Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. oraşe state. umma. O regăsim în lumea islamică. Toată hrana 5 . americană. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. dependente sau nu de o organizare politică superioară. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Alte forme de organizare politică sunt principatele. consilii orăşeneşti. cel puţin teoretică. de asemenea. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc.formală. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. africană. pe măsura organizării statului papal.). De exemplu. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. în lumea asiatică. la populaţiile de vânători culegători . Există. Asia. putem presupune că structura socială era una egalitară. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). organizate în bande de vânătoare. etc. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. în multe privinţe. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. Cazuri de acest tip găsim în Europa. 1. caracterizate în general prin lipsa. în general. sociale şi de organizare familială. a suveranităţii desăvârşite. cel puţin formală. faţă de un imperiu sau un regat. 2. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). şi prin supunerea. Africa. America centrală şi de sud. cu cele din vestul şi centrul continentului). Există. de diverse tipuri. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică.

cele mai multe însă fiind monogame. ca la pigmei sau boşimani. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură).obţinută se împărţea. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. rudenie. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . De asemenea. conform unor reguli clare. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. nu existau posibilităţi de stocare. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). dar femeile participau. sau mai valorizată social. unele grupuri practicând poligamia. prin vânătoare şi pescuit. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. în care producerea hranei. 6 . femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. gen şi vârstă. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. între toţi membrii grupului. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. probe dificile. La eschimoşi. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. fie prin creşterea animalelor. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. foarte importante sunt cele legate de vârstă. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. care presupun uneori iniţieri.

cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. sau mai mult pământ.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. Aceste grupuri îşi socotesc. alcătuită din trei generaţii. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. din punctul nostru de vedere. Exista însă şi poliandrie. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. neamul. dar şi triburile Hopi şi Crow). Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. mai multe capete de animale aduse ca zestre. Ca şi vânătorii-culegători. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. social şi politic în societăţile tribale. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. De asemenea. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. Adeseori. (grupuri matriliniare). unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. 7 . căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. de la o plantă sau un animal sacru. în unele insule din Pacific. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. de regulă. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. care se revendică de la un strămoş comun. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. la foarte puţine societăţi. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). în unele regiuni din sud-vestul Africii.

practicau poliandria). indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. statutul femeilor era mai înalt. de asemenea. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. care erau strict subordonate bărbaţilor. De asemenea. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. ca de exemplu la irochezi. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. care adesea tind să aibă caracter ereditar. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. În societăţile matriliniare.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. ele având un rol important în activitatea economică. care. şi anume cea între liberi şi 8 . Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. Natura economiei. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii.

non-liberi. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. care caracterizează economia statelor. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. alte populaţii asiatice. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. şi meşteşugari şi negustori. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. spaţiul islamic. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. pe de o parte. sau al şefilor incaşi). pentru anumite segmente ale populaţiei. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Agricultura intensivă. polineziene. turci. social şi politic de către bărbaţi. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. pe de altă parte. africane. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Statele din Europa. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. indieni. americane. au 9 . dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. China. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. prestigiul social şi politic al familiilor. De asemenea. ea fiind dominată economic. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. Japonia. la arabi. Statutul femeii rămâne unul inferior. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Practicarea agriculturii pe scară largă. domesticirea unor animale variate. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). mongoli. etc. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil.

zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. preoţii sau călugării. Se adaugă. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. în cele mai 10 . specialiştii sacrului. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). cu destulă greutate. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. În cele mai multe dintre aceste societăţi. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. rămâne o structură socială importantă. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. Islamul.folosit monedă din metale preţioase. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. La azteci. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. monogamia strictă. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. Astfel. Desigur. inclusiv în Europa. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. precum sacerdoţii de diferite tipuri. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. în care creştinismul a reuşit să impună. în cadrul societăţilor organizate în stat. în unele cazuri. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. În America centrală şi de sud. de aceea. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). precum în Arabia. De asemenea. predomina familia extinsă. Europa. Familia. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . cu transmiterea ereditară a statutului. care tolera sclavia. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. după constituirea statului. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. În Asia.

puterea. Hr. În schimb. 3. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. în general se constată continuitatea. femeia era asociată cu sfera privată. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. cazurile de femei care au reuşit să exercite. 1. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor.1. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Aspecte religioase Din punct de vedere religios.. Vom analiza. unele împărătese chineze). Astfel. Hr. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. între secolul VI î. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. etc. haremul islamic sau chinez. Hr. de o manieră mai concretă. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. şi secolul V d. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. In India. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp.3. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. în care mitologia vedică este reinterpretată. în parte şi datorită 11 . pe parcursul prelegerilor următoare.). fiind doar excepţii (împărătese bizantine. 1. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. iar altele reprezintă creaţii noi.

care au adoptat budismul (secolul IV d. Religie politeistă. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Coreea. Tot în secolul al XVI-lea. In secolul al XVI-lea. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. budismul coexistă cu religia naţională. abolirea sistemului castelor. Shiva. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. ofrandele şi libaţiile. pe tot parcursul evului mediu. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate.influenţei budismului. Fiind o creaţie artificială. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. şi o mare zeiţă. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . etc. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. un monoteism consecvent. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. dintre care Krishna şi Rama). Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. shintoismul. abluţiunile rituale. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. sec. Acesta. problemele teologice. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam.. tehnicile yoga. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea.Hr. În Japonia. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. teoria castelor. In China. Hr. apare religia sikh.

2. etc. In concepţia japoneză. şamanism şi religii politeiste. în Peninsula Arabică. Acest mit a sost. apare. Aceste religii au un panteon foarte complex. dar bazându-se pe evoluţia locală. aztecă şi incaşă. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. au o serie de practici şamanice. în secolul al XVIlea. Sub posibila lor influenţă. cu eroi civilizatori şi salvatori. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. care. islamul. zeiţa soarelui. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. sunt practicate sacrificii umane. în secolul al VII-lea. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. un al treilea mare monoteism al lumii. lună. cartoful). 1. soare. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. de altfel. elementelor naturale (cer. de culte animiste. Izanami şi Izanagi.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. Începând din nordul continentului. sub influenţa arabă. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. din care apar apoi celelalte zităţi. conform profeţiei. apă. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. 3. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. spre soare-apune. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. creştinismul şi iudaismul. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare.). Viracocha). din spaţiul marilor civilizaţii maya. altare aflate în locuinţele credincioşilor. venerează spiritele strămoşilor. 13 .

mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. În urma unor complexe evoluţii politice. atotputernică şi atotprezentă. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. singurii califi legitimi au fost Ali. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. care au avut efect în planul doctrinar. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. născuţi din Fatima. Şiiţi refuză sunna. care va reveni 14 . caracterul nedrept al sclaviei. fiica acestuia. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. creatorul lumii şi al oamenilor. din Mecca. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. transcendentă. de tipul sfinţilor intercesori. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. fii acestuia Hasan şi Husein. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). un fiu secret al lui Hasan. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. Profetul (Rasul). Ca atare. şi Muhammad. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. simplu muritor. Prin arhanghelul Gabriel. divinitate unică. care provin din Fatima. (partizanii ideii imamului ascuns. născut pe la 570 în familia Hasim. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. un fiu natural al lui Ali. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). ginerele său. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. tribul Quraish. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. între care duodecimanii. şi Ali. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului.

Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Convins de argumentele iudaice. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. stăpân al Universului). Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. colecţie de legi rabinice.Hr. Hr. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. ca locuri de studiu şi de cult. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. a ortodoxiei. de prin secolul al IV-lea d. Centrul vieţi religioase. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. fiind exponenţi de seamă ai 15 . ismaeliţii sau Asasinii. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. septimanii. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament).Hr. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului.ca Mahdi. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. şi a Talmudului. Sinagogile. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Se spune că pe la 958. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. se dezvoltă Cabala. o ramură a acestora din urmă. prin dezvoltarea Mişnei. comentarii la Mişna. De asemenea. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. etc.

care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. cu vocaţie misionară. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. demonstrau gravitatea acestor probleme. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. articulat. într-o relativă linişte. În cele din urmă. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. 1. China 2. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris .platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. cu limbi şi culturi diferite. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. Spre sfârşitul perioadei medievale. 1. Caracteristici generale China se prezenta. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. 2. Creştinismul. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. 16 . dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. între care populaţia Han era majoritară. în mare. sec. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). Civilizaţiile extraeuropene 2. persecutaţi în ţările occidentale. de-a lungul celor două axe majore. ca un mozaic de populaţii. 2. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei.

Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. Imperiul chinez este unul universal. fără să se renunţe cu totul la mandarini. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. Yuan (1279-1368. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. deşi uneori pot exista conflicte. 17 .China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. dinastie de origine mongolă). armată. taoismului şi budismului. lucrări publice. justiţie. din dinastia Tang (680). Tang (618-907). şi verificau cultura generală a candidaţilor. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Continuitatea. al unei culori şi al unui punct cardinal. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. populaţii originare în regiunile nordice. în pofida momentelor de ruptură. primul împărat de origine ţărănească. Song (960-1279). care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. în conducere au fost preferaţi eunucii. religii care nu se exclud reciproc. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. cunoaşterea doctrinei confucianiste. În timpul dinastiei Ming. şi în cele din urmă prin a se siniza. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Ming (1368-1644). culte) . şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. atestat încă din dinastia Han. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. cu şase ministere (afaceri publice. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. Examenele erau scrise. finanţe. Acest sistem.

o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. care transcria şi controla decretele imperiale.1. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. populaţie de origine turco-mongolă. care redacta textele oficiale. "a celor şaisprezece regate". adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Tuo ba (sau Tabghatch). ca şi în Europa. economică. fără însă ca eficienţa trupelor. din secolul al III-lea. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. Această perioadă este numită. Marele Secretariat imperial. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. demografică. care par să fi fost avari.2. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. În nord. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. şi în China. În această perioadă tulbure. să crească proporţional. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. contribuind la sinizarea acestei regiuni. mereu mai numeroase. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. în mod tradiţional. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. 2. dincolo de Fluviul Galben. 18 . a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. între 311. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică.Consiliul de Stat. Cancelaria imperială. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. În ceea ce priveşte armata. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. Ruan ruan.

care. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. în 751. reforme administrative şi militare. ceai. băuturi alcolice). în timpul dinastiei Sui (581-618). A fost stabilizată economia. Chang an. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. s-a diminuat. China cunoaşte o perioadă dificilă. până atunci budistă. a reuşit să reorganizeze imperiul. ceea ce a contribuit. capitala imperiului. care reuşeşte să cucerească. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. victoria pe râul Talas. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". prin unificarea monetară. iar sistemul de examene a fost reluat. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). An Lu shan. mai ales în perioada următoare. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii.Reunificarea a fost opera nordului. scutite de taxe şi de 19 . Forţele centrifuge. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). foarte importante în perioadele precedente. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. iar Japonia. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. către Asia Centrală şi către Coreea. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. care obţin. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. s-a sinizat din punct de vedere cultural. în 755. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. impozite indirecte pe sare. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. regionalismele. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă.

datorată şi refugiaţilor din nord. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. Din 1115. sub numele Song de Sud. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Unificarea este reuşită. pentru a relansa circulaţia monetară. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. Turcii. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. aproape fără luptă. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. care fuseseră subordonaţi statului Liao. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. în schimb. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. care instaurează dinastia Song (960-1279). pentru un secol şi jumătate. Pentru a mări masa de contribuabili. de Zhao Kuang yin. Până în 960. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . În această perioadă. cu capitala în zona actualului Beijing. în 1234. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. pretind şi obţin tributuri. prin constituirea categoriei negustorilor.serviciul militar). În 1038. ceea ce conduce. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. Jin. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. datorită mongolilor. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. întemeind proprie lor dinastie. În secolul XI. djurceţii. De partea poporului prin origine. taie Drumul Mătăsii. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. după model chinez. uigurii. În sud se reconstituia dinastia Song. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. O transformare profundă afecta societatea chineză. din nord s-a exercitat o continuă presiune.

Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. precum Coreea. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. care avea însă doar un caracter formal. ca în epoca Song. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. în 1271. Teoretic. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. după ce. Puterea imperială devenise despotică. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. cu staţii de cai de schimb. Oamenii aveau statute profesionale rigide. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Marele Secretariat imperial e suprimat. Japonia. destinate hergheliilor şefilor militari. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. transmise ereditar. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. desăvârşită în 1279. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. Vietnam. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. 21 . Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni.cucerirea mongolă. De asemenea.

în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. cele mai importante în imperiu. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. în general. vin din aceste regiuni nordice. şi a permis o creştere demografică pe care. De altfel. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. şi China de sud. Astfel. cei mai mulţi în zonele sudice. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Raportul demografic se inversase astfel. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. acestea există în număr mic. cultural. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. în diferite etape ale istoriei. În funcţie de relief. raportată la condiţiile epocii. Astfel. astfel încât. China de Nord. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. o putem considera explozivă. China medievală era impărţită în două mari zone. de ordin tehnologic. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. În aceste condiţii. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. aflată într-o poziţie inferioară. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. Pe de altă parte. în sud. unde alimentaţia se bazează pe alte principii.

Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). daoismul şi budismul. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. virtute omenească. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. concept ce desemnează atât riturile. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. care ar fi fost reprezentată de confucianism. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. Numărul mare de locuitori. urmat de numeroşi alţi gânditori. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. în cele din urmă. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. pentru confucianişti. Hr. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. umanitate. a devenit.). al VI-lea î. în general paşnică. în scopul de a oferi o armătură religioasă. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. cât şi regulile de convieţuire civilizată. Religia In China. dintre care figuri dominante 23 . pe tot parcursul evului mediu.3. Li.desprindă. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. respect pentru superiori sau vârstnici. latinizat de iezuiţi în Confucius. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Această sinteză a înglobat elemente budiste. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Convieţuirea. pornită. centrându-se în jurul conceptului Ren. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. Aceasta presupune o anumită conduită socială.1. 2. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. confucianismul. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Astfel. Confucianismul. consideraţie pentru ceilalţi.

şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. într-o cuprinzătoare sinteză. Lao Zi. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. şi Cheng Yi (1033-1107). dar şi în Coreea şi Japonia. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. poeţi.Hr. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. opusă unităţii reprezentată de Dao. scriitori artişti. Din punct de vedere metafizic.. reprezentant al şcolii Raţiunii. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Literal. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. dao înseamnă cale. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. a ideilor înaintaşilor. ci să-şi observe propriul spirit. Antiintelectualist. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Dao este principiul superior. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. De asemenea. orientat mai mult spre idealism. morală şi politică. cât în expunerea novatoare. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. Din secolele III-IV. potrivit legendei. Daoismul ar fi fost întemeiat. Budismul pătrunsese din secolul I d. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). întrucât introducea în suflet multiplicitatea. şi să aibă încredere doar în propria sa fire.

Notând idei. mai ales după cucerirea mongolă. în evul mediu. dar şi în capitală. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. care au adoptat budismul (secolul IV d. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. în urma promovării unor examene. djurceţilor şi mongolilor. 2. în evul mediu o religie importantă şi influentă. China reprezenta de fapt. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe.4. şi scrierea. cu limbi diferite. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. Budismul chinez. şi nu sunete. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. din partea kitanilor. uneori chiar în palatul imperial. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. profund influenţat de taoism.1. cele islamice. indiferent de originea lor socială. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). în prezenţa suveranului. dar influentă pe plan social şi politic. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. cele venite din Asia Centrală. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. mai ales în oraşe. rămâne însă. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. Coreea. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. Pe de altă parte. în afară de sistemul examenelor. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. şi ulterior. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. sec. Hr. 25 . un conglomerat de popoare.intense persecuţii ale budismului. cele mai importante fiind cele indiene. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia.

cum au fost negustorii. pentru că el necesita mii de caractere. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă.). aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. japoneză. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. în China epocii Song. arhaică. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. se pare. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. cele coreeană sau 26 . tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. literaţii-funcţionari. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. noul gen al « simplelor note ». teatrul. difuzarea operelor scrise. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. de exemplu a poeziei. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). principalul focar cultural al Chinei medievale. Totuşi. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. Povestirile. Oricum. inclusiv al ilustraţiilor. pentru populaţiile din Asia Centrală. Hr. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. prin secolul al XIV-lea. în Coreea. reprezentate de oraşe. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. Desigur. De asemenea. Cunoscând mai puţin limba clasică. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată.etc. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice.

contribuind la dezvoltarea artelor plastice. în oraşul « purpuriu ». teatrul. arheologia chiar. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. epigrafia. se dezvoltă filologia clasică. publicată în 1060. de către Ou Yang Xiu. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. cu metrică strictă. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. etc .) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. realizată de Si Ma Guang. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. Astfel. în general privind dinastiile precedente. mici poeme lirice. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. de către Luo Guanzhong. pe cât se pare. romanul. în 22. Cronica Tang. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. pătrund influenţe mongole şi musulmane. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. De asemenea. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. din ordin imperial. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. mai ales cel în limbile vorbite. ilustrate de genul ci. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . chitara cu trei coarde. interzis celor de rând). aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. În epoca Yuan. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . de asemenea strâns legată de muzică. 937 de capitole. realizt în secolul al XIV-lea. a fost cel realizat de Shi Nai An. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. spre sfârşitul dinastiei Yan. Tot un roman istoric. în vremea dinastiei Song se realizează. Yong Le. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. realizate în zeci de volume.

dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. caligrafia. legată de cea a societăţii în ansamblu. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. 28 . pe hârtie sau pe mătase. ale vieţii de zi cu zi. în linii mari. de aceea construcţiile sunt zvelte. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. strâns legată de poezie şi de literatură. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. De exemplu. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. precum pictura. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. în general. în general. producţia de porţelan atinge apogeul.senzaţiei de materialitate. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. deoarece. Evoluţia ştiinţei chineze este. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. uneori chiar miniaturală. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. producţia de porţelanuri şi lacuri. ci stâlpilor sau coloanelor. considerată « moartă ». Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale.1. de apăsare. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. iar după sporirea contactelor cu europenii. Sculptura chineză nu are.5. 2. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. care uneori sunt chiar eliminaţi. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. acesta evită linia dreaptă.

Se ajunsese. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Încă din secolul al XI-lea. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. în 1090. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. şi asupra realizării hărţilor terestre. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. Puţin propice creaţiei culturale în general. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. firesc. pentru desenarea hărţilor celeste. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. În domeniul matematicii. mai ales prin dezvoltarea algebrei. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. la realizarea de hărţi în relief. prin Biroul astronomic de la Nanjing. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. regulată şi continuă. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. pe baze hidraulice. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. la nivelul tehnicii. Shao Yong. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Progresele cartografiei se repercutează. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. în epoca Song. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. 29 . în secolul al XI-lea. care. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. În timpul dinastiei Yuan. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. De asemenea. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. căci alături de progresele matematicii. sub redacţia lui Zhu Shijie. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. ci şi Africa şi chiar Europa. în secolul al XVI-lea. Astfel. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni.Trebuie început. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni.

Farmacopeea chineză era deosebit de variată. ginecologia. savant şi om politic. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. etc. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. bambus. în cercetările privind pediatria. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată.2. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. precum fierul pentru tratarea anemiilor. citrice. păsări.1. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. Yuditu. perfecţionarea turnării fierului. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». un mare atlas. efedrina sau ginsengul. a busolei. unde munca umană era foarte ieftină. Din secolul al XIV-lea. caolinul. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. în urma a nouă ani de muncă. camforul. În planul tehnicii. 2. bujori. 2. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. India 2. Caracteristici generale 30 .inventate de Shen Gua. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. crabi. călugărul taoist Zhu Siben realiza. bolile infecţioase şi vasculare. La începutul secolului al XIV-lea. iar pe de altă parte. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. de închidere în faţa influenţelor externe. crizanteme. cu rezultate remarcabile. obţinut din planta numită chaulmoogra.

În a doua jumătate a secolului al V-lea însă.2. budismul în declin coexistând cu hinduismul. erau indoeuropene. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale.2. în cele din urmă. 975-1189). Se adaugă Islamul. exista o mare diversitate religioasă. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. extrem de numeroase. de către împăratul persan Chosroes. În afara sistemului castelor se aflau paria. în mare. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. la începutul secolului al IV-lea. aliat cu turcii. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. kşatria (războinici). Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. cum a mai fost numită această formaţiune. învăţaţi). şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. care a condus la generalizarea sistemului castelor. De asemenea. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. sau intangibilii. La sud de Narbada. vechea capitală a regilor Maurya. pe platoul Deccan. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. în 565. întemeind statul Gupta. precum arienii. vayşia (neguţători). care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. 2. şi regatul Pallava (sec. religie sincretică şi politeistă. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. unde astăzi se află şi alte state. la 31 . dar care pot. IV-IX). În timpul Imperiului Gupta. cu capitala la Badami. sudra (agricultori). care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. iar altele. dintre care unele erau seminegroide. Ghandragupta. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. principe din Patalipputra. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII.India.

Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. şi îşi constituie propriul stat. stabilindu-şi capitala la Delhi. cucerit de englezi la începtul sec. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). din secolul XI. în valea Indusului. în Malaysia şi Indonezia. Înfrângerea arabilor la Navsari. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. cu capitala la Kabul. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. După 1206. Din 712 era ocupat regatul din Sind. treptat. VIII-XII) era orientat spre răsărit. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. 32 . În secolul al XII-lea. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. Aceştia erau un fel de şefi de clan. dar îşi păstra şi diviziunea politică. Spre vest. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. pe coasta de răsărit.răsărit de acesta. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. anul morţii lui Muhammad. VII . numit Sultanatul de la Delhi. XIX). şi care încercau să reziste avansului musulman. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. un stat vasal al Chinei. La sfârşitul domniei lui Harsha. în 731. stând la baza civilizaţiei khmere. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. cu excepţia extremităţii sale sudice. inclusiv musulmane. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. care se islamiza apoi. împărţit între diferite statulţe. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. în Siam. asigură Indiei 275 de ani de pace. Este o perioadă de strălucire culturală. se constituia Kapisha. În valea Kabulului. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul.

Hr.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. Şah Jahan. În 1526.2. şi ca atare ele trebuie redescoperite. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. conduse de musulmani sau de hinduşi. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. condus de o dinastie de şahi musulmani. în frunte cu Babur. 2. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. şi imperiul Vijayanagara. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. Marele Vehicul.3. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. în zonele sale centrale şi sudice. în zonele centrale şi vestice. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). şi Mahayana. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. Nepotul lui. conducătorul Ferghanei. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. Cel mai 33 . Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Micul Vehicul. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. în zona de sud. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. la Panipat. Religia In India. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). din Asia Centrală. În secolul al XVI-lea. de tradiţie antică. În secolul al XVII-lea. statul Bahmani. întemeiat în 1336. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. condus de maharajahi indieni. Între acestea. între care cele mai importante erau Hinayana. un descendent al lui Timur Lenk. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. reîncarnare a lui Buddha etern. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi.. fondat în 1347. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. imperiul mogul intra în declin. un emir turc.

Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în parte şi datorită influenţei budismului. Hr. dintre care Krishna şi Rama). şi o mare zeiţă. Religie politeistă. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . etc. budismul dispare practic din ţara sa de origine. între care budsimul tantric. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar.. problemele teologice. În schimb. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. între secolul VI î. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. tehnicile yoga. Hr. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. şi secolul V d. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. Importanţa elementului feminin. Dintre aceşi bodhisattva. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. Vishnu ( şi avatarurile sale. în India dar mai ales în Extremul Orient. Shiva. În perioada care ne interesează. teoria castelor. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. În cadrul acestei forme de budism.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. pe la jumătatea secolului al XI-lea. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă.

Hr. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. fidelă textelor sanscrite. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. numită Srivaisnava. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. s-a divizat ulteiror în două direcţii. Întemeietorul său. dualistă a Vedantei. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. principiul universal. care se conducea mai ales după textele tamile. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. După el. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. brahman adorator al lui Vişnu. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. o apropiere între sufism şi vedanta. importantă este doctrina lui Ramanuja. abluţiunile rituale. 35 . Şcoala întemeiată de el. vadagalai. Vedanta. ca şi budismul. ar fi prin secolele VIV î. care au încercat. În vremea imperiului Gupta. propune o interpretare diferită. ca şi budismul. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. brahman tamil din secolul al XI-lea. ceea ce a influenţat cristalizarea. Adorator al lui Vişnu. identificată cu Vişnu. Madhva (1238-1317). există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. ofrandele şi libaţiile. realizate. Nimbarka. mai târziu. între care. Jainismul a fost o altă religie care promitea. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. tengalai. mare interpret al Vedantei. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. cea din nord. el nu făcea distincţii între credincioşi. în perioada noastră. persecuţiile generate de Islam. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. Jina sau Mahavira. iar în evul mediu a suferit. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. În secolul al XII-lea. indiferent de casta căreia îi aparţineau. Spre deosebire de budism. şi cea a lumii reale. o cunoaştere şi o conduită corecte. şi cea din sud.

cât şi din cel al conţinutului şi al formei. 36 . Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. unei elite. nu e mai puţin adevărat că yoga. tamilă. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. să fie diferite : hindi. dar şi datorită influenţelor externe. şi în principal din cea a brahmanilor. în teoriile sale psihologice fundamentale. sanscrita. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. la care învăţau mii de studentţI din India. etc. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. 2. marathi. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). 2. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. ca pretutindeni în acea vreme. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. a existat o dihotomie între limba savantă. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. bengali. 4. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. assami. recrutată mai ales din castele superioare. limba de cultură a Asiei Centrale. devenite vehicole ale creaţiei literare. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. şi limbile vorbite. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice.probabil în prileme veacuri creştine. căci şi aici. al XII-lea) un idiom artificial. dar care a devenit de la un moment dat (sec. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. China şi Asia Centrală. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. ca şi în alte arii culturale. Învăţământul era rezervat în India. în care au fost scrise marile opere.

a lui Zia ud-din Barani. din secolul al XI-lea. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. În ceea ce priveşte creaţia poetică. Dar în compensaţie. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. În perioada de care ne ocupăm. fără a dispărea cu desăvârşire. din secolul al XIV-lea. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. până la crearea unei arte indiene unitare. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. Arta indiană a fost profund marcată de religie. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. partea de nord a Indiei a fost 37 . multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. sculptura monumentală. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. metale preţioase. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. folosite în realizarea templelor. uneori cu existenţă istorică. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. Poemul lui Prithviraja. os. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. care însă au comunicat una cu alta. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. influenţăandu-se reciproc. pictura murală. şi din aceeaşi perioadă. De altfel. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». Alături de arhitectură. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). moscheilor şi palatelor.În perioada Gupta a creat Kalidasa. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. autorul operei Sakuntala. operă a lui Chand Bardai. prin obiecte realizate din lemn. fildeş.

3. Matematicile. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. oricum acolo. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). din secolul al XIV-lea. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang.Hr. Japonia 2. precum şi un manual medical. în secolul al XIII-lea. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. în secolul al XII-lea şi Arundatta.inclusă în lumea musulmană. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. cu trăsături asemănătoare albilor. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. şi a participat. din secolul al XI-lea. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate.3. cu o configuraţie geografică extrem de variată. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. precum Bhaskara. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare.1. În mileniul I î. 2. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. prin aceasta. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. au 38 . De asemenea. s-au afirmat prin lucrările lor. între care şi populaţia ainu. Hemâdri. Medicina continuă să se dezvolte.

Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. Kamakura (1192-1333). în care sistemul de proprietate nu era individual. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă.2. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Oricum. III – 710). în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene.3.Hr. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. în acest fel. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în vremea epocii Nara. precum şi a armatei. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. percepea impozit funciar în produse şi. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Muromachi (1333-1573). Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Astfel. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Heian (794-1192). Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. pământurile au fost declarate proprietate publică. S-a impus budismul ca religie oficială. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. 2. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. Nara (710-794). Aparatul central şi local.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi.

Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. Între altele. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. precum Taira sau Minamoto. cu atribuţii militare. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. stabilindu-se printr-un contract. precum mineritul şi turnarea metalelor. juridice etc. Astfel. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. cu caracter laic sau religios.din cele mai diverse. Practic. 40 . ceea ce a generat între altele. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică.. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. adevărate războaie civile. în repetate rânduri anarhie. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. atunci s-a constituit categoria samurailor.

Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. având aşadar monopolul puterii. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate.” În ansamblu. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Fiind multă vreme izolat. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. neavând nici un fel de atribuţii politice. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. 41 . necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. statal sau în domeniul vieţii materiale. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. de la nivel local.subordonate direct doar Marelui şogun. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. în special din anii 1274 şi 1281. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. în curusul istoriei sale medievale. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. ulterior acesta a fost înlăturat. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. original. tradiţionalistă. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. ca de exemplu în cazul regimului vasalic.

2. de asemenea. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. precum prelucrarea fierului. cu origini etnice diferite. În evul mediu. 42 . care marca drumul spre apariţia statului. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . dar care. care dispare însă pe la 1161. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. au început să-şi afirme trăsăturile comune. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. numită Kuriltai. realizarea armelor. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. mongolii erau adepţii şamanismului.1. a pâslei.4. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Mongolii 2. Existau şi triburi de pădure. existau două grupuri mari de populaţii. treptat. impletirea funiilor. Cerul divinizat. confecţionarea hamurilor.4. Munţii. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. mai ales la triburile de pădure. soldată cu stabilirea unei regalităţi. 2. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). beletristică. adorau focul. în primul rând. lacurile. sub numele Tangri. 2. etc. şi venerau. Din punct de vedere religios.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.4. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica.

Descendent al ultimului rege. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Hanatul mongol dispunea. şi extinse pe un teritoriu imens. Încă de la Kuriltaiul din 1206. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. oboseală. şi din partea creştinismului nestorian. născut probabil pe la 1155. acceptat de o parte a mongolilor. rezistenţa lor deosebită la foame. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. Europa estică şi centrală. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Asia Centrală. Marele han exercita o importantă putere. prin cruzimea lor calculată. de tipul despoţilor orientali. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. începând cu Gingis Han. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. şi de un cod juridic. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Orientul Mijlociu şi Apropiat. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . se explică prin educaţia războinică a mongolilor. intemperii. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Constituind unităţi de cavalerie. noionul Temugin. o mie. Cuceririle acestea. Marea Iasă. alcătuite din grupuri de familii. care trimiteau la oaste o sută. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. extrem de rapide. De asemenea. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale.

Djagatai primea Asia Centrală. Ca tactici de luptă. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. în special la cele chineze şi musulmane. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. inclusiv Afganistanul. multe dintre ele superioare lor. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. După distrugerile provocate de campaniile militare. moştenirea a revenit urmaşilor lui. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. şi exemplele ar putea continua. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. etc). Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. În anumite cazuri. Tuli. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. cele situate spre Europa. Djuci. Ogoday devenea mare han. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. În urma cuceririlor mongole. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. aceştia nu se mai concertează. Apoi. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ».armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. arcane. suliţe. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. În urma contactelor cu China. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Cel mai tânăr fiu. ci încep chiar conflicte 44 .şi pentru cucerirea altora noi. În timp. De exemplu.

şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. Kazanului. care se destramă îm 1335. Afganistan. până spre Obi. El cucereşte Persia.Geneza Islamului 45 . dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată.5. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. fratele acestuia. nepot al întemeietorului imperiului. precum Ferghana. conduce Ilhanatul Persiei. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. privitoare la controlul oamenilor. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. păşunilor. subordonează Hoarda de Aur. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. 2. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Astrahanului. Ulusul lui Djuci. La mijlocul secolului al XV-lea.intermongole. Civilizaţia Islamului 2. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. Khorasan. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Hulagu.5. în India. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. ocupă Delhi. care vizase stăpânirea apusului. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. un emir mongol turcizat. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. Siberiei. cuprindea Mongolia şi China. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). vămilor. Ulusul lui Kubilay. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). După moartea lui Timur (1405.1. Timur Lenk. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului.

Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . tribul Quraish. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Acestea au început să apară prin 610. Într-unul din aceste momente. divinitate unică. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. de-a lungul istoriei. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Khadija.Islamul. simplu muritor. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. creatorul lumii şi al oamenilor. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). dar au înţeles-o doar parţial. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. chiar dacă. a fost întemeiat de Muhammad. într-o grotă de lângă Mecca. în general. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. musulmanii au fost. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. dar şi „profetizeză”). însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. De altfel. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. caracterul nedrept al sclaviei. de tipul sfinţilor mijlocitori. numit Allah în limba arabă. precursor al lui Muhammad. Muhammad are o situaţie destul de grea. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. din Mecca. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. fiind rămas de timpuriu orfan. la începuturile predicii lui Muhammad. atotputernică şi atotprezentă. Profetul (Rasul). toleranţi faţă de creştini şi de evrei. pe când ea avea 40. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. (Iqra înseamnă „citeşte”. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. una dintre marile religii universaliste ale lumii. Aceasta explică în parte de ce. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. dar avea şi o încărcătură socială importantă. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. în timp. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. la începutul secolului al VII-lea. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”.

pe qurayshiţi să cedeze. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Ei se refugiază la Yathrib. hegira. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. transformă Islamul într-o putere redutabilă. care încep persecutarea adepţilor acestuia. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui.Quraish. cu faţa înspre Mecca. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Cei din Mecca acceptă să se convertească. 47 . Muhammad revine în oraşul său natal. Muhammad precizează doctrina. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. • Rugăciunea. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. ceea ce-i îndeamnă. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. (Pe când se afla la Medina. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. La Mecca. la anumite ore. • Mărturisirea de credinţă. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Muhammad. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. Această fugă. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. împreună cu un grup de adepţi. după purificări rituale. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). în cele din urmă.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

pe vivacitatea religiei. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. Artele. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. indiană sau chineză. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. au preluat o serie de elemente. sau pe creaţiile noi. bazate pe tradiţii preislamice. ştiinţele profane. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. ca şi în Europa creştină. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. Desigur. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului.În perioada medievală. De altfel. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. persană. numele islamic al acesteia este adab. Este de netăgăduit că arabii. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. este în primul rând un « paşaport social ». în lumea arabo-islamică. Asia Centrală. Ca şi în spaţiul european. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. suspecte. sau “ştiinţe ale anticilor”. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. Pe de altă parte însă. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Astfel. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. literatura. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. se poate spune că arabii. De aceea. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. gramatica şi dreptul. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. dar acestea au fost întotdeauna. la fel ca bizantinii sau occidentalii. India. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. reprezentate de exegeza coranică. cultura. prin confruntările de idei. la fel ca şi în cea creştină. 53 . sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. care continuă să se definească.

În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . subsumat teologiei. plasate mai ales în marile oraşe. destul de mult vechilor modele. accesibil doar câtorva iniţiaţi. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. într-un anumit sens. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. pe baza Coranului. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. în principal. După epoca traducerilor din greacă sau persană. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. numite madrasa. Kufa. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. pe de o parte. de exemplu.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. după primele secole. există şi instituţii corespunzătoare. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. în care araba este singura limbă de cultură. mai ales celor persane. s-a trecut la o elaborare mai originală. Astfel. ca la Basra. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Bagdad. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. care au marcat primele secole ale Islamului. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. întinsă până spre secolul al XIII-lea. universităţilor europene. care constituie şi principalele centre de cultură. Învăţământul în lumea islamică este. ajutau la realizarea partajelor succesorale. etc. pe originalitate. dar care datorează. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. Literatura arabă s-a constituit. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. de asemenea. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. Pe de altă parte. Dincolo de acest nivel elementar. accentul nu era pus pe inovaţie. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. În marile oraşe. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei.

cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Hafiz. Datorită interdicţiilor coranice. cea fatimidă din Egipt. tributare influenţelor exterioare. ci în Spania. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. preislamice. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 .teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. hadith. hammam. Palatele califale. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). la rândul lor. se constituie şi şcoli artistice regionale. mozaicurile. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. recunoscută şi azi. din secolul al XV-lea. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. fixate în scris în secolul al XIV-lea. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. hanbalită. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. cât cele persane. cuprinzând genuri vechi. şafiită. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. Ca elemente decorative. hanafită. este de fapt preluarea termelor romane. Dacă tipul cronicii universale. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. precum Ibn Hazm. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. dar şi creaţii noi. preluate prin filieră persană. o are istoriografia. Saadi. Baia musulmană. La începutul perioadei noastre. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». arta islamică a preluat sculptura. Pe de altă parte. au fost construite după modelul celor iraniene. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. inspirat de modelul creştin. O valoare deosebită. XI). autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. cea andaluză din Spania. Proza. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. frescele. iar minaretul. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. definitoriu pentru arhitectura islamică.

arabescul. Decorul zoomorf. născut în 980. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. stilizare a motivelor vegetale. după cucerirea provinciilor orientale. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Personalitate enciclopedică. lucrări filosofice originale. de exemplu). folosit la construcţii din Spania musulmană. ceramica smălţuită. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. Pe de altă parte. o imensă enciclopedie. dacă nu şi mai târziu. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. pierdută din păcate în 56 . cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. pătrunse şi în Europa. de asemenea. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. toate acestea au constituit obiecte de lux. Astfel. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. adesea cu reflexe metalice. lângă Buhara. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. nu poate fi negată. în filosofia greacă. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. o summa care trata probleme de metafizică. ar fi putut sta la baza arcului ogival. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. logică şi fizică. esenţial în dezvoltarea goticului european. într-o familie de şiiţi duodecimani). a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Artele minore au fost. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Bijuteriile. în celebrele sale miniaturi).reprezentarea figurii umane.

Filosof. Ibn Hazm (1013-1063). Averroes pentru occidentalii europeni. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. mort în 1240 la Damasc). profund tributar lui Aristotel. superioritatea musulmanilor. poet şi jurist. Colierul porumbiţei. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Ibn Bağğa. Sistemul său filosofic. Materia este pentru el principiu de individuaţie. al religiei şi al filosofiei). evident.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. care se inspiră din Banchetul lui Platon. este considerat cel mai mare filosof musulman. O astfel de teză. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. maestrul lui Thoma d’Aquino. numit de latini Avempace. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. născut la Cordoba. deşi lipsit de un plan sistematic. Colierul înţelepciunii. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. atât din partea teologilor musulmani. şi de asemenea. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. dar individualul e coruptibil. face totuşi concesii teologiei. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. Mistica musulmană. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. În secolul al XIII-lea. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. lipsită de compromisuri cu teologia. justificându-i pertinenţa demersului. ca atare imortalitatea este doar impersonală. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . subliniind. Ibn Roşd. cât şi a celor creştini. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. nu putea decât să suscite vii împotriviri.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

În mai multe rânduri. favorabil de altfel otomanilor. Iugoslavia. 62 . fie numai părţi din statele moderne Ungaria. În timpul asaltului general. Egipt. Iran. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Tunisia. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Libia. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Turcia. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. asupra cetăţii Szigetvar. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Grecia. Ulterior. Siria. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Bulgaria. La moartea sa. Albania. fiind atacat şi Tunisul. Algeria. fie în totalitate. Irak. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. în 1566. nu numai teritorial al statului otoman. Abisinia. Ucraina. După aceasta. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. de exemplu împotriva Persiei. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. România. unii reuşind să se strămute în insula Malta. În 1533. Crimeea. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Soliman lăsa ca moştenire. sudul Rusiei. Liban. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Înregistrăm astfel practic apogeul. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Iordania. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Israel. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane.

respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. administraţia centrală şi locală şi. regele Franţei. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. Mai mult chiar. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. fiscalitatea.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. în acelaşi an. la 7 octombrie 1571. O vreme însă. în anul 1571. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. a continuat politica în forţă în diferite zone. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. a fost anexat Ciprul. Este adevărat că. justiţia. acţiune militară de mare răsunet în Europa. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. dar care practic a rămas o victorie izolată. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. producători direcţi. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. În paralel. precum armata. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. nu în ultimul rând. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale.

Astfel. s-a purtat un lung război cu Persia. Ulterior. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. În parţile centrale ale Europei. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. între anii 1638-1639. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. De asemenea. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. devenit vreme de câţiva ani. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. soldată cu un dezastru. pe direcţia subcontinentului indian. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. cu anumite intermitenţe. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. împotriva Imperiului otoman. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. 64 . despotică. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga.

El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. dar şi visteria. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar.6. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. pentru a ajunge apoi. anarhie etc. deci finanţele. cât mai cu seama armata de uscat. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. cea aparţinând în mod direct sultanului.. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. precum akângii. timaruri şi ziameturi. bucurându-se de o serie de privilegii. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. marele nişangiu. Un dregător special. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. administraţia provinciilor imperiale etc. justiţia. Imediat după acesta urma deftertarul.2. Era o oaste permanentă. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 .2. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar.

6. respectiv paşa).care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. în cavalerie. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. purtau denumirea de ziamet. cea a contribuabililor.3. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. de exemplu creştinii. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios.000 acce. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. populat cu producători aserviţi. 2. Practic. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. precum şi marea masă a populaţiei. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. scutită de obligaţii fiscale. cu venituri de până la 100. Au existat şi unele proprietăţi personale. aşa numita turmă „reaia”. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată.000 acce. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. ei şi urmaşii lor. care era un domeniu condiţionat. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile.000 denumirea de has. iar cele de peste 100. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. în lumea otomană exista timarul. 66 . După modelul oriental. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. revocabili şi viageri. iar altele mai mari. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite.

se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. în caz de nevoie. fără nici un amestec otoman. peşcheşuri etc. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. Astfel. În acest din urmă caz.3. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). După cum s-a sintetizat (în principal de prof. În sfârşit. În schimb. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. Apoi. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. căruia trebuia chiar. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. M. mai mult chiar. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman.6. nu lipsită însă şi de abuzuri. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. Desigur că. deci ca ţări tributare. domnitorul provenind din ţară. pe baza vechilor instituţii. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. În schimb. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. situaţie caracteristică în mare măsură.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. atât în 67 . de exemplu. 2. până la începutul epocii moderne. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan).

Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. multilaterală şi sistematică. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. 2. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Sursele scrise sunt puţine. Ibn Batutta etc. fragmentar) a circa 60 de grupări umane.1. Nu se cunoaşte azi. unele nedescrifrate până azi. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane.plan economic cât şi în plan politic.7.. antropologi etc. dar şi cu o serie de trăsături proprii. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Datorită climatului. precum Chilia şi Cetatea Albă.2. Oradea. Banatul şi Crişana. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. păduri şi jungle 68 . Dobrogea. savane. până la Capul Bunei Speranţe. lucrările de specialitate sunt încă puţine. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. apoi şi Tighina.). de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. 2. la fel ca şi pe alte continente. Giurgiu. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Turnu. Abul Feda. tot mai sistematic şi mai masiv. Africa neagră 2. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Masudi. Orşova.7. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă.7. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii.

spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. în special fierul. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. obiceiuri şi tradiţii distincte. fiecare cu trăsături. transformarea Saharei într-un întins deşert. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. În mileniile IV-II î.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud.. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. sud-est şi sud-vest. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. în medii geografice diferite. Oricum. au apărut. se exploatau şi prelucrau metale. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. limbă.Hr. Pe teritoriul african.Hr. masive muntoase etc. faze istorice. ca stadiu de dezvoltare. Ulterior. structuri proprii. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. timp de multe secole.tropicale. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. 69 . să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. mai ales pe valea Nilului. Întinderea mare a continentului. existente uneori pe o arie întinsă. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. au înflorit şi au dispărut state. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă.

ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. kush şi meroe. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. capitală a unui stat însemnat. în Kenia. 70 . Zimbabwe. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. iar limba populaţiei. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). cu menţionări chiar şi în Biblie.. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. Astfel.n. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. guez (coptă). Regatul Axumit. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. la sud de Tropice. Axumul a avut importante relaţii comerciale.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. oraşul Meroe. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. La sud de prima cataractă a Nilului. a devenit limbă de cult. în spaţiul Africii negre. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX.3. în secolul al III lea e. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene.7. sunt prea puţin cunoscute. 2. când populaţia era relativ numeroasă. între cele două oceane ce mărgineau continentul. Mozambic.

fie obştilor săteşti. Structura proprietăţii. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. nefiind de natură feudală. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. cu realităţi din mediul asiatic. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. dar şi populaţii sedentare. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. de la răsărit de lacul Ciad. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. fără a se suprapune. Nu au apărut forme de imunitate. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. savana a uşurat viaţa oamenilor. S-au succedat mai multe dinastii. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. precum în spaţiul european. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. judiciare şi militare. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. mai cu seamă în natură. ca şi raporturile sociale seamănă. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. au activat acolo. Acolo trăiau populaţii nomade. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. ca de exemplu dinastia Zagwe. În Europa. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. răspândită în întreaga ţară. plină de aur. precum şi cu negoţul. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. în special iezuiţi. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. Pe un teritoriu vast. încă din secolul al XIII lea. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal.

apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. mătăsuri şi ţesături. Mahmud Kati. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. veniţi din nord. Cronologic. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Statul s-a extins considerabil. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. între secolele V-XVI. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. primul dintre acestea a fost statul Ghana. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Ibn Kaldun şi alţii. aur şi adeseori robi. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. De-a lungul a circa 1000 de ani. Benin şi altele. de Almoravizi. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. au impus impozite permanente în bani sau produse.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Kamen. Tombuktu. la sud de Sahara au existat câteva mari state. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. au apărut o serie de centre importante: Walata. care s-a menţinut până în secolul XI. obiecte de podoabă şi arme. la sud. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. dinspre sud. Kano. Mabruc şi altele. Songhai. Almoravizii. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. în cea mai mare parte. Gao. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. În ţara Wangara. pe râul Nioro. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. iar mai la sud Ioruba. Mali. ca El Bakr.

cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. cu instituţii de cultură şi moschei. Regele a trimis două expediţii. Forţa militară a statului era însemnată. decorate după modelele artei islamice. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. că armata ghaneză era de 200. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. în secolul XI. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. El Bakr notează. în Ioruba. veniturile dobândite din activitatea comercială. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Capitala statului. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. 30. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. Kumbi Saleh. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. 73 .000 războinici din care peste 40. fiind aduşi cai din lumea arabă. s-a islamizat în secolul XI. Regele. mai spre sud. îl avea cavaleria. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Acolo. unele cu mai multe etaje. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. În vremea acestuia. dar şi în surse arabe. era un oraş mare (cca. considerat de esenţă divină. încă din secolul X. în care un rol hotărâtor. În fruntea statului era monarhul. destule asemănări cu modele asiatice. între care Abu Bakar II (1303-1312).organizare socială şi politică. fiecare cu numeroase vase. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. în fruntea statului nou apărut. impozitele percepute de la populaţie. Se ştie că.000 locuitori). astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. se cultiva porumbul. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. cu numeroase clădiri de piatră. existând aşadar.000 alcătuiau trupe de elită. care avea puteri nelimitate. începând cu secolul al XI lea. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi.

74 . regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. Semnificativă a fost înflorirea culturală. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. Societatea maliană era relativ complexă. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Astfel. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. în special la Tombuktu. Alături de culturi necesare alimentaţiei. aveau în atenţie bumbacul. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. cu marile centre arabe.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). până la lacul Ciad. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. arahidele. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. întreaga regiune a Africii centrale. finalizându-se prin dispariţia sa. dar şi activitatea culturală. sub conducerea familiei Songhai. mai ales pe plan economic. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. La est de fluviul Niger. Ulterior. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Mai multe familii alcătuiau o obşte. bucurându-se de un regim privilegiat. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Cairo şi Granada. Ki-zerbo). dar şi vânatul. nuca de cola. alese de populaţie. Toate funcţiile erau eligibile. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul.

Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. nici sedentarizarea. iar alături altele. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. În interiorul cetăţii. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Angola (secolele XV-XVII) etc. manganul şi fierul. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. La fel ca şi în alte părţi. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. până la formaţiuni statale. cositorul. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . cuprul. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. În podişul Matabele. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. precum Benin. Congo (între secolele XIV-XVII). precum şi un templu de formă elipsoidală. unele bine organizate. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Cetatea era de formă circulară. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750.La sud de savană.

4. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. componenta estetică fiind secundară. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. unde există medrese. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. 2. pe etape. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. într-uncuvânt. păstrau. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. unde din secolul al 76 . memoria colectivă. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. Desigur. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. şi uneori poate chiar incidentală. cultura. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. concepţiile religioase şi regulile morale. de a-i spori coeziunea. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. despre pasiunile omeneşti. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. cu excepţia oraşelor musulmane. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. printr-o serie de rituri de trecere. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. se transmiteau cunoştinţe. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii.7. artistic. Ele reprezintă expresii riguros codificate. precum nunta. sau plecarea la război ori la vânătoare.în consideraţie din punct de vedere economic. în slujba căreia este pusă. Astfel. invocarea divinităţilor.

urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. în jurul anului 1500. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. a zeilor şi strămoşilor. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. în zona deşertului Kalahari. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă .8. 77 . dornici de bogăţii şi mai ales de aur. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. respectiv „Lumea nouă”. Atunci. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Sculptura africană este departe de realism. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. sculptura în os şi fildeş.1. Toate aceste domenii. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. spiritual. America Precolumbiană 2. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. 2. la care trebuie adăugate olăritul. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. într-un larg evantai. din Zimbabwe. De asemenea. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. împletiturile.8. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. mai ales cea în lemn.

ananas etc. de la sud spre nord. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est.. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. portughezi etc. Asia şi Africa. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. ulterior şi orăşeni. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. ardei. mai ales a porumbului. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. înainte de Columb. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. puţine şi disparate.000 de ani. fază în care au rămas destule. Descoperirile arheologice. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. deci ţărani. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). precum şi contactele acestui continent cu Europa. Se opinează că. În acest fel. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. 78 . cacao. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. nu mai veche de 50. cartofi. timp de foarte multe milenii. pescuit şi vânat. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. tomate. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. În ultimele două milenii înainte de Hristos. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. Unii afirmă că un proces de colonizare. prin Alaska. considerându-se aproape unanim. într-o vreme recentă. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. Multe milenii. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică.

cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general.De altfel. în mod independent. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. religioase. Treptat. în trei regiuni. populaţiile domesticind doar lama. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. în planul vieţii spirituale. câinele şi unele păsări. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. fără influenţare reciprocă. şi fără contacte nemijlocite. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale.. în regiunea 79 . Ulterior. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. precum agricultură. înflorită întrun stat relativ puternic. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. în cursul secolului al XVI lea. oi şi porci. Încă în plină antichitate. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. olărit şi alte meşteşuguri casnice. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. nu s-a extras şi prelucrat fierul. cea a olmecilor. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î.Hr. În ansamblu. distruse de europeni în mare măsură. incompletă. cornute mari. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. La debarcarea lor în spaţiul mexican. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. înainte de venirea europenilor. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. astronomia sau anatomia. într-o perioadă corespunzând. maya şi incaşă. Paradoxal poate. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. mai mult sau mai puţin evului mediu european. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. ba chiar au fost ridicate primele piramide. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă.

Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. 2. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. de exemplu.1. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. putând fi transmise loturile în mod ereditar. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. în general irigat şi care aparţinea statului. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. incluzând un mare ansamblu de piramide. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. A apărut şi un monarh eligibil. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. cu centrul la El Tajin. la o înălţime de 2260 m. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. dar şi meşteşugăreşti). negustori. pe o insulă înconjurată de ape. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. Astfel. Conform tradiţiei. Se adăugau apoi meşteşugari. Între altele. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. originari din California. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. Nu era o societate împărţită pe caste. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. militare şi judecătoreşti. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată.8. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. unde au fondat capitala Tenochtitlan. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula.

incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic.Hr. În condiţii neelucidate. enigmatice. în Peninsula Yucatan. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Jungla a distrus multe din realizările lor. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. se află departe de orice aşezare omenească. Tycal.. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. a facilitat. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Civilizaţia maya. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. în final. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane.3. a consemnărilor cronologice. cu excepţia. Mayaşii Deja înainte de azteci. în mijlocul pădurii 81 . în principal. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Palanque. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.000 kmp. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. în decurs de câteva decenii. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. ceea ce. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. marele istoric A. 2. Axayakatl (1469-1481).8. Montezuma I (1440-1469). Despre oraşele mayaşe. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. între acestea remarcându-se Uaxactun. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Guatemala şi Honduras. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate.

. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. ce a existat între secolele VIII-XIII. de-a lungul Anzilor. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă.8. dar şi cu o serie de meşteşuguri. mai vechi. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. Acest popor. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.4.tropicale. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. din rocă extrem de rezistentă. civilizaţia Chavin. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. civilizaţii ale altor popoare. Astfel.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. din Columbia până în sudul statului Chile.. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. a înflorit civilizaţia incaşilor. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. fiu al zeului Soare. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.. 2. cu centrul în Peru. înainte de venirea europenilor. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul.. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). de la est spre vest.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.

Astfel. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. orală. în momentul cuceririi avea peste 200. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. poeme lirice. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. povestiri eroice. Cultura În domeniul cultural. preoţi şi slujitori ai cultului etc. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. integrată în Imperiul colonial portughez). în interiorul familiei. Educaţia se făcea. 83 . distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. treptat. 2. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice.4.pământului”) ce se pare că. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. de la sud de Rio Grande. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. ca şi în Africa neagră. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism.000 de locuitori.8. Pe de o parte. fabule moralizatoare. al clanului sau tribului. alcătuită din legende mitologice.

Rachinal Achi. căci întovărăşea riturile religioase. Scrierea maya avea caracter pictografic. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Poezia maya avea un rol cermonial. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. Din imensa producţie de manuscrise maya. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Din spusele episcopului Diego de Landa. care depindea probabil de temple. probabil. pe obiecte de jad. de exemplu). s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. într-un centru consacrat. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Chilal Balam. se pare. în oraşe. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. alături. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . cu edificii predominant cu caracter religios. Acestea erau grupate. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Din arta maya. poem dramatic. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. continuă tradiţii mult mai vechi. impresionează mai ales arhitectura. exclusiv cultului.De asemenea. de muzică şi de dans. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche.

dar exista şi o scară principală. câteva au supravieţuit. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. iar limba nahuatl. Mayapan. erau ridicate pe platforme mai joase. unde cele mai importante centre urbane. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. Templele erau dreptunghiulare. confecţionarea podoabelor din pene. iar pe de altă parte. De aceea. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. Uxmal. construite în vârful unei piramide tronconice . din perioada clasivă. Palatele. În perioada de care ne ocupăm. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. accesul la templu se făcea pe scări laterale. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. a putut fi la rândul ei reconstituită. vorbită pe o arie largă. pe faţadă. dar. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. cu decor policrom. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. calmecac. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. reprezentată de vase elegante. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică.oarecare depărtare de spaţiul sacru. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. probabil locuinţe ale preoţilor. conduse şi organizate de preoţi. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. reprezentând divinităţi. şi face apel mai frecvent la simboluri. Labna. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. bogat decorate. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci.

nu doar pe console. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. noţiuni de istorie şi de drept. prinsă în nesfârşite războaie. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. istorice. era dominată de aspectul religios. precum Tlatecatzin. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. astronomia. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. dramele cu subiect mitologic. Erau. cu scări abrupte pe faţadă. Tochihitzin. apreciate poemele epice. anterioară. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. Piramidele erau tot în trepte. Specific aztecă este piramida teocalli. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. de asemenea. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. Existau şi temple circulare. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. La azteci. etc. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. şI adesea de dans. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. precum cea mayaşă. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi.Tenochtitlan se învăţau religia. regele Nezaualcoyotl. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. precum mayaşii. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). cel puţin în capitală. slăvit astfel ca zeu al vântului. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Arhitectura aztecă. sau cea toltecă. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). 86 . cel puţin cu instrumente de percuţie. caracterul războinic al societăţii. Mexico.

iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. jadeitul. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. sidef. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. adesea încrustate cu turcoaze. cristalul de rocă. granate. şi erau neîntrecuţi orfevri. În absenţa scrierii. În realizarea imaginilor divinityăţilor. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. maceualtin. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. animale diverse. după cum am mai spus. pictografică. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. obsidian. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. De asemenea. De altfel. folosit pentru a comunica date contabile. 87 . ceramica. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. cu ideea de canon bizantin). precum purtătorii culturii Mochica. cu ajutorul unor panglici cu noduri. sau oameni din popor. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. pitici. quippu. în prinicipiu. asemenea lui Quetzalcoatl. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. dar aceste fresce nu s-au păstrat. jadul. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. chiar scrierea aztecă. fiind subrodonată arhitecturii. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. atinsese un deosebit nivel artistic. avea un evident rol ornamental. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. deşi nu era cunoscută roata olarului.

precum ceramica sau ţesutul. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. zoomorfe şi vegetale. cuprindea poezii. întărită de predominarea liniilor orizontale. quechua. cosmogonic sau de dragoste. în pofida lipsei consemnării în scris. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. antropomorfe. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. unii chiar de origine incaşă. poezia era indisociabilă de muzică. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii.Educaţia tinerilor. au forme şi dimensiuni variate. calendar şi astronomie. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. cu uşi în formă trapezoidală. şi sunt decorate cu motive geometrice. Literatura incaşă. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». unde se învăţa limba oficială a imperiului. şi în general erau lipsite de uşi. este una de masivitate. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. După conquistă. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. Suverani incaşi. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. De altfel. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. în relief sau prin pictură policromă. cu caracter epic. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. Istoriografia. fără mortar. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. Ţesăturile incaşe. ale căror faţade sunt în general severe. se bucurau de mari privilegii. unde păstrătorii tradiţiilor colective. precum Garcilaso de la Vega el Inca. au fost şi talentaţi poeţi. iar construcţiile aveau un singur nivel. Forma orală a povestirilor istorice. şi sobrietate. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. Ca şi în celelalte arii culturale americane. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. Vasele incaşe. au consemnat unele din aceste cronici. mai degrabă epopei decât cronici. în forma în care ajunseseră până la ei. şi de dans. precum Pachacuti Inca. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. aşa numiţii amawta. legislaţie. prin folosirea pietrei cioplite. atât cât a fost consemnată după Conquistă. cronicari spanioli. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare.

realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. febrifuge. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. roşie. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . diuretice. cacao. etc. acesta a marcat şi calendarul. ca la incaşi. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. ardei. « civil ». Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. etc. foarte stilizat. cartof. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. Acesta e cazul botanicii. ale unui mare număr de plante. deşi războiul era unul foarte primitiv. Se adăugau cele cinci zile rămase.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. ananas. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. în paralel. şi un calendar lunar. în care existau. manioc. În domeniul medicinei. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. precum cea mayaşă. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). Decorur geometric. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Francisco Hernandez. în mod frapant. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. calculat cu o exactitate uimitoare. trimis să se documenteze în Lumea nouă.respectivă în întreaga lume. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. matematică şi cronologie. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». purgative. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. Anul solar era împărţit în 18 luni. de scoarţele vechi româneşti. căci indigenii. fasole. care erau însă considerate nefaste. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. un calendar solar. aminteşte uneori. sau pe absenţa scrierii. cu caracter religios şi divinatoriu. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb.. a câte 20 de zile fiecare.

cu numere de gradul miliardelor. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. ceea ce le permitea să opereze. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Începuturile expansiunii europene 3. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană).importanţă planetei Venus. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . corespund a 65 ani venusieni. Marile descoperiri geografice. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Matematicile erau foarte dezvoltate. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. incaşii foloseau sistemul zecimal. în măsură foarte mare. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. destinate restabilirii echilibrului cosmic. al cărui ciclu îl foloseau. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. căci nu cunoşteau roata. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. cu relativă uşurinţă. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. în cel mai fericit caz din bronz. în calculul timpului. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. cu boabe de porumb. în funcţie de poziţia pe panglică. cu nenumărate sacrificii umane. adică 104 ani tereştri. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. de asemenea. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. De aceea. Fiecare nod. Cu toate aceste realizări remarcabile. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. 3. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri.1.

La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. În ceea ce priveşte navele. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. apoi. pentru o economie în continuă expansiune. Portugalia şi Spania. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. vizând navele. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. marile 91 . Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. instrumentele de navigaţie. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. şi de mirodenii la un preţ mai mic. hărţile. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii.

dintr-o parte. dintre care Marco Polo. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. astrolabul (pentru calculul longitudinii). 3. în declanşarea marilor expediţii. de asemenea. şi manevrabilă.2. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). permiţând calcularea poziţiei navei). corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. precum cel chinez sau islamic. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. caravela avea un sistem complex de vele. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. pătrate pentru folosirea vântului din spate. În secolul al XV-lea. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. De asemenea. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. esenţiale au fost busola. Era nevoie. etc. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. evitând imobilizarea în larg. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. Descoperirile portugheze 92 . au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. De asemenea.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. hărţile maritime. Pentru orientarea navigatorilor.

De la Malindi. şi în 1497. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. în zona Etiopiei. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. organizând metodic cercetările. până la Insulele Capului Verde.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Portugalia este o ţară relativ săracă. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. de la Ceuta. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. iniţiativa este preluată de particulari. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. cu un pilot arab. În declanşarea expediţiilor. în stăpânire portugheză. Sub patronajul său. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. În etapa următoare. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. În 1486. Pe de altă parte. şi fără potenţial demografic deosebit. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. insulele Madeira şi Azore. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). pe rând. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. la Calicut. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). o singură 93 . se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. Prima etapă. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. Din expediţie se întoarce. doi ani după plecare. puterii politice sau particularilor. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. în care iniţiativa aparţine. Vasco da Gama. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. cu o mare lungime a ţărmurilor.

Goa. Urmează alte trei călătorii. Insulele Sonde şi Moluce. Ceylon. În august acelaşi an. viitoarea Brazilie. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. afirmând că e vorba de un alt pământ. De asemenea. 1498. prin căderea Granadei în 1492. cu vestea că au ajuns în Indii. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. şi nu despre Indii. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest.corabie. la gurile fluviului Orinocco. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. în 1493. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. explorează litoralul Americii de Sud. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. din Malaezia. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. 3. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. Jamaica. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. de aceea. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. Când în 94 . În 1500. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. 1502. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. dornic să descopere un nou drum spre Indii. interzicând accesul altor nave. Cristofor Columb pleca spre vest. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz).3. în drum spre Indii. În orient. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. Malacca.

dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Englezii (prin John Cabott). francezii (prin Jacqus Cartier). care completa partajarea domeniilor coloniale. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. Astfel. olandezii descoperă Australia. 3. Ruşii realizează expediţii de uscat. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. fără însă a reuşi. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. În urma progresului descoperirilor. de aceea. spre Siberia. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Noua Zeelandă. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). dar reuşind explorarea zonelor din nord. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. Tazmania. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. pe care ruşesc să o cucerească treptat. de partea cealaltă a pământului. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice.5. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii.4. în 1529 se trasează o nouă linie. 95 . spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. 3. pe care o numesc Noua Olandă. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. prin tratatul de la Saragoza.

Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . se estimează că datorită şocului microbian au murit. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . curcanul. precum oraşele italiene. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . precum gripa şi variola. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. implicând declinul unor foste puteri comerciale. Africa. ardeii. tutunul. animale precum calul. aduc de acolo cartoful. viţa de vie. porumbul. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . precum Olanda şi Anglia. -noi curente comerciale.3.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . -descoperirea de noi surse de metale preţioase. .6. roşiile. -se pun bazele unificării economice a lumii. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . -formarea imperiilor coloniale . în primele secole ale conquistei. 4. vitele mari . -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. şi Europa cu Asia pe de alta . precum grâul. etc. fasolea. europenii au preluat din America sifilisul. acesta din urmă introdus în colonii. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . şi conducând la ridicarea altora. America pe de o parte. (minele de argint de la Potosi. care uneau Europa. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic.

Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor.4. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. loveşte mult mai rar. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. pătrat. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea.2. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. 4.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. E adevărat că apar noi boli contagioase. ciuma. Estimările propun drept cifre cca. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. apar epidemiile de gripă. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). lumea arabă.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . fără sa dispară. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. În schimb. după expresia lui Braudel. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea.1. precum Bizanţul. Dincolo de aceste cifre globale. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Unele dintre acestea. până în zilele noastre. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. tifos şi sifilis. Acestea scad înspre est şi nord.

nobili. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura.Evoluţii economice şi sociale 4. clericii. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. 4. livezi. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini.1. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. precum Constantinopolul. Există însă diferenţe regionale foarte mari. precum Italia de Nord. precum porumbul. în această perioadă. Astfel. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. peste medie. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe.mai mare număr de oameni. precum porci sau păsări. Londra. Pe de altă parte. Creşteri mai mari ale populaţiei. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. culturile americane de mare randameant. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. dintre care unele. se întâlnesc în oraşe. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. etc. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. o lume proponderent rurală şi agrară. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. în unele zone. aici se cresc animale. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc.3. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale.3. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. cum ar fi meşteşugarii rurali. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural.

Astfel. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Moldova. 4. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole.3. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Ungaria. Pe această bază. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii.2. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important.3. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. în vestul continentului. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. ca şi cele de fier şi de cărbune. unde ajung din zonele limitrofe. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. prin îndiguiri şi desecări. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. 4. mai ales Polonia şi Ucraina. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale.3. Italia. Astfel. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi.puţin. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Ucraina. Germania. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Polonia. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. în urma crizei secolului al XIV-lea.

cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. culesul paginii. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. precum Augsburg. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. În secolul al 100 . torsul lânii) în mediul rural. ca produs final. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. legarea) făcute de persoane diferite. şi dispersate. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. de la un capăt la altul a procesului de producţie. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. aflate în exploatarea Spaniei. sunt foarte mari. Investiţiile. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. prepararea cernelii. De asemenea. unde forţa de muncă e mai ieftină. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. pieptănatul. Nou apărute. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. Tările de Jos. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Anglia.inovaţii tehnice. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. din postăvărit. Din aceste motive. de exemplu din Tirol la Baia Mare. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. imprimarea. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. adesea în mediul rural. în care cartea. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Nuremberg. Tesutul. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). care realizează toate operaţiunile. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. din America de Sud.

postăvăria italiană este în declin. Astfel. dar şi mai puţin durabile. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. Astfel. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. datorită şi preţului mai redus. şi moda poate acum evolua mai rapid. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. aşa numita “nouă postăvărie”. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. desigur. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. se poate vinde mai mult. mai frumos finisate şi mai ieftine. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. client tradiţional. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. De exemplu. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. şi drept consecinţă. care erau groase şi foarte durabile. acum se realizează postavuri mai subţiri. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. În această perioadă. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. probabil şi sub influenţa postăvarilor. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. satele sâont distruse. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. cu tradiţii medievale.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. În Anglia. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. şi de alţi factori. 101 . Pe de altă parte. pe de o parte datorită conservatorismului. tocmai datorită conflictului cu Spania. statul favorizează exportul de postav. schimbări determinate. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. se dezvoltă în continuare. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. Pe de altă parte. parte a imperiului său multietnic. bazat pe creşterea oilor. politica statului e diferită.

Franţa (Lyon. Anglia. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. O dată cu folosirea orologiilor. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. chemând la slujba religioasă.Sectorul financiar-bancar 102 .Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. sortit unei dezvoltări de succes. scădeau costurile. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. care revoluţionează şi concepţia despre timp. ci şi unul economic. De asemenea. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. s-a dezvoltat în mod constant. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Paris). Tarile de Jos). sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. ca în Italia. se facilitau reparaţiile la corăbii. Legată strâns de progresele umanismului. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. domeniu nou. planificării. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. tocmai datorită importanăei preciziei. eficientizării producţiei. aplicată prima oară la Amsterdam. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă.4. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor.3. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. legat de munca în ateliere şi manufacturi. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Anglia. 4. Germania. ci devine treptat un timp laic. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). renaşterii şi reformei. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria.

la schimbări sociale şi poliltice. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. nespecializate. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Apar însă şi companiile comerciale. în activitate din 1581. Ambrosiana de la Milano. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. pentru a proteja interesele companiei. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. iar din 1531 trece la un sistem modern. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. la sfârşitul secolului al XVI-lea. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. 103 . primirea şi păstrarea depozitelor bancare. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. faţă de companiile de familie. Companiile de familie. De altfel. Casa din San Giorgio la Florenţa. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. de deschidere şi cotaţii. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. transferuri de capital. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. la instaurarea societăţii moderne. şi mai puţin pe activităţi bancare. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. Uneori. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. caracterizată de relaţii de tip capitalist. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). În acest sens. meşteşugarii). care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. La Amsterdam. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. O instituţie specific capitalistă este bursa. care pot fi de mai multe tipuri. De exemplu. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. La Anvers. acordarea de credite. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare.

Polonia. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Anglia. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Ungaria. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia.4.Aspecte sociale 4. până atunci majoritară.4. 104 . satul şi senioria. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. adesea simbolice. Germania. mai ales cele în bani. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Rusia) situaţia ţăranilor se agravează.4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Italia de Sud. În Europa de la Est de Elba (Germania. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. De aceea. În Franţa de Nord. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. altele celor politice şi militare. care au variat în funcţie de zonă. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Italia centrală şi de Nord. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante.4. în înţelegerea cu statul. 4. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI.2. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.1. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Franţa. Ţările Române.

În societate. Pe câmpul de luptă. Transformarea idealului de nobil. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. În Franţa. În Anglia. Structural. la care pot avea acces şi alte categorii. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. unde se pot bucura de favorurile regelui. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Vechile idealuri cavalereşti. ci pe talentul politic. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. 4. de darurile bogate care li se fac. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. onoarea s-au păstrat. aceasta este denumită “de robă”. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. Originea străveche.4. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. acum destul de secătuit. între elita urbană. suveranul tuturor. care ştie să se dueleze la nevoie. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime.3. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. mai ales prin cumpărarea acestora. fidelitatea. ci în slujba regelui. În secolele XVI-XVII. uneori din ce în ce mai 105 . cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului.

dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. limitată autonomia. Anglia. Spania. oraşele îşi văd. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. prin impozite. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. Mantova.numeroşi. 106 . care le furnizează resurse financiare. Spre marginile Europei. şi funcţionari bine pregătiţi. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. se dovedeşte neguvernabilă. de regulă. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. republicile Sienna. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. care treptat. marchizatul de Montferrat. de regulă. Astfel. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. 5. precum Franţa. Florenţa. În Italia continuă fărâmiţarea politică. mai ales în centru şi nord. în ţările scandinave sau în Rusia. În raporturile cu statul. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Veneţia. Monarhii de tradiţie medievală. prin impunerea principiului de liberum veto. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. Pe de altă parte. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită.

Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. ducatul Milanului. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. de asemenea. fiica ducelui Carol Temerarul). condus de Carol Quintul. arhiducele Burgundiei. Wurtemberg. Bamberg. care era electivă. Baden) sau ecleziastici (Speyer.5. margravul de Brandeburg. contele palatin). zis cel Frumos. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. 107 . Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. şi al Ioanei.1. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Sicilia. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Passau. regele Angliei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. Salzburg. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. rege al Spaniei. Hochstetter). În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Besançon. teritoriile din America. Münster. Hessa. în special Austria. prinţi şi oraşe imperiale. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Worms. Osnabrück. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. din 1516. între care Fugger. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Moştenirea maternă îî aduce Spania. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. etc). Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. după cel al papei. şi Henric al VIII-lea. regele Franţei. Sardinia. regatul Neapolului. ducele de Saxa. adică esenţialul Ţărilor de Jos . Brunswick. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. În faţa unor competitori precum Francisc I.

principate laice. în număr de peste 300. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Augsburg. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. împreună cu fiul său. De alfel. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Lübeck. idealul său creştin. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Bremen. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. de asemenea. eclezistice. şi contestarea luterană era la începuturile sale. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Isabela de Portugalia. Filip al II-lea. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa.cavaleri). etc). Gegenbach. Strasbourg. 1555. predicate de Luther. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Imperiul German rămâne un mozaic de state.Existau. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. când avea cam 100 000 de locuitori. Ulm. 108 . Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Carol este obligat. Nu există o capitală propriu-zisă. oraşele imperiale. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Soţia sa. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Köln. persoana suveranului constituia un element de unitate. cu o serie de privilegii garantate. prin pacea de la Augsburg. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga.

În acelaşi timp însă.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. în prima parte a secolului al XVII-lea. cedând Spania. Rudolf al II-lea (1564-1612). Pe de altă parte. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. în vremea domniei lui Rudolf. şi reuşeşte să impună.cu diferite conflicte. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. de tip medieval. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. Imperiul se confruntă. şi care au condus. redus la o juxtapunere de principate independente. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. controlul asupra domeniilor patrimoniale. unul dintre ei chiar fratricid. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. din care Imperiul iese şubrezit. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Ferdinand al II-lea(1619-1637). iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. care au continuat. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. spre sfârşitul vieţii. despre stat. recunoaşterea ca succesor a fiului său. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. încă din timpul vieţii. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. Mathias (1612-1619) să restabilească. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. Carol asistă la eşecul visului său. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. 109 . Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. între Rudolf şi fratele său Mathias.

Resursele financiare. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. în Franţa.5. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. În Anglia. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. aflată totuşi sub autoritatea regelui. De asemenea. şi care se apropie de interesele burgheziei. În Franţa. orientată spre o producţie destinată pieţei. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. dependenţi economic şi politic de rege. de fapt. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. care nu este însă nelimitată.2. într-o clasă de curteni. de altfel. prin care accesul femeilor la tron este interzis). monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. care succedă monarhiei stărilor. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. nobilimea. parte. Pe de altă parte.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. ca în evul mediu. Astfel. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. cum ar fi adunările de stări. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. care. dar poate fi şi mai bine controlată. Monarhul joacă rolul de arbitru. din care face. mai întotdeauna insuficiente. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. şi transformată. unde beneficiază de privilegii. burghezia 110 . caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. De asemenea.

111 .Franţa În Franţa. birocraţia profesionistă. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". de a numi funcţionari în teritoriu. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Acestea din urmă. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. deşi continuă să existe ca instituţie. de a stabili şi percepe impozite. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. un anumit progres spre laicizare). prin cumpărarea de titluri. Aici regele este capul suprem al bisericii. Spania centralizarea politică a reuşit. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). 5. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Anglia. se transformă într-o nouă nobilime. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. armata regulată. care. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589).pune la dispoziţia regelui specialişti. este anglicanismul. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. ca instituţie supranaţională. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. iar religia de stat.3. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). de a bate monedă. în timpul lui Henric al VIII-lea. de a fi judecător suprem. În Franţa. de robă. Papalitatea.

bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. La început. Cu timpul însă. fiind alcătuit din mari nobili. de Bourbon. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). prin simplă atingere scofulele. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. numărul acestora este multiplicat. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. care făcea din el seniorul suprem în regat. iar pentru a asigura noi intrări financiare.ele nu mai sunt convocate până în 1614. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. cu excepţia unor delicte grave. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. funcţiile încep să fie vândute de către rege. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. în vremea Frondei. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. conetabilul (conducătorul armatei). În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca.3. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. să-l lase moştenire sau să-l 112 . iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. la una de tip absolut.1. secretarii de stat. care o exercită pe rând. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). La rândul lor. câte un trimestru sau semestru). 5.

dintre care cel mai important e cel din Paris. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. ceea ce duce la o bancrută parţială. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. Bordeaux. În 1604. superintendent general al regatului. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. Curţile superioare sunt Parlamentele. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Evoluţia armelor de foc. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. Rennes). fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. care purta greul taxelor. dar şi din Franţa. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. ducele de Sully. Colaboratorul său.vândă. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. cu legea care avea să se numească Paulette. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. iar regalitatea. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. În 1516. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. La nevoie se făcea apel la mercenari. riguros controlată pentru a evita jafurile. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Se adaugă o marină permanentă. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Dijon. Aix. gabella. accentueză acest proces. Rouen. Grenoble. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor.

Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. În vremea sa. era o protectoare a reformaţilor. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. în cea de-a doua parte a acestuia. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. se arată tolerant. şi a celor interne. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. Margareta. iar adepţii săi. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. La început. În acea perioadă.Concordatul de la Bologna. inclusiv din înalta nobilime. mai cu seamă că sora sa. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. În acest fel. dar apoi.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. în prima parte a secolului. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. calvinismul făcea progrese în regat. în tradiţie umanistă. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia.3. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. puterea regală creşte. reacţia catolică la progresul calvinismului. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 .2. numiţi hughenoţi. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. Adesea. începeau să se recruteze din toate stările sociale. dar şi cu unele state italiene. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. s-au manifestat multiple violenţe. De asemenea. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. adeziunea la Reformă sau la Ligă. când apar scandaluri publice. 5. Pe de altă parte. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă.

bolnav. fără rezultat clar. cardinalul. membri influenţi ai Cosiliului regal. unele zone centrale de protestanţi). Margareta. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. Războiul reîncepe. Urma la tron fiul său cel mare. cu garnizoane proprii. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. soldată cu arestări şi execuţii. În 1574 Carol al IX-lea murea. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. pe atunci un copil de zece ani. fiind rănit accidental într-un turnir. Henric. dar în 1559. particularisme regionale. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). care au însângerat ultima parte a secolului. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. în acelaşi timp. regina Scoţiei. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. şi este urmat de fratele său. considerat şeful protestanţilor. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. căsătorit cu Maria Stuart. se întinde între 1562-1584. Carol al IX-lea(1560-1574). Luptele dintre 115 . şi în 1562 izbucnea un război. cea mai mare parte a Provenţei. Catolici intransigenţi. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. Caterina de Medici. Tânărul rege. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. În 1570. o parte din sud-est e controlată de catolici. coasta sud-vestică. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Regenţa este asigurată de mama acestuia. şi în cea catolică. în folosul familiei regale. pe atunci rege al Poloniei. O primă fază. sora lui Carol al IX-lea. în 1572. Într-o încercare de conciliere. era căsătorită cu Henric de Navarra. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Războaiele religioase sunt. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. moare în decembrie 1560. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. şi războaie civile. regele murea.pe politica internă. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. Nordul. Francisc al II-lea (1559-1560).

dar care a permis refacerea. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. Francois d’Anjou. Jacques Clement. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Războiul reîncepe. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. în cele din urmă. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. 1598). Henric al III-lea fuge din Paris. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. reuşită cucerire a regatului. şi aveau împreună o fiică. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. 116 . infanta Clara-Isabela. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. moştenitorul prezumtiv al tronului. regele Navarrei. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. Henric al IV-lea. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. În acel moment. Contestat în propria capitală. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. şi cetăţi de siguranţă. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. când fratele regelui.catolici şi protestanţi continuă. în 1588. În 1589 Henric al III-lea este. În numele acesteia. cardinalul de Lorena. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. printr-o politică de impozite moderată. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. sora regelui Henric. dar şi ca apărător al credinţei catolice. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. iar ducele de Guise. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. În 1593 abjură protestantismul. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput.

instituţii care favorizează întărirea puterii regale. şi extinse mereu. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. 5. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. şi Camera comunelor. Maria de Medicis. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. cardinalul Richelieu. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). care pune capăt Războiului celor două roze. şi la tron urma fiul său minor. sub regenţa mamei sale. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. absolutismul regal ajunge la maturitate. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. 117 . a doua soţie a lui Henric.4. fiind împărţit între Camera Lorzilor. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. Ludovic al XIII-lea. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Anglia 5. Prin astfel de instituţii. care avea autoritate asupra înaltului cler. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. care reprezintă baza judiciară a regatului. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. apărute încă din secolele XII-XIII. Structuri instituţionale Ïn Anglia.4. Parlamentul putea propune modificări ale Common law.1. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată.

la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. La nivel local. reorganizarea armatei.Armata este recrutată când este nevoie. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. în funcţie de dorinţa suveranului. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. Politica sa fiscală echilibrată. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. trezorierul. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. recuperarea domeniilor coroanei. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Fiul lui Henric al VII-lea. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . Henric al VIII-lea (1509-1547). şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). dar care necesita sume mari de bani. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). păstrătorul Sigiliilor. anexată în 1535. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. Astfel. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. ca reprezentanţi ai puterii centrale. 5. când principalul său consilier a fost Wolsey. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. Între 1509-1529. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. din care fac parte cancelarul. În comitate continuă să existe şerifii. fiind alcătuită din profesionişti. şi diferite alte persoane. Regele este ajutat de un Consiliu privat. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. a continuat această politică de întărire a puterii regale. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. care nu l-a obligat să impună noi impozite.4. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. regele a evitat să convoace Parlamentul. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale.2. cu autoritate asupra mai multor comitate. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace.

o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. deoarece succesorul său imediat. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Pe parcursul lungii sale domnii. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. Pe această bază. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. lăsând deschisă problema succesiunii. îşi înlăturase surorile. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. în total. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Eduard al VI-lea (1547-1553). de tip rus sau francez. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. ajungând la ruptura cu Roma. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. ultima posesiune engleză în Franţa. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. Spre deosebire de tatăl său. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. Tânărul rege a dispărut destul de repede. în sesiuni care au durat. Maria Tudor (1553-1558). În condiţiile în care ţara era în război. Robert Cecil. iar la stingerea unor 119 . În vremea sa. Căsătorită cu Filip al II-lea. a continuat războiul cu Spania. întrucât. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Elisabeta (1558-1603). sub influenţa unuia din sfetinicii săi. doar trei ani. fiica Annei Boleyn. ci de o a treia cale. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. John Dudley. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. semn al maturizării atinse de puterea regală. Regina a întărit instituţii mai vechi. a urcat pe tron fiind minor. a încurajat comerţul.

Scoţia 120 . întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. în 1604. bastionul catolicismului. regele Spaniei. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor.5. Filip al IIlea. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Pe plan extern. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. fiul Mariei Stuart. rivala pe care o decapitase. pe care trebuia s-o protejeze. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Din punct de vedere religios.case nobiliare. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. 5. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. ca şi producţia internă. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. conflictul deschis era inevitabil. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Cum în acelaşi timp. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. era cel mai fervent apărător al catolicismului. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Apelul la corsari. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. Virginia). devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania.

După moartea acesteia. Lordul Darnley. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. fiica regelui Francisc I. la ruda sa Elisabeta. aflată adesea în conflict cu Anglia. şi se refugiază în Anglia. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. prezentată de John Konx. mama ei. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). şi Madeleine. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. pentru a-şi consolida puterea în interior. şeful spiritual al partidei reformate. După moartea regentei. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Sprijinitoare a catolicismului. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. condamnată şi executată în 1587. soţul său. Iacob. Maria de Guise asigură regenţa. Maria Stuart a fost judecată. Bothwell. cu scopul de a jefui. iar fiica lor. viitoarea Maria Stuart. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. În absenţa acesteia. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. În Scoţia continua să domnească fiul ei. viitorul Francisc al II-lea. soldate cu conflicte militare. unde devine soţia delfinului. 121 .Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). cu ajutorul amantului. Iacob al VI-lea. în 1557.

Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. în nord şi în est. reuşind să devină foarte repede nepopular. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. în special în rândul coloniştilor. englezilor de confesiune anglicană. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. numit de regele Angliei. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. Acestea. Când. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. 5. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. În 1649. acordând ajutor răsculaţilor. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. în loturi. a fost decapitat. 122 .6. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. în 1565. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora.

numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy.7. adunări de stări (Cortesuri) separate. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce.1.sau Consiliu de stat. vămi la graniţa dintre ele.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. Aceştia încep să domnească din 1479. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. separate de nivelul economic. reuşesc să-i înfrângă. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. de religiile diferite. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. conduse acum de Mountjoy. izgonindu-i pe iezuiţi. moştenitorul tronului Aragonului. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. 5. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. dar forţele engleze. mult mai ridicat în cazul englezilor. O’Neill. În 1603. şi având chiar. administrative. definitivând organizarea în comitate. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. fiscale. economice. cu competenţe legislative. favoritul reginei. Cele două regate îşi păstrează individualitatea.7. moştenitoarea tronului Castiliei. aşa numiţii letrados. Englezii conduşi de contele de Essex. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. în continuare. renunţă la luptă. când irlandezii. 5. învingătorul rebelilor. Exista un Consiliu al Castiliei. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. şi Isabela. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. principalul conducător al răsculaţilor. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. conservându-şi instituţii specifice.

În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. De asemenea. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. prin capitularea Granadei. Consiliul Inchiziţiei. care colabora activ cu Inchiziţia. Până la urmă. Consiliul Portugaliei. Cei convertiţi la creştinism. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. aşa numiţii conversos. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. în 1492. 124 . şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. urmând unui război civil îndelungat. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). stabilindu-se în Italia. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. dar şi a populaţiei. cu puteri administrative şi judiciare. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine.Aragonului. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. reprezentant al regalităţii. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. folosită şi în scopuri politice. În oraşe există consilii municipale. Calatrava. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. precum Consiliul de finanţe. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Consiliul Italiei. funcţionau consilii specializate. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. De asemenea. oferind regilor resurse materiale importante. finanţele regale au fost reorganizate. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Indiilor. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. denunţându-i pe « falşii creştini ». din partea autorităţilor. Alcantara. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. controlate de corregidor. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. Santiago.

Regatul celor două Sicilii). Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica.5. Fiul lui Carol. Astfel. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Carol (1516-1556). dar şi al guvernului şi al consiliilor. Filip al II-lea (1556-1598). pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. în inima Spaniei. După aceea. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. din 1561. care a fost în cele din urmă înfrântă. aşezându-se în Nordul Africii. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). cu ajutorul funcţionarilor regali. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. în special cu Inchiziţia. Portugalia şi coloniile sale din Africa. la Madrid. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Franche-Comté. al armatei şi al bisericii. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). pe lângă Spania. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică.2. Tările de Jos. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Aici este sediul curţii. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. Filipinele. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. teritoriile de peste ocean. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. interzicerea limbii arabe. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. un palat ca o mănăstire.7. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. ci şi adversarii politici ai regalităţii. în forma de grătar. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. mult în urma altor puteri europene. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. 125 . În vremea lui Filip al II-lea. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat.

Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. devenită regat din secolul al XII-lea. ca şi în Castilia. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . prin pacea din Pirinei. de războaie şi lupte dinastice. resursele materiale ale regalităţii cresc. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. în pofida menţinerii imperiului colonial. de favoriţi. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). în timpul lor puterea fiind exercitată. căreia i-a recunoscut independenţa. o serie de teritorii. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. Spania intrase într-un declin pronunţat. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. pierderea influenţei de către Cortesuri.8. Regii care au urmat. reducerea privilegiilor oraşelor. sau Gaspar de Guzman. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. 5. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Au continuat conflictele cu Franţa. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. Franţa. 1659. şi cu alte state europene. şi se transformase şi ea. şi în urma tratativelor din Westfalia. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. În cele din urmă. ca şi vecina ei Portugalia. în pofida veniturilor aduse de colonii.1. de fapt. 5. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. careia i-a cedat. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Portugalia Portugalia. într-o putere de rang secund.8. în 1668. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista.La moartea lui Filip al II-lea. Diminuarea puterii marilor nobili. Prin confiscări de averi.

Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. implicat şi el într-o conspiraţie. avea să ducă la pierderea. când uniunea dinastică se desfăcea. văr şi cumnat al monarhului. duce de Viseu. nobilimea alege. ceea ce pentru Portugalia. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. să se ralieze regelui Spaniei. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Al doilea senior din regat. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica.rar. din cea mai puternică familie feudală portugheză. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). este judecat şi decapitat ducele de Braganza. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Regele Ioan al II-lea (Joao II). datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. a fost înjunghiat chiar de rege. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. datorită atacurilor olandezilor. La 1640. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). 127 . în contextul războiului cu Ţările de Jos. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. a Peninsulei Iberice. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Ca şi în Spania. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. care domneşte între 1481-1485. contribuie la progresul centralizării. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. În urma unei conspiraţii nobiliare. Diogo. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. a unei mari părţi a imperiului său colonial. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). sub sceptru portughez. până la urmă. Între diferiţii pretendenţi. în speranţa unei posibile unificări.

Veneţia şi Genova. în pofida afirmării unei unităţi culturale. să modernizeze administraţia şi justiţia. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. erau puternic afectate. pe văile Padului şi a Ronului. Milanul devenise ducat în 1395. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. integrând comitatul Vaud. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. În această perioadă. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. să-şi organizeze o ramată profesionistă.5. Administraţia şi armata sunt 128 . Bine populat. Nisa. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic.9. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. care au reuşit să instituie impozite permanente. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. prin circumnavigarea Africii. În plan politic. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. De asemenea. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. şi marile puteri comerciale italiene. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Piemontul şi Savoia propriuzisă. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Italia În secolele XVI-XVII.

Teoretic republică. având puteri foarte largi. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. războiul. responsabil cu problemele fiscale. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Aceasta. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). englezi. de tradiţie mai veche. care număra 150-200 membri. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. de 6 membri. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. olandezi în Levantul otoman. Dogele. Din nefericire. şi a pătrunderii unor negustori francezi. numărând apropae un million de locuitor. în insulele Mediteranei orientale. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. reprezentant al regelui Spaniei. Deşi bine populat. şi având în alcătuirea sa. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu.puternice. bazată pe industrii de lux. În perioada următoare. Exista şi un Senat. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . politica externă. Datorită acestor pierderi teritoriale. care îl asista pe Doge. pe coasta Adriaticii. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. şi care avea atribuţii privind economia. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Milanul era condus de un guvernator. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. unde se extinsese pe terra ferma. beneficiind de o economie destul de modernă. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. pe cursul inferior al Padului. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea.

în 1492. din 1435. Genova rămânea o republică aristocratică. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. care a restabilit instituţiile republicane. Exista şi aici un doge. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Exista şi un tribunal suprem. Piero. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. datorită ocupării acestora de către turci. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. de către familia de Medici. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. mai multe mişcări separatiste. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. format din 40 de membri. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. practic. Ca şi la Veneţia. de 100 de membri. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. Genova continua să stăpânească insula Corsica. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. şi de diferite ale consilii. între partizanii şi adversarii Medicilor. cu sprijin francez. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. a izbândit cea cu caracter popular. După moartea lui Lorenzo de Medici. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. în cele din urmă înfrânte. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. dar puterea era deţinută. din punct de vedere formal. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. de 400 de membri. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Quarantia. ales pe viaţă.

Cosimo a dus o politică de centralizare. Statul papal Sub conducerea papei.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). prins şi dat pe mâna comisarilor papali. familia Medici era din nou izgonită de florentini. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. duce. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. în tradiţie milenaristă. unele au fost restituite 131 . şi de întărire a puterii ducale. înglobând republica Siennei. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. iar acesta. stăpânirea ducatului Toscanei. cu ajutorul Imperiului German. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. după lupte cu sorţi schimbători. numit de imperiali duce ereditar. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. în primăvaralui 1498. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. la petreceri. În 1527. de 48 de membri. arderea operelor de artă considerate imorale. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. anunţau. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. Dintre cuceririle făcute de Cezar. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. etc. În cele din urmă. cum se numea acum. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. prin acţiunile fiului său. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută.Savonarola. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Organul colectiv de conducere era Signoria. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. şi. dar care erau golite de conţinut. s-a extins.

conducerea era asigurată de un vice-rege.vechilor seniori. care doresc să-şi afirme independenţa. reprezentând interesele bisericii. De aceea. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. 1500. ca Bologna. dar altele au fost alipite statului papal. 132 . în teritoriile statului său. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. 1460. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. Această regiune juca rolul de grânar. fără efecte prea mari însă. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. În Regatul Neapolelui. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. Respublica christiana. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. 1456. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. pe coastă. Pe de altă parte. Papii predică deci. precum Rimini sau Urbino. reprezentant al regelui Spaniei. Suveran temporal asupra unui stat puternic. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. precum Colonna sau Orsini. În acest context. cruciada împotriva turcilor. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. nobiliar şi domenial. în 1453. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. iar în timpul războaielor italiene.

ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. a cantoanelor montane. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. şi cu ducele Burgundiei. de aşa numitele “războaie italiene”. de la sfârşitul secolului al XV-lea.10. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Carol Temerarul. în 1476. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Parma. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Schaffhouse şi Appenzell. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. La începutul secolului al XVI-lea. În 1499. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . care controla trecerea Alpilor. Piacenza. după modelul spaniol. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Mantova. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Lucca. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Astfel. 5. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. prin tratatul de la Bassel. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. precum Ferrar. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Berna) şi a senioriei Glaris. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. intrau în confederaţia şi Bassel. dar există şi elemente comune. în secolul al XIV-lea.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Confederaţia originară. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Din punctul de vedere al organizării. Pe de altă parte. Zurich. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat.

spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. juridice. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. Şi în Danemarca. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. de origine germană. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. cu acelaşi nume) în 1520. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. El poate trece la o recucerire a Suediei.11. la Kalmar. 5. De asemenea. a reginei Margareta a Danemarcei. adminisrative. pe care conta în lupta cu hanseaticii. În 1397. şi prin tradiţia apărării independenţei. Dar în timp. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. În prima parte a secolului al XVI-lea. care se implica în problemele Germaniei. Isabela. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. care evoluau în direcţia absolutismului. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . instituţiile şi legile specifice. Pe de altă parte. Danemarca.instituţionale. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere.

fie cu caracter politic. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. pe o armată puternică. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. în teorie. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. aflată în componenţa Suediei. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Dar acesta. în 1524. şi unchiul său. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. ducele 135 . Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Ioan. vizând controlul Mării Baltice. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Serviciul militar este obligatoriu.1. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice.revoltă.11. regele e nevoit să fugă. Frederik de Holstein. animată de un sentiment patriotic puternic. fie religios. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. La moartea lui Gustav Vasa. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. profund influenţat de confesiunea reformată. Ca şi în Anglia. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Suedia devenise o monarhie absolută. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. chiar dacă. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Clerul trece la Reformă. şi pe un sentiment naţional în formare. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. regele este şeful unei biserici separate de Roma. 5.

care se înstăpânise în Estonia din 1595. căsătorit cu Caterina Iagellon. Ioan al III-lea. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul.2. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Carol devenea rege în 1600. pentru Ingria şi Carelia. clerul este plasat sub tutela regelui. refugiat în Ţările de Jos. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. La capătul mai multor conflicte. Din 1527. Gustav al II-lea Adolf (16111632). pe tron urcă unchiul său. Frederic I (15231533). fiul acestuia. se impune cu forţa armelor. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. În vremea lui. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. care dădea acces la Marea Nordului. La moartea lui Frederic I. fratele lui Ioan al III-lea. 136 . revoltaţi împotriva seniorilor lor. Cu sprijinul aristocraţiei. Cristian al III-lea. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. ceea ce conduce la conflicte interne. luteranismul face progrese. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611).Finlandei. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. Apoi are loc conflictul cu Rusia. În vremea sa. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. Cristian al III-lea iese. 5. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. prin Cartea Roşie. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Suedia.11. În plan intern. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. sprijinit de oăşenii din Lubeck. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. În 1576 impune o nouă liturghie. învingător. în cele din urmă. Fiul său Sigismund. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. deja rege al Poloniei. şi ocupă Ingria şi Carelia. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. sora regelui Poloniei Sigismund August.

iar apoi participarea. în 1536. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. În Danemarca. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. este controlată prin intermediul baronilor danezi. În Norvegia reforma se bucură de succes. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. summum episcopus. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. 137 . şi să rezolve cele mai multe probleme personal. în favoarea coroanei şi a nobililor.În scop politic. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. 5. Insulele Gotland şi Ösel. fiind percepută ca un instrument danez. către sfârşitul secolului al XVI-lea. marea aristocraţie. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. În aceste condiţii. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. lipsită de o nobilime puternică. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. În pofida dezastrelor militare. alcătuită din circa 150 de familii. când sunt obţinute. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. cu rezultate dezastruoase. Pe de altă parte. Norvegia. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca.12. prin tratatul de la Stettin.

sora naturală a lui Filip. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. de la luarea deciziilor. la Gand). care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. şi. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. ci rămăseseră catolici. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Opoziţia începe în rândul nobililor. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. cu interese divergente. încă de la începutul domniei lui Filip. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. Filip al II-lea. Nobilii se vedeau excluşi. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. de o manieră concertată împotriva Spaniei. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. de asemenea. dar care s-au manifestat. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. în anumite momente. prin rolul acestor personaje. în care fuseseră implicaţi până atunci. Zuichem şi Berlaymont. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. născut şi educat în această regiune (1500. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. şi era destul de străină realităţilor din zonă. reprezentative. la nivelul epocii.care. De asemenea. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma.

apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. în primăvara lui 1566. Dar predicatorii calvini. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. în special în varianta calvinistă. în tradiţia vechilor sale libertăţi. În decursul evenimentelor ce vor urma. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. Pe de altă parte. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. în decursul unei întrevederi. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. nobilimea. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. 139 . Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei.Reformei. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. de altfel. şi aşa numiţii gueux d’état. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. se manifestă prin petiţii. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. în cerşetori) sunt numiţi gueux. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică.

la gurile Meusei. o trădare faţă de coroana spaniolă. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. cu caracter în primul rând politic. şi să obţină reprimarea pe plan local. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. ia acum forma cetelor de răsculaţi. fără a obţine însă rezultatele scontate. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. Opoziţia. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. şi cea populară. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. 140 . afectând comerţul şi meşteşugurile. „Calicii mării”. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. iconoclastă. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. care. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. cu 10 000 de soldaţi de elită. în vreun fel.Campania în vederea înţelegerii religioase. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. Moartea celor doi. La 1566 existau două mişcări diferite. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. cea nobiliară. executaţi în 1568. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. prost văzută de intransigenţi. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele.

şi calea tratativelor. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Requesens murea în 1576. pe lângă mijloacele militare. cu Luis de Requesens. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. fără a putea însă promite. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. anularea măsurilor luate de Alba. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. care încearcă. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. după modelul celei de la Geneva. Unii şefi calvini. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. dar înaintarea lor este dificilă. În 1578.În contextul creat. 7000 de localnici. La Gand. fiul Margaretei de Parma. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. între altele. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. la cererea sa. şi până la numirea altui guvernator. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. garantarea libertăţii religioase. să se alieze cu provinciile nodice. convocarea Statelor Generale. frate natural al lui Filip al II-lea. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. calvini radicali organizau o republică teocratică. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. libertate religioasă (în esenţă. în noiembrie 1576. aşa cum cereau răsculaţii. rămase încă loiale Spaniei. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism).

decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Conducătorul de fapt a fost. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. provinciile nordice Olanda. de către mase. stadhouder general. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. retragerea trupelor spaniole. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. rolul Statelor Generale. În 1581. al cărui exponent fusese Erasmus. calvinismul a fost declarat religie oficială. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). Războiul dintre provinciile nordice. la 23 ianuarie 1579. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Bruges. Zeelanda. peste câteva zile. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Mauriciu de Orania. conducerea a fost preluată de fiul său. Gand. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Utrecht. După moartea sa. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. dar nu accepta decât cultul catolic. care avea să capete consistenţă republicană. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Pacea de la Arras. În nord. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. În aceste condiţii.Bruxelles. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Wilhelm de Orania. Cu toate acestea. din mai 1579. Drenthe. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. prevedea recunoaşterea autonomiei. cu patriotismul anti-spaniol. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Astfel se puneau bazele unei organizări federative.

Nefiind religioasă. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. E adevărat însă că. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. de natură culturală. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. în pofida rezistenţei lor comune. la o stabilizare a situaţiei. Începută de o manieră conservatoare. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. arhiducele Albert. în cele din urmă. diferenţa nu era nici etnică.progresul spaniolilor spre nord. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. consecinţe revoluţionare. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Ţările de Jos. Pe de altă parte. După Războiul de 30 de ani. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. în continuare. în cele din urmă. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. În 1598. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. zonele sudice numărau. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă.

Iar în plan religios. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. concomitent cu întărirea regimului feudal. urma să fie ales de nobili. Monarhia ereditară era desfiinţată. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). Ştefan Bathory (1575- 144 . decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. întrunindu-se regulat şi periodic. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Polonia În secolul al XVI lea. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. acesta. 5. respectiv administraţie. Polonia. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. încheierea păcii. Se crea un singur organ central comun – seimul general. inclusiv Kievul. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. în partea central-răsăriteană a Europei. Împrejurările interne. Chiar şi Prusia. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. cărora. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita).Olanda şi Belgia.13. mobilizarea armatei. Pe lângă elegibilitatea regelui. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. devenit ulterior rege al Franţei. era una dintre marile puteri. finanţe şi armată. alături de Imperiul Otoman. cât şi puterea regală. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. O adunare specială. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). ţinuturile baltice etc. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. cea mai mare parte a Ucrainei. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. justiţie. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze.

Imperiul Otoman. provocând o situaţie deosebit de grea. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. deosebit de bogate. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. atât din partea turcilor. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. turcii şi tătarii musulmani. conducători ai marilor familii nobiliare. Prusia. 5. cât şi din partea suedezilor care ulterior.14. de la începutul secolului XVII. Rusia 145 . ca de altfel şi a Turciei. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. susţinând activ pe habsburgi. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. în apropiere de raiaua Hotinului. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Suedia. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. Austria. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”.1586).

deportări. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. opricina. confiscarea averilor etc.. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. În anii următori el a promovat numeroase reforme. astfel a reorganizat justiţia. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. călugăriri cu forţa. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. precum stările generale în Franţa. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. negustorilor şi meşteşugarilor. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . în Siberia. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. deci împărat). ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Dver. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. Efectiv. cu reprezentanţi ai clerului. Riazan. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. cea a streliţilor. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. respectiv din anul 1547. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. boierimii. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. fiul său. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. Vasile III continuă opera acestuia. profesioniste. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. iar Moscova devine « a treia Romă ». După cucerirea Bizanţului de către otomani. cortesurile în Spania etc. Incontestabil. În contextul de atunci.

de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. Polonia. În fapt. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. secondată de Suedia împotriva Rusiei. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. de regulă. În aceste condiţii. Iniţial s-au obţinut unele victorii. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. condus de Minim şi Pojarski. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. patriarhul Filaret. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Rusia a 147 . căruia i-a adăugat în 1556. timp de peste 20 de ani. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar.ţării. S-a desfăşurat un război popular. pe mai multe direcţii. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. reprezentând. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Suedia şi Danemarca. teritorii periferice sărace. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. Oricum. care a domnit până în 1645. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. ce a condus destinele Rusiei până în 1917.

în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. predominând sistemul domeniilor boierimii. cu rol consultativ. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . Bogdan Hmelniţki. A urmat un război ruso-polonez. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. reprezentat alături de cel al bisericii. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. precum zemski sobor. Existau relaţii feudale. Sporadic. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. de exemplu). După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. împreună cu fratele său vitreg. În guvernare ţarul era asistat. multinaţional al acestui stat. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. într-o stare de anarhie. de duma formată din curteni şi boieri. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. urmat de Ivan al V lea. În statul rus economia era preponderent rurală. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. în Ucraina. sub conducerea hatmanului cazacilor. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. La 8 ianuarie 1654. Alexei Mihailovici (16451676). XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. Încă de la început. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. Petru I (1682-1696).

fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare.1. de Habsburg. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. regatul Croaţiei etc. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Europa Centrală 5. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea.chiar în rândurile clerului. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. drept Ştefan I. atât din continentul European.15. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. de Luxemburg. cât şi din cel asiatic. 5. voievodatul Transilvaniei. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. cu o dublă origine. Treptat. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi.15. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. dincolo de Nistru. napolitană. respectiv dinastia Angelină. Începând cu secolul al XI lea. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. germană. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. Iagelo (poloneză). jucând un rol important datorită şi 149 . ocolind lanţul carpatic. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. fiul românului Ioan Corvin. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. cu forţa. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. acolo. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală.

să controleze în mod centralizat teritoriul statului. dar şi armata şi birocraţia. maghiarii au avut un rol important. în primul rând a ţărănimii aservite. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. Cehia etc. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. respectiv celebra victorie românească de la Posada. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. după înstăpânirea treptată în Balcani. militar etc. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. alături de Ţările Române. respectiv cu Imperiul romano-german. respectiv în lumea catolică a vremii. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. fiscal. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. Regele decedat neavând urmaşi. de la ţărmurile Mării Adriatice. începând cu anul 1330. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Astfel. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. politic. înăsprind şi fiscalitatea. cu Polonia. din Dalmaţia. Acesta a reuşit. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . În veacurile XIV şi XV. cel puţin pentru o vreme. A reformat justiţia. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. următorii doi monarhi.întinderii sale consistente. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. de exemplu. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. Pentru puţină vreme. în mai multe rânduri. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. Între altele.

În anul 1521 Belgradul. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. după care o serie de conducători. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. Cinci ani mai târziu. se întărea Unio trium nationum. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. În tabăra de la Racoş. În acest context.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Trei ani mai târziu. în anul 1514. lângă Dunăre. acolo s-a strâns o armată de tip popular. până la ţărani de diverse neamuri. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. cât şi al înzestrării tehnice. s-a strâns o masă importantă de oameni. la îndemnul papei. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. în 1517. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. net superioare. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. ca de exemplu anularea şerbiei. În acest context. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. înalţi prelaţi. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. nobili. Astfel. secuilor şi saşilor. Între altele. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. atât din punct de vedere numeric. Urcat pe tron în 1520. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. încorporat în regatul maghiar.

În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. Profitând de luptele interne. unde au suferit însă un eşec. fost voievod al Transilvaniei. Tisa şi Dunăre. având drept scop ocuparea Vienei. principi ai Transilvaniei etc. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. nu o dată foarte strânse. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. atunci. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. respectiv în Ungaria. Tot atunci. cu centru la Zagreb. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. în centrul Europei. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. ca de altfel regi ai Boemiei. ce a rămas apoi 152 . În acest context. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. Mureş. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic.. aflat sub suzeranitate otomană. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. Practic. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. cel mai adesea victorioasă. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. ai Croaţiei. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. cât şi de Ioan Zapolia. În anii imediat următori. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte.

părţi ale viitoarei Slovenii etc. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. economic etc. precum Stiria. respectiv ţările române din imediata apropiere. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. în fapt Ungaria propriu-zisă. în 1686. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. dată considerată în general ca debut al statului austriac). asupra populaţiei maghiare. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. La început. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. exercitată în diverse modalităţi. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. până la finele primei confragraţii mondiale. Tirol. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. multi-naţional.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. 5. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Aşadar. Rudolf de Habsburg.2.15. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. Între altele. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . Carintia. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Salzburg. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. dintr-un stat pluri-etnic.

devenit împărat între anii 1493-1519. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Astfel. care a trăit la Praga. Totodată. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. atât lutheranismul. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Habsburgii. în timp ce fratele său mai tânăr. respectiv Carol Quintul. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. cât şi calvinismul. Luxemburg. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. în toamna anului 1918. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. În aceeaşi perioadă. Artois. Bramant. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. după 1519. Astfel. Ţările de Jos. în cadrul căruia. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Slovacia. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Francisc I. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Astfel. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. precum Flandra. FrancheComte. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. la Marea Adriatică. Ferdinand. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. posesiunile Habsburgilor. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Maximilian. Deosebită 154 . dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. otomanii. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul.

Milano. Astfel. juridică. români.16. Sardinia. sârbi. italieni. Habsburgii stăpâneau. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. aparat administrativ de tip guvernamental. împotriva Imperiului Otoman. Sicilia. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. în forme variate. Era un stat multinaţional. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Habsburgii au reuşit atunci. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. adunări reprezentative etc. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. francezi. Slovacia. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . după 1700. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. organizare constituţională. Aceste teritorii însumau peste 600. de exemplu. o bună parte a Ungariei. cehi. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. fiscală etc. maghiari. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. 5. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. de la Rin spre Câmpia rusă. să supună definitiv Boemia. dispersat. Ţările de Jos (Belgia). aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Cehia. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. ele întinzându-se. Regatul Neapolelui. flamanzi etc. Transilvania. Şi în acest stat. Statul nu avea o unitate politică. Croaţia. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. De fapt.

situaţiei religioase. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Şimenic. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). Imperiului habsburgic. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Split. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. a mozaicului de popoare precum greci. o parte a Croaţiei etc. Aşa cum s-a mai arătat. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. În sfârşit. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. BosniaHerţegovina. precum posesiunile ereditare. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. acţiuni ale Imperiului otoman. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. În spaţiul ex-iugoslav. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. români balcanici. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. continuându-se realităţi mai vechi. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. de altfel. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. dar şi comercial. bulgari. în plan instituţional. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. Acolo. albanezi. republicii Veneţia. slavomacedoneni. italieni etc. Slovenia. statutului politic. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. Serbia. croaţi. Muntenegru. trăind laolaltă sârbi. Bar etc. parţial români balcanici etc. de-a lungul litoralului adriatic. după mai multe implicări. s-au creat trei realităţi politice distincte. propriile instituţii de tot felul. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. Popatia şi Pola. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. sârbi. o parte a Ungariei. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. Strânsa legătură 156 . respectiv a modelului italian. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. în principal în Dalmaţia. modul de viaţă era în bună măsură. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor.

prin Marele Consiliu. aşa numita revoluţie a preţurilor. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. era deţinut de câteva zeci de nobili. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Braudel). 6. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. mai ales în calitatea lor de păstori. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. o dată cu epopee descoperirilor geografice. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). cărbănari etc. dar şi de meşteşugari. Mica republică de pe malul mării Adriatice. precum şi un număr de aromâni. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. demarararea unei ample expansiuni europene. Descoperirile geografice. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. mici negustori. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. marinari şi chiar ţărani. Relaţiile internaţionale (sec. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. proces ce a durat 157 . deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. în comparaţie cu veacurile anterioare. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F.

Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. Astfel. lumea europeană s-a confruntat în sec. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. în cea de-a doua jumătate a veacului. respectiv Spania. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. cel spaniol şi cel portughez. La cealaltă extremitate a continentului european. Tot acolo. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. sistemele de fortificaţii. să ajungă mari puteri. într-un mod specific. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Astfel. în părţile apusene. necesitând între altele sporite resurse demografice. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. în părţile vestice. înnoirile precum introducerea armelor de foc. s-au înfruntat. diferite. 158 .mai multe veacuri. în condiţii complexe. cu câteva mari probleme. al XVI lea şi în cel următor. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. perfecţionări sensibile în domeniul militar. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. evident distincte. economice. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. Anglia şi Franţa. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. estice sau sud-estice ale continentului. financiare etc. În fapt. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. dincolo de expansiunea sa colonială. cel al „interesului de stat”. În fapt.

159 . 6. Franţa a fost înfrântă. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. După ce în spaţiul italian. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. dar nu în cele din urmă. Temporar. statul papal. Machiavelli. Florenţa. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). devenită mai apoi. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste.) sau au căutat: Veneţia. într-un fel sau altul. ducatul de Milano etc. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Într-o primă perioadă. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei.1. rezolvată parţial abia în veacul XX. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru.În sfârşit. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. în a doua jumătate al secolului al XV lea.

din 24 februarie 1525. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. dus apoi în captivitate în Spania. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. În acest context. noul rege al Franţei. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. cel al universalismului politic. coaliţia antifranceză formată din italieni. împotriva Imperiului habsburgic. Carol Quintul. 160 . toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. respectiv al păgânilor musulmani. acesta dobândise. războaiele italiene s-au extins. o situaţie preponderenta în Europa. la Rin etc. luându-l prizonier pe regele Francis. cât şi în Peninsula Iberică. Luptele au avut o evoluţie dramatică. după 1511. prin tratatul de la Noyon. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. cel puţin teritorial. În faţa supremaţiei habsburgice. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. din 1516. Practic. în 1499. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. cu victorii schimbătoare. pentru ca. Era o ultimă tentativă de revigorare. respectiv de materializare a unui concept medieval. Prin jocul moştenirilor. diametral opus statelor centralizate. În acest context. de altfel complet depăşit. În bătălia de la Pavia. Practic. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei.

în timp. aşa numitul război de treizeci de ani. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. 1558. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. De asemenea. state în fruntea cărora. în acea 161 . între principalele state occidentale ale vremii. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. respectiv Spania. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. În final. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Totuşi. Franţa putând să-şi continue astfel. găsise aliaţi în Danemarca. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. nu peste multă vreme. Anglia. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. de fapt un prim război. dar şi militare.2. respectiv al pactelor de familie. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Polonia şi chiar Transilvania. instaurarea sa. 6. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Mai multă vreme. Suedia. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Franţa. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit.În aceste condiţii.

10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Iniţial. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. În revanşă.3. de un tonaj mai redus. precum Francisc Drake. după 1566. mai ales corsarii. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. Războaiele religioase din Franţa 162 . În final. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. o vreme. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. Elisabeta I. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. regina Angliei între anii 1553-1558. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. 6. De asemenea. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. de furtuni. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. forţele engleze. până la încheierea unei păci în anul 1604. mulţi renumiţi. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. între anii 1558-1603. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei.

Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. 6. atât spre Marea Baltică. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare.4. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). declanşate în 1562 şi încheiate în 1594.Timp de mai multe decenii. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. financiar şi uman. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. invocând. între altele. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. uman şi material. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. În mai multe rânduri. Astfel. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. cât şi spre Marea Neagră. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. 163 .

odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. de-a lungul întregului secol al XVII lea. a existat o stare de război cvasipermanentă. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. stăpânind o bună parte a continentului. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. Războaiele dintre Rusia. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. la 1654. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. cât şi Suedia. În jurul anului 1600 Polonia. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. între Marea Neagră şi Marea Baltică. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. respectiv 1618. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. În acest context. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. 164 . începând o perioadă de frământări interne. practic se stingea vechea dinastie rusească. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. până la Petru cel Mare. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. De fapt. atât cu Polonia. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. După moartea lui Ivan cel Groaznic.

au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. pentru o vreme. Totodată. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. au fost alipite imperiului Siria. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice.5. Urmaşul său. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. 165 . Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. După eforturi militare susţinute. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. urmaşii săi. Mecca şi Medina. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Astfel. continuând de acolo acţiunile antiotomane. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. În această calitate. Deja la moartea lui Selim I.6. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. timp de aproape doi ani. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. până la Dunăre. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. Pe rând. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. de califi. între stăpânirile efective ale Imperiului. stabiliţi în insula Rhodos.

manifestându-se astfel. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. de altfel. Spre sfârşitul vieţii sale. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Transilvania. Tot atunci. În cadrul politicii externe. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. în 1526. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. În anul 1541. unde. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. Viena. Trei ani mai târziu. după o serie de frământări interne. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. inclusiv în cel germanic. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. a şi murit. În câteva rânduri. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. în anul 1529. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Astfel. respectiv spre Europa centrală. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. până spre Bavaria. a devenit principat sub suzeranitate otomană. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. bătrân şi bolnav.

S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. în primul rând în spaţiul european. Palestina. Siria. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. În a doua jumătate a secolului XVII. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. precum şi Africa de Nord. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Irakul. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Între acestea. cuprinzând. în contextul înfruntării cu habsburgii. inclusiv Crimeea. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. acte sultanale etc. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. parţial Iranul. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. ţările române.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. ca de exemplu anexarea Podoliei. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. a creştinilor. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. dintre anii 1594-1606. al situaţiei deosebite al unor occidentali. sudul Ucrainei şi al Rusiei. mai ales conflictul cu habsburgii. În ultimele decenii ale secolului XVI. în anul 1676. Spania şi papalitatea. întregul spaţiu balcanic. Iordania. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. 167 . Astfel. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. consfinţite prin tratate. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Asia Mică. la o dată ce nu poate fi precizată. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. din Egipt până în Tunis. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. poate fi amintită de exemplu. devenită raia. începea declinul otoman. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. de exemplu. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. La moartea sa.

astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. respectiv pe papalitate. Franţa se temea să nu 168 . cel mai important conflict internaţional.6. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. la nivel continental. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. într-un fel sau altul.În acest context. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. de exemplu. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. acţionând şi ca un instrument al acesteia. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. continuând şi la începutul celui următor. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. cât şi de raporturile dintre statele europene. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. deci a unei supremaţii politice. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. cât şi reluarea mai vechii direcţii. Contrareforma. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. Cel de-al doilea asediu al Vienei. 6. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. Astfel. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German.

Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. În anul următor. în sud Spania. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Armata împăratului. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. 169 . precum Ian Amos Comenskky. a înfrânt pe cehi lângă Praga. în special pământuri. o provincie din apusul Germaniei. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar.fie prinsă între doi duşmani puternici. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. perioada suedeză (1629-1635). cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Cehia a devenit o simplă provincie germană. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. perioada daneză (1625-1629). Din această pricină. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. formată din nobili şi orăşeni cehi. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. iar la răsărit imperiul. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. deci şeful principilor protestanţi din Germania. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. la Muntele Alb (1629). Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Comenius. printre care se găsea şi Cehia.

în ajutorul căruia. dar mai ales pe uscat. foarte bun militar. principele protestant al Transilvaniei. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat.. alungând de acolo pe principele elector. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Intervenţia Franţei. Transilvania. A intervenit în ajutorul cehilor. în Ţările de Jos. Franţei alăturându-i-se Olanda.. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor.După aceasta. în Bavaria. conflictul s-a extins. 170 . Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. pe valea Rinului. Boemia etc. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. deocamdată timidă. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Au reintrat în război şi suedezii. invadat vremelnic de trupe spaniole. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. în Europa ooccidentală şi centrală. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. dar şi politician ambiţios. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. anume trecerea. El a reuşit în urma unor lupte navale.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Astfel. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. de la Europa medievală la timpurile moderne”.

a învingătorilor. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. practic independente. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Astfel. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. prin achiziţii teritoriale. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. Se punea astfel capăt practic politicii. catolică şi calvină. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. în lumea germană a casei de Austria. de o dietă imperială. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. respectiv 24 octombrie 1648. 171 . eius religio”. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. evident în favoarea. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. deci limitate. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului.

modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. 172 . creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. egalitatea lor juridică etc. chiar în această formă. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. a relaţiilor dintre state. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. În sfârşit. Franţa a devenit prima putere continentală. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou.1. de aceea. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. Biserica şi viaţa religioasă 7. Pe de altă parte. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Între altele. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. 7. Pentru asigurarea mântuirii. cel puţin pentru o vreme. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). după 1660. În rândurile credincioşilor. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. precum suveranitatea statelor. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european.. s-a reliefat importanţa diplomaţiei.

intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. exemplelor extrase din biblie. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. ţinerea postului în perioadele prescrise. « fiul credincios al bisericii ». De asemenea. Pentru aceasta. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. De asemenea. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. iar pe de altă parte datorită predicilor. În secolul al XV-lea. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. Se multiplică bisericile parohiale. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. spovedania o dată pe an. adoptaţi ca patroni de către confrerii. împărtăşania cu ocazia Paştelui. iar nu pe conţinutul credinţei. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. generozitatea manifestată prin danii. construite sau împodobite de membrii confreriilor. favorizată de folosirea geamurilor transparente.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. sau a bibliilor ilustrate. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 .

o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. inspirat. XI-XII). la care se poate ajunge prin 174 . în episcopatul de Cambrai. preotul este figura cheie a mântuirii. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. De asemenea. datorită acestei concepţii. prin perfecţionarea de sine. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. pietatea să devină ceva mai interiorizată. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. devenite. cunoscută sub numele de Devotio moderna. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). din secolul al XV-lea. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. separat de masa credincioşilor. Pe de altă parte. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). prin experienţa extazului). pe care o poate acorda sau refuza. exprimată în special prin răspândirea orgilor. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia.constată sporirea rolului muzicii religioase. precum cultul Eucharistiei. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. printre altele. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. statutul aparte al preotului. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. apar şi se impun noi obiecte liturgice. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. prin imitarea lui Christos. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. Această doctrină justifica. se pare. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. ci pe acţiunea individuală.

este sentimentul tragic al morţii. Imagini difuzate prin xilografie. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune.contemplare perpetuă. Devotio moderna. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. probabil. după invenţia lui Gutenberg. 1380-1471). Fraţii vieţii în comun. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. acestea frapau 175 . Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. prin analiza de sine. după Biblie. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. prin examenul de conştiinţă. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. De aceea. cum li se cerea în secolele anterioare. şi care. a fost cea mai tipărită carte. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. legată de interiorizarea trăirilor religioase. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. cum au fost numiţi aceştia. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi.

duce de Lancaster. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. 1330-1384). precum regele Eduard al III-lea. preot. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. regina Joan de Kent. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. laici şi clerici. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. aflată sub influenţa Franţei. De altfel. astfel că. şi nu doar unui vicar unic. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. orice obicei. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. putea însă scăpa controlului autorităţilor. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. între care Despre stăpânirea divină. În acţiunile sale. cu care Anglia era în război. Wycliff a contestat rolul 176 . pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. pe care o ataca în tratatele sale. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. născut în Yorkshire spre 1330. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). John de Gand. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Prinţul Negru. Reflexia personală. alături de unii colaboratori. Despre stăpânirea civilă. profesor la Oxford. Prin extensie. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. averile ei să fie considerate doar posesii.

El ca persoană nu a avut însă de suferit. care l-au influenţat pe Ian Hus. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. care trecea drept un discipol al lui. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. în 1381. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. nobil atunci cine era?). nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. De asemenea. ceea ce explică. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. după 1400. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. numiţi apoi lollarzi. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. 177 . Pentru punerea în practică a ideilor sale. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. ordinele cerşetoare care au decăzut. Ideile lui Wycliff. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia.penitenţelor şi pelerinajelor. dar şi sociale dintre oameni. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. practica indulgenţelor. şi şi-a sfârşit zilele în pace. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. în 1384. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. astfel. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. datorită protecţiei de care se mai bucura. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. în parte. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. însă. şi nu prin propriile merite. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. După moartea sa. care. instruirea poporului. rectorul Universităţii din Praga. De asemenea. Wycliff a fost condamnat ca eretic. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. în operele lui se găseşte ideea predestinării. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia.

idee ce va fi clar enunţată de Luther.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. Pe urmele lui Wycliff. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. În acest context. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. El critică. a studiat teologia. Un an mai târziu. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). de asemenea. în care motivaţiile religioase. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . critica papalităţii şi a bisericii oficiale. În plan social. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. Toate atacurile sunt respinse. a devenit preot (la Capela Bethleem. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. O altă idee. Adunarea îi era însă ostilă. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. şi biserica din Cehia începe 178 . care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. văzute ca instrumente ale Imperiul german. i-a atras lui Hus simpatia populară. transformate în adevărate războaie. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. pusă deja în practică.

reforma morală a clerului. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. numiţi şi calixtini (de la potir. o parte a husiţilor. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. prelungirea stării de război. statuate în Compactatele de la Iglau. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. susţineau revendicări radicale. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. caliciu) sau utraquişti. slujba în limba cehă. În cele din urmă. Spre deosebire de utraquişti.să îmbrace forme originale. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. numiţi şi taboriţi. dar treptat elementele de originalitate se resorb. la transformarea totală a societăţii. Pe de altă parte. 179 . conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Moderaţii. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. Din punct de vedere religios. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. excesele sociale ale taboriţilor. Acestea erau însă diferite. care pune capăt războiului devenit civil. încoronat între timp ca împărat. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. 1436. În cele din urmă. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). secularizarea bunurilor bisericii. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. curentele radicale au fost foarte variate.

se face apel la o multitudine de factori. într-o manieră „democratică”. social-politic şi ideologic. 7. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. dar dincolo de acestea. foametea erau realităţi frecvente. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. prin ricoşeu. în secolul al XVI-lea. Există o serie de aspecte generale. religios şi intelectual.1. sunt o prezenţă constantă 180 . mai ales „Dansul macabru”. de a stopa progresele noilor culte. acea reformatio in capite et in membris. prin care. consecinţe şi asupra catolicismului.1.Factori religioşi şi intelectuali 1. economic şi social. temele macabre. aparţinând diferitelor domenii. cu caracter religios. 7. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă.2. Din secolul al XIV-lea. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei.2.Nesiguranţa mântuirii. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică.7. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. In general. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. Într-o lume în care războaiele. aşa cum ne mărturiseşte arta. molimele. care îi antrenează pe toţi muritorii.1.2. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. politic şi naţional. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex.

sau la curţi ale principilor. În pofida reformei gregoriene. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. fie la o viaţă pasională. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. acum se preconizează. În acest sens. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. Activitatea de susţinători ai 181 . o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. pelerinajele. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. cel puţin teoretic. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. 2. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini.în orizontul cultural al oamenilor medievali. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. În plan religios. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. In Occident. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. al sfintelor moaşte. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. care pun accentul pe om ca persoană. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. 3. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. dar care le aduceau beneficii materiale. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. ideea eliberării individului. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime.

rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. 4. 182 . întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. în care căsătoriile se contractau devreme. consecinţe negative asupra Bisericii. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. în timpul pubertăţii. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. în mod poate greu de înţeles astăzi. pe termen scurt. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. căci ele reprezentau. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. De altfel. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. În aceste condiţii. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. Evident. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. De asemenea. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează.

7. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. În concluzie. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi.2. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. De exemplu.2. în principal. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. angajată pe calea profitului de tip capitalist. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. ceea ce justifica acum contestarea lor.2. 7. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor.3. Pe de altă parte. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. bogăţia bisericii. preocupaţi de întoarcerea la surse. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Factori politici 183 . Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. morale. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. Aceştia. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale.dar şi a operelor umaniştilor. intelectuale. mai ales cea funciară. şi ca atare dobânda nu e permisă. al treilea loc destinat. în secolul al XV-lea. De exemplu. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german.1. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. mai ales din partea aristocraţiei. prin „inventarea” Purgatoriului. dezvoltă exegeza filologică. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.1.

Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. Statele pornite pe calea modernizării. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). care se prezenta ca un organism supranaţional.2. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. ci în exterior. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică.2. doreau să elimine un centru concurent de putere. principate. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. In alte condiţii. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). care evolua în direcţia naţională. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. În general însă. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Francisc I şi papă. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. promite să se 184 . şi universalismul Bisericii romane. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. autoritatea exclusivă a Bibliei. 7. Din aceste motive. la Roma. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. Cu excepţia Angliei. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. cantoane. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe.

putând fi prins şi ucis de oricine. papa Leon al Xlea. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. În 1515. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. după ediţia realizată de Erasmus. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. şi în 1517. şi dieta îl declară în afara legii. Se declanşase conflictul deschis. dar Luther. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa.călugărească dacă scapă). În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. survenită în 1519. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. dar şi în constituirea limbii germane literare. Acolo. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. dându-i garanţii ferme de securitate. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. traduce în germană Noul Testament (1522). încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. la dieta de la Worms. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Frederic cel Înţelept. Pe drumul de întoarcere însă. în 1521. care îl ascunde în castelul de la Wartburg.

pe termen lung. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. eius religio( a cui este conducerea. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. după aceea. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. cumpărarea de indulgenţe. prin pacea de la Augsburg. întrucât credinciosul. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. Au loc şi clarificări doctrinare. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. putea părăsi. având ca principal conducător pe Thomas Munzer.împărtăşească soarta lui Ian Hus. ceea ce.). a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. care are acces la 186 . din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. pomeni. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. a aceluia este şi religia). În 1529. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. In 1526. principatul. discipol apropiat al lui Luther. redactează Confesiunea de la Augsburg. pelerinaje. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. a contribuit la întărirea şerbiei. etc. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. De asemenea. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. în anumite condiţii. care în 1555 statua principiul cuius regio. în 1530 Melanchton. Răscoala este înfrântă. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. Pe de altă parte.

Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. care şi-a latinizat numele în Calvinus. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. nici liturghie. 7.2. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. sola fide. şi întrucât orice creştin este preot. în 1536. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). Reîntors în Franţa. greacă. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. unde redactează opera sa esenţială.Biblia tradusă în limba sa. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Calvin face studii de drept. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. data reîntoarcerii la Geneva. publicată prima dată în latină. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. În viziunea sa. unde rămâne până în 1541. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. este nevoit din nou să fugă. altar. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. care nu se poate 187 . Sub conducerea sa. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice.3. numai prin Scriptură). care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. datorită contactului său direct cu Biblia. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. În fond. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. icoane. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. Născut într-o familie de jurişti. Instituţiile religiei creştine. în 1534. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. nici valabile. singurele pomenite explicit în Evanghelii. şi care au ca principal rol predica. Cucerit de ideile lutherane. Ei nu sunt preoţi. Serviciul religios este realizat de pastori. Pleacă la Strasbourg. numai prin credinţă.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

în ordin cerşetor). barnabiţii. care dobândesc individualitate din 1619. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. la Brescia. oferind învăţătură acestora. în 1535. reformate sau nou înfiinţate. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. Între aceştia s-au afirmat teatinii. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Prin disciplina sa riguroasă. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. 192 . franciscanii şi dominicanii. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. Astfel. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. depun jurăminte. În Spania. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. din iniţiativa Angelei Merici. dar continuă să acţioneze printre laici. după eşecul definitiv al cruciadelor. jucând rolul unor directori de conştiinţă. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. Din 1524. şi fusese recunoscut de papă în 1226. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. somascii. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). fără să fie legaţi de un teritoriu anume. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. instrumente utile au fost ordinele religioase. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. organizarea cvasi-militară. precum capucinii. transformându-se apoi. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. preoţi care trăiau în comunitate. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. indiferent de confesiune. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. pe vremea cruciadelor. predicând. la Roma.

întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Japoniei. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Polonia). Chinei. vechiul limes roman. cu puţine schimbări.4. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. pe o linie care s-a observat că urmează. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt.3. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor.5. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Bavaria. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. spaţiul scandinav). înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice.7. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. considerat apostolul Indiei. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. 7.3. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. 193 . până astăzi. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. în mare. mai accentuată în zonele reformate. Prin măsurile de reformă interioară. Spania). După Trento. Pe termen lung. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană.

şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. cum s-a întâmplat în Italia. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. contribuind. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. Marele Maestru teuton.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. la dezvoltarea capitalismului. micilor principate. al lumii oraşelor state. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. cantoanelor. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. dinamică. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice.4. 7. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. Prusia. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. ca în Anglia. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. în jumătatea 194 . unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. cum ar fi Suedia. De asemenea. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). ieşită din uniunea de la Kalmar.

nu o dată brutale. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. probleme de educaţie. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Bosnia. în secolul XVII. Astfel de cazuri au fost în Albania. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). Ghenadios Scolarios. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. fără însă a fi avut un caracter masiv. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. starea civilă a populaţiei etc. lui şi urmaşilor săi. unii creştini au îmbrăţişat islamul. când sultanii au devenit şi califi. o serie de scutiri. Ortodoxia. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Prin reglementări specifice. Între altele. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. Destul de 195 . Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. în părţi ale Asiei Mici. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. În fapt. în viaţa populaţiei ortodoxe. Cu alte cuvinte. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii.

numită şi greco-catolice în Transilvania. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. de mitropolitul Simion Ştefan. ca şi prin o serie de misionari. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Alexandria sau Ierusalim care. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. a patriarhiilor slave din Balcani. respectiv unguri. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. nestoriană şi monofizită. înregistrându-se mai ales. respectiv un număr de ucrainieni. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. Imediat după apariţia lor. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. unde populaţia era predominant catolică. În 1543. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. o parte din ortodoxii din Polonia. de asemenea canonizat şi alţii. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. Bosnia. cât şi ale lui Calvin. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. mai cu seamă între saşi. mitropolitul Sava Brancovici. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. Astfel. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. de altfel. de exemplu. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . canonizat ulterior. în cazul Transilvaniei. între anii 1685-1688. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther.

autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. precum şi o serie de inovaţii. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. însă pe termen lung. În secolul al XVII lea. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. treptat. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. mitropolitul Petru Movilă etc. în secolul al XVII-lea. La mijlocul secolului XVII. s-au ţinut la Costantinopol. 197 . Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. Kiev. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. respingând mai cu seamă idei calvinizante. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Astfel. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. adolescent. în biserica ortodoxă. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. patriarhul rus Nikon (1652-1658). O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. al cărui fiu. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi.

Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. De acum înainte. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. între nenorocire şi fericire. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. ba dimpotrivă. Întoarcerea spre sine. şi instituţia vizibilă. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. pieritoare. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. Între suferinţă şi bucurie. În plan spiritual. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. adevărată şi eternă. 8. amestecată în treburile lumeşti. distincţia între biserica invizibilă. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă .În Balcani. Cultura 8.1. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. 198 . o anumită nelinişte. devine tot mai importantă. Nu lipsită de importanţă.

La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Astfel. gesturi dezordonate şi reacţii violente. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. regilor. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. căutarea volupăţii celei mai carnale. În viaţa religioasă. Henric Suso. De exemplu. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. pricipilor. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor.În transformarea sensibilităţilor. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. în cazul aceloraşi persoane. răspândită printre unii creştini. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Ïn cazul jocului de şah. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. De exemplu. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. chiar în trei. apoi. adesea prinţi sau capete încoronate. mare mistic 199 . aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. aflăm de la cronicari că jucătorii. din 1409.

Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. Desigur. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască.german. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. sex. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. din secolul al XIII-lea. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. neintegrate. fără a face distincţie de vârstă. conform caracterizărilor psihologilor. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. Aceste 200 . fără a apela la intermediari. de bună calitate. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. memento mori fiind una din temele lor predilecte. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. se pot combina sau opune unele altora. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Forme de comportament şi de sensibilitate. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. în secolul al XV-lea. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. a unor emoţii necontrolate. orizonturi total diferite pot coexista. Sentimentul morţii existase şi înainte. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. răspândite mai ales în Italia. autorul unor opere de mare elevaţie. stare socială sau profesională. a unor temeri ancestrale. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. în cimitirul Inocenţilor din Paris. şi mai ales Dansul macabru. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora.

precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. prin care uneori se creează. dar mai ales cu umbrele sale. şi adesea odios. calamităţilor naturale. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. este ilustrat de Romanul lui Renart. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. şi el iese de cele mai multe ori victorios. al epidemiilor ce marchează epoca. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. personajul ambiguu din miturile multor popoare. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. Slăvirea femeii. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. destul de searbădă pe alocuri. Această angoasă în faţa morţii. mai bine sau mai rău. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. este probabil efectul predicilor. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. cu luminile. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. Rămas neterminat. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. lumea e prezentată mult mai realist. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. câteva decenii mai târziu. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. părţi ale lumii. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. Acelaşi spirit nou. romanul este continuat. caracteristică iubirii curteneşti. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. de sorginte clericală. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. de Jean de Meung. meditaţiilor. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti.teme inspiră şi lucrări literare. a cunoştinţelor epocii sale. sau trucuri. alteori se distrug. sau Romanul Vulpoiului. În partea da doua a Romanului Trandafirului.

cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. a studiat retorica şi medicina. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. De monarchia este un tratat de filosofie politică. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Dante este exilat din oraşul său. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Aceeaşi epocă. Dacă lucrurile stau astfel. a participat la campanii militare. atât de contradictorie. la adresa iubirii curteneşti. întreaga societate umană. nu îi datorează însă şi existenţa. pe care el o consideră ca unitară. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. tratat despre importanţa limbii italiene. false şi artificiale. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. De altfel. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. sau Reinecke. se numără Dante Alighieri. independent de papalitate. Exilul i-a marcat puternic opera. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. în 1302. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. total devotaţi papei. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. în pofida diferenţierilor dialectale certe. 202 . s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat.ticăloşiile sale. Partizan al supremaţiei pontificale. după cum am prezentat-o mai sus. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. în 1321. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. Moare la Ravenna. a nobililor şi a oamenilor bisericii.

şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. cu goliarzii. mult mai frământată în cazul lui Villon. alături de arta sa poetică desăvârşită. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. În Vita nuova. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. conferă perenitate operei sale. 1465). Marele Testament . de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. şi opera sa poetică realizată în franceză. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. Licenţiat al Universităţii din Paris. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. 203 . realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Se aseamănă astfel. diată ironică în versuri. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. căreia urmaşii. dar guvernat de liberul arbitru. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. el scrie o sensibilă poezie de dragoste.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. este poetul francez François Villon. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Purgatoriu şi Paradis. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. de care îl separă totuşi mentalitatea. din punct de vedere al biografiei. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. începând cu Boccacio. teologice. Guinizelli şi Cavalcanti. Mult mai medieval în concepţii. structurată în Infern. inclusiv papi. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. supus planului Providenţei Divine. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. i-au adăugat epitetul de Divina. dedicată Beatricei Portinari. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Villon refuză totuşi înrădăcinarea.

uneori 204 . spune el. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. făuritor al măreţiei Romei. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. Scrie opere în latină. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. Petrarca a reacţionat. dar şi balade armonios integrate în întreg. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. e o femeie în carne şi oase. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. dedicat lui Scipio Africanul. ce prevesteşte Renaşterea. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. umanist pasionat de manuscrisele antice. urma lui Villon se pierdea. Istoria a reţinut operele sale în italiană. lipsită de orice concreteţe. Cel mai erudit om al vremii sale. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. La 33 de ani. dar poeziile sale i-au supravieţuit. este opera sa capitală. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată).compus spre 1461. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. precum poemul eroic Africa. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio.. Animam cum corpore amavi. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei.

există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Dar nu trebuie să uităm. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. fiind preluate din nuvele anterioare. care poate înfrânge adversităţile.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. autonomia omului. uneori fericit. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ci cel 205 . în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. spiritul. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. alteori tragic. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. ci de cea a sufletului. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. bineînţeles. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. caracterizată. nu atât de nobleţea sângelui. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Desigur. sau chiar din povestiri de origine folclorică. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică.

depozitara unor idealuri valoroase. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. 8. dar care. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. ajunge în slujba curţii engleze. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii.2. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Tot ca la modelul său italian. ca şi tehnica sa literară. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Geoffroy Chaucer (1340-1400). prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. au început să fie depăşite de realităţi. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. pe care încep să o considere 206 . condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. satira. lăcomie. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. Evul mediu. pare să fie conştient autorul. Fiu al unui negustor de vinuri. şi ideile lui. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. aplecarea spre cele lumeşti. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. ca şi unele din subiecte. Ca şi la Boccaccio. Decameronul rămâne ca o operă vie. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. pentru ipocrizie. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea.cultural. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. intitulat Troilus şi Cresida.

termenul vine din italianul umanisti.1. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). sculptori şi arhitecţi. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. Termenul a fost popularizat apoi.o perioadă întunecată. Un alt înţeles.2. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. 1550-1567. Într-o primă accepţie. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. readusă la puritatea din perioada clasică. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. In cele ce urmează. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. caracterizat. 8. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. o epocă obscură şi barbară. situată între evul mediu şi epoca modernă. conform expresiei lui Peter Burke. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). din secolul al XIX-lea. eventual pe cei ce predau aceste discipline. Vieţile celor mai de seamă pictori. La origine. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. De asemenea. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. Uneori. termenul de Renaştere a început. o dată cu termenul propriu-zis. în secolul al XIX-lea. apărut din secolul XIX. printr-un « mănunchi de schimbări ». 1350-1620). este cel de mişcare intelectuală. definite mai întâi în Italia. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». inclusiv cele ale creştinismului de început.

a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. prin compararea diferitelor variante. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. a fost donată Veneţiei în 1468. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. neobosit căutător al acestora. au fost stabilite. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. deoarece se constată. unele reguli privind editarea manuscriselor. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. greaca. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. De aceea. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. care. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . pe baza stilului şi a limbii latine folosite. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. şi în special la Florenţa. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). Sub patronajul familiei Medici. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin.italiene. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. 1520. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. cardinalul Bessarion. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. în preajma cuceririi Constantinopolului. după expresia lui Poggio Bracciolini. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă.

care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. de asemenea.ideilor. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. în primul rând. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. Spre deosebire însă de aceştia. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii.2. în marea lor majoritate. În afara neoplatonismului. A întreprins numeroase călătorii. Astfel. există şi un curent neoaristotelician. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. fiind. purificarea sa de adaosurile medievale. să renunţe la creştinism. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. Anglia. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). Intelectualii umanişti. în calitatea sa de mişcare complexă. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. Umanism şi creştinism Umanismul. Erasmus din Rotterdam. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). 8. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. Doreau. umaniştii. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. artizan al destinului său: „tu omule. În relaţia omului cu Dumnezeu. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. preot. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. la rândul său. de Pietro Pomponazzi (14621525). dar fără medierea obligatorie a bisericii. care l-au adus în contact cu 209 . o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. Erasmus a devenit. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. nu au dorit. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. o vreme. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. de aceeaşi părere cu reformaţii. Dimpotrivă. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. în Franţa. Italia.2. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână.

imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). De asemenea. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. în 1455. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. la Mainz. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. a Noului Testament. Anglia. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Italia. umaniştii circulau foarte mult.3. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare.2. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Literele mobile. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei.personalităţile cele mai importante ale momentului. în Europa. Biblia cu 42 de rânduri. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Germania. Ungaria (Nicolaus Olahus). Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. în Orient şi din lemn. deja realizate din ceramică. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. ediţii de texte antice. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Elogiul nebuniei. dimpotrivă. prin caracterul său elevat. mult mai corectă decât Vulgata. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. 8. cenacluri. Franţa. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . între care literele mobile. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale.

pe de o parte. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. ceea ce permite începutul democratizării culturii. în contextul progresului alfabetizării. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. precum cele « romane » sau cele « italice ».) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. cât şi al punerii în pagină. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. clerici. De asemenea. Paris. (La Anvers. Lyon. transformarea ei dintr-un obiect de lux. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. 211 . care. Din aceste motive. iar în secolului XVI. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. atât din punctul de vedere al formei literelor. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. într-un bun relativ accesibil. Efectul este scăderea preţului cărţii. Succesul întreprinderii s-a datorat. devenită uzată. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. medici. Basel. cum era manuscrisul medieval. jurişti. etc. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. în 1575. Ulterior.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. se inventează noi caractere. profesori. De asemenea. cererii de carte. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. devenit presă tipografică. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). Anvers. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea.

oamenii au o mai mare libertate de cercetare. 6% în germană. dar şi responsabil pentru ce a scris. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. De acum înainte. Acest schimb este facilitat. impune cenzura operelor tipărite. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. în condiţiile în care. individual. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. beneficiar al operelor sale. multe creaţii medievale sunt anonime. tiparul. socialeconomice. în încercarea de a 212 . apare un nou tip de cititor. care practică lectura în tăcere. majoritare până atunci.). iar autorul ca persoană conta foarte puţin. prin folosirea preponderentă a limbii latine. atacată de reformatori. 7% în italiană. etc. într-o epocă în care Biserica. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. între autor şi operă. în primele decenii de după apariţia tiparului. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. politice. 77% au fost scrise în latină. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. devenit şi o afacere profitabilă. religioase. De altfel. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. 5% în franceză. În plan cultural. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. un secol înaintea sa. la importanţa ataşată autorului. nu creaţia originală era valorizată. ci fidelitatea faţă de model. ca atare. de a elabora noi idei şi ipoteze. şi nu autorul ei.

ca limbă de comunicare internaţională. de stabilire a regulilor. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. De asemenea. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. călugărului. forma ei definitivă este stabilită acum.stopa progresele contestării sale. se opreşte. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. fără medierea profesorului. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. latina a devenit o limbă moartă. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. acordat iniţial. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. prin fixarea ei riguroasă în scris. prin difuzarea gramaticilor. prin privilegii regale sau princiare editorilor. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». care nu s-a mai transformat. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. în detrimentul aprofundării celor citite). tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. începe revoluţia în domeniul lecturii. de care am mai vorbit. principi. într-un fenomen de masă. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. Dacă ne referim la tipar. Capete încoronate. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. Apare treptat ideea de copy-right. preotului. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Prin accentul pus pe autor. timp de câteva secole. evoluţia latinei.

De aceea. În acest din urmă caz.activităţii oamenilor de cultură. cât şi în cel catolic. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. După manifestarea Reformei. (filosofie. cu un indiscutabil prestigiu. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. colegiile se vor multiplica. Mecenatul 214 . Învăţământul dura şapte ani. începând de pe la 10-12 ani. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. instituţie specific medievală. atât în mediul protestant. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. îşi continuă existenţa. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. Universitatea. scriere. numărul mai vechilor întemeieri. şi încă 15 până la 1550. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. se adaugă până la 1500 încă 33. pe de o parte. matematică). din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. care dublează. corespunzătoare vârstei. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. Dar Universitatea. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. a artiştilor. inspirat de vechea facultate de arte. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. spre deosebire de facultăţi. Şi în spaţiul românesc. De exemplu. centrate pe om. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. gramatică) înspre complex. logică. iar pe de altă parte. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. a tipografilor. întrucât aceasta relevă. într-un secol şi jumătate. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. tiparul este introdus în Franţa la 1470. şi nu pe divinitate. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. În colegii.

manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. după ce. se zice. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. dar atrag şi creatori italieni.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. Nobilimea. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. fiu al lui Lorenzo de Medici. De asemenea. să-i plătească şi să-i întreţină. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. care să le ofere comenzi pentru operele lor. şi al lui Rafael. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). începând cu biserica. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. au fost comandate atâtea opere de artă. De altfel. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. Regii Franţei susţin artiştii indigeni.

« Sedentarizarea » nobililor. existând şi o serie de factori materiali. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. de protecţie împotriva frigului. Individual. flamande. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. germane. devenită mai funcţională. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. Apariţia genului picturii de şevalet. mai cofortabilă şi mai luxoasă. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Din secolul al XV-lea. Astfel. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. ci evoluează. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. dar şi a literaţilor şi filosofilor. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. pentru a consuma la faţa locului produsele. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. Acesea din urmă nu dispar. având în acelaşi timp şi rol practic. spre deosebire de perioada anterioară. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. erau tapiseriile. în care principalele elemente decorative. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. dezvoltat în oraşele italiene. la Florenţa. a redus dimensiunile operelor de artă. dar şi în cadrul corporaţiilor. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune.

care reprezintă produse de export deosebit de căutate.4. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. 8.5. care făcea parte dintr-o breaslă. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. 8. aceste obiecte de mici dimesiuni. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. în Renaştere. cănile.2. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. plăcile de faianţă. nu un simplu membru al unei bresle anonime. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. 217 .Sixtine). Desigur. care acum e o individualitate. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. accentul pus pe om. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. concepţia aceasta se schimbă. elementele folosite la construcţia sobelor. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . a propriei valori a creatorului. specificului personalităţii sale.2. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. cum ar fi farfuriile. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. importanţei originalităţii.

Ca şi umaniştii. în general. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. -natura ca sursă de inspiraţie. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. de barbar. -individualismul. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. care decurge din conştiinţa valorii omului. 8. -bucuria de a trăi. titanul. prin încrederea în om şi în forţele sale. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor.-nou raport între om şi divinitate. în sens peiorativ. ci promovând un nou tip de pietate. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. mai interiorizată. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ».3. 218 . ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. ca şi trupul omenesc. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială .1. de unde şi numele de “gotic”.3. ceea ce conduce la o creştere a specializării. Renaşterea artistică şi literară 8.

mai întâi masculin. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. dar continuă să domine temele religioase creştine. în acest domeniu. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. 219 . Ca materiale. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. Pe de altă parte însă. şi al sculpturilor ecvestre. De exemplu. Fie că e vorba de pictură. I). se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. Tot de la antici era preluat genul portretului. începutul săpăturilor arheologice. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. Pe de altă parte. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). pentru a ilustra simetria perfectă. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. în jur de 100 au teme legate de creştinism. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. prin care iluzia spaţiului. sunt preluate teme mitologice. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. utilizate pe tot parcursul evului mediu. întruchipare a forţei şi frumuseţii. extrem de valorizată. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. din circa 150 de tablouri. De aceea. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii.Şi în plan artistic. în afară de piatră şi marmură. la Boticelli. neglijat în perioada anterioară. sculptură sau arhitectură.

Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină.3. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. 8. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. dincolo de consecinţele sale reprobabile. însă în noul stil. succesiune strictă a celor trei ordine antice. Arhitectura În arhitectură. după începutul războaielor italiene. ferestre înalte. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Continuă să se construiască şi castele. pilaştri. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). deoarece se puteau rula. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. de pe domeniul rural. mai propice locuirii şi mai elegantă. mai clasicist (faţade plate.). etc. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. corintic). edificii publice sau clădiri particulare. erau realizate la scară umană. lasă locul vilei urbane. Acesta. si insistau pe armonia proporţiilor. frize). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. compoziţii renascentiste.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. 220 . din Franţa. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Castelul de tip feudal. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. teme. fresca). ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic).2. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. doric. De asemenea. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. lucarne sub acoperiş. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. variaţii de tonuri. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei.

variante locale. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. trăsături esenţiale ale artei. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. pictori flamanzi. au inovat mai mult. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. dintre care prima. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. De exemplu. de adâncime în interiorul compoziţiei.3. există şi diferenţe. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. Războaiele italiene. Leonardo da Vinci. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Boticelli (1445-1510). prin sfumato. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. la plecarea multor artişti către ale spaţii. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. 221 . Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. realizarea camerelor obscure. aici s-au definit. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. Leonardo da Vinci (1452-1519). în ordine cronologică şi a importanţei. De asemenea. Rafael Sanzio (1483-1520). Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. parţial contopite cu fundalul. în secolul al XV-lea. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. redă contururi vaporoase. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Michelangelo Buonarotti (1475-1564).8. izgonirea Medicilor. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo.3. a fost cea florentină. Donato Bramante. la sfârşitul secolului. etc).

cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). 1489-1534). în secolul al XV-lea. creaţii precum Pieta. 8. impresionante prin modernitatea lor. între care rămâne importantă. David. În Spania. în altarul Capelei Sixtine.3. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. unde se afirmă Corregio (cca.4. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. În Germania. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. S-a afirmat la început ca sculptor. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. arhitect. dar mai ales ca gravor. În tot acest timp. Aurorei şi Crepusculului. (După lucrări la Florenţa. aducându-i celebritatea. Ghirlandaio. răscruce de drumuri comerciale. precum Milano.La Veneţia. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. Michelangelo s-a format la Florenţa. Hans Holbein (1497-1543). unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. Redevenit pictor. pictor. de asemenea. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. Sculptura 222 . e rechemat la Roma. în spiritul propagat de Contrareformă. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. sculptor . Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. arta este marcată de multiple influenţe. Parma. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. cea bizantină. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Padova. poet. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Papa Iuliu al II-lea. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. din familia Medici. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici.

echilibrat. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. limba italiană 223 . ca şi la antici. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. etc. Dante Alighieri (1265-1321). ca şi cea artistică. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Pe de altă parte. operă care a creat. într-un anumit fel. 8. istoriografia. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea.În sculptură. tragedia). rondel. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). este mai aproape de divin. a operelor lui Homer. Donatello (1386-1466).5. La începuturile Renaşterii. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. Filippo Brunelleschi (1377-1466). în operele lor. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. în traduceri latine. şi astfel ceea ce este armonios. cât prin operele de orfevrărie. începe mai de timpuriu în Italia. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. Frunuseţea înseamnă armonie. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor.3. Renaşterea literară. în general. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. Lorenzo Ghiberti (13781455). poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. de a se autodepăşi. operele dramatice (comedia. romanul alegoric. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane.

şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. În Franţa. Lucrările lui François Rabelais (c. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. de umorul adesea grosier. autor al Decameronului. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. covins că natura umană e în esenţă rea. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Pesimist. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Autorul unor interesante Istorii florentine. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. şi au creat opere viabile. dar justificate de raţiunea de stat. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. 224 . la începuturile Renaşterii literare. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. manual de teorie şi practică politică. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Giovanni Boccacio (1313-1375). Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso.literară. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). în Iubirile. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. la rândul lor modele pentru urmaşi. cruciadele). dar şi în urma evoluţiilor interne.1490-1533). Unii dintre aceşti poeţi. Gargantua. pe care le tratează însă în forme noi. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. de asemenea. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. Nicolo Machiavelli (1469-1527). poet sensibil. secretar al republicii florentine. şi cu o teribilă poftă de mâncare.

plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. 225 . dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Este perioada supremaţiei politice. Furtuna. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. În afara pieselor de teatru. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. regretul în faţa trecerii timpului. ulterior. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Prin intreaga sa creaţie. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. englezul William Shakespeare (1564-1616). Hamlet. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. În Spania. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”.În Anglia. numele ei să devină un substantiv comun. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. militare şi economice spaniole. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Thomas Morus (1477-1535). probabil. Romeo şi Julieta. Antoniu şi Cleopatra. Regele Lear. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea.

şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. Acesta susţinea. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. că Soarele. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. şi i-a luat locul o societate modernă. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. autor de nuvele. Evul mediu cavaleresc. a dispărut o dată pentru totdeauna.3. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. din 1543. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. nu pământul. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). 8. Puritatea morală. Aceastea nu au reuşit în totalitate. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). Dar cercetările astronomice au continuat. autor a peste 2000 de piese. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). şi Calderon de la Barca (1600-1681). Înfrângerea sa finală. în De revolutionibus orbium caelestium. probabil. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Johannes Kepler 226 .O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. idealizat.5.

prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. mai puţin 227 . astronom german. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). Astfel. cunoscut ca Regiomontanus. Palestrina. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.) 8. literar. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Andreas Vesalius (1514-1554). Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. 8. cum se credea până atunci. liedul şi cântecul coral în Imperiu. interzise până atunci de Biserică. Concluzii Apărută în Italia. dar şi comportamental. datorită disecţiilor. adesea datorită reformei. Clement Jannequin. conducând la mutaţii în plan artistic. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628).6. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. chanson în Franţa. care evoluează şi ea. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. datorită observaţiilor proprii. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Muzica religioasă.3.7. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. ştiinţific. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. a putut avansa. începe să lase loc şi muzicii profane. În trigonometrie.3. etc.(1571-1630). Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. şi că soarele se află nu în centrul. nu circulare.

La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Astfel.000 pagini şi 10. cuprinzând atât elemente de istorie rusească.1.4. cu un important decalaj temporal). În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. respectiv Faptele apostolilor. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre.4. ştiinţific. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. cuprinzând circa 20.000 de ilustraţii. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale.receptive la noile tendinţe. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. predominantă fiind oralitatea. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. în douăsprezece volume.000 de abecedare. 8. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. în diversele ei forme de manifestare. În continuare. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. au fost grupate la un loc. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. respectiv redactarea unor 228 . mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. Odată cu secolul al XVI-lea. cât şi altele de istorie universală. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Ceaslovul etc. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.

sub titlul de Domostroi. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. A avut o activitate culturală deosebită. Moscova etc. fie pentru necesităţile cultului. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Pe lângă aceasta. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. în condiţii complexe. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. De fapt.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647).

pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Multe dintre acestea. au avut loc o serie de distrugeri.4. În secolul al XVI-lea în artă. cu precădere în arhitectură. În cursul cuceririi. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. 8.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă.2. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. Totuşi. cât şi al unor construcţii laice. Cultura popoarelor sud-est europene sec. inclusiv cele de la muntele Athos. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. cu bază octogonală. Ori în o serie de zone. s-a creat un nou stil. mai cu seamă destinate scopurilor militare. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. Se ştie că în evul mediu biserica. ca şi mai târziu. timidă şi sinuoasă. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane.

Târnovo. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Constantinopol. cât şi în limba vorbită de popor. Cărturarii erau mai ales clerici. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Plovdiv. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. slavona. părintele „renaşterii bulgare”. 231 . Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). în domeniul artelor. precum şi unele biserici din Sofia. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Acolo. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. Manifestările culturale au fost în general modeste. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Practic. ce a avut un periplu pe la Târnovo. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. producţia originală fiind foarte modestă. Moştenirea culturlă s-a transmis totui.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi.

macedoneni etc. traducător al Bibliei în limba populară. amândoi raguzani. Pribojevici. M. Orbini. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. atât din rândurile populaţiei slave. J. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Începând cu Primoz Trubar. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Astfel. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. iar mai târziu a reformei.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în oraşele Dalmaţiei. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. clerici. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. Astfel. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. cât şi a italienilor. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. O figură aparte. uneori pe bază de documente. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. în care era larg răspândită şi limba latină. în Istria. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. croaţi. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. de către autori croaţi şi sloveni. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . în părţile apropiate de Marea Adriatică. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. precursor al iugoslovenismului. relativ numeroase. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată.

Alături de ortodoxi. ciclul despre Marco Cralievici etc. Imediat după cucerire. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale.. astronom. manifestările au fost modeste.Roger Boscovici. unde se predau dreptul musulman. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. Predomina tradiţionalismul. limbile orientale. majoritatea religioase. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. mai ales în mediul urban. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. fizician şi filosof. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. mai ales la Ohrida şi Peci. dar şi cu caracter literar şi artistic. 233 . dramatice etc. matematică etc. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. Milesevo. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. multe din acestea având şi un rol cultural. geamii. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. unde se transcriau manuscrise. În spaţiul stăpânit de otomani. Peci. respectiv culegeri de texte. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. precum cel denumit al lui Brancovici. arareori artiştii se apropiau de realităţi. În zona dalmatină. în special despre Mihai Viteazul. autori anonimi creând proverbe. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. matematician. mai ales la Ragusa. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. hamame etc. cele mai multe cu conţinut religios. În domeniul artelor. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. lirice sau epice. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. precum Ohrida. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. Gundulici.

de pe poziţii catolice. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . o carte de rugăciuni: Beshari. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. ştiinţa şi arta turcească. Acolo era un învăţământ elementar religios. funcţionau pe lângă moschei. Totuşi. pentru băieţi. prima apariţie în limba albaneză. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural.4. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit.4. În Capitală exista o şcoală superioară.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. medrese. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. De fapt. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Astfel. respectiv italiană. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. au funcţionat acolo atât medrese. şcoli de tip primar. în secolul al XVI lea. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. şcoli confesionale musulmane. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. de exemplu. Gjon Buzuku a publicat. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. Astfel. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman.

precum medicină. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. au ocrotit cultura. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. a fost cel al geografiei istorice. ce a fost cultivat. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. 235 . unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. creatori de cultură. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. cu creaţii epice. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. matematici. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). promovând totodată ca mecenaţi. gustul pentru frumos. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. recent descoperită de Columb. original. în epoca clasică. Un domeniu aparte. multe cu încărcătură mistică etc. I s-au adăugat şi alţii. O serie de sultani. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. Astfel. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Mai mult decât în alte părţi ale continentului.Ştiinţei. Astfel. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. În secolul al XVI lea. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. imnuri. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. urmaţi de viziri şi mari demnitari. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. Golful Persic. spaţiul pontic etc.

precum Moscheea lui Selim I.astronomie etc. a fost cultivată deosebit astronomia. A mai lăsat urmaşilor medrese. În spaţiul cultural constantinopolitan. baraje şi apeducte. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. a devenit arhitect. supranumit Michelangelo al Turciei. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. fost o vreme ienicer. moschea Seyhzade. în capitală. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane.. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. Bibliografie 236 . Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. spitale. a fost înfiinţat un observator astronomic. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. excepţie făcând Moschea Albastră. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. În 1575. pentru gravurile în metal etc. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. pentru miniaturistică de tot felul. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. monumente unice în lumea islamică. moschea Suleymanie etc. Astfel de exemplu. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. mausolee. nu şi în cel european renascentist. poduri etc. pe lângă cea românească. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. urmându-se o tradiţie orientală..

Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Yves-Marie. Hachette. Péronnet.. Anul I. Bucureşti. Le XVIe siècle. 1980. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Michel. Corint.). Bucureşti. Bréal. 2002 Manolescu. 1993. Editura Lucman. 1992 Cassan. R. părţile I-II.I: Europa apuseană. 1620-1740. Danielle. Civilizaţia japoneză.). 2006. Editura Meridiane. 2002 Cros. Corint. Meridiane. Michel. Vasile. Civilizatiile amerindiene. Vol. Paris. 2003 Sinteze şi monografii 1. Péronnet. Michel. C. L’Europe au XVIe siècle. Leo. Paris. Molinier. Corint. 1492-1620. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Bucureşti. 1982 237 . Hachette. 1992 Muchembled. 2002 Elisseeff. Istoria Japoniei.). Le XVIIe siècle. Manolescu. Bucureşti. Bucureşti. Cultura Africii. Bucureşti. Sedes. Sinteze. Istoria Asiei. 2003 Cristian. Radu (coord. Radu (coord. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Michel. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Paul. Frobenius. Învăţământ la distanţă. Între China şi Pacific. 1995 Universitatea Spiru Haret. Histoire moderne. Paris. Ellipses. 1996. Robert (coord. Paris. Alain.Manuale Bercé. Istoria evului mediu. Le XVIe et XVIIe siècles. Istoria medie universală. Elisseeff. Istoria Indiei. Danielle şi Vadime. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Bucureşti.

Corint. Bartolomé. Problema Celuilalt. 2 vol. Paul. Jacques. Marcel. Bucureşti. Perry. Ed. 2001 Lehmann.. Meridiane. Braudel. Corint. 6 vol. 2 vol. Centru şi periferii. 1974 Simoni Abbot. Fred. Bucureşti. Bucureşti.1984. Gendrop. Armand Colin. Burke. André. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Fernand. Renaşterea italiană...1995 Lombard. Aztecii. 2 vol. Bucureşti. Peter. Hachette. 2002. Institutul European. Jean. Pre-columbian America. 1979 Sourdel. Dominique. All. 1994 Parsons. 2002 Stamm. 1969 Boorstin. M. Meridiane. Bennassar.. Denise. Braudel. Fernand. Paris.1989. Istoria vieţii private. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bucureşti. Ţvetan. I-II. Bucuresti. Bucureşti. 1995.). Peter. 1985 Granet. Bucureşti. London. Jacques. Anne. Georges (coord. Aztecii.3-4. 2003 Miquel. Henri. Bucureşti. Istoria arabilor. Fernand. China imperiala.1985. Renaşterea europeană. Humanitas. Jacquart. Bucureşti. Bucureşti. Le temps de l’Espagne. Meridiane. Burke. Renaşterea. Soustelle. Lineages of the Absolutist State. XVIe-XVIIe siècle. Henri. Fernand. Bernard. 2003 Todorov. Bucureşti. Descoperitorii. Cucerirea Americii. Mayaşii. Le 16e siècle. Bucureşti. Bucureşti. Islamul şi civilizaţia sa. Bartolomé. Civilizatia chineza. 1998. Bennassar. Braudel... Duby. Incaşii. Lee A. Favre. Iaşi. 1977 Aries. Vincent. vol. Iaşi. Meridiane. Meridiane. Philippe. Meridiane. Meridiane. Corint. Civilizaţia Europei occidentale Anderson.Gernet. Civilizaţiile precolumbiene. Bucureşti. 2004 238 . Paris. 1996 Braudel. Lumea chineză. Civilizatiile africane. vol.1985-1986. Jocurile schimbului. Bucureşti. Daniel. 1999 Berence. Timpul lumii. 1994 2. Meridiane.

Jill. John. 1971 Hale. Europe in the Fourteenth. L’Aventure de la Reforme. Le Moyen Âge. Emile. All. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. François.Carpentier. Bucuresti. 1973. Ganshof. McLuhan. 1992 Chaunu. London. Bucureşti. All. Flammarion. Norbert. Epoca marilor descoperiri geografice. Paris. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Paris. Ed. Perrin. Civilizaţia Renaşterii. Histoire de l’Europe.G. Jean. 1961 MacDonald. Editions Complexe. Brânza şi viermii. Bucureşti. 1500-1558. Bucureşti. Carlo. 1995. Ed. un destin. Bucureşti. Pierre. Artemis. 239 . Belu. The Age of Humanism and Reformation. Leonard. Martin Luther. Paris. Jean. Lucien. A. tome premier. S. Thames and Hudson. Seuil. Hachette. 1985. 1474-1643.. La société de cour. 1968 Elias. Immanuel. A. 1972 Delumeau. Lebrun. Paris. Jean. The Counter Reformation. Paris. All. 2001. Renasterea. Corint. Aur şi mirodenii. dinast şi apărător al credinţei. 1998. Pierre. 1975 Mandrou. 1973 Dickens.. Literatura Umanismului şi Renaşterii. de la Alexandru Macedon la Magellan. Paris. Meridiane. 1991 Chaunu. Bucureşti. Histoire de la pensée européenne. Artemis. Bucureşti. Bucureşti. Paris. Jean. Delumeau. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Stewart.. Bucureşti. Faure. Histoire des relations internationales.G. 1998. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Corint.). Galaxia Guttenberg. Paul. 1977 Dickens. Paris. 2002 Febvre. Cornelia.. Naissance et affirmation de la Reforme. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Marile descoperiri geografice. Paris. 2 vol. Le monde de Jean Calvin. Robert. Bucuresti. Bucureşti. XVIe et XVIIe siècles. 1999. Des humanistes aux hommes de science. 2003 Ginzburg. 2003 Kilsby. Jean. 2002 Favier. Spania: mărire şi decădere. Teora. Carol Quintul: suveran. Histoire générale du Protestantisme. Prentice Hall International. 1964 Geiss. Seuil. 200 Favier. 1969 Comorovski. PUF. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. François (dir. Marshall. Bucureşti. London.. S. Goldenberg.

2006 Roux. Corint. 2004 Nicoară. Accent. 1996 Oţetea. Arc. 1931 Rady. All. Keith. Simona. O istorie a secularizării. Istoria Portugaliei. Paris. Bucuresti. Imperiul mongol şi Gingis Han. Bucureşti. Editura Enciclopedică. Rapp. 2001. Keith. Marc. Randell. All. Paris. Flammarion. Iaşi. 1517-1555. 2000 Muchembled. Bucureşti. Univers. Randell. 1989 Pirenne. XIV-XVIII). Francis. Favier. Keith. 2001. Cluj-Napoca. Keith. Institutul European. 2000 Riché. Martin. D’Otton le Grand à Charles Quint. All. 1999. All. Edouard. Jean Calvin şi Reforma târzie. Randell. A. Roland. Bucureşti. Tallandier. vol. 1550-1650. Bucureşti. Venard. Elisabeta I si guvernarea Angliei. All. Bucureşti. Suzanne. Claude. Paris. La fin du Moyen Âge. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Histoire de l’art Flammarion. 2005 Oliveira Marques. religie şi refacere: 1494-1610. 240 . Politică şi politeţe în Franţa. Le Saint Empire romain germanique. 2. 2005. 2001.Mignot. Louis. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Perroy. Franţa: renaştere. Morineau. Machiavelli. Andrei. Univers Enciclopedic. Bucureşti. Randell. Societatea rafiinată. Marcel. Keith. Le monde et son histoire. Bucureşti. All. Renaudet. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Rabreau. O istorie a ideilor occidentale. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Renaşterea şi Reforma. Paris. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. vol. 2005 Skinner. Jean-Paul. Bucureşti. de. Bucureşti. Jean. Chişinău. Quentin. Jaqueline. Cartier. Luce. Pillorget. Handelsman. 2001. 1994. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. 1996. Michel. Chişinău. Bucureşti. Aventura gândirii europene. Augustin. Bernard. II. Robert. Pietri. Bucureşti. H. Mousnier. Guillemain. Librairie Félix Alcan. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Randell. Halphen. 1968. Reforma catolică şi contrareforma. Luther şi Reforma în Germania. Daniel. Rady. Henri. 2000. Istoria Universală Larousse. Martin. 2008 Russ. Pierre.

Cluj-Napoca. Bucureşti. 2000 Mantran. Bizanţ după Bizanţ. 1610-1661. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Aurel. Nicolae. Bucureşti. Corint. Tamara. 1996. 1997. Teora. 2001. Andrina. Brăila. Bucureşti. Istoria Balcanilor. Bucureşti. Iaşi. Weber. Inalcik. Maxim. Istoria Ungariei. Soliman Magnificul. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Virgil. Immanuel. 1998 Clot. Istoria Imperiului Otoman. All. 1993. Jelavich. Bucureşti. Ileana. Imperiul otoman. Bucureşti. 2004 Ciachir. All. Manual pntru uzul studenţilor. Histoire de l’Autriche. Bucuresti. John. Odorheiul Secuiesc. 2000. Max. Bucureşti. Warren. Barbara. Epoca clasică. 1994 Wilkinson.1-2. Halil. 1999. Turcii-otomani. 1971. 2001. Sistemul mondial modern. 1300-1600. Franţa şi cardinalii. 2004 Chirtoagă. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. I. Xxx Istoria bisericească universală. Richard. vol. Istoria artei europene. vol. 1976. vol. Anastasia. Meyendorf. Bucureşti. Arta Renaşterii. 1956. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Nicolae. 1968 Wallerstein. Bucureşti. Căzan. Istoria Imperiului Otoman. 1523-1721. Istoria turcilor. Jacques.Stiles. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. 1979. Bucureşti. 241 . II. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 1978. Gergely. Bucuresti. All. Suedia şi zona baltică. Vătăşianu. Virgil. Mustafa Ali. 1997. vol. 1993 Cândea. Raţiunea dominantă. Iorga. Robert. Istoria slavilor. Mehmed. Meridiane. Jean. Bucureşti. 1992. André. Ion. Droz. 1961. Vechea Rusie. 3. Bucureşti. Kondratieva. Bucureşti. Decei. II. Bucureşti. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Elisabeta I: religia şi politica externă. 1996. Meridiane.

Michelina. XV-XVII). Ioan. Andrina. Rămureanu. vol. Manual pentru seminariile teologice. 1998. Constantin. Janos. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Creştinismul bizantin. I. Istoria bisericească universală. Bucureşti. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . teologie. Pentru Institutele teologice. Bodogae. 1992. Istorie. II (1054-1982). Dan. Introducere: structuri politice. Şesan. Szavai. Ungaria. război şi comerţ în Islam.Păcurariu. Rămureanu. Bucureşti. 1450-1700. 1992. Bucureşti. Bucureşti. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Istoria Austriei. vol. 1995. Mircea. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. vol. Milan. Preţul libertăţii. Bucureşti. Bucureşti. I-II. Pace. Teodor. sociale şi religioase 2. Bucureşti. 1992. Chişinău. 2005 Wandycz. Imperiul Otoman. Panaite. Cuprins Cuvânt înainte 1. Bucureşti. 1993. 1998. Tenace. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. De la începuturi până în prezent. Zamfirescu. Bucureşti. Stiles. tradiţii monastice. Zollner. 1997. Viorel. Piotr. Ioan. 2002. Istoria bisericească universală. Rezachevici. 1994. Bucureşti. Erich. Istoria bisericii ortodoxe române.

Marile descoperiri geografice. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.America Precolumbiană 3. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Începuturile expansiunii europene 4.

Cuprins 244 . Bibliografie 10.9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful