipt. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Ulterior. Israel. Bulgaria.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Soliman lăsa ca moştenire. La moartea sa. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. În timpul asaltului general. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. În mai multe rânduri. sudul Rusiei. Algeria. Turcia. 62 . favorabil de altfel otomanilor. asupra cetăţii Szigetvar. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. În 1533. Ucraina. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Înregistrăm astfel practic apogeul. Libia. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Liban. Abisinia. fie în totalitate. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Iugoslavia. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Grecia. Crimeea. Iordania. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”.

regele Franţei. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. a fost anexat Ciprul. a continuat politica în forţă în diferite zone. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. dar care practic a rămas o victorie izolată. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. nu în ultimul rând. fiscalitatea. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. Mai mult chiar. precum armata. în acelaşi an. În paralel. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. justiţia. Este adevărat că. acţiune militară de mare răsunet în Europa. producători direcţi.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . administraţia centrală şi locală şi. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. O vreme însă. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. în anul 1571. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. la 7 octombrie 1571.

Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. între anii 1638-1639. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. despotică. 64 . a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. cu anumite intermitenţe. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. împotriva Imperiului otoman. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. devenit vreme de câţiva ani. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. s-a purtat un lung război cu Persia.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. soldată cu un dezastru. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. Ulterior. În parţile centrale ale Europei. pe direcţia subcontinentului indian. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. De asemenea. Astfel.

Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor.2. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Un dregător special. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. precum akângii.6. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. justiţia. Era o oaste permanentă. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. timaruri şi ziameturi. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. cât mai cu seama armata de uscat. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Imediat după acesta urma deftertarul. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. bucurându-se de o serie de privilegii. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. pentru a ajunge apoi. marele nişangiu. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar.. administraţia provinciilor imperiale etc. anarhie etc.2. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. deci finanţele. cea aparţinând în mod direct sultanului. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. dar şi visteria. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă.

care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%).000 acce. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. iar cele de peste 100. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. scutită de obligaţii fiscale. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. 66 . de exemplu creştinii. care era un domeniu condiţionat.6.000 denumirea de has. purtau denumirea de ziamet. precum şi marea masă a populaţiei. în lumea otomană exista timarul. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. aşa numita turmă „reaia”. iar altele mai mari. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.3. Practic. După modelul oriental. ei şi urmaşii lor. respectiv paşa). Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. 2. populat cu producători aserviţi. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. Au existat şi unele proprietăţi personale. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. cu venituri de până la 100. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. revocabili şi viageri.000 acce. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. cea a contribuabililor. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. în cavalerie.

cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. atât în 67 . pe baza vechilor instituţii. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. mai mult chiar. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special.6. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. Desigur că. de exemplu. Astfel. fără nici un amestec otoman. În sfârşit. domnitorul provenind din ţară. deci ca ţări tributare. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. În schimb. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. 2. nu lipsită însă şi de abuzuri. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. peşcheşuri etc. situaţie caracteristică în mare măsură. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). În schimb. în caz de nevoie. M. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. În acest din urmă caz. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik).3. până la începutul epocii moderne. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. Apoi. căruia trebuia chiar.

Abul Feda. Masudi. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. păduri şi jungle 68 . dar şi cu o serie de trăsături proprii.7. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. antropologi etc. Africa neagră 2. Dobrogea. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. savane. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. Turnu. Giurgiu. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Sursele scrise sunt puţine.). altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. Datorită climatului. Nu se cunoaşte azi. până la Capul Bunei Speranţe. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. la fel ca şi pe alte continente. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice.7. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Orşova. apoi şi Tighina. Banatul şi Crişana. 2. Ibn Batutta etc. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri.. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. tot mai sistematic şi mai masiv. lucrările de specialitate sunt încă puţine. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. decât evoluţia (în multe cazuri parţială.7.2. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. multilaterală şi sistematică. 2. Oradea.1. unele nedescrifrate până azi.plan economic cât şi în plan politic. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. precum Chilia şi Cetatea Albă.

s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. în medii geografice diferite. timp de multe secole. în special fierul. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara.tropicale. obiceiuri şi tradiţii distincte. mai ales pe valea Nilului. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. masive muntoase etc. structuri proprii. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. sud-est şi sud-vest. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate.Hr. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic.. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. În mileniile IV-II î. ca stadiu de dezvoltare. au înflorit şi au dispărut state. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. Întinderea mare a continentului. faze istorice. limbă. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. Ulterior. Oricum.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. fiecare cu trăsături. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. se exploatau şi prelucrau metale. au apărut. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. existente uneori pe o arie întinsă. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. Pe teritoriul african. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. 69 .Hr. transformarea Saharei într-un întins deşert. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud.

Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul.3. kush şi meroe. oraşul Meroe.n. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. a devenit limbă de cult. Regatul Axumit. în secolul al III lea e.. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). în Kenia. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. La sud de prima cataractă a Nilului. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Zimbabwe. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. 2. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. când populaţia era relativ numeroasă. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută.7. guez (coptă). 70 . capitală a unui stat însemnat. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. Astfel. la sud de Tropice. iar limba populaţiei. între cele două oceane ce mărgineau continentul. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. cu menţionări chiar şi în Biblie. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. în spaţiul Africii negre. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Mozambic. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. sunt prea puţin cunoscute. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin.

fără a se suprapune. dar şi populaţii sedentare. savana a uşurat viaţa oamenilor. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. răspândită în întreaga ţară. mai cu seamă în natură. Nu au apărut forme de imunitate. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. ca de exemplu dinastia Zagwe. cu realităţi din mediul asiatic. Acolo trăiau populaţii nomade. S-au succedat mai multe dinastii. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. precum în spaţiul european. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. de la răsărit de lacul Ciad. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. în special iezuiţi. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. În Europa. Pe un teritoriu vast. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. au activat acolo. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. precum şi cu negoţul. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. Structura proprietăţii. judiciare şi militare. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. nefiind de natură feudală. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. plină de aur. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. încă din secolul al XIII lea. fie obştilor săteşti. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. ca şi raporturile sociale seamănă. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale.

ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Mali. Cronologic. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. au impus impozite permanente în bani sau produse. Statul s-a extins considerabil. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Almoravizii. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. de Almoravizi. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Tombuktu. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Gao. De-a lungul a circa 1000 de ani. Mahmud Kati. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. care s-a menţinut până în secolul XI. pe râul Nioro. Kano. dinspre sud. ca El Bakr. în cea mai mare parte. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Kamen. veniţi din nord. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. la sud. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Benin şi altele. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. au apărut o serie de centre importante: Walata. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. la sud de Sahara au existat câteva mari state. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Mabruc şi altele.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. între secolele V-XVI. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Ibn Kaldun şi alţii. În ţara Wangara. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Songhai. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. mătăsuri şi ţesături. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. iar mai la sud Ioruba. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. obiecte de podoabă şi arme. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. aur şi adeseori robi.

Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. s-a islamizat în secolul XI.organizare socială şi politică. Forţa militară a statului era însemnată. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. îl avea cavaleria. decorate după modelele artei islamice. în secolul XI. între care Abu Bakar II (1303-1312). destule asemănări cu modele asiatice. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. 73 . Regele a trimis două expediţii. fiecare cu numeroase vase. În fruntea statului era monarhul. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. că armata ghaneză era de 200. În vremea acestuia. Se ştie că. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. încă din secolul X. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. în Ioruba. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană.000 alcătuiau trupe de elită. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. cu numeroase clădiri de piatră. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. începând cu secolul al XI lea. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. în care un rol hotărâtor. unele cu mai multe etaje. Capitala statului. în fruntea statului nou apărut. dar şi în surse arabe.000 războinici din care peste 40. mai spre sud. considerat de esenţă divină.000 locuitori). era un oraş mare (cca. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Kumbi Saleh. El Bakr notează. existând aşadar. Acolo. fiind aduşi cai din lumea arabă. care avea puteri nelimitate. Regele. impozitele percepute de la populaţie. cu instituţii de cultură şi moschei. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. 30. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. veniturile dobândite din activitatea comercială. se cultiva porumbul. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi.

nuca de cola. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Alături de culturi necesare alimentaţiei. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). 74 . regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. aveau în atenţie bumbacul. alese de populaţie. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. arahidele. Ulterior. Mai multe familii alcătuiau o obşte. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Toate funcţiile erau eligibile. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Cairo şi Granada. în special la Tombuktu. Ki-zerbo). În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. finalizându-se prin dispariţia sa. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. Societatea maliană era relativ complexă. sub conducerea familiei Songhai. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). La est de fluviul Niger. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. dar şi vânatul. mai ales pe plan economic. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. cu marile centre arabe. până la lacul Ciad. dar şi activitatea culturală. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. Semnificativă a fost înflorirea culturală. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). Astfel. întreaga regiune a Africii centrale. bucurându-se de un regim privilegiat. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul.

dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Cetatea era de formă circulară. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . Angola (secolele XV-XVII) etc. manganul şi fierul. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. În interiorul cetăţii. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. nici sedentarizarea. În podişul Matabele. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. până la formaţiuni statale. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. precum şi un templu de formă elipsoidală. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Congo (între secolele XIV-XVII). asemănătoare realităţilor de pe alte continente. iar alături altele. precum Benin. unele bine organizate. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. cositorul. La fel ca şi în alte părţi. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. cuprul. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur.La sud de savană. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII.

de a-i spori coeziunea. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. în slujba căreia este pusă. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea.7. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. precum nunta. Astfel. se transmiteau cunoştinţe. 2. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. artistic. cu excepţia oraşelor musulmane. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. sau plecarea la război ori la vânătoare. invocarea divinităţilor. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. componenta estetică fiind secundară. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. unde din secolul al 76 . cultura. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. concepţiile religioase şi regulile morale. unde există medrese. Desigur. memoria colectivă. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. Ele reprezintă expresii riguros codificate. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric.4. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic.în consideraţie din punct de vedere economic. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. despre pasiunile omeneşti. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. păstrau. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. într-uncuvânt. pe etape. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. şi uneori poate chiar incidentală. printr-o serie de rituri de trecere. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană.

1. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. respectiv „Lumea nouă”. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. Toate aceste domenii. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. la care trebuie adăugate olăritul.8. în jurul anului 1500. 2. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. în zona deşertului Kalahari. Sculptura africană este departe de realism.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. spiritual. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. America Precolumbiană 2. 77 . din Zimbabwe. împletiturile. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. mai ales cea în lemn. a zeilor şi strămoşilor. Atunci. într-un larg evantai. sculptura în os şi fildeş.8. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. De asemenea. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat.

Unii afirmă că un proces de colonizare. de la sud spre nord. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. În ultimele două milenii înainte de Hristos. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. ananas etc. Asia şi Africa. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. timp de foarte multe milenii. precum şi contactele acestui continent cu Europa. portughezi etc. Descoperirile arheologice. cacao. Se opinează că. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. Multe milenii. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. înainte de Columb. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. ulterior şi orăşeni. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. puţine şi disparate. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. nu mai veche de 50. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. ardei. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. mai ales a porumbului. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. într-o vreme recentă. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. cartofi. tomate. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. deci ţărani. fază în care au rămas destule.000 de ani. prin Alaska. pescuit şi vânat. În acest fel. 78 . numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. considerându-se aproape unanim..

în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. Ulterior. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. nu s-a extras şi prelucrat fierul. într-o perioadă corespunzând. olărit şi alte meşteşuguri casnice. cornute mari. precum agricultură. în regiunea 79 . maya şi incaşă. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. în mod independent. Paradoxal poate. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. înflorită întrun stat relativ puternic. în cursul secolului al XVI lea. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. cea a olmecilor. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. incompletă. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. câinele şi unele păsări. populaţiile domesticind doar lama. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. La debarcarea lor în spaţiul mexican. astronomia sau anatomia.Hr. înainte de venirea europenilor. mai mult sau mai puţin evului mediu european.De altfel. Încă în plină antichitate. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. şi fără contacte nemijlocite. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii.. În ansamblu. Treptat. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. în trei regiuni. în planul vieţii spirituale. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. religioase. fără influenţare reciprocă. oi şi porci. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. distruse de europeni în mare măsură. ba chiar au fost ridicate primele piramide.

investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. Astfel. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. 2. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată.8. originari din California. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. militare şi judecătoreşti. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. incluzând un mare ansamblu de piramide. putând fi transmise loturile în mod ereditar. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. negustori. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. A apărut şi un monarh eligibil. dar şi meşteşugăreşti). ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. de exemplu. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. la o înălţime de 2260 m. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. cu centrul la El Tajin. Nu era o societate împărţită pe caste. în general irigat şi care aparţinea statului. pe o insulă înconjurată de ape. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. Conform tradiţiei.1. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. unde au fondat capitala Tenochtitlan. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Între altele. Se adăugau apoi meşteşugari.

Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. în decurs de câteva decenii. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Civilizaţia maya.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440).Hr. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.8. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. a consemnărilor cronologice. a facilitat. între acestea remarcându-se Uaxactun.3. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Mayaşii Deja înainte de azteci. în principal. marele istoric A. în final. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Palanque. enigmatice. în Peninsula Yucatan. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. În condiţii neelucidate. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. cu excepţia. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Jungla a distrus multe din realizările lor. Guatemala şi Honduras.000 kmp. Montezuma I (1440-1469). Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Axayakatl (1469-1481). Despre oraşele mayaşe. 2. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. ceea ce. în mijlocul pădurii 81 .. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Tycal. se află departe de orice aşezare omenească. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci.

8. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.. de-a lungul Anzilor. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. din rocă extrem de rezistentă. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.tropicale. mai vechi. înainte de venirea europenilor. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. civilizaţii ale altor popoare. dar şi cu o serie de meşteşuguri. Acest popor. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.. civilizaţia Chavin. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. de la est spre vest. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. ce a existat între secolele VIII-XIII. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. din Columbia până în sudul statului Chile. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific..4.. a înflorit civilizaţia incaşilor. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. fiu al zeului Soare. cu centrul în Peru. Astfel. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. 2.

orientată spre necesităţi practice şi de cult. treptat. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice.000 de locuitori. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. ca şi în Africa neagră. Cultura În domeniul cultural. povestiri eroice. Educaţia se făcea. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. integrată în Imperiul colonial portughez). preoţi şi slujitori ai cultului etc. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. 83 . Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. orală. fabule moralizatoare. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. poeme lirice. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. alcătuită din legende mitologice. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. al clanului sau tribului. 2. în interiorul familiei. Astfel. de la sud de Rio Grande. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere.8. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. Pe de o parte.pământului”) ce se pare că. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. în momentul cuceririi avea peste 200.4. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism.

cu fragmente cosmogonice şi mitologice. pe obiecte de jad. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. de muzică şi de dans. Scrierea maya avea caracter pictografic. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Acestea erau grupate. Din spusele episcopului Diego de Landa. poem dramatic.De asemenea. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. cu edificii predominant cu caracter religios. într-un centru consacrat. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. impresionează mai ales arhitectura. Chilal Balam. Poezia maya avea un rol cermonial. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. exclusiv cultului. continuă tradiţii mult mai vechi. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. care depindea probabil de temple. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. în oraşe. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. Rachinal Achi. de exemplu). se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. se pare. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. probabil. alături. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Din imensa producţie de manuscrise maya. Din arta maya. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. căci întovărăşea riturile religioase. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni.

bogat decorate. În perioada de care ne ocupăm. câteva au supravieţuit. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. Mayapan. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. Templele erau dreptunghiulare. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. construite în vârful unei piramide tronconice . Labna. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. reprezentată de vase elegante. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. unde cele mai importante centre urbane. conduse şi organizate de preoţi. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . dar. calmecac. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. şi face apel mai frecvent la simboluri. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. probabil locuinţe ale preoţilor. erau ridicate pe platforme mai joase. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. reprezentând divinităţi. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. din perioada clasivă. De aceea. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. pe faţadă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. confecţionarea podoabelor din pene. iar pe de altă parte. Uxmal. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. vorbită pe o arie largă. accesul la templu se făcea pe scări laterale. iar limba nahuatl. Palatele. cu decor policrom. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. dar exista şi o scară principală. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. a putut fi la rândul ei reconstituită.

precum cea mayaşă. caracterul războinic al societăţii. precum Tlatecatzin. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. regele Nezaualcoyotl. Existau şi temple circulare. cel puţin cu instrumente de percuţie. dramele cu subiect mitologic. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. slăvit astfel ca zeu al vântului. astronomia. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. precum mayaşii. Piramidele erau tot în trepte. Tochihitzin. La azteci. era dominată de aspectul religios. şI adesea de dans. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. Erau. istorice. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. apreciate poemele epice. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. de asemenea. etc. cel puţin în capitală. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. cu scări abrupte pe faţadă. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). prinsă în nesfârşite războaie. Mexico. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. nu doar pe console. sau cea toltecă. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. Arhitectura aztecă. anterioară. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. 86 . condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece.Tenochtitlan se învăţau religia. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. Specific aztecă este piramida teocalli. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. noţiuni de istorie şi de drept.

fiind subrodonată arhitecturii. sidef. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. jadeitul. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. asemenea lui Quetzalcoatl. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. şi erau neîntrecuţi orfevri. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. granate. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. adesea încrustate cu turcoaze. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. animale diverse. 87 . Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. folosit pentru a comunica date contabile. sau oameni din popor. De asemenea. deşi nu era cunoscută roata olarului. dar aceste fresce nu s-au păstrat. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. maceualtin. cu ajutorul unor panglici cu noduri. quippu. De altfel. chiar scrierea aztecă. ceramica. atinsese un deosebit nivel artistic. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. În absenţa scrierii. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. precum purtătorii culturii Mochica. obsidian. pitici. pictografică. cu ideea de canon bizantin). Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. jadul. În realizarea imaginilor divinityăţilor. cristalul de rocă. avea un evident rol ornamental. în prinicipiu. după cum am mai spus. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său.

a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. au fost şi talentaţi poeţi. cronicari spanioli. fără mortar. au consemnat unele din aceste cronici. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. şi sunt decorate cu motive geometrice. mai degrabă epopei decât cronici. Ca şi în celelalte arii culturale americane. cosmogonic sau de dragoste. cu caracter epic. zoomorfe şi vegetale. unde păstrătorii tradiţiilor colective. în relief sau prin pictură policromă. precum ceramica sau ţesutul. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. precum Pachacuti Inca.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate.Educaţia tinerilor. cu uşi în formă trapezoidală. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. calendar şi astronomie. au forme şi dimensiuni variate. De altfel. legislaţie. unii chiar de origine incaşă. unde se învăţa limba oficială a imperiului. în pofida lipsei consemnării în scris. atât cât a fost consemnată după Conquistă. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. ale căror faţade sunt în general severe. Forma orală a povestirilor istorice. Istoriografia. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. antropomorfe. în forma în care ajunseseră până la ei. este una de masivitate. şi sobrietate. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». prin folosirea pietrei cioplite. cuprindea poezii. şi de dans. şi în general erau lipsite de uşi. aşa numiţii amawta. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. Literatura incaşă. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. Vasele incaşe. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. quechua. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. După conquistă. precum Garcilaso de la Vega el Inca. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. Ţesăturile incaşe. iar construcţiile aveau un singur nivel. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. întărită de predominarea liniilor orizontale. poezia era indisociabilă de muzică. Suverani incaşi. se bucurau de mari privilegii.

În domeniul medicinei. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. roşie. cacao.respectivă în întreaga lume. trimis să se documenteze în Lumea nouă. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. manioc. ardei.. Acesta e cazul botanicii. Se adăugau cele cinci zile rămase. precum cea mayaşă. deşi războiul era unul foarte primitiv. un calendar solar. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. diuretice. cartof. de scoarţele vechi româneşti. febrifuge. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». matematică şi cronologie. Francisco Hernandez. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). etc. ale unui mare număr de plante. calculat cu o exactitate uimitoare. « civil ». pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). sau pe absenţa scrierii. foarte stilizat. etc. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. cu caracter religios şi divinatoriu. în paralel. căci indigenii. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. şi un calendar lunar. aminteşte uneori. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. în mod frapant. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. acesta a marcat şi calendarul. purgative. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. a câte 20 de zile fiecare. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. ca la incaşi. fasole. ananas. Decorur geometric. în care existau. care erau însă considerate nefaste. Anul solar era împărţit în 18 luni.

în funcţie de poziţia pe panglică. 3. cu numere de gradul miliardelor. cu nenumărate sacrificii umane. Începuturile expansiunii europene 3. în cel mai fericit caz din bronz. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu.1. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. în calculul timpului. adică 104 ani tereştri. corespund a 65 ani venusieni. ceea ce le permitea să opereze. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). destinate restabilirii echilibrului cosmic. în măsură foarte mare. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . al cărui ciclu îl foloseau. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. De aceea. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Fiecare nod.importanţă planetei Venus. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. Marile descoperiri geografice. Cu toate aceste realizări remarcabile. Matematicile erau foarte dezvoltate. incaşii foloseau sistemul zecimal. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. de asemenea. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. cu boabe de porumb. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. căci nu cunoşteau roata. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. cu relativă uşurinţă.

iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. hărţile. instrumentele de navigaţie. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. apoi. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Portugalia şi Spania. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. pentru o economie în continuă expansiune. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. vizând navele. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. marile 91 . Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. şi de mirodenii la un preţ mai mic. În ceea ce priveşte navele. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică.

Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. etc. Descoperirile portugheze 92 . şi triunghiulare pentru curenţii laterali. hărţile maritime. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. şi manevrabilă. în declanşarea marilor expediţii.2. esenţiale au fost busola. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Pentru orientarea navigatorilor. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Era nevoie. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. pătrate pentru folosirea vântului din spate. De asemenea. astrolabul (pentru calculul longitudinii). de asemenea. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. caravela avea un sistem complex de vele. De asemenea. 3. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. În secolul al XV-lea. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. evitând imobilizarea în larg. permiţând calcularea poziţiei navei). dintre care Marco Polo. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). dintr-o parte. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). precum cel chinez sau islamic. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg.

puterii politice sau particularilor. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Din expediţie se întoarce. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. şi în 1497. în care iniţiativa aparţine. de la Ceuta. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Pe de altă parte. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. doi ani după plecare. Prima etapă. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. cu un pilot arab. cu o mare lungime a ţărmurilor. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. la Calicut. o singură 93 . În etapa următoare. până la Insulele Capului Verde. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Vasco da Gama. şi fără potenţial demografic deosebit. în stăpânire portugheză. De la Malindi. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. iniţiativa este preluată de particulari. pe rând. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. în zona Etiopiei. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. organizând metodic cercetările. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. Sub patronajul său. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Portugalia este o ţară relativ săracă. În declanşarea expediţiilor. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. În 1486. insulele Madeira şi Azore. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice.

În 1500. Malacca. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. în 1493. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). 1502. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). În orient. Urmează alte trei călătorii. Când în 94 . Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. 3. Goa. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. de aceea. în drum spre Indii. cu vestea că au ajuns în Indii. interzicând accesul altor nave. dornic să descopere un nou drum spre Indii. În august acelaşi an. viitoarea Brazilie. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. explorează litoralul Americii de Sud. prin căderea Granadei în 1492. Jamaica. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela.corabie. De asemenea. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. 1498. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. afirmând că e vorba de un alt pământ. şi nu despre Indii. din Malaezia. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. Ceylon. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Insulele Sonde şi Moluce. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. la gurile fluviului Orinocco. Cristofor Columb pleca spre vest.3.

dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. 3. fără însă a reuşi. care completa partajarea domeniilor coloniale. Englezii (prin John Cabott). Ruşii realizează expediţii de uscat. prin tratatul de la Saragoza. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. în 1529 se trasează o nouă linie.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. de partea cealaltă a pământului. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. de aceea. Astfel. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. francezii (prin Jacqus Cartier). olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. În urma progresului descoperirilor.5. 3. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Noua Zeelandă. 95 . Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Tazmania. pe care o numesc Noua Olandă. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. dar reuşind explorarea zonelor din nord. pe care ruşesc să o cucerească treptat.4. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. spre Siberia. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. olandezii descoperă Australia. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol).

-descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . precum oraşele italiene. şi conducând la ridicarea altora. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. . 4. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . care uneau Europa. precum gripa şi variola. etc. roşiile. porumbul. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. precum Olanda şi Anglia. implicând declinul unor foste puteri comerciale. animale precum calul. tutunul. şi Europa cu Asia pe de alta . Africa. vitele mari . -noi curente comerciale. aduc de acolo cartoful.3. viţa de vie. acesta din urmă introdus în colonii. -se pun bazele unificării economice a lumii. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . se estimează că datorită şocului microbian au murit. -formarea imperiilor coloniale . în primele secole ale conquistei. America pe de o parte. curcanul. precum grâul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . (minele de argint de la Potosi. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . europenii au preluat din America sifilisul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. fasolea. ardeii. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate .6.

Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. Acestea scad înspre est şi nord.1. Unele dintre acestea. după expresia lui Braudel. pătrat. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. fără sa dispară. ciuma. precum Bizanţul. În schimb. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. E adevărat că apar noi boli contagioase. până în zilele noastre. lumea arabă. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Dincolo de aceste cifre globale. 4. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). apar epidemiile de gripă. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea).Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. loveşte mult mai rar. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. Estimările propun drept cifre cca. tifos şi sifilis.2. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.4.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII.

proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. nobili. precum Italia de Nord. o lume proponderent rurală şi agrară. culturile americane de mare randameant. Creşteri mai mari ale populaţiei. Astfel. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. Londra. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. cum ar fi meşteşugarii rurali. Pe de altă parte. etc. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. Există însă diferenţe regionale foarte mari.mai mare număr de oameni.1. livezi. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat.Evoluţii economice şi sociale 4. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. se întâlnesc în oraşe. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. dintre care unele. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. precum Constantinopolul. în această perioadă. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. peste medie.3. precum porumbul. 4.3. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. clericii. precum porci sau păsări. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. aici se cresc animale. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. în unele zone. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural.

unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Ungaria. Polonia. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. 4.2.3. Italia. în vestul continentului. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. mai ales Polonia şi Ucraina.3. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Moldova. 4. Pe această bază.3. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. în urma crizei secolului al XIV-lea.puţin. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. ca şi cele de fier şi de cărbune. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. Germania. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Astfel. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. unde ajung din zonele limitrofe. Ucraina. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. prin îndiguiri şi desecări. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Astfel.

În secolul al 100 . Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. Tesutul. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. pieptănatul. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. imprimarea.inovaţii tehnice. torsul lânii) în mediul rural. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. precum Augsburg. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. legarea) făcute de persoane diferite. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. care realizează toate operaţiunile. de exemplu din Tirol la Baia Mare. De asemenea. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. Nou apărute. adesea în mediul rural. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). în care cartea. din America de Sud. Tările de Jos. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. sunt foarte mari. ca produs final. Din aceste motive. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. Nuremberg. prepararea cernelii. de la un capăt la altul a procesului de producţie. unde forţa de muncă e mai ieftină. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. şi dispersate. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. aflate în exploatarea Spaniei. Anglia. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Investiţiile. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. culesul paginii. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. din postăvărit.

se poate vinde mai mult. politica statului e diferită. datorită şi preţului mai redus. statul favorizează exportul de postav. postăvăria italiană este în declin. acum se realizează postavuri mai subţiri. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. bazat pe creşterea oilor. În această perioadă. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. client tradiţional. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. aşa numita “nouă postăvărie”. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. pe de o parte datorită conservatorismului. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. care erau groase şi foarte durabile.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. Astfel. mai frumos finisate şi mai ieftine. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. De exemplu. şi drept consecinţă. tocmai datorită conflictului cu Spania. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. Astfel. şi moda poate acum evolua mai rapid. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. 101 . desigur. satele sâont distruse. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. se dezvoltă în continuare. Pe de altă parte. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. parte a imperiului său multietnic. schimbări determinate. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. Pe de altă parte. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. probabil şi sub influenţa postăvarilor. şi de alţi factori. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. cu tradiţii medievale. În Anglia. dar şi mai puţin durabile.

Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. tocmai datorită importanăei preciziei. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. se facilitau reparaţiile la corăbii. chemând la slujba religioasă. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Tarile de Jos). ca în Italia.4. planificării. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). eficientizării producţiei. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. domeniu nou. renaşterii şi reformei. Paris). scădeau costurile. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. De asemenea.Sectorul financiar-bancar 102 . s-a dezvoltat în mod constant. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. ci devine treptat un timp laic. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. aplicată prima oară la Amsterdam. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. Franţa (Lyon. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. ci şi unul economic. sortit unei dezvoltări de succes. legat de munca în ateliere şi manufacturi.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. care revoluţionează şi concepţia despre timp. Anglia. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.3. Germania. O dată cu folosirea orologiilor. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Legată strâns de progresele umanismului. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. 4. Anglia.

La Amsterdam. acordarea de credite. la sfârşitul secolului al XVI-lea. De exemplu. meşteşugarii). Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. şi mai puţin pe activităţi bancare. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. Apar însă şi companiile comerciale. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. nespecializate. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. de deschidere şi cotaţii. Companiile de familie. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. În acest sens. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). pentru a proteja interesele companiei. la schimbări sociale şi poliltice. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. în activitate din 1581. Uneori. 103 .Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. La Anvers. Ambrosiana de la Milano. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. caracterizată de relaţii de tip capitalist. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. faţă de companiile de familie. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Casa din San Giorgio la Florenţa. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. la instaurarea societăţii moderne. iar din 1531 trece la un sistem modern. care pot fi de mai multe tipuri. transferuri de capital. De altfel. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. O instituţie specific capitalistă este bursa.

4. 4. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. 104 . mai ales cele în bani. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. adesea simbolice. Italia de Sud.2. Ţările Române. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Germania. satul şi senioria. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. care au variat în funcţie de zonă.1. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă.4. În Europa de la Est de Elba (Germania.4. altele celor politice şi militare. De aceea. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Anglia. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.Aspecte sociale 4. până atunci majoritară. Ungaria. Italia centrală şi de Nord. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Franţa.4. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. În Franţa de Nord. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Polonia. în înţelegerea cu statul.

de darurile bogate care li se fac. care ştie să se dueleze la nevoie. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. În Anglia. În Franţa. În secolele XVI-XVII. Structural. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. 4. la care pot avea acces şi alte categorii. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. Pe câmpul de luptă. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. Vechile idealuri cavalereşti. ci în slujba regelui. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. uneori din ce în ce mai 105 .4. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. mai ales prin cumpărarea acestora. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit.3. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. între elita urbană. Originea străveche. acum destul de secătuit.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. aceasta este denumită “de robă”. onoarea s-au păstrat. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. Transformarea idealului de nobil. În societate. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. fidelitatea. suveranul tuturor. unde se pot bucura de favorurile regelui. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. ci pe talentul politic.

ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Florenţa. precum Franţa. republicile Sienna. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. care treptat. Spre marginile Europei. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. 106 . rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. care le furnizează resurse financiare. marchizatul de Montferrat. 5. Astfel. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. mai ales în centru şi nord. Monarhii de tradiţie medievală. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. prin impunerea principiului de liberum veto. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. de regulă. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Pe de altă parte.numeroşi. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. în ţările scandinave sau în Rusia. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Spania. şi funcţionari bine pregătiţi. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. prin impozite. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. se dovedeşte neguvernabilă. Mantova. În Italia continuă fărâmiţarea politică. oraşele îşi văd. În raporturile cu statul. limitată autonomia. Anglia. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. de regulă. Veneţia. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea.

contele palatin). şi puteau fi laici (precum cei din Austria. Sardinia. ducatul Milanului. margravul de Brandeburg. 107 . teritoriile din America. Moştenirea maternă îî aduce Spania. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Besançon. Münster. rege al Spaniei. regele Angliei. adică esenţialul Ţărilor de Jos . are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. în special Austria. ducele de Saxa. Bamberg. etc). Hochstetter). adunarea reprezentativă a Imperiului German. Wurtemberg. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. condus de Carol Quintul. de asemenea. zis cel Frumos. între care Fugger. Sicilia. regele Franţei. prinţi şi oraşe imperiale. arhiducele Burgundiei. care era electivă. şi Henric al VIII-lea. Passau. după cel al papei. din 1516. Osnabrück. dar şi ducatele alpine şi Alsacia.5. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. şi al Ioanei. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Hessa. Worms. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. În faţa unor competitori precum Francisc I. Salzburg.1. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Brunswick. regatul Neapolului. fiica ducelui Carol Temerarul). Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani.

din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. 1555. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene.Existau. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. De alfel. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. predicate de Luther. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Gegenbach. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. etc). Strasbourg. eclezistice. Nu există o capitală propriu-zisă. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Soţia sa. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Filip al II-lea. idealul său creştin. cu o serie de privilegii garantate. de asemenea. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. prin pacea de la Augsburg. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Köln.cavaleri). precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Ulm. Isabela de Portugalia. Lübeck. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Bremen. când avea cam 100 000 de locuitori. principate laice. 108 . Augsburg. oraşele imperiale. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Carol este obligat. împreună cu fiul său. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. persoana suveranului constituia un element de unitate. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. în număr de peste 300.

Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. spre sfârşitul vieţii. şi care au condus. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. de tip medieval. recunoaşterea ca succesor a fiului său. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Carol asistă la eşecul visului său. Pe de altă parte. Mathias (1612-1619) să restabilească. între Rudolf şi fratele său Mathias. în prima parte a secolului al XVII-lea. unul dintre ei chiar fratricid. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). controlul asupra domeniilor patrimoniale. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. care au continuat. 109 . în vremea domniei lui Rudolf. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. În acelaşi timp însă. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. încă din timpul vieţii. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. despre stat. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului.cu diferite conflicte. şi reuşeşte să impună. Rudolf al II-lea (1564-1612). În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. cedând Spania. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. din care Imperiul iese şubrezit.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. redus la o juxtapunere de principate independente. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. Imperiul se confruntă. Ferdinand al II-lea(1619-1637). împărţind domeniile austriece între cei trei fii. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc.

În Franţa. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. De asemenea. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. Pe de altă parte.5. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. care. mai întotdeauna insuficiente. Resursele financiare. care nu este însă nelimitată. cum ar fi adunările de stări. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. De asemenea. din care face. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. care succedă monarhiei stărilor. ca în evul mediu. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. Astfel. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. dependenţi economic şi politic de rege. de altfel. într-o clasă de curteni. orientată spre o producţie destinată pieţei. nobilimea. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi.2. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. prin care accesul femeilor la tron este interzis). şi care se apropie de interesele burgheziei. dar poate fi şi mai bine controlată. în Franţa. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. aflată totuşi sub autoritatea regelui. de fapt. burghezia 110 . unde beneficiază de privilegii. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. În Anglia. parte. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Monarhul joacă rolul de arbitru. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. şi transformată. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa.

care. deşi continuă să existe ca instituţie. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. de a stabili şi percepe impozite. de robă. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. de a fi judecător suprem. ca instituţie supranaţională. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. sau limitarea activităţii Statelor Generale. de a numi funcţionari în teritoriu. armata regulată. un anumit progres spre laicizare).pune la dispoziţia regelui specialişti. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. În Franţa. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. în timpul lui Henric al VIII-lea. Spania centralizarea politică a reuşit. Anglia. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. birocraţia profesionistă. Papalitatea. prin cumpărarea de titluri. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state.Franţa În Franţa. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat.3. iar religia de stat. este anglicanismul. Aici regele este capul suprem al bisericii. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). de a bate monedă. 111 . După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". Acestea din urmă. 5. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. se transformă într-o nouă nobilime. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi.

de Bourbon. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. la una de tip absolut. să-l lase moştenire sau să-l 112 . Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. iar pentru a asigura noi intrări financiare. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. fiind alcătuit din mari nobili. care făcea din el seniorul suprem în regat. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. prin simplă atingere scofulele. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715).1. în vremea Frondei. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili.3. funcţiile încep să fie vândute de către rege. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643).ele nu mai sunt convocate până în 1614. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. Cu timpul însă. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. câte un trimestru sau semestru). secretarii de stat. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. care o exercită pe rând. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. cu excepţia unor delicte grave. 5. La rândul lor. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. numărul acestora este multiplicat.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. La început. conetabilul (conducătorul armatei).

precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Evoluţia armelor de foc. Curţile superioare sunt Parlamentele. gabella. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Colaboratorul său. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. ceea ce duce la o bancrută parţială. dar şi din Franţa. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Bordeaux. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. ducele de Sully. Se adaugă o marină permanentă. care purta greul taxelor. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. În 1516. Dijon.vândă. accentueză acest proces. dintre care cel mai important e cel din Paris. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. cu legea care avea să se numească Paulette. Grenoble. superintendent general al regatului. Rouen. iar regalitatea. La nevoie se făcea apel la mercenari. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Rennes). chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Aix. În 1604. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. riguros controlată pentru a evita jafurile. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german.

mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase.3. începeau să se recruteze din toate stările sociale.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. se arată tolerant. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. În acest fel.Concordatul de la Bologna. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. în prima parte a secolului. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. De asemenea. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. dar şi cu unele state italiene. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. puterea regală creşte. iar adepţii săi. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. dar apoi. În vremea sa. Pe de altă parte. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . calvinismul făcea progrese în regat. când apar scandaluri publice. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. numiţi hughenoţi. reacţia catolică la progresul calvinismului. mai cu seamă că sora sa. adeziunea la Reformă sau la Ligă. în cea de-a doua parte a acestuia. şi a celor interne. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. Margareta. era o protectoare a reformaţilor. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. s-au manifestat multiple violenţe. În acea perioadă. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. La început. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. Adesea. 5.2. inclusiv din înalta nobilime. în tradiţie umanistă. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia.

cea mai mare parte a Provenţei. unele zone centrale de protestanţi). dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. moare în decembrie 1560. fără rezultat clar. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. membri influenţi ai Cosiliului regal. în folosul familiei regale. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Henric. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. coasta sud-vestică. regina Scoţiei. Regenţa este asigurată de mama acestuia. Caterina de Medici. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. se întinde între 1562-1584. şi războaie civile. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. O primă fază. şi în cea catolică. În 1574 Carol al IX-lea murea. Urma la tron fiul său cel mare. Catolici intransigenţi. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Tânărul rege. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. în acelaşi timp. Francisc al II-lea (1559-1560). Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. pe atunci rege al Poloniei. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. sora lui Carol al IX-lea. În 1570. şi este urmat de fratele său. pe atunci un copil de zece ani. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. şi în 1562 izbucnea un război. particularisme regionale. care au însângerat ultima parte a secolului. o parte din sud-est e controlată de catolici. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă.pe politica internă. căsătorit cu Maria Stuart. era căsătorită cu Henric de Navarra. Într-o încercare de conciliere. considerat şeful protestanţilor. Carol al IX-lea(1560-1574). fiind rănit accidental într-un turnir. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. cu garnizoane proprii. regele murea. Nordul. bolnav. Războaiele religioase sunt. soldată cu arestări şi execuţii. în 1572. Războiul reîncepe. dar în 1559. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Luptele dintre 115 . Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. cardinalul. Margareta. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă.

În 1593 abjură protestantismul. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. printr-o politică de impozite moderată. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. cardinalul de Lorena. şi aveau împreună o fiică. 1598). în cele din urmă. dar şi ca apărător al credinţei catolice. iar ducele de Guise. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. În numele acesteia. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. când fratele regelui.catolici şi protestanţi continuă. Contestat în propria capitală. regele Navarrei. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. Henric al III-lea fuge din Paris. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. dar care a permis refacerea. Războiul reîncepe. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Francois d’Anjou. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. moştenitorul prezumtiv al tronului. în 1588. sora regelui Henric. În acel moment. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Henric al IV-lea. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. 116 . reuşită cucerire a regatului. Jacques Clement. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. În 1589 Henric al III-lea este. şi cetăţi de siguranţă. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. infanta Clara-Isabela. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput.

Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.1. fiind împărţit între Camera Lorzilor. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. 5.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. Ludovic al XIII-lea. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Maria de Medicis. apărute încă din secolele XII-XIII. şi extinse mereu. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Prin astfel de instituţii. care avea autoritate asupra înaltului cler. şi Camera comunelor. Anglia 5. Parlamentul putea propune modificări ale Common law.4. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. absolutismul regal ajunge la maturitate. a doua soţie a lui Henric. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Structuri instituţionale Ïn Anglia. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. 117 . Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată.4. care reprezintă baza judiciară a regatului. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. şi la tron urma fiul său minor. cardinalul Richelieu. care pune capăt Războiului celor două roze. sub regenţa mamei sale. În vremea lui Ludovic al XIII-lea.

la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. Între 1509-1529. în funcţie de dorinţa suveranului. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Astfel. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. păstrătorul Sigiliilor. şi diferite alte persoane.2. Fiul lui Henric al VII-lea. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti.4. regele a evitat să convoace Parlamentul. Politica sa fiscală echilibrată. În comitate continuă să existe şerifii. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . recuperarea domeniilor coroanei. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. anexată în 1535. La nivel local. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. a continuat această politică de întărire a puterii regale. din care fac parte cancelarul. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace.Armata este recrutată când este nevoie. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. cu autoritate asupra mai multor comitate. trezorierul. 5. când principalul său consilier a fost Wolsey. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Henric al VIII-lea (1509-1547). fiind alcătuită din profesionişti. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. dar care necesita sume mari de bani. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). reorganizarea armatei. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc.

întrucât. Eduard al VI-lea (1547-1553). lăsând deschisă problema succesiunii. John Dudley. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. Pe parcursul lungii sale domnii. Căsătorită cu Filip al II-lea. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. Tânărul rege a dispărut destul de repede. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Regina a întărit instituţii mai vechi. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. iar la stingerea unor 119 . Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. în sesiuni care au durat. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. fiica Annei Boleyn. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. Spre deosebire de tatăl său. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. ci de o a treia cale. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. îşi înlăturase surorile. în total.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. de tip rus sau francez. a continuat războiul cu Spania. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Elisabeta (1558-1603). ajungând la ruptura cu Roma. Pe această bază. ultima posesiune engleză în Franţa. semn al maturizării atinse de puterea regală.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Robert Cecil. a încurajat comerţul. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). a urcat pe tron fiind minor. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. deoarece succesorul său imediat. În condiţiile în care ţara era în război. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. doar trei ani. Maria Tudor (1553-1558). În vremea sa.

ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. conflictul deschis era inevitabil.case nobiliare. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. în 1604. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. pe care trebuia s-o protejeze. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. aduce reginei avantaje financiare şi militare. regele Spaniei. rivala pe care o decapitase. 5. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Din punct de vedere religios. Pe plan extern. Scoţia 120 . întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. Filip al IIlea. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. bastionul catolicismului. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. ca şi producţia internă. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Apelul la corsari. fiul Mariei Stuart. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Cum în acelaşi timp. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos.5. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Virginia). În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. După o domnie îndelungată şi glorioasă. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate.

pentru a-şi consolida puterea în interior. la ruda sa Elisabeta. soldate cu conflicte militare. Iacob al VI-lea. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Bothwell. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. şeful spiritual al partidei reformate. În Scoţia continua să domnească fiul ei. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. prezentată de John Konx. După moartea acesteia. soţul său. Maria de Guise asigură regenţa. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Lordul Darnley. 121 . este crescută din fragedă copilărie în Franţa. Iacob. După moartea regentei. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. Maria Stuart a fost judecată. şi se refugiază în Anglia. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. aflată adesea în conflict cu Anglia. mama ei. Sprijinitoare a catolicismului. şi Madeleine. cu scopul de a jefui. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. În absenţa acesteia. în 1557. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. condamnată şi executată în 1587. unde devine soţia delfinului.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. viitorul Francisc al II-lea. cu ajutorul amantului. fiica regelui Francisc I. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. iar fiica lor. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. viitoarea Maria Stuart. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ.

Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. În 1649. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. 122 . În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. 5. numit de regele Angliei. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. în special în rândul coloniştilor. a fost decapitat. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. în loturi. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. reuşind să devină foarte repede nepopular. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei.6. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. în 1565. Acestea. englezilor de confesiune anglicană. Când. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. în nord şi în est. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. acordând ajutor răsculaţilor.

dar forţele engleze. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase.1. reuşesc să-i înfrângă. În 1603. administrative. Aceştia încep să domnească din 1479. fiscale. în continuare. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. Englezii conduşi de contele de Essex. separate de nivelul economic. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. favoritul reginei.sau Consiliu de stat. Exista un Consiliu al Castiliei. adunări de stări (Cortesuri) separate. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. economice. conservându-şi instituţii specifice. de religiile diferite. O’Neill.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. şi Isabela. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. definitivând organizarea în comitate. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. moştenitoarea tronului Castiliei. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .7. învingătorul rebelilor. aşa numiţii letrados. 5. cu competenţe legislative. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. şi având chiar. izgonindu-i pe iezuiţi.7. principalul conducător al răsculaţilor. moştenitorul tronului Aragonului. 5. conduse acum de Mountjoy. vămi la graniţa dintre ele. mult mai ridicat în cazul englezilor. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. renunţă la luptă. când irlandezii. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate.

reprezentant al regalităţii. denunţându-i pe « falşii creştini ». De asemenea. Consiliul Indiilor. Cei convertiţi la creştinism. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. din partea autorităţilor. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. cu puteri administrative şi judiciare. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. Alcantara. aşa numiţii conversos. De asemenea. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. 124 . În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania.Aragonului. care colabora activ cu Inchiziţia. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. prin capitularea Granadei. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). funcţionau consilii specializate. Consiliul Inchiziţiei. dar şi a populaţiei. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. Până la urmă. Consiliul Portugaliei. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Italiei. folosită şi în scopuri politice. În oraşe există consilii municipale. controlate de corregidor. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. în 1492. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Santiago. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). finanţele regale au fost reorganizate. stabilindu-se în Italia. Calatrava. urmând unui război civil îndelungat. precum Consiliul de finanţe. oferind regilor resurse materiale importante. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor.

persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. După aceea. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. cu ajutorul funcţionarilor regali.7. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Tările de Jos. Regatul celor două Sicilii). Filip al II-lea (1556-1598).5. Franche-Comté. în forma de grătar. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. interzicerea limbii arabe. un palat ca o mănăstire. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. ci şi adversarii politici ai regalităţii. aşezându-se în Nordul Africii. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Carol (1516-1556). al armatei şi al bisericii. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. În vremea lui Filip al II-lea. din 1561. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Fiul lui Carol. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Aici este sediul curţii. Astfel. Filipinele. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. mult în urma altor puteri europene. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole.2. în inima Spaniei. teritoriile de peste ocean. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. care a fost în cele din urmă înfrântă. pe lângă Spania. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. 125 . semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. în special cu Inchiziţia. la Madrid. zone întinse din Italia (ducatul Milanului.

1659. şi se transformase şi ea. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Au continuat conflictele cu Franţa. de războaie şi lupte dinastice. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. Prin confiscări de averi. 5. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. şi în urma tratativelor din Westfalia. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. reducerea privilegiilor oraşelor. în 1668. pierderea influenţei de către Cortesuri. Franţa.La moartea lui Filip al II-lea. de fapt. o serie de teritorii. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. prin pacea din Pirinei. sau Gaspar de Guzman. Regii care au urmat. în pofida veniturilor aduse de colonii. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. resursele materiale ale regalităţii cresc. devenită regat din secolul al XII-lea. careia i-a cedat. într-o putere de rang secund.8. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. în timpul lor puterea fiind exercitată. În cele din urmă. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. în pofida menţinerii imperiului colonial. ca şi în Castilia. Portugalia Portugalia. ca şi vecina ei Portugalia. Spania intrase într-un declin pronunţat. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. 5. de favoriţi. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Diminuarea puterii marilor nobili. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată.8.1. şi cu alte state europene. căreia i-a recunoscut independenţa.

Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. în contextul războiului cu Ţările de Jos. Al doilea senior din regat. ceea ce pentru Portugalia. care domneşte între 1481-1485. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. în speranţa unei posibile unificări. nobilimea alege. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). este judecat şi decapitat ducele de Braganza. din cea mai puternică familie feudală portugheză. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. să se ralieze regelui Spaniei. Regele Ioan al II-lea (Joao II). văr şi cumnat al monarhului. În urma unei conspiraţii nobiliare. duce de Viseu. a fost înjunghiat chiar de rege. datorită atacurilor olandezilor. a Peninsulei Iberice. La 1640. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. Ca şi în Spania. contribuie la progresul centralizării. până la urmă. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. când uniunea dinastică se desfăcea. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. implicat şi el într-o conspiraţie.rar. a unei mari părţi a imperiului său colonial. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. avea să ducă la pierderea. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. sub sceptru portughez. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Între diferiţii pretendenţi. Diogo. 127 .

cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». în pofida afirmării unei unităţi culturale. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene.9. Administraţia şi armata sunt 128 . Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Bine populat. care au reuşit să instituie impozite permanente. pe văile Padului şi a Ronului. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. În plan politic. Italia În secolele XVI-XVII. integrând comitatul Vaud. Milanul devenise ducat în 1395. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Nisa. să-şi organizeze o ramată profesionistă. În această perioadă. Piemontul şi Savoia propriuzisă. şi marile puteri comerciale italiene.5. să modernizeze administraţia şi justiţia. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. erau puternic afectate. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Veneţia şi Genova. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. De asemenea. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. prin circumnavigarea Africii.

Deşi bine populat. pe coasta Adriaticii. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Aceasta. beneficiind de o economie destul de modernă. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. englezi. responsabil cu problemele fiscale. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Exista şi un Senat. care îl asista pe Doge. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . bazată pe industrii de lux. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. reprezentant al regelui Spaniei. de tradiţie mai veche. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Datorită acestor pierderi teritoriale. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. pe cursul inferior al Padului. olandezi în Levantul otoman. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. Teoretic republică. care număra 150-200 membri. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. şi a pătrunderii unor negustori francezi. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. În perioada următoare. Dogele. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul.puternice. Milanul era condus de un guvernator. unde se extinsese pe terra ferma. numărând apropae un million de locuitor. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. războiul. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. politica externă. de 6 membri. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. şi care avea atribuţii privind economia. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. şi având în alcătuirea sa. în insulele Mediteranei orientale. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. având puteri foarte largi. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Din nefericire. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman.

După moartea lui Lorenzo de Medici.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Genova rămânea o republică aristocratică. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. Piero. în cele din urmă înfrânte. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. şi de diferite ale consilii. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. între partizanii şi adversarii Medicilor. mai multe mişcări separatiste. în 1492. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. a izbândit cea cu caracter popular. de către familia de Medici. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Quarantia. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. care a restabilit instituţiile republicane. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. Genova continua să stăpânească insula Corsica. ales pe viaţă. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. format din 40 de membri. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. practic. de 400 de membri. Ca şi la Veneţia. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . datorită ocupării acestora de către turci. Exista şi un tribunal suprem. cu sprijin francez. din punct de vedere formal. Exista şi aici un doge. de 100 de membri. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. dar puterea era deţinută. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. din 1435. fiind astfel izgonit de la putere în 1494.

Statul papal Sub conducerea papei. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. în primăvaralui 1498. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. numit de imperiali duce ereditar. Organul colectiv de conducere era Signoria. În cele din urmă. s-a extins. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. cu ajutorul Imperiului German. şi. etc. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. unele au fost restituite 131 . mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). de 48 de membri. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. duce. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. prin acţiunile fiului său. după lupte cu sorţi schimbători. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. iar acesta. la petreceri.Savonarola. stăpânirea ducatului Toscanei. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). Cosimo a dus o politică de centralizare. arderea operelor de artă considerate imorale. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. cum se numea acum. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. familia Medici era din nou izgonită de florentini. anunţau. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. înglobând republica Siennei. dar care erau golite de conţinut. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. şi de întărire a puterii ducale. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. Dintre cuceririle făcute de Cezar. în tradiţie milenaristă. În 1527.

Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. 1500. 1460. care doresc să-şi afirme independenţa. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. Această regiune juca rolul de grânar. În Regatul Neapolelui. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. reprezentând interesele bisericii. precum Colonna sau Orsini. pe coastă. în teritoriile statului său. iar în timpul războaielor italiene. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). conducerea era asigurată de un vice-rege. nobiliar şi domenial. În acest context. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. în 1453. Papii predică deci. precum Rimini sau Urbino. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. ca Bologna. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. fără efecte prea mari însă. Respublica christiana. cruciada împotriva turcilor. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state.vechilor seniori. De aceea. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. 1456. Suveran temporal asupra unui stat puternic. reprezentant al regelui Spaniei. Pe de altă parte. dar altele au fost alipite statului papal. 132 . papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare.

care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Din punctul de vedere al organizării.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Piacenza. precum Ferrar. La începutul secolului al XVI-lea. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. de aşa numitele “războaie italiene”. a cantoanelor montane. Parma. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. în secolul al XIV-lea. care controla trecerea Alpilor. Carol Temerarul. dar există şi elemente comune. Zurich. Mantova. Pe de altă parte. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. în 1476. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. 5. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 .10. după modelul spaniol. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. şi cu ducele Burgundiei. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. În 1499. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Confederaţia originară. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Astfel. Lucca. prin tratatul de la Bassel. Berna) şi a senioriei Glaris. intrau în confederaţia şi Bassel. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Schaffhouse şi Appenzell. de la sfârşitul secolului al XV-lea.

Danemarca. juridice. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. pe care conta în lupta cu hanseaticii. În prima parte a secolului al XVI-lea. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Şi în Danemarca. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. El poate trece la o recucerire a Suediei. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. instituţiile şi legile specifice. a reginei Margareta a Danemarcei. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. la Kalmar. Dar în timp. Isabela. şi prin tradiţia apărării independenţei. adminisrative. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . de origine germană. care evoluau în direcţia absolutismului. De asemenea. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. 5. care se implica în problemele Germaniei. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. cu acelaşi nume) în 1520.11.instituţionale. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Pe de altă parte. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. În 1397. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul.

e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. regele e nevoit să fugă. şi pe un sentiment naţional în formare. fie cu caracter politic. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. Dar acesta. ducele 135 . Ca şi în Anglia. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. profund influenţat de confesiunea reformată. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. fie religios. animată de un sentiment patriotic puternic. regele este şeful unei biserici separate de Roma. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice.11. Serviciul militar este obligatoriu. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Clerul trece la Reformă. Ioan. şi unchiul său. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. aflată în componenţa Suediei. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Frederik de Holstein. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). chiar dacă. 5. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. vizând controlul Mării Baltice. La moartea lui Gustav Vasa.1. în teorie. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia.revoltă. Suedia devenise o monarhie absolută. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. în 1524. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. pe o armată puternică.

intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. În vremea sa. învingător. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. şi ocupă Ingria şi Carelia. revoltaţi împotriva seniorilor lor. refugiat în Ţările de Jos. care dădea acces la Marea Nordului. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. prin Cartea Roşie. fiul acestuia. În 1576 impune o nouă liturghie. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu.2.11. Cu sprijinul aristocraţiei. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Suedia. luteranismul face progrese. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. La capătul mai multor conflicte. 136 . Fiul său Sigismund. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. clerul este plasat sub tutela regelui. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. În vremea lui. în cele din urmă. În plan intern. deja rege al Poloniei. care se înstăpânise în Estonia din 1595. Din 1527. Gustav al II-lea Adolf (16111632). în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. sora regelui Poloniei Sigismund August. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Cristian al III-lea iese. La moartea lui Frederic I. pentru Ingria şi Carelia. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. Cristian al III-lea. ceea ce conduce la conflicte interne. sprijinit de oăşenii din Lubeck.Finlandei. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. se impune cu forţa armelor. fratele lui Ioan al III-lea. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). Apoi are loc conflictul cu Rusia. Ioan al III-lea. 5. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. Frederic I (15231533). Carol devenea rege în 1600. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. pe tron urcă unchiul său. căsătorit cu Caterina Iagellon.

către sfârşitul secolului al XVI-lea.În scop politic. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. În Norvegia reforma se bucură de succes. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. în favoarea coroanei şi a nobililor. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. lipsită de o nobilime puternică. fiind percepută ca un instrument danez. cu rezultate dezastruoase. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. prin tratatul de la Stettin. când sunt obţinute. summum episcopus. în 1536. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Pe de altă parte. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. 137 . Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). alcătuită din circa 150 de familii. iar apoi participarea. Norvegia. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). şi se tranformă într-un soi de castă închisă. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. 5. În Danemarca. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. În pofida dezastrelor militare. marea aristocraţie. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. este controlată prin intermediul baronilor danezi. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. Insulele Gotland şi Ösel. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice.12. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. În aceste condiţii.

chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. la nivelul epocii. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. De asemenea. în anumite momente. cu interese divergente. încă de la începutul domniei lui Filip. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. în care fuseseră implicaţi până atunci. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Zuichem şi Berlaymont. de o manieră concertată împotriva Spaniei. şi era destul de străină realităţilor din zonă. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. reprezentative. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. de asemenea. la Gand). care îşi vedeau ameninţate privilegiile. sora naturală a lui Filip. şi. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. prin rolul acestor personaje. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. născut şi educat în această regiune (1500. Nobilii se vedeau excluşi. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. de la luarea deciziilor. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară).care. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. Filip al II-lea. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. ci rămăseseră catolici. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. dar care s-au manifestat. Opoziţia începe în rândul nobililor. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale.

139 . ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. de altfel. În decursul evenimentelor ce vor urma. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. în decursul unei întrevederi.Reformei. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. nobilimea. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. se manifestă prin petiţii. Dar predicatorii calvini. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. şi aşa numiţii gueux d’état. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. în tradiţia vechilor sale libertăţi. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. Pe de altă parte. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. în cerşetori) sunt numiţi gueux. în primăvara lui 1566. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. în special în varianta calvinistă. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor.

Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. şi cea populară. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. şi să obţină reprimarea pe plan local. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. cu 10 000 de soldaţi de elită. la gurile Meusei. fără a obţine însă rezultatele scontate. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. 140 . La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Moartea celor doi. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. La 1566 existau două mişcări diferite. prost văzută de intransigenţi. ia acum forma cetelor de răsculaţi. o trădare faţă de coroana spaniolă. iconoclastă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. care. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. „Calicii mării”. Opoziţia. afectând comerţul şi meşteşugurile. în vreun fel. cu caracter în primul rând politic. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult.Campania în vederea înţelegerii religioase. executaţi în 1568. cea nobiliară.

calvini radicali organizau o republică teocratică. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. libertate religioasă (în esenţă. fiul Margaretei de Parma. pe lângă mijloacele militare. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. La Gand. şi calea tratativelor. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. anularea măsurilor luate de Alba. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). fără a putea însă promite. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. garantarea libertăţii religioase. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. între altele. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. convocarea Statelor Generale. frate natural al lui Filip al II-lea. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. după modelul celei de la Geneva.În contextul creat. rămase încă loiale Spaniei. aşa cum cereau răsculaţii. 7000 de localnici. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. În 1578. care încearcă. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. Requesens murea în 1576. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. la cererea sa. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. cu Luis de Requesens. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. să se alieze cu provinciile nodice. şi până la numirea altui guvernator. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. dar înaintarea lor este dificilă. în noiembrie 1576. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. Unii şefi calvini.

Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. din mai 1579. Zeelanda. care avea să capete consistenţă republicană. Bruges. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. conducerea a fost preluată de fiul său. În aceste condiţii. Conducătorul de fapt a fost. peste câteva zile. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Mauriciu de Orania. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Drenthe. După moartea sa. stadhouder general. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Războiul dintre provinciile nordice. prevedea recunoaşterea autonomiei. provinciile nordice Olanda.Bruxelles. Wilhelm de Orania. Utrecht. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. cu patriotismul anti-spaniol. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Cu toate acestea. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. În 1581. Pacea de la Arras. de către mase. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. rolul Statelor Generale. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Gand. la 23 ianuarie 1579. retragerea trupelor spaniole. În nord. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. calvinismul a fost declarat religie oficială. dar nu accepta decât cultul catolic. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). al cărui exponent fusese Erasmus. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I.

În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în continuare. diferenţa nu era nici etnică. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. Ţările de Jos. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. în cele din urmă. În 1598. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. zonele sudice numărau. Nefiind religioasă. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. la o stabilizare a situaţiei. de natură culturală. în pofida rezistenţei lor comune. Începută de o manieră conservatoare. arhiducele Albert. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. în cele din urmă. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. consecinţe revoluţionare. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. După Războiul de 30 de ani. E adevărat însă că. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional.progresul spaniolilor spre nord. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Pe de altă parte.

la începuturile sale era vasala regilor polonezi. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. alături de Imperiul Otoman. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. Polonia În secolul al XVI lea. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Se crea un singur organ central comun – seimul general. Iar în plan religios. acesta. întrunindu-se regulat şi periodic. încheierea păcii. O adunare specială. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania.Olanda şi Belgia. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. ţinuturile baltice etc. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. cărora. mobilizarea armatei. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. Chiar şi Prusia. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. justiţie. 5. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. finanţe şi armată. urma să fie ales de nobili. inclusiv Kievul. devenit ulterior rege al Franţei. Împrejurările interne. Pe lângă elegibilitatea regelui. era una dintre marile puteri. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). concomitent cu întărirea regimului feudal. în partea central-răsăriteană a Europei. cea mai mare parte a Ucrainei. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. cât şi puterea regală. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). Ştefan Bathory (1575- 144 .13. Polonia. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Monarhia ereditară era desfiinţată. respectiv administraţie.

în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. Prusia. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. atât din partea turcilor. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. de la începutul secolului XVII. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. provocând o situaţie deosebit de grea. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Austria. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Imperiul Otoman. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. ca de altfel şi a Turciei. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. Rusia 145 . denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. cât şi din partea suedezilor care ulterior.1586). 5. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. în apropiere de raiaua Hotinului. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. conducători ai marilor familii nobiliare. turcii şi tătarii musulmani.14. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. deosebit de bogate. Suedia. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. susţinând activ pe habsburgi.

astfel a reorganizat justiţia. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. cu reprezentanţi ai clerului. Efectiv. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. iar Moscova devine « a treia Romă ».. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. Vasile III continuă opera acestuia. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. opricina. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. În contextul de atunci. După cucerirea Bizanţului de către otomani. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . Incontestabil. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. deportări. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. cortesurile în Spania etc. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). confiscarea averilor etc. Dver. respectiv din anul 1547. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. călugăriri cu forţa. deci împărat). el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. negustorilor şi meşteşugarilor. fiul său. boierimii. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. precum stările generale în Franţa. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. cea a streliţilor. În anii următori el a promovat numeroase reforme. Riazan.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. profesioniste. în Siberia.

pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. reprezentând. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. care a domnit până în 1645. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. Oricum. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. condus de Minim şi Pojarski. teritorii periferice sărace. Rusia a 147 . secondată de Suedia împotriva Rusiei. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. patriarhul Filaret. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. În fapt. Suedia şi Danemarca. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. timp de peste 20 de ani. Iniţial s-au obţinut unele victorii. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. S-a desfăşurat un război popular. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. pe mai multe direcţii. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. În aceste condiţii. de regulă. Polonia. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi.ţării. căruia i-a adăugat în 1556. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor.

meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. La 8 ianuarie 1654. de exemplu). Petru I (1682-1696). Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. precum zemski sobor. de duma formată din curteni şi boieri. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. împreună cu fratele său vitreg. urmat de Ivan al V lea. sub conducerea hatmanului cazacilor. într-o stare de anarhie. cu rol consultativ. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . Se apreciază că în a doua jumătate a sec. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Existau relaţii feudale. Alexei Mihailovici (16451676). în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. În statul rus economia era preponderent rurală. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. A urmat un război ruso-polonez. În guvernare ţarul era asistat. predominând sistemul domeniilor boierimii. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. Sporadic. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. Încă de la început. Bogdan Hmelniţki. în Ucraina. reprezentat alături de cel al bisericii. multinaţional al acestui stat. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului.

cu o dublă origine. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. de Habsburg. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. jucând un rol important datorită şi 149 . când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. ocolind lanţul carpatic. fiul românului Ioan Corvin. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. voievodatul Transilvaniei.chiar în rândurile clerului. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. atât din continentul European.15. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. dincolo de Nistru. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. acolo. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat.1. 5.15. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. de Luxemburg. respectiv dinastia Angelină. Iagelo (poloneză). Treptat. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. Începând cu secolul al XI lea. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. napolitană. regatul Croaţiei etc. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. cu forţa. drept Ştefan I. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. cât şi din cel asiatic. Europa Centrală 5. germană.

a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. în mai multe rânduri. respectiv în lumea catolică a vremii. Regele decedat neavând urmaşi. Acesta a reuşit. Astfel. A reformat justiţia. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. Cehia etc. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. de la ţărmurile Mării Adriatice. fiscal. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. cel puţin pentru o vreme. dar şi armata şi birocraţia. după înstăpânirea treptată în Balcani. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. următorii doi monarhi. alături de Ţările Române. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. cu Polonia. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. În veacurile XIV şi XV. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. respectiv cu Imperiul romano-german. de exemplu. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. Pentru puţină vreme. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. începând cu anul 1330. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. militar etc. politic. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. respectiv celebra victorie românească de la Posada. din Dalmaţia. înăsprind şi fiscalitatea.întinderii sale consistente. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. în primul rând a ţărănimii aservite. Între altele. maghiarii au avut un rol important. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . circumscrise cronologic între anii 1442-1456. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină.

la îndemnul papei. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. acolo s-a strâns o armată de tip popular. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. În anul 1521 Belgradul. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. în anul 1514. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. În tabăra de la Racoş. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . În acest context. se întărea Unio trium nationum. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. s-a strâns o masă importantă de oameni. Între altele. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. lângă Dunăre. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. atât din punct de vedere numeric. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. înalţi prelaţi. secuilor şi saşilor. încorporat în regatul maghiar. În acest context. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. nobili. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. după care o serie de conducători. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. Trei ani mai târziu. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Cinci ani mai târziu. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. în 1517. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. cât şi al înzestrării tehnice. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. până la ţărani de diverse neamuri. Astfel. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. Urcat pe tron în 1520. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. ca de exemplu anularea şerbiei. net superioare. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni.

Profitând de luptele interne. unde au suferit însă un eşec. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. având drept scop ocuparea Vienei. Practic. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. respectiv în Ungaria. fost voievod al Transilvaniei. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. Tot atunci. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. Tisa şi Dunăre. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. ce a rămas apoi 152 . cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. atunci. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. În anii imediat următori. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. principi ai Transilvaniei etc. cel mai adesea victorioasă. ca de altfel regi ai Boemiei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. Mureş. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cu centru la Zagreb. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. În acest context. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. ai Croaţiei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. în centrul Europei. aflat sub suzeranitate otomană. nu o dată foarte strânse. cât şi de Ioan Zapolia. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda.. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii.

spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. Tirol. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Salzburg. respectiv ţările române din imediata apropiere. dată considerată în general ca debut al statului austriac). ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. în 1686.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. Carintia.2. părţi ale viitoarei Slovenii etc.15. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . Rudolf de Habsburg. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. în fapt Ungaria propriu-zisă. dintr-un stat pluri-etnic. precum Stiria. asupra populaţiei maghiare. până la finele primei confragraţii mondiale. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. multi-naţional. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. 5. Între altele. La început. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. exercitată în diverse modalităţi. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. economic etc. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Aşadar. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor.

ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. care a trăit la Praga. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. în timp ce fratele său mai tânăr. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. precum Flandra. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. În aceeaşi perioadă. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Bramant. Deosebită 154 . Astfel. Astfel. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Astfel. în timpul împăratului Rudolf al II lea. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. în toamna anului 1918. după 1519. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. respectiv Carol Quintul. Artois. atât lutheranismul. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. Francisc I. Slovacia. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Habsburgii. cât şi calvinismul. Totodată. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. Ferdinand. devenit împărat între anii 1493-1519. la Marea Adriatică. posesiunile Habsburgilor. Ţările de Jos. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. otomanii. Maximilian. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. în cadrul căruia. FrancheComte. Luxemburg. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul.

Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. după 1700. Statul nu avea o unitate politică. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. sârbi. juridică. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. flamanzi etc. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. să supună definitiv Boemia. de la Rin spre Câmpia rusă. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Habsburgii stăpâneau. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. de exemplu. aparat administrativ de tip guvernamental. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional.16. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. o bună parte a Ungariei.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). 5. italieni. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Sardinia. organizare constituţională. Sicilia. Slovacia. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. Şi în acest stat. în forme variate. fiscală etc. ele întinzându-se. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. De fapt. Regatul Neapolelui. francezi. cehi. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Croaţia. Habsburgii au reuşit atunci. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Ţările de Jos (Belgia). maghiari. Era un stat multinaţional.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Transilvania. dispersat. Aceste teritorii însumau peste 600. Milano. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. adunări reprezentative etc. români. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Cehia. Astfel. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. împotriva Imperiului Otoman.

continuându-se realităţi mai vechi. Aşa cum s-a mai arătat. de-a lungul litoralului adriatic. Muntenegru. s-au creat trei realităţi politice distincte. Serbia. croaţi. Şimenic. o parte a Croaţiei etc. situaţiei religioase. BosniaHerţegovina. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Strânsa legătură 156 . din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. În spaţiul ex-iugoslav. dar şi comercial. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. statutului politic. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. parţial români balcanici etc. Acolo. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. Slovenia. acţiuni ale Imperiului otoman. respectiv a modelului italian. propriile instituţii de tot felul. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. modul de viaţă era în bună măsură. sârbi. Imperiului habsburgic. precum posesiunile ereditare. a mozaicului de popoare precum greci. în principal în Dalmaţia. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. italieni etc. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. de altfel. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. în plan instituţional. Bar etc. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. trăind laolaltă sârbi. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. slavomacedoneni. albanezi. Popatia şi Pola. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. după mai multe implicări. bulgari. o parte a Ungariei. Split. În sfârşit. republicii Veneţia. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. români balcanici.

o dată cu epopee descoperirilor geografice. demarararea unei ample expansiuni europene. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Descoperirile geografice. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. precum şi un număr de aromâni. Braudel). Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. era deţinut de câteva zeci de nobili. cărbănari etc. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. aşa numita revoluţie a preţurilor. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. dar şi de meşteşugari. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. Relaţiile internaţionale (sec. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. Mica republică de pe malul mării Adriatice. proces ce a durat 157 . 6. mici negustori. în comparaţie cu veacurile anterioare. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. prin Marele Consiliu. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. marinari şi chiar ţărani. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. mai ales în calitatea lor de păstori. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik).

perfecţionări sensibile în domeniul militar. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. La cealaltă extremitate a continentului european. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. diferite. dincolo de expansiunea sa colonială. înnoirile precum introducerea armelor de foc. cu câteva mari probleme. Astfel. să ajungă mari puteri. cel al „interesului de stat”. cel spaniol şi cel portughez. în părţile apusene. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. Tot acolo. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. În fapt. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. respectiv Spania.mai multe veacuri. Astfel. în condiţii complexe. s-au înfruntat. lumea europeană s-a confruntat în sec. estice sau sud-estice ale continentului. necesitând între altele sporite resurse demografice. în părţile vestice. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. 158 . prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. financiare etc. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. Anglia şi Franţa. În fapt. sistemele de fortificaţii. într-un mod specific. evident distincte. economice. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. al XVI lea şi în cel următor. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. în cea de-a doua jumătate a veacului.

dar nu în cele din urmă. Machiavelli. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. Temporar. După ce în spaţiul italian. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. 6. devenită mai apoi. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. 159 .) sau au căutat: Veneţia. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. statul papal. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. Florenţa. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. Într-o primă perioadă. ducatul de Milano etc. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. rezolvată parţial abia în veacul XX.În sfârşit. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. într-un fel sau altul. Franţa a fost înfrântă.1. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea.

după 1511. cel al universalismului politic. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. noul rege al Franţei. din 1516. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. Era o ultimă tentativă de revigorare. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. din 24 februarie 1525. respectiv de materializare a unui concept medieval. Practic. luându-l prizonier pe regele Francis. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. Luptele au avut o evoluţie dramatică.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. dus apoi în captivitate în Spania. în 1499. Prin jocul moştenirilor. Carol Quintul. În acest context. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. o situaţie preponderenta în Europa. Practic. împotriva Imperiului habsburgic. cât şi în Peninsula Iberică. diametral opus statelor centralizate. coaliţia antifranceză formată din italieni. pentru ca. În acest context. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. cel puţin teritorial. prin tratatul de la Noyon. la Rin etc. În bătălia de la Pavia. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. de altfel complet depăşit. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. respectiv al păgânilor musulmani. războaiele italiene s-au extins. acesta dobândise. 160 . transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. În faţa supremaţiei habsburgice. cu victorii schimbătoare.

respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. respectiv Spania. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Mai multă vreme. Franţa. nu peste multă vreme. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). aşa numitul război de treizeci de ani. dar şi militare.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. state în fruntea cărora. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Anglia. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit.2. găsise aliaţi în Danemarca. de fapt un prim război. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. Totuşi. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Suedia. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. De asemenea. 1558. Polonia şi chiar Transilvania. în timp. 6.În aceste condiţii. În final. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. în acea 161 . respectiv al pactelor de familie. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. între principalele state occidentale ale vremii. instaurarea sa. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. Franţa putând să-şi continue astfel.

mulţi renumiţi. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. mai ales corsarii. Iniţial. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Războaiele religioase din Franţa 162 . În revanşă. În final. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri.3. de furtuni. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. până la încheierea unei păci în anul 1604. regina Angliei între anii 1553-1558. forţele engleze. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. De asemenea. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. de un tonaj mai redus. precum Francisc Drake. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. între anii 1558-1603. după 1566. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. Elisabeta I. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. o vreme. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. 6.

uman şi material. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. financiar şi uman. cât şi spre Marea Neagră. Astfel. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană.Timp de mai multe decenii. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. În mai multe rânduri.4. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. atât spre Marea Baltică. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. invocând. între altele. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. 163 . În istoria statului rus din secolul al XVI lea. 6. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale.

întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. la 1654. până la Petru cel Mare. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. Războaiele dintre Rusia. între Marea Neagră şi Marea Baltică. a existat o stare de război cvasipermanentă. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. practic se stingea vechea dinastie rusească. De fapt. În acest context. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. În jurul anului 1600 Polonia. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. După moartea lui Ivan cel Groaznic. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. cât şi Suedia. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. atât cu Polonia. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. de-a lungul întregului secol al XVII lea. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. începând o perioadă de frământări interne. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. respectiv 1618. stăpânind o bună parte a continentului. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. 164 . în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei.

insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice.5. Urmaşul său. 165 . Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. După eforturi militare susţinute. Deja la moartea lui Selim I. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit.6. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Mecca şi Medina. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Totodată. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. continuând de acolo acţiunile antiotomane. până la Dunăre. În această calitate. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. urmaşii săi. Astfel. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. timp de aproape doi ani. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. de califi. între stăpânirile efective ale Imperiului. stabiliţi în insula Rhodos. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Pe rând. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. au fost alipite imperiului Siria. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. pentru o vreme.

s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . unde. a devenit principat sub suzeranitate otomană. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Viena. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. în 1526. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. În câteva rânduri. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. respectiv spre Europa centrală. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). până spre Bavaria. Tot atunci. a şi murit. Astfel. manifestându-se astfel.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. în anul 1529. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. Trei ani mai târziu. bătrân şi bolnav. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. În cadrul politicii externe. inclusiv în cel germanic. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. după o serie de frământări interne. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Spre sfârşitul vieţii sale. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. În anul 1541. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. Transilvania. de altfel.

La moartea sa. întregul spaţiu balcanic. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. În a doua jumătate a secolului XVII. dintre anii 1594-1606. în primul rând în spaţiul european. Irakul. poate fi amintită de exemplu. precum şi Africa de Nord. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. Siria. Asia Mică. de exemplu. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. în contextul înfruntării cu habsburgii. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. inclusiv Crimeea. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. cuprinzând. consfinţite prin tratate. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. a creştinilor. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. parţial Iranul. în anul 1676. începea declinul otoman. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. la o dată ce nu poate fi precizată. Între acestea. mai ales conflictul cu habsburgii. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. Iordania. devenită raia. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. sudul Ucrainei şi al Rusiei. În ultimele decenii ale secolului XVI. Astfel. Palestina. acte sultanale etc. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Spania şi papalitatea. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. 167 . ca de exemplu anexarea Podoliei. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. ţările române. din Egipt până în Tunis. al situaţiei deosebite al unor occidentali. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. Imperiul se afla la apogeul puterii sale.

relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. de exemplu. 6.6. acţionând şi ca un instrument al acesteia. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Cel de-al doilea asediu al Vienei. cât şi reluarea mai vechii direcţii. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. Franţa se temea să nu 168 .În acest context. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. respectiv pe papalitate. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. Contrareforma. cât şi de raporturile dintre statele europene. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. într-un fel sau altul. cel mai important conflict internaţional. deci a unei supremaţii politice. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. la nivel continental. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Astfel. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. continuând şi la începutul celui următor. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania.

formată din nobili şi orăşeni cehi. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. Comenius. în special pământuri. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. În anul următor. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Cehia a devenit o simplă provincie germană. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. precum Ian Amos Comenskky. Din această pricină. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. o provincie din apusul Germaniei. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. la Muntele Alb (1629). în sud Spania. perioada daneză (1625-1629). iar la răsărit imperiul. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. 169 . ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Armata împăratului. printre care se găsea şi Cehia. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. perioada suedeză (1629-1635). catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului.fie prinsă între doi duşmani puternici. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh.

Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. în Europa ooccidentală şi centrală. dar şi politician ambiţios. inclusiv titlul de rege al Ungariei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. în Bavaria.. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. A intervenit în ajutorul cehilor. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. invadat vremelnic de trupe spaniole. Transilvania. alungând de acolo pe principele elector. foarte bun militar. Intervenţia Franţei. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. conflictul s-a extins. în Ţările de Jos. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. pe valea Rinului.După aceasta. 170 . principele protestant al Transilvaniei. anume trecerea. Franţei alăturându-i-se Olanda. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii.. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. Au reintrat în război şi suedezii. El a reuşit în urma unor lupte navale. dar mai ales pe uscat. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Boemia etc. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Astfel. în ajutorul căruia. de la Europa medievală la timpurile moderne”. deocamdată timidă. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea.

Se consemna eşecul reconquiestei catolice. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. catolică şi calvină. respectiv 24 octombrie 1648. evident în favoarea. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. deci limitate. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. eius religio”. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. prin achiziţii teritoriale. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Se punea astfel capăt practic politicii.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). practic independente. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Astfel. 171 . Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. de o dietă imperială. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. a învingătorilor. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. în lumea germană a casei de Austria.

. Pe de altă parte. a relaţiilor dintre state. după 1660. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. de aceea. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. chiar în această formă. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. cel puţin pentru o vreme. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. Franţa a devenit prima putere continentală. Pentru asigurarea mântuirii. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. În rândurile credincioşilor. În sfârşit. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. Între altele. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). 7. egalitatea lor juridică etc. Biserica şi viaţa religioasă 7.1. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. 172 . Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. precum suveranitatea statelor.

« fiul credincios al bisericii ». sau a bibliilor ilustrate. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. construite sau împodobite de membrii confreriilor. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. ţinerea postului în perioadele prescrise. adoptaţi ca patroni de către confrerii. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. spovedania o dată pe an. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. Se multiplică bisericile parohiale. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. De asemenea. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. împărtăşania cu ocazia Paştelui. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. exemplelor extrase din biblie. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. generozitatea manifestată prin danii. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. iar pe de altă parte datorită predicilor. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. Pentru aceasta. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. În secolul al XV-lea. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. favorizată de folosirea geamurilor transparente.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. De asemenea. iar nu pe conţinutul credinţei.

separat de masa credincioşilor. pietatea să devină ceva mai interiorizată. Pe de altă parte. la care se poate ajunge prin 174 . arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. precum cultul Eucharistiei. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. preotul este figura cheie a mântuirii. din secolul al XV-lea. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prin imitarea lui Christos. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. ci pe acţiunea individuală. inspirat. prin experienţa extazului). exprimată în special prin răspândirea orgilor. XI-XII). cunoscută sub numele de Devotio moderna. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. pe care o poate acorda sau refuza. statutul aparte al preotului. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). prin perfecţionarea de sine. Această doctrină justifica. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. apar şi se impun noi obiecte liturgice. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. se pare. în episcopatul de Cambrai. devenite. datorită acestei concepţii. De asemenea.constată sporirea rolului muzicii religioase. printre altele.

antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. probabil. cum li se cerea în secolele anterioare. după invenţia lui Gutenberg. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. a fost cea mai tipărită carte. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. legată de interiorizarea trăirilor religioase. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Acesta scrie Urmarea lui Christos. este sentimentul tragic al morţii. după Biblie. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). acestea frapau 175 . (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. De aceea. Fraţii vieţii în comun. cum au fost numiţi aceştia. şi care. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. prin examenul de conştiinţă. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. prin analiza de sine. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. Imagini difuzate prin xilografie.contemplare perpetuă. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. Devotio moderna. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. 1380-1471). Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este.

Prin extensie. laici şi clerici. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. cu care Anglia era în război. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. orice obicei. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. Prinţul Negru. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. alături de unii colaboratori. De altfel. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. preot. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). între care Despre stăpânirea divină. averile ei să fie considerate doar posesii. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti).sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. aflată sub influenţa Franţei. În acţiunile sale. 1330-1384). Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Despre stăpânirea civilă. pe care o ataca în tratatele sale. regina Joan de Kent. putea însă scăpa controlului autorităţilor. astfel că. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. precum regele Eduard al III-lea. Wycliff a contestat rolul 176 . A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. şi nu doar unui vicar unic. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. profesor la Oxford. născut în Yorkshire spre 1330. John de Gand. Reflexia personală. duce de Lancaster.

Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. însă. dar şi sociale dintre oameni. practica indulgenţelor. instruirea poporului. şi nu prin propriile merite. care. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. rectorul Universităţii din Praga. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. Ideile lui Wycliff. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. Pentru punerea în practică a ideilor sale. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. astfel. După moartea sa. în operele lui se găseşte ideea predestinării. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. în parte. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. nobil atunci cine era?). aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. Wycliff a fost condamnat ca eretic. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. în 1384. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. care trecea drept un discipol al lui. ceea ce explică. datorită protecţiei de care se mai bucura. după 1400. şi şi-a sfârşit zilele în pace. De asemenea. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. numiţi apoi lollarzi. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. El ca persoană nu a avut însă de suferit. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. 177 . în 1381. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu.penitenţelor şi pelerinajelor. ordinele cerşetoare care au decăzut. De asemenea. care l-au influenţat pe Ian Hus. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor.

Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. El critică. idee ce va fi clar enunţată de Luther. văzute ca instrumente ale Imperiul german. O altă idee. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. pusă deja în practică. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). a devenit preot (la Capela Bethleem. şi biserica din Cehia începe 178 . În plan social. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. i-a atras lui Hus simpatia populară. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. de asemenea. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Toate atacurile sunt respinse. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. transformate în adevărate războaie. Un an mai târziu. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. Pe urmele lui Wycliff. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. În acest context. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Adunarea îi era însă ostilă. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. a studiat teologia. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. în care motivaţiile religioase. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării.

să îmbrace forme originale. curentele radicale au fost foarte variate. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. Spre deosebire de utraquişti. caliciu) sau utraquişti. secularizarea bunurilor bisericii. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. o parte a husiţilor. prelungirea stării de război. care pune capăt războiului devenit civil. reforma morală a clerului. numiţi şi taboriţi. Acestea erau însă diferite. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. 179 . revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. statuate în Compactatele de la Iglau. numiţi şi calixtini (de la potir. dar treptat elementele de originalitate se resorb. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. susţineau revendicări radicale. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. Pe de altă parte. În cele din urmă. la transformarea totală a societăţii. slujba în limba cehă. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. Moderaţii. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. Din punct de vedere religios. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. încoronat între timp ca împărat. 1436. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. În cele din urmă. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. excesele sociale ale taboriţilor.

de a stopa progresele noilor culte. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. acea reformatio in capite et in membris.Nesiguranţa mântuirii.1. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. se face apel la o multitudine de factori. prin care. foametea erau realităţi frecvente. In general. prin ricoşeu. politic şi naţional. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. consecinţe şi asupra catolicismului. aşa cum ne mărturiseşte arta. mai ales „Dansul macabru”. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. sunt o prezenţă constantă 180 .2. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. într-o manieră „democratică”. religios şi intelectual.Factori religioşi şi intelectuali 1. 7. temele macabre. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante.1. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. social-politic şi ideologic.1. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. dar dincolo de acestea. molimele.7. Din secolul al XIV-lea. în secolul al XVI-lea. cu caracter religios.2.2. care îi antrenează pe toţi muritorii. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. 7. aparţinând diferitelor domenii. Există o serie de aspecte generale. Într-o lume în care războaiele. economic şi social.

să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. sau la curţi ale principilor. cel puţin teoretic. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. Activitatea de susţinători ai 181 . mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. În plan religios. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. În pofida reformei gregoriene. al sfintelor moaşte. ideea eliberării individului. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. fie la o viaţă pasională. 3. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. 2. dar care le aduceau beneficii materiale.în orizontul cultural al oamenilor medievali. pelerinajele. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. care pun accentul pe om ca persoană. In Occident. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. În acest sens. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. acum se preconizează. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari.

Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. Evident. 4. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. De altfel. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. căci ele reprezentau. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. consecinţe negative asupra Bisericii. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. în timpul pubertăţii. în mod poate greu de înţeles astăzi. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. în care căsătoriile se contractau devreme. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. pe termen scurt. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. 182 . obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. În aceste condiţii. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. De asemenea. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente.

intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. ceea ce justifica acum contestarea lor. preocupaţi de întoarcerea la surse. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. angajată pe calea profitului de tip capitalist. De exemplu. De exemplu.2.2. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice.3. Aceştia. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu.1. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Pe de altă parte. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. în secolul al XV-lea. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. bogăţia bisericii. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Factori politici 183 . mai ales cea funciară. 7. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. dezvoltă exegeza filologică. al treilea loc destinat. morale. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. şi ca atare dobânda nu e permisă. intelectuale. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. prin „inventarea” Purgatoriului. 7. în principal.2.1. În concluzie.dar şi a operelor umaniştilor. mai ales din partea aristocraţiei. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla.

ci în exterior. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). Din aceste motive. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. 7. cantoane. doreau să elimine un centru concurent de putere. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. care evolua în direcţia naţională. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Francisc I şi papă. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. autoritatea exclusivă a Bibliei. Cu excepţia Angliei. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. la Roma. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. In alte condiţii. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. principate. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. care se prezenta ca un organism supranaţional. Statele pornite pe calea modernizării. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).2. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. promite să se 184 . care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. şi universalismul Bisericii romane.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. În general însă.2. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe.

Acolo. şi dieta îl declară în afara legii. dându-i garanţii ferme de securitate. în 1521. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. dar Luther. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. În 1515. şi în 1517. putând fi prins şi ucis de oricine. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. survenită în 1519. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . dar şi în constituirea limbii germane literare. la dieta de la Worms. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. după ediţia realizată de Erasmus. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. papa Leon al Xlea. traduce în germană Noul Testament (1522). şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului.călugărească dacă scapă). Pe drumul de întoarcere însă. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. Se declanşase conflictul deschis. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Frederic cel Înţelept. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică.

oferindu-i astfel protecţia popularităţii. În 1529. etc. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie.). din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. în 1530 Melanchton. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. pomeni. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. In 1526. principatul. prin pacea de la Augsburg. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. Răscoala este înfrântă.împărtăşească soarta lui Ian Hus. care în 1555 statua principiul cuius regio. a aceluia este şi religia). după aceea. în anumite condiţii. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. cumpărarea de indulgenţe. întrucât credinciosul. pe termen lung. redactează Confesiunea de la Augsburg. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. De asemenea. discipol apropiat al lui Luther. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. Au loc şi clarificări doctrinare. pelerinaje. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. a contribuit la întărirea şerbiei. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. ceea ce. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. care are acces la 186 . Pe de altă parte. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. eius religio( a cui este conducerea. putea părăsi.

care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. unde rămâne până în 1541. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. În viziunea sa. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Născut într-o familie de jurişti. datorită contactului său direct cu Biblia. Serviciul religios este realizat de pastori.Biblia tradusă în limba sa. În fond. în 1534. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. publicată prima dată în latină. Ei nu sunt preoţi. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. sola fide. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. care nu se poate 187 . unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice.2. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. unde redactează opera sa esenţială. şi care au ca principal rol predica. numai prin Scriptură). singurele pomenite explicit în Evanghelii. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. este nevoit din nou să fugă. 7. şi întrucât orice creştin este preot. în 1536. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. nici valabile. nici liturghie. greacă. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Pleacă la Strasbourg. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. Cucerit de ideile lutherane. şi de data aceasta se refugiază la Bassel.3. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. data reîntoarcerii la Geneva. numai prin credinţă. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. altar. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. care şi-a latinizat numele în Calvinus. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. icoane. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. Instituţiile religiei creştine. Sub conducerea sa. Calvin face studii de drept. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. Reîntors în Franţa. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

instrumente utile au fost ordinele religioase. preoţi care trăiau în comunitate. oferind învăţătură acestora. Astfel. predicând. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. În Spania. 192 . depun jurăminte. la Brescia. din iniţiativa Angelei Merici. precum capucinii. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. la Roma. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. transformându-se apoi. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. care dobândesc individualitate din 1619. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). organizarea cvasi-militară. după eşecul definitiv al cruciadelor. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. şi fusese recunoscut de papă în 1226. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. pe vremea cruciadelor.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. în ordin cerşetor). dar continuă să acţioneze printre laici. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. Din 1524. franciscanii şi dominicanii. somascii. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. reformate sau nou înfiinţate. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Între aceştia s-au afirmat teatinii. Prin disciplina sa riguroasă. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. în 1535. jucând rolul unor directori de conştiinţă. barnabiţii. indiferent de confesiune. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări.

sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german.7.4. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. Spania). vechiul limes roman. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Bavaria. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. Polonia). pe o linie care s-a observat că urmează. în mare. 7. spaţiul scandinav). Chinei. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. 193 .3. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor.3. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre.5. Pe termen lung. considerat apostolul Indiei. Japoniei. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. cu puţine schimbări. mai accentuată în zonele reformate. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. După Trento. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. până astăzi. Prin măsurile de reformă interioară. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa.

În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. Marele Maestru teuton. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). contribuind. micilor principate. De asemenea. ca în Anglia. dinamică. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. Prusia. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. în jumătatea 194 . la dezvoltarea capitalismului.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. cum ar fi Suedia. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. cum s-a întâmplat în Italia. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. ieşită din uniunea de la Kalmar. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. 7.4. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. cantoanelor. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. al lumii oraşelor state. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii.

destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Între altele. Ghenadios Scolarios. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. în secolul XVII. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. lui şi urmaşilor săi. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. o serie de scutiri. când sultanii au devenit şi califi. În fapt. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. unii creştini au îmbrăţişat islamul. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. probleme de educaţie. Prin reglementări specifice. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. nu o dată brutale. O dată cu intrarea sa în Constantinopol.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Ortodoxia. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. în viaţa populaţiei ortodoxe. fără însă a fi avut un caracter masiv. starea civilă a populaţiei etc. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. în părţi ale Asiei Mici. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Cu alte cuvinte. Destul de 195 . Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. Bosnia. Astfel de cazuri au fost în Albania. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu.

mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Imediat după apariţia lor. Alexandria sau Ierusalim care. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. în cazul Transilvaniei. nestoriană şi monofizită. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. canonizat ulterior. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. înregistrându-se mai ales. de mitropolitul Simion Ştefan. numită şi greco-catolice în Transilvania. Astfel. unde populaţia era predominant catolică. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. mai cu seamă între saşi. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. Bosnia. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. mitropolitul Sava Brancovici. cât şi ale lui Calvin. În 1543. o parte din ortodoxii din Polonia. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. de altfel. respectiv unguri. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. între anii 1685-1688. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. de exemplu. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. ca şi prin o serie de misionari. a patriarhiilor slave din Balcani. respectiv un număr de ucrainieni. de asemenea canonizat şi alţii.

mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. patriarhul rus Nikon (1652-1658). Kiev. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. La mijlocul secolului XVII. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. în secolul al XVII-lea. În secolul al XVII lea. în biserica ortodoxă. mitropolitul Petru Movilă etc. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. treptat. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. s-au ţinut la Costantinopol. respingând mai cu seamă idei calvinizante. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. precum şi o serie de inovaţii. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. însă pe termen lung. 197 . Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. al cărui fiu. Astfel. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. adolescent.

datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. adevărată şi eternă. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Cultura 8. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». În plan spiritual. Între suferinţă şi bucurie. 8.1. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. De acum înainte. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919.În Balcani. devine tot mai importantă. pieritoare. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. ba dimpotrivă. o anumită nelinişte. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . amestecată în treburile lumeşti. distincţia între biserica invizibilă. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. 198 . şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. şi instituţia vizibilă. Nu lipsită de importanţă. Întoarcerea spre sine. între nenorocire şi fericire.

la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. În viaţa religioasă. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. regilor. gesturi dezordonate şi reacţii violente. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Ïn cazul jocului de şah. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. mare mistic 199 . răspândită printre unii creştini. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. De exemplu. adesea prinţi sau capete încoronate. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. aflăm de la cronicari că jucătorii. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. pricipilor. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii.În transformarea sensibilităţilor. în cazul aceloraşi persoane. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. căutarea volupăţii celei mai carnale. De exemplu. Astfel. chiar în trei. din 1409. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. Henric Suso. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. apoi. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor.

a unor emoţii necontrolate. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. sex. fără a apela la intermediari. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. de bună calitate. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. în cimitirul Inocenţilor din Paris. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. din secolul al XIII-lea. stare socială sau profesională. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora.german. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Forme de comportament şi de sensibilitate. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. conform caracterizărilor psihologilor. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. răspândite mai ales în Italia. Aceste 200 . sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Desigur. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. neintegrate. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. a unor temeri ancestrale. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. fără a face distincţie de vârstă. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. autorul unor opere de mare elevaţie. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. şi mai ales Dansul macabru. orizonturi total diferite pot coexista. Sentimentul morţii existase şi înainte. în secolul al XV-lea. memento mori fiind una din temele lor predilecte. se pot combina sau opune unele altora.

meditaţiilor. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . este probabil efectul predicilor. câteva decenii mai târziu. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. părţi ale lumii. este ilustrat de Romanul lui Renart. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. mai bine sau mai rău. cu luminile. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. de Jean de Meung. Rămas neterminat. dar mai ales cu umbrele sale. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. şi el iese de cele mai multe ori victorios. şi adesea odios. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. În partea da doua a Romanului Trandafirului. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. lumea e prezentată mult mai realist. alteori se distrug. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Acelaşi spirit nou. calamităţilor naturale. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. al epidemiilor ce marchează epoca. Slăvirea femeii. de sorginte clericală. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. romanul este continuat. personajul ambiguu din miturile multor popoare. sau trucuri. a cunoştinţelor epocii sale. prin care uneori se creează. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. destul de searbădă pe alocuri. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. sau Romanul Vulpoiului. caracteristică iubirii curteneşti. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. Această angoasă în faţa morţii. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti.teme inspiră şi lucrări literare. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor.

a nobililor şi a oamenilor bisericii. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. sau Reinecke. după cum am prezentat-o mai sus. pe care el o consideră ca unitară. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. total devotaţi papei. De altfel. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. Dacă lucrurile stau astfel. Moare la Ravenna. Dante este exilat din oraşul său. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. la adresa iubirii curteneşti. a participat la campanii militare. false şi artificiale. întreaga societate umană. a studiat retorica şi medicina. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor.ticăloşiile sale. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Aceeaşi epocă. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în 1321. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. independent de papalitate. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. De monarchia este un tratat de filosofie politică. atât de contradictorie. Partizan al supremaţiei pontificale. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. tratat despre importanţa limbii italiene. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. 202 . în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. în 1302. nu îi datorează însă şi existenţa. se numără Dante Alighieri. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. în pofida diferenţierilor dialectale certe. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. Exilul i-a marcat puternic opera.

precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Guinizelli şi Cavalcanti. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. inclusiv papi. i-au adăugat epitetul de Divina. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. structurată în Infern. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Licenţiat al Universităţii din Paris. dar guvernat de liberul arbitru. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. din punct de vedere al biografiei. supus planului Providenţei Divine. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. conferă perenitate operei sale. mult mai frământată în cazul lui Villon. 1465). 203 . alături de arta sa poetică desăvârşită. Marele Testament . datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. cu goliarzii. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Se aseamănă astfel. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. este poetul francez François Villon. Purgatoriu şi Paradis. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. de care îl separă totuşi mentalitatea. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. dedicată Beatricei Portinari. teologice. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. şi opera sa poetică realizată în franceză. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. începând cu Boccacio. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. căreia urmaşii. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. Mult mai medieval în concepţii. În Vita nuova. diată ironică în versuri. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo.

dedicat lui Scipio Africanul. dar şi balade armonios integrate în întreg. e o femeie în carne şi oase. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Scrie opere în latină. ce prevesteşte Renaşterea. uneori 204 . arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. precum poemul eroic Africa.compus spre 1461. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. Istoria a reţinut operele sale în italiană. Cel mai erudit om al vremii sale. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). lipsită de orice concreteţe. La 33 de ani. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. spune el. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. făuritor al măreţiei Romei.. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. Animam cum corpore amavi. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. umanist pasionat de manuscrisele antice. Petrarca a reacţionat. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. este opera sa capitală. urma lui Villon se pierdea. dar poeziile sale i-au supravieţuit.

ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. ci cel 205 . care poate înfrânge adversităţile. autonomia omului. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. fiind preluate din nuvele anterioare. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. uneori fericit. nu atât de nobleţea sângelui. bineînţeles. Desigur. spiritul. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». alteori tragic. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. ci de cea a sufletului. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Dar nu trebuie să uităm. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. sau chiar din povestiri de origine folclorică. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. caracterizată.

Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. şi ideile lui.cultural. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. pare să fie conştient autorul. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval.2. Fiu al unui negustor de vinuri. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. depozitara unor idealuri valoroase. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Decameronul rămâne ca o operă vie. intitulat Troilus şi Cresida. au început să fie depăşite de realităţi. Geoffroy Chaucer (1340-1400). ca şi tehnica sa literară. lăcomie. pentru ipocrizie. 8. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Evul mediu. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. dar care. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. ca şi unele din subiecte. Ca şi la Boccaccio. satira. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. aplecarea spre cele lumeşti. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. ajunge în slujba curţii engleze. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. pe care încep să o considere 206 . vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Tot ca la modelul său italian. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval.

Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu.1. conform expresiei lui Peter Burke. Uneori. 1550-1567. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Un alt înţeles. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. din secolul al XIX-lea. în secolul al XIX-lea. Vieţile celor mai de seamă pictori.o perioadă întunecată. In cele ce urmează. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. apărut din secolul XIX. situată între evul mediu şi epoca modernă. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). printr-un « mănunchi de schimbări ». Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. Într-o primă accepţie. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. este cel de mişcare intelectuală. La origine. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. 1350-1620). Termenul a fost popularizat apoi. o dată cu termenul propriu-zis. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. termenul de Renaştere a început. caracterizat. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. termenul vine din italianul umanisti. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . readusă la puritatea din perioada clasică. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. 8. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei.2. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. sculptori şi arhitecţi. De asemenea. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. definite mai întâi în Italia. inclusiv cele ale creştinismului de început. eventual pe cei ce predau aceste discipline. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. o epocă obscură şi barbară. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt).

Sub patronajul familiei Medici. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. care. neobosit căutător al acestora. a fost donată Veneţiei în 1468. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . De aceea. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. în preajma cuceririi Constantinopolului. greaca. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. cardinalul Bessarion. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează.italiene. şi în special la Florenţa. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. deoarece se constată. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. au fost stabilite. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. 1520. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. după expresia lui Poggio Bracciolini. unele reguli privind editarea manuscriselor. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. prin compararea diferitelor variante. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina.

În relaţia omului cu Dumnezeu. Doreau. de asemenea. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul.2. Italia. o vreme. Erasmus a devenit. A întreprins numeroase călătorii. în Franţa. dar fără medierea obligatorie a bisericii. 8. Spre deosebire însă de aceştia. Astfel. nu au dorit. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. care l-au adus în contact cu 209 . în calitatea sa de mişcare complexă. În afara neoplatonismului. Umanism şi creştinism Umanismul. Erasmus din Rotterdam. fiind. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. în primul rând. Anglia. de aceeaşi părere cu reformaţii. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist.2. Intelectualii umanişti. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. la rândul său. artizan al destinului său: „tu omule. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă.ideilor. umaniştii. există şi un curent neoaristotelician. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. să renunţe la creştinism. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. de Pietro Pomponazzi (14621525). purificarea sa de adaosurile medievale. Dimpotrivă. preot. în marea lor majoritate.

Franţa. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Elogiul nebuniei. Literele mobile. la Mainz.3. între care literele mobile. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Germania. De asemenea. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale.personalităţile cele mai importante ale momentului. Italia. umaniştii circulau foarte mult. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină.2. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . în Europa. prin caracterul său elevat. cenacluri. ediţii de texte antice. în Orient şi din lemn. Biblia cu 42 de rânduri. dimpotrivă. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. deja realizate din ceramică. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». mult mai corectă decât Vulgata. 8. a Noului Testament. în 1455. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Ungaria (Nicolaus Olahus). Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Anglia. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale.

ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Lyon. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. clerici.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. cum era manuscrisul medieval. profesori. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. devenit presă tipografică. Basel. jurişti. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). în 1575. care. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. Succesul întreprinderii s-a datorat. medici. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. cât şi al punerii în pagină. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. cererii de carte. în contextul progresului alfabetizării. (La Anvers. Ulterior. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. precum cele « romane » sau cele « italice ». pe de o parte. 211 . atât din punctul de vedere al formei literelor. într-un bun relativ accesibil. Paris. De asemenea. devenită uzată. De asemenea. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Anvers.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. se inventează noi caractere. ceea ce permite începutul democratizării culturii. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. iar în secolului XVI. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. etc. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Efectul este scăderea preţului cărţii. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Din aceste motive. transformarea ei dintr-un obiect de lux.

oamenii au o mai mare libertate de cercetare. apare un nou tip de cititor. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. 5% în franceză. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. De acum înainte. în încercarea de a 212 .). un secol înaintea sa. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. în primele decenii de după apariţia tiparului. atacată de reformatori. 77% au fost scrise în latină. În plan cultural. religioase. în condiţiile în care. politice. individual. beneficiar al operelor sale. între autor şi operă. devenit şi o afacere profitabilă. de a elabora noi idei şi ipoteze. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. într-o epocă în care Biserica. De altfel. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. impune cenzura operelor tipărite. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. la importanţa ataşată autorului. majoritare până atunci. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. care practică lectura în tăcere. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. 7% în italiană. ci fidelitatea faţă de model. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. dar şi responsabil pentru ce a scris. 6% în germană. multe creaţii medievale sunt anonime. socialeconomice. nu creaţia originală era valorizată. şi nu autorul ei. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. tiparul. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. ca atare. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. Acest schimb este facilitat. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. etc. prin folosirea preponderentă a limbii latine.

acordat iniţial. ca limbă de comunicare internaţională. prin difuzarea gramaticilor.stopa progresele contestării sale. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . se opreşte. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. într-un fenomen de masă. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. prin fixarea ei riguroasă în scris. evoluţia latinei. prin privilegii regale sau princiare editorilor. de stabilire a regulilor. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. preotului. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Apare treptat ideea de copy-right. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. călugărului. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. care nu s-a mai transformat. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Capete încoronate. de care am mai vorbit. forma ei definitivă este stabilită acum. De asemenea. principi. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. în detrimentul aprofundării celor citite). Prin accentul pus pe autor. timp de câteva secole. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. fără medierea profesorului. latina a devenit o limbă moartă. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. începe revoluţia în domeniul lecturii. Dacă ne referim la tipar.

îşi continuă existenţa. corespunzătoare vârstei. spre deosebire de facultăţi. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. tiparul este introdus în Franţa la 1470. De exemplu. Dar Universitatea. colegiile se vor multiplica. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. pe de o parte. În acest din urmă caz. Învăţământul dura şapte ani. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. instituţie specific medievală. şi încă 15 până la 1550. Universitatea.activităţii oamenilor de cultură. cu un indiscutabil prestigiu. şi nu pe divinitate. a artiştilor. În colegii. se adaugă până la 1500 încă 33. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. începând de pe la 10-12 ani. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. (filosofie. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. După manifestarea Reformei. matematică). într-un secol şi jumătate. De aceea. care dublează. gramatică) înspre complex. centrate pe om. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. întrucât aceasta relevă. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. a tipografilor. scriere. Şi în spaţiul românesc. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. numărul mai vechilor întemeieri. cât şi în cel catolic. iar pe de altă parte. inspirat de vechea facultate de arte. Mecenatul 214 . atât în mediul protestant. logică. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor.

să-i plătească şi să-i întreţină. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. şi al lui Rafael. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. au fost comandate atâtea opere de artă. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. fiu al lui Lorenzo de Medici. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. dar atrag şi creatori italieni. De asemenea. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. după ce. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. care să le ofere comenzi pentru operele lor. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. Nobilimea. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. începând cu biserica. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. De altfel. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. se zice. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527).

« Sedentarizarea » nobililor. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. Individual. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. spre deosebire de perioada anterioară. Apariţia genului picturii de şevalet. Acesea din urmă nu dispar. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. erau tapiseriile. existând şi o serie de factori materiali. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. germane. ci evoluează. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Din secolul al XV-lea.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. dar şi în cadrul corporaţiilor. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. a redus dimensiunile operelor de artă. mai cofortabilă şi mai luxoasă. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. dar şi a literaţilor şi filosofilor. pentru a consuma la faţa locului produsele. având în acelaşi timp şi rol practic. dezvoltat în oraşele italiene. la Florenţa. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. devenită mai funcţională. Astfel. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. în care principalele elemente decorative. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. flamande. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. de protecţie împotriva frigului.

conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară.Sixtine). Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. nu un simplu membru al unei bresle anonime. în Renaştere. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. care făcea parte dintr-o breaslă. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . care acum e o individualitate. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. importanţei originalităţii. 8.2. cum ar fi farfuriile. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. 8. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. concepţia aceasta se schimbă. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. plăcile de faianţă. 217 . elementele folosite la construcţia sobelor.5. a propriei valori a creatorului. aceste obiecte de mici dimesiuni. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. accentul pus pe om.4. cănile. Desigur. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune.2. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. specificului personalităţii sale. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia.

prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. Renaşterea artistică şi literară 8. în general.3. care decurge din conştiinţa valorii omului. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . Ca şi umaniştii. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. ceea ce conduce la o creştere a specializării. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. ci promovând un nou tip de pietate. -individualismul. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor.1. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială .-nou raport între om şi divinitate. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). în sens peiorativ. prin încrederea în om şi în forţele sale. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. titanul. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. de unde şi numele de “gotic”. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. 8. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. ca şi trupul omenesc. -bucuria de a trăi. -natura ca sursă de inspiraţie. 218 . de barbar.3. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). mai interiorizată.

prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. Fie că e vorba de pictură. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. Tot de la antici era preluat genul portretului. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. sculptură sau arhitectură. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. extrem de valorizată. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. utilizate pe tot parcursul evului mediu. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. dar continuă să domine temele religioase creştine. Pe de altă parte. sunt preluate teme mitologice. pentru a ilustra simetria perfectă. prin care iluzia spaţiului. mai întâi masculin. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. în afară de piatră şi marmură. începutul săpăturilor arheologice.Şi în plan artistic. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. De aceea. întruchipare a forţei şi frumuseţii. şi al sculpturilor ecvestre. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. în jur de 100 au teme legate de creştinism. în acest domeniu. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. la Boticelli. 219 . I). adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. neglijat în perioada anterioară. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). din circa 150 de tablouri. Ca materiale. De exemplu. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. Pe de altă parte însă. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie.

3. dincolo de consecinţele sale reprobabile. etc. Continuă să se construiască şi castele. Castelul de tip feudal. variaţii de tonuri. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. compoziţii renascentiste. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). pilaştri.2. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. si insistau pe armonia proporţiilor. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Arhitectura În arhitectură. De asemenea. teme. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. lasă locul vilei urbane. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. edificii publice sau clădiri particulare. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. succesiune strictă a celor trei ordine antice. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). corintic). îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. de pe domeniul rural. erau realizate la scară umană. fresca). lucarne sub acoperiş. mai propice locuirii şi mai elegantă. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. după începutul războaielor italiene.). cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Acesta. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. frize). sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. mai clasicist (faţade plate. 220 . din Franţa. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. ferestre înalte. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. 8. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. însă în noul stil. doric. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. deoarece se puteau rula.

spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. la plecarea multor artişti către ale spaţii. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Leonardo da Vinci (1452-1519). izgonirea Medicilor. de adâncime în interiorul compoziţiei. Donato Bramante. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. dintre care prima. în secolul al XV-lea. etc). Boticelli (1445-1510). De asemenea. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. parţial contopite cu fundalul. a fost cea florentină. De exemplu. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. la sfârşitul secolului. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. variante locale. pictori flamanzi. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. realizarea camerelor obscure. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii.3.8. redă contururi vaporoase. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Leonardo da Vinci. în ordine cronologică şi a importanţei.3. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. există şi diferenţe. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). prin sfumato. 221 . Războaiele italiene. aici s-au definit. au inovat mai mult. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. Rafael Sanzio (1483-1520). trăsături esenţiale ale artei.

Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). În Germania. din familia Medici.3. Hans Holbein (1497-1543). Aurorei şi Crepusculului. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. Michelangelo s-a format la Florenţa. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. în spiritul propagat de Contrareformă. poet. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. Padova. Ghirlandaio. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. (După lucrări la Florenţa. în secolul al XV-lea. arhitect. impresionante prin modernitatea lor. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. creaţii precum Pieta. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. S-a afirmat la început ca sculptor. Redevenit pictor. cea bizantină. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. arta este marcată de multiple influenţe. răscruce de drumuri comerciale. Sculptura 222 . unde se afirmă Corregio (cca. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt.4. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . în atelierul unui sculptor vestit al epocii. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. e rechemat la Roma. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. David. Parma. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. În Spania. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). pictor. precum Milano. Papa Iuliu al II-lea. în altarul Capelei Sixtine. între care rămâne importantă. de asemenea. aducându-i celebritatea. În tot acest timp. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei.La Veneţia. 8. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. dar mai ales ca gravor. sculptor . pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. 1489-1534).

O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). etc. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. limba italiană 223 . unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. Lorenzo Ghiberti (13781455). operă care a creat. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. Dante Alighieri (1265-1321). într-un anumit fel. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. ca şi la antici. rondel. istoriografia. tragedia). prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. în traduceri latine. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. în general. cât prin operele de orfevrărie. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. Frunuseţea înseamnă armonie.5. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. Pe de altă parte. de a se autodepăşi. începe mai de timpuriu în Italia. romanul alegoric. Renaşterea literară. a operelor lui Homer. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. şi astfel ceea ce este armonios. ca şi cea artistică. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin.3. Donatello (1386-1466). echilibrat. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate.În sculptură. 8. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. operele dramatice (comedia. Filippo Brunelleschi (1377-1466). La începuturile Renaşterii. în operele lor. este mai aproape de divin.

Lucrările lui François Rabelais (c. la începuturile Renaşterii literare. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. de umorul adesea grosier. şi au creat opere viabile. În Franţa. Unii dintre aceşti poeţi. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Autorul unor interesante Istorii florentine. 224 . cruciadele). au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). dar şi în urma evoluţiilor interne. Gargantua. autor al Decameronului. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. dar justificate de raţiunea de stat. Giovanni Boccacio (1313-1375). Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. pe care le tratează însă în forme noi.1490-1533). manual de teorie şi practică politică. în Iubirile. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). poet sensibil. de asemenea. la rândul lor modele pentru urmaşi. covins că natura umană e în esenţă rea. Pesimist. secretar al republicii florentine. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Nicolo Machiavelli (1469-1527). şi cu o teribilă poftă de mâncare. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne.literară.

Hamlet. Este perioada supremaţiei politice. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Furtuna. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. Antoniu şi Cleopatra. Prin intreaga sa creaţie. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Romeo şi Julieta. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. ideea că arta poate da eternitate iubirii. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. numele ei să devină un substantiv comun. Regele Lear. englezul William Shakespeare (1564-1616). aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. În afara pieselor de teatru. Thomas Morus (1477-1535). perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. În Spania. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală.În Anglia. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. ulterior. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. regretul în faţa trecerii timpului. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. probabil. militare şi economice spaniole. 225 . din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne.

şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. şi i-a luat locul o societate modernă. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Aceastea nu au reuşit în totalitate. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. probabil. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. Evul mediu cavaleresc. Puritatea morală. autor de nuvele. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. 8. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. Înfrângerea sa finală. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. că Soarele.3. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. Johannes Kepler 226 . ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. nu pământul. idealizat. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea.5. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. în De revolutionibus orbium caelestium. a dispărut o dată pentru totdeauna. Dar cercetările astronomice au continuat. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). autor a peste 2000 de piese. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. din 1543. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Acesta susţinea. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha.

ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. liedul şi cântecul coral în Imperiu. cunoscut ca Regiomontanus. astronom german. datorită disecţiilor. Astfel.3. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. începe să lase loc şi muzicii profane. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. conducând la mutaţii în plan artistic. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). dar şi comportamental.7. 8. cum se credea până atunci. În trigonometrie. datorită observaţiilor proprii. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. mai puţin 227 . interzise până atunci de Biserică. a putut avansa. adesea datorită reformei. literar. Andreas Vesalius (1514-1554). nu circulare. etc. Clement Jannequin. chanson în Franţa.3. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). ştiinţific.(1571-1630). Muzica religioasă. care evoluează şi ea. Concluzii Apărută în Italia. şi că soarele se află nu în centrul. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia.) 8. Palestrina. Muzica Apar mutaţii şi în muzică.6. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.

Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. respectiv Faptele apostolilor. Ceaslovul etc. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. cu un important decalaj temporal). La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. ştiinţific. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Astfel. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. predominantă fiind oralitatea. respectiv redactarea unor 228 . literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. 8. Odată cu secolul al XVI-lea.000 pagini şi 10. cât şi altele de istorie universală. cuprinzând circa 20. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. în douăsprezece volume. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.receptive la noile tendinţe. au fost grupate la un loc. în diversele ei forme de manifestare. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri.1. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. În continuare.4. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea.000 de abecedare. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.4.000 de ilustraţii.

cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. De fapt. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. A avut o activitate culturală deosebită. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. Moscova etc. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. fie pentru necesităţile cultului. în condiţii complexe. sub titlul de Domostroi. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Pe lângă aceasta. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia.

Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. Multe dintre acestea. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. mai cu seamă destinate scopurilor militare.4. Se ştie că în evul mediu biserica. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. cu precădere în arhitectură. au avut loc o serie de distrugeri. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. s-a creat un nou stil. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . Cultura popoarelor sud-est europene sec. 8. timidă şi sinuoasă. Ori în o serie de zone. ca şi mai târziu. inclusiv cele de la muntele Athos. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. cât şi al unor construcţii laice.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. În cursul cuceririi.2. În secolul al XVI-lea în artă. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. cu bază octogonală. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. Totuşi. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii.

generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. ce a avut un periplu pe la Târnovo. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Cărturarii erau mai ales clerici. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. în domeniul artelor. 231 . dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. Constantinopol. cât şi în limba vorbită de popor. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Acolo. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. părintele „renaşterii bulgare”. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. precum şi unele biserici din Sofia. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Manifestările culturale au fost în general modeste. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. Plovdiv. Practic. producţia originală fiind foarte modestă. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Târnovo. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. slavona. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului.

existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Astfel. J. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. de către autori croaţi şi sloveni. Pribojevici. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. macedoneni etc. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în părţile apropiate de Marea Adriatică. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. amândoi raguzani. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. clerici. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. cât şi a italienilor.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. iar mai târziu a reformei. atât din rândurile populaţiei slave. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. precursor al iugoslovenismului. Începând cu Primoz Trubar. relativ numeroase. în Istria. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. traducător al Bibliei în limba populară. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. M. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. Orbini. uneori pe bază de documente. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. în oraşele Dalmaţiei. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . în care era larg răspândită şi limba latină. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. Astfel. O figură aparte. croaţi.

dramatice etc. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. În spaţiul stăpânit de otomani. În zona dalmatină. Milesevo. precum Ohrida. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. Peci. fizician şi filosof. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. astronom. Gundulici. matematică etc. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. ciclul despre Marco Cralievici etc. unde se predau dreptul musulman. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. mai ales în mediul urban. mai ales la Ragusa. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. Imediat după cucerire. 233 . Alături de ortodoxi. În domeniul artelor. multe din acestea având şi un rol cultural. unde se transcriau manuscrise. dar şi cu caracter literar şi artistic. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. mai ales la Ohrida şi Peci. matematician. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. în special despre Mihai Viteazul. respectiv culegeri de texte. limbile orientale. hamame etc. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. Predomina tradiţionalismul. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale..Roger Boscovici. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. lirice sau epice. precum cel denumit al lui Brancovici. majoritatea religioase. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. cele mai multe cu conţinut religios. geamii. autori anonimi creând proverbe. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. arareori artiştii se apropiau de realităţi. manifestările au fost modeste. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane.

pentru băieţi. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. prima apariţie în limba albaneză.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. ştiinţa şi arta turcească. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. Gjon Buzuku a publicat. o carte de rugăciuni: Beshari. Acolo era un învăţământ elementar religios. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. Astfel. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. în secolul al XVI lea. şcoli de tip primar. respectiv italiană. au funcţionat acolo atât medrese. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. funcţionau pe lângă moschei. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. de pe poziţii catolice. De fapt. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. În Capitală exista o şcoală superioară. Astfel. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. şcoli confesionale musulmane.4. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. medrese. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Totuşi. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. de exemplu.4. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia.

ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. au ocrotit cultura. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. promovând totodată ca mecenaţi. Un domeniu aparte. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. a fost cel al geografiei istorice. ce a fost cultivat. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. cu creaţii epice. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. multe cu încărcătură mistică etc. urmaţi de viziri şi mari demnitari. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. I s-au adăugat şi alţii. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. 235 . imnuri. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. Astfel. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. recent descoperită de Columb. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. gustul pentru frumos. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. precum medicină. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. O serie de sultani. creatori de cultură.Ştiinţei. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. original. Astfel. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. În secolul al XVI lea. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. matematici. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. în epoca clasică. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. spaţiul pontic etc. Golful Persic.

în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. spitale.. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). în capitală. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului.astronomie etc. mausolee. urmându-se o tradiţie orientală. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. În spaţiul cultural constantinopolitan. monumente unice în lumea islamică. pentru miniaturistică de tot felul. pentru gravurile în metal etc. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. Bibliografie 236 . precum Moscheea lui Selim I. A mai lăsat urmaşilor medrese. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. În 1575. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. baraje şi apeducte. pe lângă cea românească. fost o vreme ienicer. a devenit arhitect. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor.. a fost cultivată deosebit astronomia. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. Astfel de exemplu. nu şi în cel european renascentist. supranumit Michelangelo al Turciei. moschea Seyhzade. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. excepţie făcând Moschea Albastră. a fost înfiinţat un observator astronomic. poduri etc. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. moschea Suleymanie etc.

Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Istoria Indiei. 1999 Delsalle-Faid’herbe. 2006. 1993. Istoria medie universală. Anul I. Cultura Africii. Bucureşti. 1980. Leo. Vol. Histoire moderne. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Manolescu. Istoria Asiei.). Paris. Michel. 1995 Universitatea Spiru Haret. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Bucureşti. Frobenius. Michel. Bucureşti. 2002 Cros. Editura Meridiane. Le XVIe et XVIIe siècles. Ellipses.). Învăţământ la distanţă. Bucureşti. Bucureşti. Elisseeff. 1982 237 . Robert (coord.). Danielle şi Vadime. Hachette. Meridiane. Alain. Civilizatiile amerindiene. Corint. 1992 Cassan.. Corint. Istoria evului mediu. Sinteze. Bucureşti. Péronnet. părţile I-II. Bréal. C. Bucureşti. 1620-1740. Paris. Radu (coord. Între China şi Pacific. 1992 Muchembled. Paris. Istoria Japoniei. Bucureşti. Péronnet. Radu (coord. R. Paris. Molinier. Editura Lucman. Michel. 2003 Cristian. Yves-Marie. L’Europe au XVIe siècle. Danielle. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Corint. 2002 Manolescu. Le XVIe siècle. Civilizaţia japoneză. 2003 Sinteze şi monografii 1.I: Europa apuseană.Manuale Bercé. Hachette. 2002 Elisseeff. Paul. Vasile. Michel. Sedes. Le XVIIe siècle. 1492-1620. 1996.

Corint. 2003 Todorov. Perry. Lee A. Islamul şi civilizaţia sa. Peter. Armand Colin.. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Jacques. Henri. Bucuresti. Bennassar.1989. Istoria vieţii private. Daniel. Paris. Meridiane. Bucureşti. Bucureşti. Vincent. Favre. London. Humanitas.. Renaşterea. Fred. Bucureşti. Problema Celuilalt. I-II. Bucureşti. Bucureşti. 1979 Sourdel. Jocurile schimbului. Bucureşti. Bucureşti. vol. 2 vol. Denise. Bucureşti. Philippe.. Jean. Fernand. Meridiane. Bernard. 2003 Miquel. 2001 Lehmann. 1969 Boorstin. Civilizaţiile precolumbiene. Burke. Renaşterea europeană. Bartolomé. Bucureşti. Iaşi. Peter.. Institutul European. 1996 Braudel. 1994 Parsons. Corint. Meridiane. vol. Renaşterea italiană. 2002 Stamm.. Centru şi periferii. Braudel.1995 Lombard. Civilizatia chineza. Hachette.). Descoperitorii. 1974 Simoni Abbot.Gernet.. Braudel. Bucureşti. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Lineages of the Absolutist State. Fernand. 1998. Georges (coord. Anne. Corint. Aztecii. Mayaşii. Meridiane. 6 vol. Bucureşti. Istoria arabilor. Bartolomé. All. 1977 Aries. Meridiane. 2 vol. 2 vol. Soustelle. Fernand. Bucureşti. Le 16e siècle. Lumea chineză. Paul. Dominique.3-4. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Henri. Duby. André.1985. Le temps de l’Espagne. China imperiala. Bucureşti. Meridiane. 1999 Berence. Incaşii. Bennassar. 2004 238 . Jacques. XVIe-XVIIe siècle. 1995. Civilizatiile africane. Ed. 1985 Granet. Gendrop.1984. Aztecii. Iaşi. Pre-columbian America. Jacquart. 1994 2. Burke. Bucureşti. Bucureşti. M. Fernand. Meridiane. 2002. Timpul lumii. Ţvetan.1985-1986. Cucerirea Americii. Meridiane. Marcel. Braudel. Paris.

dinast şi apărător al credinţei. 1474-1643.G. A. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. PUF. Faure. Histoire de l’Europe. A. Paris. Paris. Martin Luther. 2 vol. 1973. Corint. 1975 Mandrou. Jill. Thames and Hudson. All. 1992 Chaunu. Galaxia Guttenberg. Prentice Hall International. Epoca marilor descoperiri geografice. 1999. Lucien. Paul. 200 Favier. Belu.. 1998. François (dir. Histoire de la pensée européenne. tome premier. 1995. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Seuil. 1991 Chaunu. La société de cour. Aur şi mirodenii. 1971 Hale. Marile descoperiri geografice. François. 2003 Ginzburg. Hachette.. 1964 Geiss. 1969 Comorovski. Paris. Bucuresti. Perrin. Le monde de Jean Calvin. 1968 Elias.). London. Corint. Paris. Bucureşti. McLuhan. Leonard. Ed. Bucureşti. Bucureşti. London. Europe in the Fourteenth. Flammarion. The Counter Reformation. Des humanistes aux hommes de science.Carpentier. Goldenberg. 2003 Kilsby. Editions Complexe.. Jean. Paris.. Bucureşti. Carlo. 1973 Dickens. Bucureşti. 1972 Delumeau. Jean. Bucureşti. Renasterea. de la Alexandru Macedon la Magellan. Spania: mărire şi decădere. Cornelia. Stewart. 1961 MacDonald. Jean. Pierre. Emile. Bucureşti. Lebrun. Robert. All. Pierre. Bucuresti. Carol Quintul: suveran. Artemis.G. Bucureşti. L’Aventure de la Reforme. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Brânza şi viermii. Paris. Le Moyen Âge. John.. 239 . Fifteenth and Sixteenth Centuries. XVIe et XVIIe siècles. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Bucureşti. Bucureşti. 1998. 1985. Norbert. S. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Teora. Jean. All. Paris. The Age of Humanism and Reformation. Ed. Immanuel. 1500-1558. Paris. Paris. 2001. Ganshof. S. Civilizaţia Renaşterii. Seuil. Meridiane. Histoire générale du Protestantisme. Jean. Artemis. 1977 Dickens. Delumeau. 2002 Favier. Histoire des relations internationales. un destin. Literatura Umanismului şi Renaşterii. 2002 Febvre. Marshall. Naissance et affirmation de la Reforme.

Arc. 2000 Muchembled. Guillemain. Martin. 2001. All. Le Saint Empire romain germanique. Jean. Bucureşti. Luther şi Reforma în Germania. Quentin. II.Mignot. Francis. Randell. Randell. 2004 Nicoară. 1996. 2005 Skinner. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 1996 Oţetea. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Paris. La fin du Moyen Âge. All. 240 . Claude. Morineau. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. de. Accent. Bucureşti. Jean-Paul. Bernard. 2. Cluj-Napoca. All. Editura Enciclopedică. 2000 Riché. All. Halphen. 1989 Pirenne. Institutul European. Franţa: renaştere. Bucureşti. Marcel. Simona. Suzanne. Bucureşti. Bucureşti. Edouard. Pierre. Daniel. Pietri. 2001. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Jean Calvin şi Reforma târzie. Rapp. vol. H. Reforma catolică şi contrareforma. Keith. Elisabeta I si guvernarea Angliei. 1931 Rady. Handelsman. Paris. Politică şi politeţe în Franţa. Louis. 1517-1555. Cartier. 2001. Paris. Bucureşti. 2000. Tallandier. Martin. Chişinău. Renaudet. Flammarion. Rady. Jaqueline. All. Istoria Universală Larousse. Robert. Machiavelli. Corint. Univers Enciclopedic. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Randell. 2001. Aventura gândirii europene. Imperiul mongol şi Gingis Han. 1550-1650. Michel. Univers. Pillorget. Istoria Portugaliei. O istorie a ideilor occidentale. Bucureşti. vol. Perroy. Bucureşti. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. 1968. 1999. Rabreau. All. Venard. Histoire de l’art Flammarion. Luce. 2006 Roux. Le monde et son histoire. XIV-XVIII). Librairie Félix Alcan. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Randell. Favier. Keith. Keith. Bucureşti. Bucuresti. Andrei. religie şi refacere: 1494-1610. Mousnier. 2005 Oliveira Marques. Henri. 1994. Societatea rafiinată. 2008 Russ. D’Otton le Grand à Charles Quint. Keith. Keith. A. Augustin. Bucureşti. Paris. Roland. 2005. Iaşi. Randell. O istorie a secularizării. Bucureşti. Marc. Chişinău. Renaşterea şi Reforma. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre.

Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. vol. Robert. Droz. All. Istoria Imperiului Otoman. 2004 Chirtoagă. Bucureşti. Manual pntru uzul studenţilor. Bucureşti. I. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. 2000. Paris. 1978. 1993 Cândea. 1610-1661. 1976. 1994 Wilkinson.Stiles. Imperiul otoman. 1523-1721. vol. Mehmed. Franţa şi cardinalii. 1968 Wallerstein. Immanuel. 1996. 1300-1600. André. Istoria slavilor. Odorheiul Secuiesc. Raţiunea dominantă. 1971. Turcii-otomani. Richard. Xxx Istoria bisericească universală. 3. Max. Istoria turcilor. Bucureşti. Bucureşti. Aurel. Barbara. Bucureşti. Bucureşti. Jacques. Elisabeta I: religia şi politica externă. Bucureşti. 1997. 1996. Virgil. Bucureşti. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Sistemul mondial modern. Bucureşti. 2001. All. Bizanţ după Bizanţ. 1956. 2004 Ciachir. Decei. Bucureşti. Bucureşti. Biserica ortodoxă ieri şi azi. II. Meridiane. Bucuresti. Bucuresti. 1998 Clot. John. Andrina. 1992. Meyendorf. Bucureşti. 2001. Weber. Bucureşti. Iorga. Warren. Iaşi. 1999. Histoire de l’Autriche. 1979. Tamara. Istoria Imperiului Otoman. Halil. Suedia şi zona baltică. Istoria artei europene. Inalcik. All. 2000 Mantran. Arta Renaşterii. 1961. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878).1-2. Soliman Magnificul. Anastasia. Istoria Ungariei. Ileana. Bucureşti. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. 241 . 1997. Brăila. Căzan. vol. Teora. Kondratieva. Nicolae. Cluj-Napoca. Ion. II. Jelavich. Istoria Balcanilor. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Virgil. Epoca clasică. Meridiane. Mustafa Ali. Vechea Rusie. 1993. Maxim. Gergely. Bucureşti. Vătăşianu. Corint. Nicolae. vol. Jean. Bucureşti.

teologie. Bucureşti. Introducere: structuri politice. 1992. Dan. Michelina. 1995. Bucureşti. vol. Rezachevici. 1450-1700. 2002. I-II. II (1054-1982). Piotr. Constantin. vol. 1997. Istoria Austriei. Manual pentru seminariile teologice. Erich. Bucureşti. Cuprins Cuvânt înainte 1. Ioan. vol. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Panaite. Istoria bisericii ortodoxe române. 1992. Janos.Păcurariu. Bucureşti. Szavai. XV-XVII). Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. tradiţii monastice. război şi comerţ în Islam. Ioan. 1998. Ungaria. Bucureşti. Zollner. Pace. Bodogae. Stiles. 1993. Pentru Institutele teologice. Milan. Bucureşti. Bucureşti. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Bucureşti. Chişinău. Preţul libertăţii. Andrina. Zamfirescu. Istoria bisericească universală. Tenace. Şesan. Imperiul Otoman. Mircea. De la începuturi până în prezent. 1994. Istoria bisericească universală. Bucureşti. Teodor. Creştinismul bizantin. 1998. Bucureşti. 2005 Wandycz. Rămureanu. I. Istorie. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Viorel. sociale şi religioase 2. 1992. Rămureanu. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent.

Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Marile descoperiri geografice. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Începuturile expansiunii europene 4. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8.America Precolumbiană 3.

Bibliografie 10. Cuprins 244 .9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful