Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. O regăsim în lumea islamică. putem presupune că structura socială era una egalitară. cel puţin formală. etc. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. consilii orăşeneşti. de diverse tipuri. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. a suveranităţii desăvârşite. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. în general. în multe privinţe. Alte forme de organizare politică sunt principatele. de asemenea. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. faţă de un imperiu sau un regat. la populaţiile de vânători culegători . americană. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. America centrală şi de sud. oraşe state. Africa. cel puţin teoretică. Asia.formală. 1. Cazuri de acest tip găsim în Europa. caracterizate în general prin lipsa. De exemplu. africană. în lumea asiatică. umma. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. sociale şi de organizare familială. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Toată hrana 5 . Există. şi prin supunerea. organizate în bande de vânătoare. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. Există. pe măsura organizării statului papal. cu cele din vestul şi centrul continentului). O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari.). 2.

6 . dar femeile participau. nu existau posibilităţi de stocare. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. sau mai valorizată social. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe.obţinută se împărţea. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. fie prin creşterea animalelor. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. prin vânătoare şi pescuit. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. foarte importante sunt cele legate de vârstă. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. La eschimoşi. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. unele grupuri practicând poligamia. probe dificile. cele mai multe însă fiind monogame. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. în care producerea hranei. gen şi vârstă. rudenie. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). între toţi membrii grupului. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. conform unor reguli clare. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). De asemenea. care presupun uneori iniţieri. ca la pigmei sau boşimani.

descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. De asemenea. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. în unele insule din Pacific. Aceste grupuri îşi socotesc. Adeseori. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. la foarte puţine societăţi. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. sau mai mult pământ. de regulă.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Exista însă şi poliandrie. din punctul nostru de vedere. neamul. (grupuri matriliniare). Ca şi vânătorii-culegători. dar şi triburile Hopi şi Crow). căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. mai multe capete de animale aduse ca zestre. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. 7 . grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. social şi politic în societăţile tribale. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. de la o plantă sau un animal sacru. alcătuită din trei generaţii. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. care se revendică de la un strămoş comun. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii.

În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. de asemenea. care adesea tind să aibă caracter ereditar. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). ele având un rol important în activitatea economică. care. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. practicau poliandria). Natura economiei. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. şi anume cea între liberi şi 8 . ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. care erau strict subordonate bărbaţilor. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. statutul femeilor era mai înalt. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. În societăţile matriliniare. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. De asemenea. ca de exemplu la irochezi. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii.

Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. Practicarea agriculturii pe scară largă. Japonia. au 9 . polineziene. pentru anumite segmente ale populaţiei. ea fiind dominată economic. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. etc. indieni. spaţiul islamic. China. De asemenea. prestigiul social şi politic al familiilor. pe de o parte. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. turci. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă.non-liberi. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. alte populaţii asiatice. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. Statutul femeii rămâne unul inferior. şi meşteşugari şi negustori. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. care caracterizează economia statelor. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. Agricultura intensivă. pe de altă parte. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. sau al şefilor incaşi). africane. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. domesticirea unor animale variate. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. americane. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. mongoli. la arabi. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. social şi politic de către bărbaţi. Statele din Europa.

de aceea. Islamul. cu destulă greutate. în cadrul societăţilor organizate în stat. în care creştinismul a reuşit să impună. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. precum sacerdoţii de diferite tipuri. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. De asemenea. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. monogamia strictă. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. precum în Arabia. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. preoţii sau călugării. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. în unele cazuri. Desigur. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge.folosit monedă din metale preţioase. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. în cele mai 10 . constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Se adaugă. În cele mai multe dintre aceste societăţi. predomina familia extinsă. cu transmiterea ereditară a statutului. Astfel. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). În America centrală şi de sud. inclusiv în Europa. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. Familia. care tolera sclavia. după constituirea statului. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. specialiştii sacrului. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). mulţi fiind meniţi sacrificiilor. La azteci. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. Europa. rămâne o structură socială importantă. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . În Asia. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul.

haremul islamic sau chinez. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Vom analiza. iar altele reprezintă creaţii noi. În schimb. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. Hr. In India. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. în parte şi datorită 11 . O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. unele împărătese chineze). Aspecte religioase Din punct de vedere religios. de o manieră mai concretă. în care mitologia vedică este reinterpretată. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. puterea. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. Hr. 1. 3. etc.). Astfel. cazurile de femei care au reuşit să exercite. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public.3.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Hr. între secolul VI î. în general se constată continuitatea. pe parcursul prelegerilor următoare. şi secolul V d.1. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare.. 1. femeia era asociată cu sfera privată. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.

această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. tehnicile yoga. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. problemele teologice. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. abluţiunile rituale. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul.influenţei budismului. Fiind o creaţie artificială. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Shiva. shintoismul. Tot în secolul al XVI-lea. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). abolirea sistemului castelor. În Japonia. sec.. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. etc. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. pe tot parcursul evului mediu. apare religia sikh.Hr. ofrandele şi libaţiile. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. un monoteism consecvent. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . dintre care Krishna şi Rama). Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . In secolul al XVI-lea. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. budismul coexistă cu religia naţională. care au adoptat budismul (secolul IV d. Coreea. şi o mare zeiţă. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. Acesta. Religie politeistă. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. teoria castelor. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. In China. Hr. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli.

spre soare-apune. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. creştinismul şi iudaismul. Izanami şi Izanagi. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. un al treilea mare monoteism al lumii. In concepţia japoneză. soare. islamul. aztecă şi incaşă. în Peninsula Arabică. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. apare.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. Începând din nordul continentului. cu eroi civilizatori şi salvatori. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. şamanism şi religii politeiste. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. altare aflate în locuinţele credincioşilor. de altfel. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Viracocha). cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. au o serie de practici şamanice. lună. din care apar apoi celelalte zităţi. Sub posibila lor influenţă. în secolul al XVIlea. care. Acest mit a sost. sub influenţa arabă. de culte animiste. zeiţa soarelui. Aceste religii au un panteon foarte complex. cartoful). 1. sunt practicate sacrificii umane. din spaţiul marilor civilizaţii maya. etc. 13 . elementelor naturale (cer. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. venerează spiritele strămoşilor.). conform profeţiei. în secolul al VII-lea. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. 3. dar bazându-se pe evoluţia locală. apă. 2.

fiica acestuia. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. Prin arhanghelul Gabriel. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. atotputernică şi atotprezentă. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). În urma unor complexe evoluţii politice. singurii califi legitimi au fost Ali. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. creatorul lumii şi al oamenilor. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. simplu muritor.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. (partizanii ideii imamului ascuns. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). fii acestuia Hasan şi Husein. transcendentă. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. divinitate unică. din Mecca. între care duodecimanii. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. de tipul sfinţilor intercesori. şi Ali. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. un fiu natural al lui Ali. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. caracterul nedrept al sclaviei. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. şi Muhammad. care provin din Fatima. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. născut pe la 570 în familia Hasim. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. tribul Quraish. Profetul (Rasul). ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. care va reveni 14 . care au avut efect în planul doctrinar. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. ginerele său. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. născuţi din Fatima. Şiiţi refuză sunna. un fiu secret al lui Hasan. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Ca atare. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului.

au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. a ortodoxiei. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. Centrul vieţi religioase. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. prin dezvoltarea Mişnei. Convins de argumentele iudaice.Hr. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. fiind exponenţi de seamă ai 15 . Hr. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. de prin secolul al IV-lea d. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina.Hr. o ramură a acestora din urmă. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. stăpân al Universului). se dezvoltă Cabala. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. comentarii la Mişna.ca Mahdi. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). De asemenea. ca locuri de studiu şi de cult. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. ismaeliţii sau Asasinii. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. Sinagogile. colecţie de legi rabinice. şi a Talmudului. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. septimanii. Se spune că pe la 958. etc.

care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. 16 . biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204).platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. ca un mozaic de populaţii. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. 1. 2. În cele din urmă. cu limbi şi culturi diferite. Caracteristici generale China se prezenta. în mare. persecutaţi în ţările occidentale. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . articulat. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. Civilizaţiile extraeuropene 2. Creştinismul. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. între care populaţia Han era majoritară. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 2. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. de-a lungul celor două axe majore. Spre sfârşitul perioadei medievale. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. într-o relativă linişte. cu vocaţie misionară. demonstrau gravitatea acestor probleme. sec. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. China 2. 1. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez.

atestat încă din dinastia Han. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. lucrări publice. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Yuan (1279-1368. Tang (618-907). în pofida momentelor de ruptură. finanţe. taoismului şi budismului. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. 17 . Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Ming (1368-1644). numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. În timpul dinastiei Ming. al unei culori şi al unui punct cardinal. religii care nu se exclud reciproc. fără să se renunţe cu totul la mandarini. cunoaşterea doctrinei confucianiste. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. culte) .China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). şi verificau cultura generală a candidaţilor. deşi uneori pot exista conflicte. armată. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. Song (960-1279). Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Continuitatea. Examenele erau scrise. justiţie. dinastie de origine mongolă). şi în cele din urmă prin a se siniza. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. Acest sistem. din dinastia Tang (680). fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Imperiul chinez este unul universal. primul împărat de origine ţărănească. cu şase ministere (afaceri publice. în conducere au fost preferaţi eunucii. populaţii originare în regiunile nordice.

populaţie de origine turco-mongolă. care redacta textele oficiale. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. între 311.2. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar.Consiliul de Stat. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Marele Secretariat imperial. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. care transcria şi controla decretele imperiale. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. Tuo ba (sau Tabghatch). Cancelaria imperială.1. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. fără însă ca eficienţa trupelor. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. mereu mai numeroase. şi în China. care par să fi fost avari. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. demografică. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. 2. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. din secolul al III-lea. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). economică. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. "a celor şaisprezece regate". Această perioadă este numită. ca şi în Europa. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. dincolo de Fluviul Galben. Ruan ruan. În ceea ce priveşte armata. 18 . În această perioadă tulbure. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. în mod tradiţional. În nord. să crească proporţional.

ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. iar sistemul de examene a fost reluat. care reuşeşte să cucerească.Reunificarea a fost opera nordului. An Lu shan. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. către Asia Centrală şi către Coreea. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). victoria pe râul Talas. Chang an. prin unificarea monetară. mai ales în perioada următoare. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". care. în 755. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. băuturi alcolice). în 751. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. ceai. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. impozite indirecte pe sare. în timpul dinastiei Sui (581-618). Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. reforme administrative şi militare. scutite de taxe şi de 19 . care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. s-a diminuat. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. iar Japonia. China cunoaşte o perioadă dificilă. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. care obţin. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). regionalismele. foarte importante în perioadele precedente. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. a reuşit să reorganizeze imperiul. până atunci budistă. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. A fost stabilizată economia. s-a sinizat din punct de vedere cultural. ceea ce a contribuit. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. Forţele centrifuge. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. capitala imperiului.

Până în 960. cu capitala în zona actualului Beijing. care fuseseră subordonaţi statului Liao. Pentru a mări masa de contribuabili. O transformare profundă afecta societatea chineză. De partea poporului prin origine. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. care instaurează dinastia Song (960-1279). populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. aproape fără luptă. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. Turcii. pentru a relansa circulaţia monetară. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. În 1038. ceea ce conduce. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Din 1115. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. pretind şi obţin tributuri. din nord s-a exercitat o continuă presiune. pentru un secol şi jumătate. În sud se reconstituia dinastia Song. Unificarea este reuşită. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. în schimb. Jin. sub numele Song de Sud. în 1234. de Zhao Kuang yin. uigurii. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. djurceţii. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. taie Drumul Mătăsii. datorată şi refugiaţilor din nord. întemeind proprie lor dinastie. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. prin constituirea categoriei negustorilor. după model chinez. În secolul XI. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe.serviciul militar). datorită mongolilor. În această perioadă. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor.

cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. care avea însă doar un caracter formal. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. precum Coreea.cucerirea mongolă. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. cu staţii de cai de schimb. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. De asemenea. desăvârşită în 1279. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Teoretic. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. Vietnam. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. destinate hergheliilor şefilor militari. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. transmise ereditar. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. după ce. Marele Secretariat imperial e suprimat. ca în epoca Song. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Japonia. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. 21 . antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. în 1271. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Oamenii aveau statute profesionale rigide. Puterea imperială devenise despotică.

Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . astfel încât. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. China de Nord. cele mai importante în imperiu. De altfel. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. în general. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. de ordin tehnologic. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. în diferite etape ale istoriei. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. în sud. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. În aceste condiţii. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. aflată într-o poziţie inferioară. şi a permis o creştere demografică pe care. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Astfel. raportată la condiţiile epocii. cultural. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. o putem considera explozivă.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. cei mai mulţi în zonele sudice. China medievală era impărţită în două mari zone. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Raportul demografic se inversase astfel. vin din aceste regiuni nordice. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. Pe de altă parte. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. şi China de sud. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Astfel. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. În funcţie de relief. acestea există în număr mic.

în general paşnică. Religia In China.3. virtute omenească. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. dintre care figuri dominante 23 . Numărul mare de locuitori. în scopul de a oferi o armătură religioasă. umanitate. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Li. concept ce desemnează atât riturile. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. pornită. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Această sinteză a înglobat elemente budiste. pe tot parcursul evului mediu. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. al VI-lea î. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. pentru confucianişti. cât şi regulile de convieţuire civilizată. urmat de numeroşi alţi gânditori.1. daoismul şi budismul. 2.). Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. Convieţuirea. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. care ar fi fost reprezentată de confucianism. în cele din urmă. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. confucianismul. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. centrându-se în jurul conceptului Ren. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. consideraţie pentru ceilalţi. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Confucianismul. respect pentru superiori sau vârstnici. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue).desprindă. Astfel. a devenit. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Hr. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. latinizat de iezuiţi în Confucius.

dao înseamnă cale. Antiintelectualist. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. Literal. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste.. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. potrivit legendei. orientat mai mult spre idealism. cât în expunerea novatoare. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. ci să-şi observe propriul spirit. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. într-o cuprinzătoare sinteză. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). poeţi. întrucât introducea în suflet multiplicitatea.Hr. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Din secolele III-IV. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. Dao este principiul superior. dar şi în Coreea şi Japonia. a ideilor înaintaşilor. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. Lao Zi. scriitori artişti. Daoismul ar fi fost întemeiat. Din punct de vedere metafizic. morală şi politică. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. De asemenea. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Budismul pătrunsese din secolul I d. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. opusă unităţii reprezentată de Dao. reprezentant al şcolii Raţiunii. şi Cheng Yi (1033-1107).

Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. dar influentă pe plan social şi politic. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. şi scrierea. din partea kitanilor. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. şi nu sunete. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit.4. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). China reprezenta de fapt. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. Notând idei. djurceţilor şi mongolilor. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. sec. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. Budismul chinez. uneori chiar în palatul imperial.1. care au adoptat budismul (secolul IV d. profund influenţat de taoism. în urma promovării unor examene. în evul mediu. indiferent de originea lor socială.intense persecuţii ale budismului. cele venite din Asia Centrală. rămâne însă. un conglomerat de popoare. 2. şi ulterior. dar şi în capitală. mai ales după cucerirea mongolă. cele mai importante fiind cele indiene. în prezenţa suveranului. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. cele islamice. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. în evul mediu o religie importantă şi influentă. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. mai ales în oraşe. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. cu limbi diferite. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. Pe de altă parte. 25 . în afară de sistemul examenelor. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. Hr. Coreea.

japoneză. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Hr. literaţii-funcţionari. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. difuzarea operelor scrise. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. cele coreeană sau 26 . se pare. inclusiv al ilustraţiilor. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Desigur.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. în China epocii Song. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. De asemenea. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. arhaică. noul gen al « simplelor note ». prin secolul al XIV-lea. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. teatrul. Cunoscând mai puţin limba clasică. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Povestirile. în Coreea. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. principalul focar cultural al Chinei medievale. cum au fost negustorii. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale.etc. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. Oricum. pentru că el necesita mii de caractere. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. de exemplu a poeziei. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. pentru populaţiile din Asia Centrală. reprezentate de oraşe. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti.). care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. Totuşi. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată.

chitara cu trei coarde.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . în 22. realizt în secolul al XIV-lea. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. de asemenea strâns legată de muzică. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. Astfel. pătrund influenţe mongole şi musulmane. În epoca Yuan. etc . şi la care Lou Guangzhong a colaborat. în general privind dinastiile precedente. realizate în zeci de volume. ilustrate de genul ci. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. De asemenea. romanul. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. interzis celor de rând). 937 de capitole. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. din ordin imperial. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. se dezvoltă filologia clasică. cu metrică strictă. Yong Le. de către Luo Guanzhong. pe cât se pare. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. de către Ou Yang Xiu. în oraşul « purpuriu ». deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. epigrafia. Cronica Tang. publicată în 1060. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. teatrul. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. mai ales cel în limbile vorbite. realizată de Si Ma Guang. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. Tot un roman istoric. spre sfârşitul dinastiei Yan. arheologia chiar. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. în vremea dinastiei Song se realizează. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. mici poeme lirice. a fost cel realizat de Shi Nai An.

precum pictura. caligrafia. pe hârtie sau pe mătase. ale vieţii de zi cu zi.1. în general.5. de aceea construcţiile sunt zvelte.senzaţiei de materialitate. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. Sculptura chineză nu are. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. Evoluţia ştiinţei chineze este. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. strâns legată de poezie şi de literatură. 28 . De exemplu. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. producţia de porţelanuri şi lacuri. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. ci stâlpilor sau coloanelor. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. în general. uneori chiar miniaturală. iar după sporirea contactelor cu europenii. legată de cea a societăţii în ansamblu. considerată « moartă ». Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. 2. care uneori sunt chiar eliminaţi. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. acesta evită linia dreaptă. de apăsare. producţia de porţelan atinge apogeul. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. deoarece. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. în linii mari. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite.

în secolul al XVI-lea. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. şi asupra realizării hărţilor terestre. În domeniul matematicii. regulată şi continuă. sub redacţia lui Zhu Shijie. 29 . Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. prin Biroul astronomic de la Nanjing. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. în 1090. care. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. De asemenea. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Progresele cartografiei se repercutează. căci alături de progresele matematicii. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. mai ales prin dezvoltarea algebrei. în secolul al XI-lea. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. pentru desenarea hărţilor celeste. în epoca Song. Se ajunsese. firesc. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. pe baze hidraulice. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. la realizarea de hărţi în relief. ci şi Africa şi chiar Europa. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. În timpul dinastiei Yuan. la nivelul tehnicii. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Astfel.Trebuie început. Puţin propice creaţiei culturale în general. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Încă din secolul al XI-lea. Shao Yong.

1. bolile infecţioase şi vasculare. În planul tehnicii.2. în cercetările privind pediatria. bujori. călugărul taoist Zhu Siben realiza. India 2.inventate de Shen Gua. 2. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. caolinul. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. Yuditu. camforul. cu rezultate remarcabile. savant şi om politic. a busolei. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. bambus. efedrina sau ginsengul. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. precum fierul pentru tratarea anemiilor. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. păsări. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. în urma a nouă ani de muncă. crizanteme. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. etc. un mare atlas. unde munca umană era foarte ieftină. iar pe de altă parte. 2. crabi. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». obţinut din planta numită chaulmoogra. Din secolul al XIV-lea. de închidere în faţa influenţelor externe. perfecţionarea turnării fierului. La începutul secolului al XIV-lea. Caracteristici generale 30 . În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. citrice. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. ginecologia.

şi regatul Pallava (sec. Se adaugă Islamul. la 31 . vayşia (neguţători). budismul în declin coexistând cu hinduismul. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. exista o mare diversitate religioasă. învăţaţi). unde astăzi se află şi alte state. religie sincretică şi politeistă. În afara sistemului castelor se aflau paria. în 565. extrem de numeroase.2. principe din Patalipputra. de către împăratul persan Chosroes. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. cum a mai fost numită această formaţiune. în mare. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. erau indoeuropene. cu capitala la Badami. aliat cu turcii.2. La sud de Narbada. vechea capitală a regilor Maurya. precum arienii. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. 2. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. 975-1189). Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. care a condus la generalizarea sistemului castelor. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. dintre care unele erau seminegroide. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. dar care pot. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. kşatria (războinici). asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. la începutul secolului al IV-lea. sudra (agricultori). sau intangibilii. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă.India. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. IV-IX). întemeind statul Gupta. Ghandragupta. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. iar altele. în cele din urmă. În timpul Imperiului Gupta. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. pe platoul Deccan. De asemenea. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757.

XIX). în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. în valea Indusului. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. treptat. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. şi care încercau să reziste avansului musulman. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. VIII-XII) era orientat spre răsărit. stabilindu-şi capitala la Delhi. inclusiv musulmane. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. După 1206. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. din secolul XI. În secolul al XII-lea. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. în 731. Aceştia erau un fel de şefi de clan. pe coasta de răsărit. Înfrângerea arabilor la Navsari. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. în Siam. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. se constituia Kapisha. Este o perioadă de strălucire culturală. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. cucerit de englezi la începtul sec. şi îşi constituie propriul stat. dar îşi păstra şi diviziunea politică. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. Din 712 era ocupat regatul din Sind. anul morţii lui Muhammad. asigură Indiei 275 de ani de pace. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). în Malaysia şi Indonezia. stând la baza civilizaţiei khmere. În valea Kabulului. un stat vasal al Chinei. cu excepţia extremităţii sale sudice. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. care se islamiza apoi. împărţit între diferite statulţe. Spre vest. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. La sfârşitul domniei lui Harsha. 32 .răsărit de acesta. VII . numit Sultanatul de la Delhi. cu capitala la Kabul. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul.

Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. în zona de sud. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. 2. Cel mai 33 . un emir turc. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva.2. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. În secolul al XVI-lea. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. în frunte cu Babur. condus de o dinastie de şahi musulmani. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord.. imperiul mogul intra în declin. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. şi Mahayana. un descendent al lui Timur Lenk. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. conduse de musulmani sau de hinduşi. Nepotul lui. reîncarnare a lui Buddha etern. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. la Panipat. din Asia Centrală. Între acestea. statul Bahmani.Hr. fondat în 1347. condus de maharajahi indieni. şi ca atare ele trebuie redescoperite. de tradiţie antică. şi imperiul Vijayanagara. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. conducătorul Ferghanei. În 1526. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. întemeiat în 1336. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). în zonele centrale şi vestice. Micul Vehicul. Şah Jahan. Religia In India. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. în zonele sale centrale şi sudice. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală.3. Marele Vehicul. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. între care cele mai importante erau Hinayana. În secolul al XVII-lea.

problemele teologice. Importanţa elementului feminin. în parte şi datorită influenţei budismului. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. între care budsimul tantric. Dintre aceşi bodhisattva. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. între secolul VI î. tehnicile yoga.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. În perioada care ne interesează. Shiva. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor.. În cadrul acestei forme de budism. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Vishnu ( şi avatarurile sale. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. şi secolul V d. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Hr. dintre care Krishna şi Rama). ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. în India dar mai ales în Extremul Orient. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. teoria castelor. Religie politeistă. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Hr. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. şi o mare zeiţă. În schimb. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. etc. budismul dispare practic din ţara sa de origine. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă.

propune o interpretare diferită. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. ca şi budismul. între care. în perioada noastră. o apropiere între sufism şi vedanta. o cunoaştere şi o conduită corecte. iar în evul mediu a suferit. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. În secolul al XII-lea. După el. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. cea din nord. Spre deosebire de budism. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. Jainismul a fost o altă religie care promitea. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. Adorator al lui Vişnu. s-a divizat ulteiror în două direcţii. dualistă a Vedantei.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. numită Srivaisnava. mai târziu. Nimbarka. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. mare interpret al Vedantei. care se conducea mai ales după textele tamile. principiul universal. În vremea imperiului Gupta. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. ofrandele şi libaţiile. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. Hr. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. brahman tamil din secolul al XI-lea. importantă este doctrina lui Ramanuja. indiferent de casta căreia îi aparţineau. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. Şcoala întemeiată de el. şi cea a lumii reale. persecuţiile generate de Islam. ceea ce a influenţat cristalizarea. care au încercat. realizate. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. Madhva (1238-1317). fidelă textelor sanscrite. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. ar fi prin secolele VIV î. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. 35 . şi cea din sud. tengalai. el nu făcea distincţii între credincioşi. ca şi budismul. brahman adorator al lui Vişnu. vadagalai. Vedanta. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Jina sau Mahavira. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Întemeietorul său. identificată cu Vişnu. abluţiunile rituale.

şi în principal din cea a brahmanilor. marathi. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. etc. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. bengali. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. 2. al XII-lea) un idiom artificial. ca şi în alte arii culturale. a existat o dihotomie între limba savantă. nu e mai puţin adevărat că yoga. ca pretutindeni în acea vreme. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. tamilă. în teoriile sale psihologice fundamentale. China şi Asia Centrală. la care învăţau mii de studentţI din India. unei elite. sanscrita. căci şi aici. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. recrutată mai ales din castele superioare. dar care a devenit de la un moment dat (sec. în care au fost scrise marile opere. assami. şi limbile vorbite. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. dar şi datorită influenţelor externe. devenite vehicole ale creaţiei literare. 36 . s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. să fie diferite : hindi.probabil în prileme veacuri creştine. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. Învăţământul era rezervat în India. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. 4. limba de cultură a Asiei Centrale. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. 2.

moscheilor şi palatelor. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Dar în compensaţie. În ceea ce priveşte creaţia poetică. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. partea de nord a Indiei a fost 37 . din secolul al XIV-lea. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. uneori cu existenţă istorică. autorul operei Sakuntala. până la crearea unei arte indiene unitare. prin obiecte realizate din lemn. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. sculptura monumentală. pictura murală. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. metale preţioase. a lui Zia ud-din Barani. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. folosite în realizarea templelor. Arta indiană a fost profund marcată de religie. din secolul al XI-lea. fildeş. influenţăandu-se reciproc. În perioada de care ne ocupăm. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. Alături de arhitectură. şi din aceeaşi perioadă. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. fără a dispărea cu desăvârşire. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. De altfel. os. care însă au comunicat una cu alta. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi.În perioada Gupta a creat Kalidasa. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. Poemul lui Prithviraja. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. operă a lui Chand Bardai. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi.

din secolul al XIV-lea. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. s-au afirmat prin lucrările lor. între care şi populaţia ainu. De asemenea.Hr.3. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang.1. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. cu trăsături asemănătoare albilor. şi a participat. 2. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. Japonia 2. precum şi un manual medical. În mileniul I î. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. din secolul al XI-lea. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Medicina continuă să se dezvolte. Matematicile. în secolul al XIII-lea. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. oricum acolo.inclusă în lumea musulmană. au 38 . cu o configuraţie geografică extrem de variată. precum Bhaskara. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. Hemâdri.3. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. prin aceasta. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. în secolul al XII-lea şi Arundatta.

Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Nara (710-794). pământurile au fost declarate proprietate publică. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Kamakura (1192-1333). funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Astfel. 2. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). percepea impozit funciar în produse şi. S-a impus budismul ca religie oficială. precum şi a armatei. în acest fel. Aparatul central şi local. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Heian (794-1192). Oricum. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. în vremea epocii Nara. în care sistemul de proprietate nu era individual.2.3. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 .Hr. III – 710). Muromachi (1333-1573).

Între altele. adevărate războaie civile. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. Practic. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. atunci s-a constituit categoria samurailor. având ca unică ocupaţie meseria armelor. în repetate rânduri anarhie. stabilindu-se printr-un contract. cu atribuţii militare. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. ceea ce a generat între altele. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. 40 . precum Taira sau Minamoto.din cele mai diverse. juridice etc. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. precum mineritul şi turnarea metalelor.. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. cu caracter laic sau religios. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Astfel. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă.

nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul.subordonate direct doar Marelui şogun. de la nivel local. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Fiind multă vreme izolat.” În ansamblu. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. ulterior acesta a fost înlăturat. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. neavând nici un fel de atribuţii politice. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. tradiţionalistă. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. în curusul istoriei sale medievale. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. statal sau în domeniul vieţii materiale. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Ideologia oficială a devenit confucianismul. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. 41 . Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. în special din anii 1274 şi 1281. având aşadar monopolul puterii. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. original.

4. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. lacurile. numită Kuriltai. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Din punct de vedere religios. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. şi venerau. realizarea armelor. 2. 2. precum prelucrarea fierului. existau două grupuri mari de populaţii. confecţionarea hamurilor. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea.4. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). Cerul divinizat. 42 . în primul rând.4. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. sub numele Tangri. soldată cu stabilirea unei regalităţi. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. de asemenea. mongolii erau adepţii şamanismului. În evul mediu. adorau focul. impletirea funiilor. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau.2. a pâslei. etc. beletristică. cu origini etnice diferite. care marca drumul spre apariţia statului. care dispare însă pe la 1161. mai ales la triburile de pădure. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. au început să-şi afirme trăsăturile comune. dar care.1. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. Munţii.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. Existau şi triburi de pădure. treptat. Mongolii 2.

Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. şi de un cod juridic. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Constituind unităţi de cavalerie. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Europa estică şi centrală. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. rezistenţa lor deosebită la foame. alcătuite din grupuri de familii. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . De asemenea. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. o mie. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară.Descendent al ultimului rege. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Încă de la Kuriltaiul din 1206. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. prin cruzimea lor calculată. extrem de rapide. noionul Temugin. începând cu Gingis Han. care trimiteau la oaste o sută. Marele han exercita o importantă putere. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. născut probabil pe la 1155. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. oboseală. şi din partea creştinismului nestorian. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. intemperii. şi extinse pe un teritoriu imens. Marea Iasă. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. acceptat de o parte a mongolilor. Asia Centrală. de tipul despoţilor orientali. Cuceririle acestea. Hanatul mongol dispunea. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie.

aceştia nu se mai concertează. De exemplu. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. În urma cuceririlor mongole. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. cele situate spre Europa. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». ci încep chiar conflicte 44 . Tuli. arcane. Djagatai primea Asia Centrală. şi exemplele ar putea continua. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. După distrugerile provocate de campaniile militare. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. multe dintre ele superioare lor. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. Apoi.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. etc). dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Cel mai tânăr fiu. În anumite cazuri. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. Djuci. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. Ogoday devenea mare han. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. suliţe. în special la cele chineze şi musulmane. moştenirea a revenit urmaşilor lui.şi pentru cucerirea altora noi. În timp. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Ca tactici de luptă. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. inclusiv Afganistanul. În urma contactelor cu China.

5. Ulusul lui Kubilay. nepot al întemeietorului imperiului. El cucereşte Persia. păşunilor. precum Ferghana. cuprindea Mongolia şi China. Timur Lenk. Kazanului. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. La mijlocul secolului al XV-lea. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. Hulagu. care vizase stăpânirea apusului.1. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Khorasan. ocupă Delhi. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Afganistan. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. în India. privitoare la controlul oamenilor. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. un emir mongol turcizat. conduce Ilhanatul Persiei. vămilor. fratele acestuia. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. Ulusul lui Djuci. până spre Obi. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. Siberiei. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. După moartea lui Timur (1405. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea.intermongole. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai.Geneza Islamului 45 . care se destramă îm 1335. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. 2. Astrahanului. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân.5. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). Civilizaţia Islamului 2. subordonează Hoarda de Aur.

cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. dar au înţeles-o doar parţial. musulmanii au fost. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. dar şi „profetizeză”). chiar dacă. Muhammad are o situaţie destul de grea. caracterul nedrept al sclaviei. tribul Quraish. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. fiind rămas de timpuriu orfan. Profetul (Rasul). în general. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. dar avea şi o încărcătură socială importantă. a fost întemeiat de Muhammad. Acestea au început să apară prin 610. într-o grotă de lângă Mecca. în timp. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. (Iqra înseamnă „citeşte”. simplu muritor. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). la începutul secolului al VII-lea. de-a lungul istoriei.Islamul. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . întrucât deţin o revelaţie scrisă. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. pe când ea avea 40. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. creatorul lumii şi al oamenilor. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. din Mecca. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Aceasta explică în parte de ce. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Într-unul din aceste momente. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. una dintre marile religii universaliste ale lumii. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. numit Allah în limba arabă. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. atotputernică şi atotprezentă. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. divinitate unică. De altfel. Khadija. precursor al lui Muhammad. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. de tipul sfinţilor mijlocitori. la începuturile predicii lui Muhammad.

pe qurayshiţi să cedeze. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. Muhammad. la anumite ore. 47 . împreună cu un grup de adepţi. Cei din Mecca acceptă să se convertească. Ei se refugiază la Yathrib. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. cu faţa înspre Mecca. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. La Mecca. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). (Pe când se afla la Medina. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor.Quraish. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. Muhammad revine în oraşul său natal. după purificări rituale. transformă Islamul într-o putere redutabilă. hegira. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. • Rugăciunea. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. în cele din urmă. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. ceea ce-i îndeamnă. Această fugă. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Muhammad precizează doctrina. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. • Mărturisirea de credinţă. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. bazate pe tradiţii preislamice. Este de netăgăduit că arabii. Asia Centrală. ca şi în Europa creştină. sau pe creaţiile noi. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. au preluat o serie de elemente. se poate spune că arabii. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. pe vivacitatea religiei. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. India. la fel ca bizantinii sau occidentalii. la fel ca şi în cea creştină. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. Pe de altă parte însă. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Artele. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. în lumea arabo-islamică. suspecte. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. Astfel. dar acestea au fost întotdeauna. Ca şi în spaţiul european. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. 53 . sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. este în primul rând un « paşaport social ». între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. literatura. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. reprezentate de exegeza coranică. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. ştiinţele profane. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. cultura. Desigur. gramatica şi dreptul. prin confruntările de idei. care continuă să se definească. De aceea. numele islamic al acesteia este adab. persană. De altfel. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. indiană sau chineză. sau “ştiinţe ale anticilor”.În perioada medievală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia.

etc. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. de asemenea. Dincolo de acest nivel elementar. pe originalitate. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. în care araba este singura limbă de cultură. plasate mai ales în marile oraşe. pe baza Coranului. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. care au marcat primele secole ale Islamului. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. subsumat teologiei. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. Învăţământul în lumea islamică este. După epoca traducerilor din greacă sau persană. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. ajutau la realizarea partajelor succesorale. ca la Basra. de exemplu. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. pe de o parte. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. după primele secole. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. mai ales celor persane. numite madrasa. universităţilor europene. Pe de altă parte. s-a trecut la o elaborare mai originală. destul de mult vechilor modele. într-un anumit sens. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. În marile oraşe. dar care datorează. accesibil doar câtorva iniţiaţi. Astfel. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. care constituie şi principalele centre de cultură. întinsă până spre secolul al XIII-lea. există şi instituţii corespunzătoare. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). Literatura arabă s-a constituit. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. accentul nu era pus pe inovaţie. în principal. Kufa. Bagdad.

Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. recunoscută şi azi. La începutul perioadei noastre. cât cele persane. definitoriu pentru arhitectura islamică. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. preluate prin filieră persană. o are istoriografia. au fost construite după modelul celor iraniene. ci în Spania. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. din secolul al XV-lea. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. tributare influenţelor exterioare. Palatele califale. Dacă tipul cronicii universale. Datorită interdicţiilor coranice. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. Proza. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. Baia musulmană. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. iar minaretul. hadith.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. XI). dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. cea fatimidă din Egipt. Saadi. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. Pe de altă parte. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. arta islamică a preluat sculptura. la rândul lor. Hafiz. cuprinzând genuri vechi. hanbalită. inspirat de modelul creştin. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. hanafită. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. O valoare deosebită. fixate în scris în secolul al XIV-lea. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. se constituie şi şcoli artistice regionale. hammam. frescele. şafiită. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. mozaicurile. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. cea andaluză din Spania. precum Ibn Hazm. preislamice. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). Ca elemente decorative. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. este de fapt preluarea termelor romane. dar şi creaţii noi.

prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. Astfel. născut în 980. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. logică şi fizică. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. în celebrele sale miniaturi). ceramica smălţuită. toate acestea au constituit obiecte de lux. lucrări filosofice originale. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. Artele minore au fost. de exemplu). Pe de altă parte. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. nu poate fi negată. într-o familie de şiiţi duodecimani). dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». o imensă enciclopedie. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. dacă nu şi mai târziu. de asemenea. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. arabescul. adesea cu reflexe metalice. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. lângă Buhara. după cucerirea provinciilor orientale. în filosofia greacă. o summa care trata probleme de metafizică. pătrunse şi în Europa. Bijuteriile. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. ar fi putut sta la baza arcului ogival. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. Personalitate enciclopedică. pierdută din păcate în 56 . Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. esenţial în dezvoltarea goticului european.reprezentarea figurii umane. Decorul zoomorf. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. stilizare a motivelor vegetale. folosit la construcţii din Spania musulmană.

Sistemul său filosofic. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. numit de latini Avempace. Ibn Hazm (1013-1063). nu putea decât să suscite vii împotriviri. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. subliniind. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. superioritatea musulmanilor. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. al religiei şi al filosofiei). Ibn Bağğa. Averroes pentru occidentalii europeni. mort în 1240 la Damasc). prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. face totuşi concesii teologiei. Ibn Roşd. profund tributar lui Aristotel. cât şi a celor creştini. O astfel de teză. dar individualul e coruptibil. care se inspiră din Banchetul lui Platon. Filosof. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. poet şi jurist. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. este considerat cel mai mare filosof musulman. evident. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. Colierul porumbiţei. ca atare imortalitatea este doar impersonală. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. şi de asemenea. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. justificându-i pertinenţa demersului. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. Mistica musulmană. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. maestrul lui Thoma d’Aquino. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 .cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. născut la Cordoba. atât din partea teologilor musulmani. Colierul înţelepciunii. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. lipsită de compromisuri cu teologia. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. În secolul al XIII-lea. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Materia este pentru el principiu de individuaţie. deşi lipsit de un plan sistematic.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. România. Iordania. După aceasta. favorabil de altfel otomanilor. Libia. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Bulgaria. 62 . de exemplu împotriva Persiei. Siria. unii reuşind să se strămute în insula Malta. La moartea sa. În 1533. Liban. Ulterior. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Grecia. În timpul asaltului general. Iugoslavia. Tunisia. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. fie în totalitate. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. sudul Rusiei. Crimeea. în 1566. Albania. Înregistrăm astfel practic apogeul. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Turcia. asupra cetăţii Szigetvar. Egipt. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Irak. fiind atacat şi Tunisul. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Iran. În mai multe rânduri. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Ucraina. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Soliman lăsa ca moştenire. nu numai teritorial al statului otoman. Abisinia. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Israel. Algeria.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii.

Este adevărat că. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. producători direcţi. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. în anul 1571. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. în acelaşi an. a fost anexat Ciprul. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. a continuat politica în forţă în diferite zone. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. dar care practic a rămas o victorie izolată. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. administraţia centrală şi locală şi. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. O vreme însă. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. Mai mult chiar. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. acţiune militară de mare răsunet în Europa.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. În paralel. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. regele Franţei. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. la 7 octombrie 1571. justiţia. precum armata. nu în ultimul rând. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. fiscalitatea. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul.

a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Ulterior. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. 64 . cu anumite intermitenţe. despotică. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. De asemenea. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. s-a purtat un lung război cu Persia. Astfel. împotriva Imperiului otoman. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. soldată cu un dezastru. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. între anii 1638-1639. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. pe direcţia subcontinentului indian. În parţile centrale ale Europei. devenit vreme de câţiva ani.

Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . marele nişangiu. cea aparţinând în mod direct sultanului. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. Un dregător special.2. cât mai cu seama armata de uscat. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor.. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar.6. precum akângii. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. deci finanţele. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate.2. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. timaruri şi ziameturi. justiţia. administraţia provinciilor imperiale etc. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. Era o oaste permanentă. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. pentru a ajunge apoi. anarhie etc. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. bucurându-se de o serie de privilegii. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Imediat după acesta urma deftertarul. dar şi visteria.

Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. în lumea otomană exista timarul. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa.000 acce. cea a contribuabililor. scutită de obligaţii fiscale.000 acce. iar altele mai mari. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. cu venituri de până la 100. aşa numita turmă „reaia”. Au existat şi unele proprietăţi personale. ei şi urmaşii lor.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. purtau denumirea de ziamet. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. de exemplu creştinii. revocabili şi viageri. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). populat cu producători aserviţi.000 denumirea de has. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Practic. respectiv paşa). care era un domeniu condiţionat. în cavalerie. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. După modelul oriental. 2. precum şi marea masă a populaţiei. iar cele de peste 100.6. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios.3. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. 66 . Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.

Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. pe baza vechilor instituţii. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. În sfârşit. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. Apoi.6. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate.3. În acest din urmă caz. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). în caz de nevoie. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. domnitorul provenind din ţară. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. până la începutul epocii moderne. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. 2. căruia trebuia chiar. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. fără nici un amestec otoman. mai mult chiar. atât în 67 . peşcheşuri etc. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. situaţie caracteristică în mare măsură. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. nu lipsită însă şi de abuzuri. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. În schimb. Desigur că. de exemplu. Astfel. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. M. În schimb. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. deci ca ţări tributare.

Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Turnu. antropologi etc. Oradea. savane. până la Capul Bunei Speranţe.7.7. apoi şi Tighina. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Ibn Batutta etc. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. 2. Africa neagră 2. Giurgiu. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. Orşova.7. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Nu se cunoaşte azi. Masudi. lucrările de specialitate sunt încă puţine. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. la fel ca şi pe alte continente. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire.1. tot mai sistematic şi mai masiv. Banatul şi Crişana. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine.plan economic cât şi în plan politic. 2. Abul Feda. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. păduri şi jungle 68 . incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. Dobrogea. unele nedescrifrate până azi.. Sursele scrise sunt puţine.2. Datorită climatului. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. multilaterală şi sistematică.). Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. precum Chilia şi Cetatea Albă.

Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. Ulterior. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. limbă. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. au înflorit şi au dispărut state. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. mai ales pe valea Nilului. existente uneori pe o arie întinsă. în medii geografice diferite. structuri proprii. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. ca stadiu de dezvoltare. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. Pe teritoriul african. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. masive muntoase etc. transformarea Saharei într-un întins deşert. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. faze istorice.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne.Hr. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. 69 . Oricum. În mileniile IV-II î. în special fierul. au apărut. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. fiecare cu trăsături. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. Întinderea mare a continentului. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă.tropicale. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. obiceiuri şi tradiţii distincte. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate.Hr. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă.. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. timp de multe secole. se exploatau şi prelucrau metale. sud-est şi sud-vest.

avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. Axumul a avut importante relaţii comerciale. guez (coptă). respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. Astfel. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. Regatul Axumit. La sud de prima cataractă a Nilului.3. oraşul Meroe. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. capitală a unui stat însemnat. în spaţiul Africii negre. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. a devenit limbă de cult. la sud de Tropice.n. cu menţionări chiar şi în Biblie. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. în secolul al III lea e. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX.7. kush şi meroe. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). 2. în Kenia. sunt prea puţin cunoscute. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. când populaţia era relativ numeroasă. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. Mozambic. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. iar limba populaţiei. 70 .Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi.. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. între cele două oceane ce mărgineau continentul. Zimbabwe. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină.

fie obştilor săteşti. au activat acolo. mai cu seamă în natură.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. în special iezuiţi. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. Nu au apărut forme de imunitate. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Structura proprietăţii. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. ca de exemplu dinastia Zagwe. precum şi cu negoţul. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. cu realităţi din mediul asiatic. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. dar şi populaţii sedentare. precum în spaţiul european. Acolo trăiau populaţii nomade. ca şi raporturile sociale seamănă. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. răspândită în întreaga ţară. În Europa. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. judiciare şi militare. de la răsărit de lacul Ciad. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. Pe un teritoriu vast. savana a uşurat viaţa oamenilor. încă din secolul al XIII lea. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. fără a se suprapune. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. S-au succedat mai multe dinastii. plină de aur. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. nefiind de natură feudală.

ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Almoravizii. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Kano. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. În ţara Wangara. Mali. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. iar mai la sud Ioruba. ca El Bakr. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. între secolele V-XVI. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Tombuktu. aur şi adeseori robi. de Almoravizi. au apărut o serie de centre importante: Walata. Kamen. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. la sud de Sahara au existat câteva mari state. care s-a menţinut până în secolul XI. au impus impozite permanente în bani sau produse. Songhai. mătăsuri şi ţesături. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. veniţi din nord.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Gao. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Cronologic. dinspre sud. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. De-a lungul a circa 1000 de ani. Statul s-a extins considerabil. în cea mai mare parte. Benin şi altele. Mabruc şi altele. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. la sud. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Ibn Kaldun şi alţii. obiecte de podoabă şi arme. pe râul Nioro. Mahmud Kati.

dar şi în surse arabe. în fruntea statului nou apărut. Regele. cu numeroase clădiri de piatră. fiind aduşi cai din lumea arabă. în secolul XI. fiecare cu numeroase vase. se cultiva porumbul. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. considerat de esenţă divină. Acolo.organizare socială şi politică. Forţa militară a statului era însemnată. s-a islamizat în secolul XI. În fruntea statului era monarhul. 30. începând cu secolul al XI lea. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. Regele a trimis două expediţii. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. decorate după modelele artei islamice. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor.000 locuitori). cu instituţii de cultură şi moschei. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. El Bakr notează. veniturile dobândite din activitatea comercială. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză.000 alcătuiau trupe de elită. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. Se ştie că. Capitala statului. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. mai spre sud. Kumbi Saleh. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. destule asemănări cu modele asiatice. care avea puteri nelimitate. unele cu mai multe etaje. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. existând aşadar. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. încă din secolul X. impozitele percepute de la populaţie. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. era un oraş mare (cca. 73 . în Ioruba.000 războinici din care peste 40. între care Abu Bakar II (1303-1312). îl avea cavaleria. că armata ghaneză era de 200. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. în care un rol hotărâtor. În vremea acestuia.

au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. dar şi vânatul. bucurându-se de un regim privilegiat. cu marile centre arabe. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Ulterior. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. până la lacul Ciad. sub conducerea familiei Songhai. arahidele. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Astfel. aveau în atenţie bumbacul. La est de fluviul Niger. dar şi activitatea culturală. nuca de cola. finalizându-se prin dispariţia sa. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Mai multe familii alcătuiau o obşte. Semnificativă a fost înflorirea culturală. alese de populaţie. Toate funcţiile erau eligibile. 74 . În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). întreaga regiune a Africii centrale. mai ales pe plan economic. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. Ki-zerbo). În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Cairo şi Granada. în special la Tombuktu. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. Societatea maliană era relativ complexă.

cositorul. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. În interiorul cetăţii. manganul şi fierul. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. până la formaţiuni statale. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. cuprul. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Congo (între secolele XIV-XVII). Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. precum şi un templu de formă elipsoidală. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Angola (secolele XV-XVII) etc. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . În podişul Matabele. iar alături altele. nici sedentarizarea. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Cetatea era de formă circulară. unele bine organizate. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. precum Benin. La fel ca şi în alte părţi.La sud de savană.

dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale.în consideraţie din punct de vedere economic. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. cu excepţia oraşelor musulmane. 2. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. şi uneori poate chiar incidentală. concepţiile religioase şi regulile morale. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. de a-i spori coeziunea. în slujba căreia este pusă. se transmiteau cunoştinţe. păstrau. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. pe etape. unde din secolul al 76 . Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. invocarea divinităţilor. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. artistic. precum nunta. într-uncuvânt. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. componenta estetică fiind secundară. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. cultura. despre pasiunile omeneşti. Desigur. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. unde există medrese. Ele reprezintă expresii riguros codificate. sau plecarea la război ori la vânătoare.4. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. Astfel. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări.7. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. printr-o serie de rituri de trecere. memoria colectivă.

77 . împletiturile. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. sculptura în os şi fildeş. De asemenea. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. respectiv „Lumea nouă”. dornici de bogăţii şi mai ales de aur.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte.8. din Zimbabwe. într-un larg evantai. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. Sculptura africană este departe de realism. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. la care trebuie adăugate olăritul. Toate aceste domenii. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. spiritual. în jurul anului 1500. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. a zeilor şi strămoşilor. mai ales cea în lemn. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc.8. 2. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. în zona deşertului Kalahari. Atunci. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie.1. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. America Precolumbiană 2. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”.

sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). ulterior şi orăşeni. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. prin Alaska. ardei. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. mai ales a porumbului. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. Multe milenii. fază în care au rămas destule. nu mai veche de 50. Se opinează că. În ultimele două milenii înainte de Hristos. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. tomate.. Asia şi Africa. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. pescuit şi vânat. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. într-o vreme recentă. portughezi etc. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. de la sud spre nord. cartofi. În acest fel. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. 78 . Descoperirile arheologice. precum şi contactele acestui continent cu Europa. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. deci ţărani. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. considerându-se aproape unanim. înainte de Columb. timp de foarte multe milenii. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. ananas etc. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Unii afirmă că un proces de colonizare. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. cacao.000 de ani. puţine şi disparate.

în mod independent. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. olărit şi alte meşteşuguri casnice. înflorită întrun stat relativ puternic. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. precum agricultură. într-o perioadă corespunzând. La debarcarea lor în spaţiul mexican. Încă în plină antichitate. Paradoxal poate. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. populaţiile domesticind doar lama. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. înainte de venirea europenilor. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. Ulterior. maya şi incaşă.Hr. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. astronomia sau anatomia. cornute mari. În ansamblu. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. în trei regiuni. în regiunea 79 . religioase. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. în planul vieţii spirituale. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. incompletă. în cursul secolului al XVI lea. Treptat.. ba chiar au fost ridicate primele piramide. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. cea a olmecilor. distruse de europeni în mare măsură. oi şi porci. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. fără influenţare reciprocă. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. mai mult sau mai puţin evului mediu european. câinele şi unele păsări. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya.De altfel. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. şi fără contacte nemijlocite. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. nu s-a extras şi prelucrat fierul.

Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Se adăugau apoi meşteşugari. originari din California. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . la o înălţime de 2260 m. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. cu centrul la El Tajin.1. Între altele. militare şi judecătoreşti. în general irigat şi care aparţinea statului. Conform tradiţiei. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. unde au fondat capitala Tenochtitlan. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Nu era o societate împărţită pe caste. negustori. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile.8. incluzând un mare ansamblu de piramide. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. 2. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. putând fi transmise loturile în mod ereditar. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. A apărut şi un monarh eligibil. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. pe o insulă înconjurată de ape. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Astfel. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. de exemplu. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. dar şi meşteşugăreşti). mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public.

impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). 2. cu excepţia. În condiţii neelucidate. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.000 kmp. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată.3.. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. în decurs de câteva decenii. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. în Peninsula Yucatan. Palanque. între acestea remarcându-se Uaxactun. Montezuma I (1440-1469). Jungla a distrus multe din realizările lor.8. se află departe de orice aşezare omenească. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. în mijlocul pădurii 81 . distrugerea statului aztec între anii 15191521. enigmatice.Hr. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). ceea ce. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. Despre oraşele mayaşe. marele istoric A. a consemnărilor cronologice. Tycal. Axayakatl (1469-1481). Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. în principal. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. în final. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Civilizaţia maya. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Guatemala şi Honduras. Mayaşii Deja înainte de azteci. a facilitat. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci.

creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. dar şi cu o serie de meşteşuguri. Astfel. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. fiu al zeului Soare. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. din Columbia până în sudul statului Chile. din rocă extrem de rezistentă. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. de la est spre vest. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. 2... Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi... Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. înainte de venirea europenilor. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. civilizaţii ale altor popoare.8. cu centrul în Peru. ce a existat între secolele VIII-XIII. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. mai vechi. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). a înflorit civilizaţia incaşilor.4. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . civilizaţia Chavin. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. Acest popor. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.tropicale. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. de-a lungul Anzilor.

prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. orală. Astfel. de la sud de Rio Grande. orientată spre necesităţi practice şi de cult. preoţi şi slujitori ai cultului etc. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată.8. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei.4.pământului”) ce se pare că. poeme lirice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. Educaţia se făcea. Pe de o parte. 2. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii.000 de locuitori. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. integrată în Imperiul colonial portughez). al clanului sau tribului. treptat. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. ca şi în Africa neagră. fabule moralizatoare. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. Cultura În domeniul cultural. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. în momentul cuceririi avea peste 200. în interiorul familiei. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. povestiri eroice. 83 . alcătuită din legende mitologice. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii.

Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. care depindea probabil de temple. se pare. probabil. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. poem dramatic. Acestea erau grupate. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Rachinal Achi. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Din imensa producţie de manuscrise maya. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. continuă tradiţii mult mai vechi. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Din spusele episcopului Diego de Landa. într-un centru consacrat. Poezia maya avea un rol cermonial. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. impresionează mai ales arhitectura. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Chilal Balam. exclusiv cultului. cu edificii predominant cu caracter religios. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Scrierea maya avea caracter pictografic. alături. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. de muzică şi de dans. pe obiecte de jad. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. în oraşe. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care.De asemenea. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Din arta maya. căci întovărăşea riturile religioase. de exemplu). deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului.

câteva au supravieţuit. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. unde cele mai importante centre urbane. cu decor policrom. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. Palatele. construite în vârful unei piramide tronconice . Labna. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. şi face apel mai frecvent la simboluri. De aceea. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. vorbită pe o arie largă. accesul la templu se făcea pe scări laterale. Uxmal.oarecare depărtare de spaţiul sacru. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). reprezentând divinităţi. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. iar limba nahuatl. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. bogat decorate. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. dar. calmecac. reprezentată de vase elegante. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. dar exista şi o scară principală. confecţionarea podoabelor din pene. pe faţadă. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Templele erau dreptunghiulare. probabil locuinţe ale preoţilor. din perioada clasivă. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. a putut fi la rândul ei reconstituită. erau ridicate pe platforme mai joase. conduse şi organizate de preoţi. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. În perioada de care ne ocupăm. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. iar pe de altă parte. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Mayapan. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 .

declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. dramele cu subiect mitologic. La azteci. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. de asemenea. cel puţin în capitală. Specific aztecă este piramida teocalli. era dominată de aspectul religios. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. precum mayaşii. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. caracterul războinic al societăţii. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). 86 . de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. regele Nezaualcoyotl. Piramidele erau tot în trepte. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. Tochihitzin. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Erau. precum cea mayaşă. sau cea toltecă. noţiuni de istorie şi de drept. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan.Tenochtitlan se învăţau religia. anterioară. Existau şi temple circulare. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. prinsă în nesfârşite războaie. Arhitectura aztecă. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. Mexico. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. precum Tlatecatzin. şI adesea de dans. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. etc. astronomia. slăvit astfel ca zeu al vântului. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. cel puţin cu instrumente de percuţie. apreciate poemele epice. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. istorice. nu doar pe console. cu scări abrupte pe faţadă.

În realizarea imaginilor divinityăţilor. De altfel. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. jadul. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. dar aceste fresce nu s-au păstrat. avea un evident rol ornamental. sidef. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. În absenţa scrierii. chiar scrierea aztecă. cristalul de rocă. maceualtin. pictografică. fiind subrodonată arhitecturii. deşi nu era cunoscută roata olarului. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. atinsese un deosebit nivel artistic. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. şi erau neîntrecuţi orfevri. De asemenea. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. cu ajutorul unor panglici cu noduri. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. precum purtătorii culturii Mochica. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. jadeitul. folosit pentru a comunica date contabile. granate. 87 . existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. ceramica. asemenea lui Quetzalcoatl. adesea încrustate cu turcoaze. cu ideea de canon bizantin). Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. pitici. quippu. după cum am mai spus. în prinicipiu. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. animale diverse. sau oameni din popor. obsidian.

aşa numiţii amawta. Forma orală a povestirilor istorice.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. antropomorfe. calendar şi astronomie. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. şi în general erau lipsite de uşi. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. Ţesăturile incaşe. De altfel. poezia era indisociabilă de muzică. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . cu uşi în formă trapezoidală. legislaţie. au fost şi talentaţi poeţi. întărită de predominarea liniilor orizontale. Ca şi în celelalte arii culturale americane. Literatura incaşă. în forma în care ajunseseră până la ei. au consemnat unele din aceste cronici. zoomorfe şi vegetale. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. quechua. în pofida lipsei consemnării în scris. precum Garcilaso de la Vega el Inca. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. în relief sau prin pictură policromă. iar construcţiile aveau un singur nivel. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. este una de masivitate. unii chiar de origine incaşă. unde se învăţa limba oficială a imperiului. se bucurau de mari privilegii. unde păstrătorii tradiţiilor colective. au forme şi dimensiuni variate. precum ceramica sau ţesutul. cronicari spanioli. cu caracter epic. Suverani incaşi. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. şi sunt decorate cu motive geometrice. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. ale căror faţade sunt în general severe. precum Pachacuti Inca. şi sobrietate. După conquistă. mai degrabă epopei decât cronici. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. atât cât a fost consemnată după Conquistă. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. Istoriografia. şi de dans. fără mortar.Educaţia tinerilor. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. prin folosirea pietrei cioplite. cosmogonic sau de dragoste. Vasele incaşe. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. cuprindea poezii.

în care existau. un calendar solar. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. calculat cu o exactitate uimitoare. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . în paralel. etc. În domeniul medicinei. a câte 20 de zile fiecare. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). matematică şi cronologie. cu caracter religios şi divinatoriu. şi un calendar lunar. ananas. deşi războiul era unul foarte primitiv. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. etc. cartof. precum cea mayaşă. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. acesta a marcat şi calendarul. în mod frapant. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea.respectivă în întreaga lume. foarte stilizat. Anul solar era împărţit în 18 luni. cacao. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. aminteşte uneori. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. sau pe absenţa scrierii. Decorur geometric. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. ardei. Se adăugau cele cinci zile rămase. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. trimis să se documenteze în Lumea nouă.. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. ale unui mare număr de plante. « civil ». care erau însă considerate nefaste. fasole. ca la incaşi. purgative. căci indigenii. roşie.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. Acesta e cazul botanicii. diuretice. febrifuge. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. manioc. de scoarţele vechi româneşti. Francisco Hernandez.

cu boabe de porumb. Matematicile erau foarte dezvoltate. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Marile descoperiri geografice. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. Începuturile expansiunii europene 3. Fiecare nod. de asemenea. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Cu toate aceste realizări remarcabile. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. în funcţie de poziţia pe panglică. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. cu relativă uşurinţă. ceea ce le permitea să opereze. al cărui ciclu îl foloseau. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. adică 104 ani tereştri. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure.importanţă planetei Venus. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. corespund a 65 ani venusieni. cu nenumărate sacrificii umane. în măsură foarte mare. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). 3. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. în calculul timpului. incaşii foloseau sistemul zecimal. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. cu numere de gradul miliardelor. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. căci nu cunoşteau roata. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme.1. destinate restabilirii echilibrului cosmic. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. în cel mai fericit caz din bronz. De aceea. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane.

vizând navele. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Portugalia şi Spania. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. pentru o economie în continuă expansiune. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. În ceea ce priveşte navele. şi de mirodenii la un preţ mai mic. hărţile. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. apoi. marile 91 . Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. instrumentele de navigaţie.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan.

caravela avea un sistem complex de vele. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). şi triunghiulare pentru curenţii laterali. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. Era nevoie. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). Pentru orientarea navigatorilor. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. evitând imobilizarea în larg. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. 3. Descoperirile portugheze 92 .călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. etc. dintre care Marco Polo. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. hărţile maritime.2. dintr-o parte. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. şi manevrabilă. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. esenţiale au fost busola. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. pătrate pentru folosirea vântului din spate. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. De asemenea. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. de asemenea. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. astrolabul (pentru calculul longitudinii). Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. În secolul al XV-lea. De asemenea. precum cel chinez sau islamic. în declanşarea marilor expediţii. permiţând calcularea poziţiei navei).

cu o mare lungime a ţărmurilor. Vasco da Gama. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. în zona Etiopiei. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. ajunge pe coasta vestică a Indiei. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). cu un pilot arab. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. În etapa următoare. Pe de altă parte. de la Ceuta. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. insulele Madeira şi Azore. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. la Calicut. De la Malindi. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. În declanşarea expediţiilor. doi ani după plecare. în stăpânire portugheză. o singură 93 . acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Sub patronajul său. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). şi fără potenţial demografic deosebit. Din expediţie se întoarce. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. iniţiativa este preluată de particulari. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Portugalia este o ţară relativ săracă. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. în care iniţiativa aparţine. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. şi în 1497.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. organizând metodic cercetările. puterii politice sau particularilor. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. pe rând. până la Insulele Capului Verde. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. În 1486. Prima etapă.

în drum spre Indii. dornic să descopere un nou drum spre Indii. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. la gurile fluviului Orinocco. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). De asemenea. În august acelaşi an. În orient. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). Insulele Sonde şi Moluce. cu vestea că au ajuns în Indii. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. Jamaica. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. 3. de aceea. Urmează alte trei călătorii. În 1500. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Goa. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. 1502. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. prin căderea Granadei în 1492. Malacca. Cristofor Columb pleca spre vest. din Malaezia. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. viitoarea Brazilie. 1498. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud.3. Când în 94 . Ceylon. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. afirmând că e vorba de un alt pământ. explorează litoralul Americii de Sud. în 1493. interzicând accesul altor nave.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei.corabie. şi nu despre Indii. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare.

şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). devenea clar că a fost descoperit un nou continent. Noua Zeelandă. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. pe care ruşesc să o cucerească treptat. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. dar reuşind explorarea zonelor din nord. Ruşii realizează expediţii de uscat. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. fără însă a reuşi. În urma progresului descoperirilor. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. Tazmania. de aceea. pe care o numesc Noua Olandă. prin tratatul de la Saragoza.4. care completa partajarea domeniilor coloniale. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. în 1529 se trasează o nouă linie. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. 3. Astfel. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). olandezii descoperă Australia.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. 3. de partea cealaltă a pământului. spre Siberia. 95 . Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice.5. francezii (prin Jacqus Cartier). Englezii (prin John Cabott).

4. precum oraşele italiene. Africa. şi conducând la ridicarea altora. viţa de vie.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . se estimează că datorită şocului microbian au murit. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. roşiile. porumbul.3. vitele mari . precum grâul. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . -descoperirea de noi surse de metale preţioase. . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. aduc de acolo cartoful. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . etc. animale precum calul. -formarea imperiilor coloniale . (minele de argint de la Potosi. şi Europa cu Asia pe de alta . în primele secole ale conquistei. acesta din urmă introdus în colonii. fasolea. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. tutunul.6. curcanul. precum Olanda şi Anglia. America pe de o parte. ardeii. -se pun bazele unificării economice a lumii. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. -noi curente comerciale. europenii au preluat din America sifilisul. care uneau Europa. implicând declinul unor foste puteri comerciale. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . precum gripa şi variola. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor .

în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. Unele dintre acestea. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. În schimb. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . precum Bizanţul. ciuma.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560.2. E adevărat că apar noi boli contagioase. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. lumea arabă. Acestea scad înspre est şi nord. Estimările propun drept cifre cca. 4. apar epidemiile de gripă. Dincolo de aceste cifre globale. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. tifos şi sifilis. până în zilele noastre. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. fără sa dispară. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. loveşte mult mai rar.4. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620).1. pătrat. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). după expresia lui Braudel. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave.

O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane.Evoluţii economice şi sociale 4. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. peste medie. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. Există însă diferenţe regionale foarte mari. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. Creşteri mai mari ale populaţiei. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. o lume proponderent rurală şi agrară. precum Italia de Nord. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Pe de altă parte. etc. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. culturile americane de mare randameant. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat.3. se întâlnesc în oraşe. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. dintre care unele. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . livezi. în unele zone. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. precum Constantinopolul. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. în această perioadă.mai mare număr de oameni.1. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. precum porumbul. nobili. Astfel. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc.3. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. 4. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Londra. precum porci sau păsări. clericii. cum ar fi meşteşugarii rurali. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. aici se cresc animale.

cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Ucraina. Ungaria. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. în urma crizei secolului al XIV-lea. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Polonia. Moldova.3. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi.3. ca şi cele de fier şi de cărbune. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Astfel. în vestul continentului. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Astfel. 4. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării.3. Germania. mai ales Polonia şi Ucraina. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. 4.puţin. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Italia. Pe această bază.2. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . unde ajung din zonele limitrofe. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. prin îndiguiri şi desecări. iar în Italia se practică de asemenea asanările. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană.

iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. în care cartea. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. În secolul al 100 . precum pompele pentru scoaterea apei din mină. din America de Sud. aflate în exploatarea Spaniei. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. De asemenea. pieptănatul. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. adesea în mediul rural. precum Augsburg. culesul paginii. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Nuremberg. prepararea cernelii. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Anglia. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Investiţiile. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. sunt foarte mari. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. din postăvărit. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. unde forţa de muncă e mai ieftină. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. legarea) făcute de persoane diferite. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. ca produs final. Nou apărute. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Tesutul. Tările de Jos. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. şi dispersate. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi.inovaţii tehnice. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Din aceste motive. imprimarea. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). care realizează toate operaţiunile. de exemplu din Tirol la Baia Mare. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. torsul lânii) în mediul rural.

dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. Astfel. statul favorizează exportul de postav. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. schimbări determinate. parte a imperiului său multietnic. politica statului e diferită. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. client tradiţional. pe de o parte datorită conservatorismului. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. În această perioadă.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. se poate vinde mai mult. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. postăvăria italiană este în declin. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. mai frumos finisate şi mai ieftine. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. probabil şi sub influenţa postăvarilor. cu tradiţii medievale. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. 101 . în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. şi moda poate acum evolua mai rapid. tocmai datorită conflictului cu Spania. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. şi drept consecinţă. satele sâont distruse. care erau groase şi foarte durabile. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. De exemplu. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. se dezvoltă în continuare. bazat pe creşterea oilor. În Anglia. dar şi mai puţin durabile. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. acum se realizează postavuri mai subţiri. desigur. Pe de altă parte. datorită şi preţului mai redus. Astfel. şi de alţi factori. aşa numita “nouă postăvărie”. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone.

s-a dezvoltat în mod constant. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. ca în Italia. De asemenea. Tarile de Jos). sortit unei dezvoltări de succes. domeniu nou. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. ci şi unul economic. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.4. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. ci devine treptat un timp laic. planificării. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. chemând la slujba religioasă. Legată strâns de progresele umanismului. scădeau costurile. Anglia. tocmai datorită importanăei preciziei. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Paris). Franţa (Lyon. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. O dată cu folosirea orologiilor. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). se facilitau reparaţiile la corăbii. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. Anglia.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. aplicată prima oară la Amsterdam. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante.3. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. legat de munca în ateliere şi manufacturi.Sectorul financiar-bancar 102 . care revoluţionează şi concepţia despre timp. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. eficientizării producţiei. 4. Germania. renaşterii şi reformei.

se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. transferuri de capital. Apar însă şi companiile comerciale. La Anvers. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. O instituţie specific capitalistă este bursa. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. Companiile de familie. Casa din San Giorgio la Florenţa. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. şi mai puţin pe activităţi bancare. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger).Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. la schimbări sociale şi poliltice. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. iar din 1531 trece la un sistem modern. pentru a proteja interesele companiei. la instaurarea societăţii moderne. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. în activitate din 1581. meşteşugarii). capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. La Amsterdam. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. De altfel. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. De exemplu. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. acordarea de credite. la sfârşitul secolului al XVI-lea. care pot fi de mai multe tipuri. de deschidere şi cotaţii. nespecializate. În acest sens. caracterizată de relaţii de tip capitalist. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. Uneori. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. faţă de companiile de familie. 103 . O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. Ambrosiana de la Milano. Bursa de la Londra funcţionează din 1568.

Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Germania.4. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. 104 . Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Anglia.4. În Franţa de Nord. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure.1. satul şi senioria. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Ţările Române. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. adesea simbolice.4. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. care au variat în funcţie de zonă.4. în înţelegerea cu statul. 4. Ungaria. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.2. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Polonia. Italia de Sud. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. În Europa de la Est de Elba (Germania. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. altele celor politice şi militare. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Italia centrală şi de Nord. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Franţa. De aceea.Aspecte sociale 4. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». până atunci majoritară. mai ales cele în bani.

idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. În secolele XVI-XVII. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. 4. uneori din ce în ce mai 105 . cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Pe câmpul de luptă. ci pe talentul politic. aceasta este denumită “de robă”. între elita urbană. În Anglia. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. la care pot avea acces şi alte categorii. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. onoarea s-au păstrat. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. suveranul tuturor. Vechile idealuri cavalereşti. Originea străveche. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. În societate. Structural. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. acum destul de secătuit. ci în slujba regelui. fidelitatea. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. În Franţa. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili.3. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. care ştie să se dueleze la nevoie. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare.4. unde se pot bucura de favorurile regelui. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. de darurile bogate care li se fac. mai ales prin cumpărarea acestora.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Transformarea idealului de nobil.

prin impozite. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Spre marginile Europei. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. marchizatul de Montferrat. mai ales în centru şi nord. care le furnizează resurse financiare. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. se dovedeşte neguvernabilă. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. republicile Sienna. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. şi funcţionari bine pregătiţi. prin impunerea principiului de liberum veto. de regulă. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. limitată autonomia. Spania. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. precum Franţa. Mantova. Pe de altă parte. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. 5. Anglia. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare.numeroşi. Astfel. oraşele îşi văd. care treptat. de regulă. 106 . să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Monarhii de tradiţie medievală. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Florenţa. În raporturile cu statul. în ţările scandinave sau în Rusia. Veneţia. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională.

Besançon. regele Franţei. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Salzburg. 107 . deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. care era electivă. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Hessa. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. fiica ducelui Carol Temerarul). după cel al papei. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. zis cel Frumos. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. din 1516. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. şi al Ioanei. Osnabrück. Sardinia. regatul Neapolului.1. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. regele Angliei. condus de Carol Quintul. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. între care Fugger. teritoriile din America. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. În faţa unor competitori precum Francisc I. ducatul Milanului. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Hochstetter). adică esenţialul Ţărilor de Jos . dar şi ducatele alpine şi Alsacia. margravul de Brandeburg. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Worms. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. prinţi şi oraşe imperiale. Münster. ducele de Saxa.5. Moştenirea maternă îî aduce Spania. şi Henric al VIII-lea. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. în special Austria. Bamberg. Wurtemberg. contele palatin). Brunswick. Passau. rege al Spaniei. de asemenea. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. etc). arhiducele Burgundiei. Sicilia.

Köln. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. predicate de Luther. persoana suveranului constituia un element de unitate. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Strasbourg. Nu există o capitală propriu-zisă. când avea cam 100 000 de locuitori. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. idealul său creştin. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. prin pacea de la Augsburg. Augsburg. Isabela de Portugalia. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. etc). Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. oraşele imperiale. cu o serie de privilegii garantate. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. în număr de peste 300. Carol este obligat. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Filip al II-lea. 108 . Imperiul German rămâne un mozaic de state. împreună cu fiul său. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german.Existau. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Soţia sa. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină.cavaleri). eclezistice. Lübeck. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. principate laice. Gegenbach. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Ulm. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. 1555. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. De alfel. Bremen. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. şi contestarea luterană era la începuturile sale. de asemenea. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania.

unul dintre ei chiar fratricid. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). împărţind domeniile austriece între cei trei fii. despre stat. pe care le transmite vărului şi urmaşului său.cu diferite conflicte. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. Rudolf al II-lea (1564-1612). aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. şi care au condus. în prima parte a secolului al XVII-lea. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. între Rudolf şi fratele său Mathias. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Ferdinand al II-lea(1619-1637). şi reuşeşte să impună. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Mathias (1612-1619) să restabilească. spre sfârşitul vieţii. de tip medieval. care au continuat. din care Imperiul iese şubrezit. recunoaşterea ca succesor a fiului său. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. în vremea domniei lui Rudolf. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. încă din timpul vieţii. Carol asistă la eşecul visului său. În acelaşi timp însă. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. controlul asupra domeniilor patrimoniale. redus la o juxtapunere de principate independente. cedând Spania. Pe de altă parte. 109 . împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. Imperiul se confruntă. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609).

şi transformată. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. aflată totuşi sub autoritatea regelui. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa.5. burghezia 110 . în Franţa. care nu este însă nelimitată. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. În Franţa. din care face. Resursele financiare. De asemenea. un monarh absolut nu poate încălca legea salică.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. dar poate fi şi mai bine controlată. orientată spre o producţie destinată pieţei. De asemenea. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. într-o clasă de curteni. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. parte. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”.2. Monarhul joacă rolul de arbitru. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. de fapt. cum ar fi adunările de stări. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. prin care accesul femeilor la tron este interzis). O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. mai întotdeauna insuficiente. şi care se apropie de interesele burgheziei. dependenţi economic şi politic de rege. În Anglia. unde beneficiază de privilegii. Pe de altă parte. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. care. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. ca în evul mediu. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. Astfel. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. de altfel. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. nobilimea. care succedă monarhiei stărilor.

unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. este anglicanismul. prin cumpărarea de titluri.3. ca instituţie supranaţională. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. de a stabili şi percepe impozite. de a fi judecător suprem. în timpul lui Henric al VIII-lea. 5. se transformă într-o nouă nobilime. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). armata regulată. În Franţa. de a numi funcţionari în teritoriu. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Acestea din urmă. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. birocraţia profesionistă. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. iar religia de stat. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. deşi continuă să existe ca instituţie. Papalitatea. Spania centralizarea politică a reuşit. care. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii.Franţa În Franţa. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). un anumit progres spre laicizare). de a bate monedă. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). 111 . reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat.pune la dispoziţia regelui specialişti. Anglia. Aici regele este capul suprem al bisericii. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. de robă.

aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. La rândul lor. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715).Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. care făcea din el seniorul suprem în regat. iar pentru a asigura noi intrări financiare.1. prin simplă atingere scofulele. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. Cu timpul însă. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. care o exercită pe rând. să-l lase moştenire sau să-l 112 .3. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. de Bourbon. câte un trimestru sau semestru). funcţiile încep să fie vândute de către rege. fiind alcătuit din mari nobili. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). La început. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. secretarii de stat. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. conetabilul (conducătorul armatei). cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. la una de tip absolut. numărul acestora este multiplicat. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. în vremea Frondei. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. cu excepţia unor delicte grave. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal.ele nu mai sunt convocate până în 1614. 5. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă.

Aix. riguros controlată pentru a evita jafurile. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Rennes). ceea ce duce la o bancrută parţială. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. În 1516. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. iar regalitatea. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. La nevoie se făcea apel la mercenari. dar şi din Franţa. Bordeaux. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Curţile superioare sunt Parlamentele. Evoluţia armelor de foc. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. cu legea care avea să se numească Paulette. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare.vândă. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. dintre care cel mai important e cel din Paris. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. În 1604. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. ducele de Sully. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. Dijon. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Rouen. gabella. Se adaugă o marină permanentă. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. care purta greul taxelor. Grenoble. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Colaboratorul său. accentueză acest proces. superintendent general al regatului. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez.

învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. mai cu seamă că sora sa. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. când apar scandaluri publice. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559.2. În acea perioadă. dar apoi.3. începeau să se recruteze din toate stările sociale. De asemenea. inclusiv din înalta nobilime. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . Margareta. adeziunea la Reformă sau la Ligă. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. se arată tolerant. puterea regală creşte. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. în tradiţie umanistă. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. dar şi cu unele state italiene. În vremea sa. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. Pe de altă parte. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. iar adepţii săi. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. În acest fel. era o protectoare a reformaţilor. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. Adesea. 5. s-au manifestat multiple violenţe. La început. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. calvinismul făcea progrese în regat. în cea de-a doua parte a acestuia. numiţi hughenoţi. în prima parte a secolului. şi a celor interne. reacţia catolică la progresul calvinismului.Concordatul de la Bologna. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii.

Urma la tron fiul său cel mare. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). sora lui Carol al IX-lea. Luptele dintre 115 . membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. fără rezultat clar. şi este urmat de fratele său. În 1574 Carol al IX-lea murea. membri influenţi ai Cosiliului regal. cu garnizoane proprii. Caterina de Medici. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. Francisc al II-lea (1559-1560). în folosul familiei regale. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. pe atunci un copil de zece ani. şi în 1562 izbucnea un război. Războiul reîncepe. în 1572. coasta sud-vestică. cardinalul. Henric. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. considerat şeful protestanţilor. o parte din sud-est e controlată de catolici. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. căsătorit cu Maria Stuart. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. pe atunci rege al Poloniei. Tânărul rege. Margareta. în acelaşi timp.pe politica internă. fiind rănit accidental într-un turnir. moare în decembrie 1560. Nordul. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. şi în cea catolică. era căsătorită cu Henric de Navarra. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. Catolici intransigenţi. particularisme regionale. Carol al IX-lea(1560-1574). unele zone centrale de protestanţi). Într-o încercare de conciliere. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Războaiele religioase sunt. soldată cu arestări şi execuţii. cea mai mare parte a Provenţei. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Regenţa este asigurată de mama acestuia. regina Scoţiei. regele murea. care au însângerat ultima parte a secolului. bolnav. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. şi războaie civile. se întinde între 1562-1584. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. O primă fază. În 1570. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. dar în 1559. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei.

cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. în 1588. regele Navarrei. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. infanta Clara-Isabela. şi aveau împreună o fiică. Henric al IV-lea. În numele acesteia. printr-o politică de impozite moderată. În 1589 Henric al III-lea este. Jacques Clement. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. Henric al III-lea fuge din Paris. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. În acel moment. Războiul reîncepe. reuşită cucerire a regatului. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor.catolici şi protestanţi continuă. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. sora regelui Henric. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. cardinalul de Lorena. 116 . în cele din urmă. Contestat în propria capitală. când fratele regelui. moştenitorul prezumtiv al tronului. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. În 1593 abjură protestantismul. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. Francois d’Anjou. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. iar ducele de Guise. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. 1598). dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. dar care a permis refacerea. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. şi cetăţi de siguranţă.

În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală.4. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Structuri instituţionale Ïn Anglia. care avea autoritate asupra înaltului cler. Anglia 5. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. care pune capăt Războiului celor două roze. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. şi extinse mereu. Ludovic al XIII-lea. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). Maria de Medicis.1. absolutismul regal ajunge la maturitate. 117 . Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. şi la tron urma fiul său minor.4. apărute încă din secolele XII-XIII. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. şi Camera comunelor. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. fiind împărţit între Camera Lorzilor. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. 5. sub regenţa mamei sale. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. cardinalul Richelieu. Prin astfel de instituţii. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. care reprezintă baza judiciară a regatului. a doua soţie a lui Henric.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610.

reorganizarea armatei. Astfel. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. regele a evitat să convoace Parlamentul. fiind alcătuită din profesionişti. când principalul său consilier a fost Wolsey. şi diferite alte persoane. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. La nivel local. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. 5. Henric al VIII-lea (1509-1547). recuperarea domeniilor coroanei. cu autoritate asupra mai multor comitate. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. în funcţie de dorinţa suveranului. păstrătorul Sigiliilor. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti.4. din care fac parte cancelarul. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Regele este ajutat de un Consiliu privat. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . a continuat această politică de întărire a puterii regale. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. dar care necesita sume mari de bani. trezorierul. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma.Armata este recrutată când este nevoie. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Între 1509-1529. Fiul lui Henric al VII-lea. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Politica sa fiscală echilibrată. anexată în 1535.2. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). În comitate continuă să existe şerifii.

Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. de tip rus sau francez. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. ci de o a treia cale. ultima posesiune engleză în Franţa. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. Tânărul rege a dispărut destul de repede. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Elisabeta (1558-1603). s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Maria Tudor (1553-1558). sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Căsătorită cu Filip al II-lea. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Pe această bază. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. a încurajat comerţul. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). în sesiuni care au durat. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. întrucât. a urcat pe tron fiind minor. Pe parcursul lungii sale domnii. lăsând deschisă problema succesiunii. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Robert Cecil. deoarece succesorul său imediat. Eduard al VI-lea (1547-1553). care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. îşi înlăturase surorile. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. fiica Annei Boleyn. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. în total. În vremea sa. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. semn al maturizării atinse de puterea regală. Spre deosebire de tatăl său. John Dudley. doar trei ani. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. În condiţiile în care ţara era în război. a continuat războiul cu Spania. ajungând la ruptura cu Roma. iar la stingerea unor 119 . Regina a întărit instituţii mai vechi. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi.

devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Cum în acelaşi timp. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. aduce reginei avantaje financiare şi militare. bastionul catolicismului. fiul Mariei Stuart. ca şi producţia internă. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. conflictul deschis era inevitabil. pe care trebuia s-o protejeze. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei.5. 5. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Scoţia 120 . După o domnie îndelungată şi glorioasă. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. în 1604. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Filip al IIlea. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Virginia).case nobiliare. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. rivala pe care o decapitase. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. era cel mai fervent apărător al catolicismului. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Pe plan extern. Apelul la corsari. Din punct de vedere religios. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. regele Spaniei. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni.

aflată adesea în conflict cu Anglia. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). Tulburările dintre catolici şi protestanţi. cu scopul de a jefui. 121 . condamnată şi executată în 1587. în 1557. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. prezentată de John Konx. şi se refugiază în Anglia. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. mama ei. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. Iacob. Lordul Darnley. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. la ruda sa Elisabeta. După moartea regentei. Sprijinitoare a catolicismului. În Scoţia continua să domnească fiul ei. viitorul Francisc al II-lea. soldate cu conflicte militare. fiica regelui Francisc I. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. pentru a-şi consolida puterea în interior. Maria de Guise asigură regenţa. Maria Stuart a fost judecată. Bothwell. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. După moartea acesteia. şi Madeleine. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. soţul său. Iacob al VI-lea. cu ajutorul amantului. iar fiica lor. unde devine soţia delfinului. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. În absenţa acesteia. viitoarea Maria Stuart. şeful spiritual al partidei reformate.

Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni.6. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. în nord şi în est. Acestea. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. reuşind să devină foarte repede nepopular. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. în 1565. în loturi. 5. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. englezilor de confesiune anglicană. a fost decapitat. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. acordând ajutor răsculaţilor. Când. numit de regele Angliei. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. În 1649.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. 122 . ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. în special în rândul coloniştilor.

administrative. conservându-şi instituţii specifice. 5. aşa numiţii letrados. 5. O’Neill. în continuare.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. izgonindu-i pe iezuiţi. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. principalul conducător al răsculaţilor. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. definitivând organizarea în comitate. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .sau Consiliu de stat. de religiile diferite. renunţă la luptă. fiscale. când irlandezii. favoritul reginei. separate de nivelul economic. moştenitorul tronului Aragonului. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. moştenitoarea tronului Castiliei.1. În 1603. şi Isabela. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. dar forţele engleze. economice. adunări de stări (Cortesuri) separate. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. învingătorul rebelilor. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. reuşesc să-i înfrângă. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate.7. vămi la graniţa dintre ele. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. conduse acum de Mountjoy. şi având chiar. mult mai ridicat în cazul englezilor. Aceştia încep să domnească din 1479. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. Exista un Consiliu al Castiliei. Englezii conduşi de contele de Essex. cu competenţe legislative. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor.7. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor.

Calatrava. care colabora activ cu Inchiziţia. reprezentant al regalităţii. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Consiliul Italiei. 124 . sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. controlate de corregidor. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. urmând unui război civil îndelungat. oferind regilor resurse materiale importante. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. precum Consiliul de finanţe. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. Consiliul Portugaliei. aşa numiţii conversos. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). din partea autorităţilor. prin capitularea Granadei. stabilindu-se în Italia. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. Alcantara. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. De asemenea. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. funcţionau consilii specializate. denunţându-i pe « falşii creştini ». Consiliul Indiilor. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Până la urmă. cu puteri administrative şi judiciare. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Consiliul Inchiziţiei. finanţele regale au fost reorganizate. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Cei convertiţi la creştinism. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Santiago. dar şi a populaţiei. în 1492. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. De asemenea. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. folosită şi în scopuri politice. În oraşe există consilii municipale. şi până la urmă sunt expulzaţi. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est.Aragonului.

mult în urma altor puteri europene. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. în inima Spaniei. Filip al II-lea (1556-1598). ci şi adversarii politici ai regalităţii. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. la Madrid. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Regatul celor două Sicilii). teritoriile de peste ocean. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. După aceea. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. în forma de grătar. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Tările de Jos. care a fost în cele din urmă înfrântă. Astfel. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. un palat ca o mănăstire. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Franche-Comté. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. al armatei şi al bisericii. aşezându-se în Nordul Africii. pe lângă Spania. Fiul lui Carol. 125 . în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Aici este sediul curţii.2. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Carol (1516-1556). cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. dar şi al guvernului şi al consiliilor. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. stăpânea un vast imperiu care cuprinde.5. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. Filipinele. cu ajutorul funcţionarilor regali. În vremea lui Filip al II-lea. interzicerea limbii arabe. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. în special cu Inchiziţia. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. din 1561.7. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor.

5. prin pacea din Pirinei. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. devenită regat din secolul al XII-lea.8.La moartea lui Filip al II-lea. o serie de teritorii. Spania intrase într-un declin pronunţat. ca şi vecina ei Portugalia. resursele materiale ale regalităţii cresc. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . În cele din urmă. 1659. Diminuarea puterii marilor nobili. şi în urma tratativelor din Westfalia.8. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. de fapt. şi se transformase şi ea. într-o putere de rang secund. în 1668. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. ca şi în Castilia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea.1. de războaie şi lupte dinastice. 5. precum Francisco de Lerma în timpul primului. în pofida veniturilor aduse de colonii. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. în timpul lor puterea fiind exercitată. Au continuat conflictele cu Franţa. Franţa. Regii care au urmat. pierderea influenţei de către Cortesuri. Portugalia Portugalia. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. de favoriţi. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Prin confiscări de averi. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. în pofida menţinerii imperiului colonial. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. reducerea privilegiilor oraşelor. sau Gaspar de Guzman. căreia i-a recunoscut independenţa. şi cu alte state europene. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). careia i-a cedat. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare.

contribuie la progresul centralizării. implicat şi el într-o conspiraţie. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. când uniunea dinastică se desfăcea. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. din cea mai puternică familie feudală portugheză. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. a unei mari părţi a imperiului său colonial. ceea ce pentru Portugalia. 127 . un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. La 1640. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. a fost înjunghiat chiar de rege. Diogo. Ca şi în Spania. în contextul războiului cu Ţările de Jos. duce de Viseu. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. care domneşte între 1481-1485. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. în speranţa unei posibile unificări. Al doilea senior din regat. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. a Peninsulei Iberice.rar. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. să se ralieze regelui Spaniei. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Între diferiţii pretendenţi. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. sub sceptru portughez. Regele Ioan al II-lea (Joao II). Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. până la urmă. În urma unei conspiraţii nobiliare. văr şi cumnat al monarhului. avea să ducă la pierderea. nobilimea alege. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. datorită atacurilor olandezilor.

Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. Nisa. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. pe văile Padului şi a Ronului.9. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Italia În secolele XVI-XVII. erau puternic afectate. În plan politic. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Piemontul şi Savoia propriuzisă. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Administraţia şi armata sunt 128 . Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). care au reuşit să instituie impozite permanente. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. În această perioadă. să modernizeze administraţia şi justiţia. să-şi organizeze o ramată profesionistă. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Bine populat. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. şi marile puteri comerciale italiene. prin circumnavigarea Africii. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Veneţia şi Genova. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). De asemenea. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. integrând comitatul Vaud. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Milanul devenise ducat în 1395.5. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania.

bazată pe industrii de lux.puternice. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. pe coasta Adriaticii. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. Datorită acestor pierderi teritoriale. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. şi care avea atribuţii privind economia. Deşi bine populat. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. pe cursul inferior al Padului. Aceasta. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. de 6 membri. având puteri foarte largi. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. şi a pătrunderii unor negustori francezi. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. beneficiind de o economie destul de modernă. englezi. Teoretic republică. În perioada următoare. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. responsabil cu problemele fiscale. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. unde se extinsese pe terra ferma. Exista şi un Senat. şi având în alcătuirea sa. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. reprezentant al regelui Spaniei. Dogele. războiul. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. politica externă. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). numărând apropae un million de locuitor. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). care îl asista pe Doge. Milanul era condus de un guvernator. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. în insulele Mediteranei orientale. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. de tradiţie mai veche. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. olandezi în Levantul otoman. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). care număra 150-200 membri. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Din nefericire. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 .

şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. de 100 de membri. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. în 1492. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Genova continua să stăpânească insula Corsica. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. dar puterea era deţinută. din 1435. din punct de vedere formal. Piero. datorită ocupării acestora de către turci. format din 40 de membri. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. care a restabilit instituţiile republicane. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . în cele din urmă înfrânte. de 400 de membri. şi de diferite ale consilii. După moartea lui Lorenzo de Medici. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. cu sprijin francez. a izbândit cea cu caracter popular. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Genova rămânea o republică aristocratică. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. de către familia de Medici. Quarantia. Exista şi un tribunal suprem. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Ca şi la Veneţia. între partizanii şi adversarii Medicilor. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. ales pe viaţă. Exista şi aici un doge. mai multe mişcări separatiste.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. practic. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte.

a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. şi de întărire a puterii ducale. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. stăpânirea ducatului Toscanei.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. familia Medici era din nou izgonită de florentini. dar care erau golite de conţinut. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. Statul papal Sub conducerea papei. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). şi. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. duce. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. regimul lui Savonarola a fost răsturnat.Savonarola. înglobând republica Siennei. arderea operelor de artă considerate imorale. de 48 de membri. unele au fost restituite 131 . în tradiţie milenaristă. iar acesta. În 1527. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. prin acţiunile fiului său. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. etc. la petreceri. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. în primăvaralui 1498. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. Cosimo a dus o politică de centralizare. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. În cele din urmă. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). cu ajutorul Imperiului German. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. anunţau. s-a extins. după lupte cu sorţi schimbători. numit de imperiali duce ereditar. cum se numea acum. Organul colectiv de conducere era Signoria.

pe coastă. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. dar altele au fost alipite statului papal. Această regiune juca rolul de grânar. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. Respublica christiana. precum Rimini sau Urbino. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. nobiliar şi domenial. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. 1456. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. cruciada împotriva turcilor. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. reprezentant al regelui Spaniei. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. ca Bologna. reprezentând interesele bisericii. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). 1460. În acest context. 1500. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic.vechilor seniori. Suveran temporal asupra unui stat puternic. în 1453. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. conducerea era asigurată de un vice-rege. Papii predică deci. Pe de altă parte. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. care doresc să-şi afirme independenţa. precum Colonna sau Orsini. în teritoriile statului său. fără efecte prea mari însă. iar în timpul războaielor italiene. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. În Regatul Neapolelui. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. 132 . papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. De aceea.

Din punctul de vedere al organizării. în secolul al XIV-lea. în 1476. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene.10. de la sfârşitul secolului al XV-lea. 5. precum Ferrar. Zurich. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. care controla trecerea Alpilor. Berna) şi a senioriei Glaris. prin tratatul de la Bassel. a cantoanelor montane. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. şi cu ducele Burgundiei. Lucca. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Mantova. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. intrau în confederaţia şi Bassel. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. dar există şi elemente comune. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. La începutul secolului al XVI-lea. Carol Temerarul. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Piacenza. Confederaţia originară. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 .Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. după modelul spaniol. Pe de altă parte. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. În 1499. Parma. Astfel. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Schaffhouse şi Appenzell. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. de aşa numitele “războaie italiene”. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. chiar dacă în jurul mai multor nuclee.

spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. care evoluau în direcţia absolutismului. Isabela. a reginei Margareta a Danemarcei. instituţiile şi legile specifice. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. În 1397. Danemarca. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. pe care conta în lupta cu hanseaticii. la Kalmar. Şi în Danemarca. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523.11. şi prin tradiţia apărării independenţei. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Pe de altă parte. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere.instituţionale. El poate trece la o recucerire a Suediei. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. cu acelaşi nume) în 1520. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. care se implica în problemele Germaniei. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. 5. În prima parte a secolului al XVI-lea. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. De asemenea. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . de origine germană. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. adminisrative. Dar în timp. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. juridice. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente.

şi unchiul său. în teorie. în 1524. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. chiar dacă. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Suedia devenise o monarhie absolută. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Ioan. aflată în componenţa Suediei. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. fie religios. La moartea lui Gustav Vasa. Frederik de Holstein. profund influenţat de confesiunea reformată.11. Dar acesta. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. regele este şeful unei biserici separate de Roma. fie cu caracter politic. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. Ca şi în Anglia. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. vizând controlul Mării Baltice. şi pe un sentiment naţional în formare. Serviciul militar este obligatoriu. regele e nevoit să fugă.1.revoltă. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. 5. animată de un sentiment patriotic puternic. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Clerul trece la Reformă. ducele 135 . pe o armată puternică. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia.

Ioan al III-lea. ceea ce conduce la conflicte interne. deja rege al Poloniei. Suedia. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. refugiat în Ţările de Jos. se impune cu forţa armelor. în cele din urmă.11. căsătorit cu Caterina Iagellon. şi ocupă Ingria şi Carelia. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. care se înstăpânise în Estonia din 1595. Gustav al II-lea Adolf (16111632). Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. La capătul mai multor conflicte. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. Cu sprijinul aristocraţiei. În 1576 impune o nouă liturghie. luteranismul face progrese. 5. Carol devenea rege în 1600. Din 1527. sprijinit de oăşenii din Lubeck. Cristian al III-lea. În vremea lui.2. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. fiul acestuia. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. În vremea sa. 136 .Finlandei. La moartea lui Frederic I. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. În plan intern. Fiul său Sigismund. Cristian al III-lea iese. pe tron urcă unchiul său. pentru Ingria şi Carelia. care dădea acces la Marea Nordului. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Frederic I (15231533). Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. clerul este plasat sub tutela regelui. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. sora regelui Poloniei Sigismund August. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. revoltaţi împotriva seniorilor lor. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. Apoi are loc conflictul cu Rusia. prin Cartea Roşie. fratele lui Ioan al III-lea. învingător.

în 1536. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. 137 . academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). în favoarea coroanei şi a nobililor.12. cu rezultate dezastruoase. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. către sfârşitul secolului al XVI-lea. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. În Norvegia reforma se bucură de succes. summum episcopus. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. În pofida dezastrelor militare. Norvegia. alcătuită din circa 150 de familii. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. În aceste condiţii. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice.În scop politic. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. Pe de altă parte. fiind percepută ca un instrument danez. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. când sunt obţinute. iar apoi participarea. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. marea aristocraţie. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Insulele Gotland şi Ösel. lipsită de o nobilime puternică. În Danemarca. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. prin tratatul de la Stettin. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. 5. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca.

sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. Zuichem şi Berlaymont. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. dar care s-au manifestat. născut şi educat în această regiune (1500. Opoziţia începe în rândul nobililor. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. la nivelul epocii. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . cu interese divergente. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). şi era destul de străină realităţilor din zonă. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. De asemenea. Nobilii se vedeau excluşi. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. de la luarea deciziilor. în anumite momente. ci rămăseseră catolici. Filip al II-lea. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. de asemenea. sora naturală a lui Filip. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. la Gand). încă de la începutul domniei lui Filip. prin rolul acestor personaje. şi. în care fuseseră implicaţi până atunci.care. reprezentative. de o manieră concertată împotriva Spaniei.

mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. nobilimea. Pe de altă parte. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. în cerşetori) sunt numiţi gueux. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. Dar predicatorii calvini. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. În decursul evenimentelor ce vor urma. în primăvara lui 1566. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. în tradiţia vechilor sale libertăţi. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. de altfel. în special în varianta calvinistă. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. şi aşa numiţii gueux d’état. 139 . ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. în decursul unei întrevederi. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei.Reformei. se manifestă prin petiţii.

şi să obţină reprimarea pe plan local. cu 10 000 de soldaţi de elită. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. o trădare faţă de coroana spaniolă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. în vreun fel. Opoziţia. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. cea nobiliară. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. şi cea populară. Moartea celor doi. executaţi în 1568. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste.Campania în vederea înţelegerii religioase. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. la gurile Meusei. fără a obţine însă rezultatele scontate. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. afectând comerţul şi meşteşugurile. care. 140 . care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. prost văzută de intransigenţi. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. ia acum forma cetelor de răsculaţi. „Calicii mării”. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. cu caracter în primul rând politic. La 1566 existau două mişcări diferite. iconoclastă. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane.

Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. rămase încă loiale Spaniei. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. libertate religioasă (în esenţă. şi calea tratativelor. cu Luis de Requesens. Unii şefi calvini. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. pe lângă mijloacele militare. după modelul celei de la Geneva. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. în noiembrie 1576. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. frate natural al lui Filip al II-lea. anularea măsurilor luate de Alba. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. între altele. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. La Gand. convocarea Statelor Generale. fără a putea însă promite.În contextul creat. calvini radicali organizau o republică teocratică. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. la cererea sa. 7000 de localnici. care încearcă. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. şi până la numirea altui guvernator. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. fiul Margaretei de Parma. dar înaintarea lor este dificilă. garantarea libertăţii religioase. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. În 1578. Requesens murea în 1576. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. aşa cum cereau răsculaţii. să se alieze cu provinciile nodice. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice.

Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. După moartea sa. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. peste câteva zile. În aceste condiţii. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Cu toate acestea. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Conducătorul de fapt a fost. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. conducerea a fost preluată de fiul său. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. care avea să capete consistenţă republicană. retragerea trupelor spaniole. prevedea recunoaşterea autonomiei. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. provinciile nordice Olanda. cu patriotismul anti-spaniol. Gand. Drenthe. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Pacea de la Arras. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . dar nu accepta decât cultul catolic. rolul Statelor Generale. Bruges. Zeelanda. de către mase. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. În nord.Bruxelles. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. calvinismul a fost declarat religie oficială. la 23 ianuarie 1579. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Mauriciu de Orania. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Wilhelm de Orania. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Utrecht. stadhouder general. al cărui exponent fusese Erasmus. Războiul dintre provinciile nordice. din mai 1579. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. În 1581. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras.

În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. consecinţe revoluţionare. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. în cele din urmă. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. diferenţa nu era nici etnică. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Începută de o manieră conservatoare. După Războiul de 30 de ani. la o stabilizare a situaţiei. Pe de altă parte. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. arhiducele Albert. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Ţările de Jos. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . de natură culturală. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). în pofida rezistenţei lor comune. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice.progresul spaniolilor spre nord. E adevărat însă că. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. zonele sudice numărau. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. În 1598. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în cele din urmă. în continuare. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Nefiind religioasă.

Polonia.13. încheierea păcii. ţinuturile baltice etc. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. alături de Imperiul Otoman. în partea central-răsăriteană a Europei. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. mobilizarea armatei. inclusiv Kievul. O adunare specială. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. Iar în plan religios. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). concomitent cu întărirea regimului feudal. Se crea un singur organ central comun – seimul general.Olanda şi Belgia. urma să fie ales de nobili. 5. Monarhia ereditară era desfiinţată. cărora. justiţie. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. era una dintre marile puteri. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Împrejurările interne. cea mai mare parte a Ucrainei. Pe lângă elegibilitatea regelui. întrunindu-se regulat şi periodic. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. devenit ulterior rege al Franţei. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). finanţe şi armată. cât şi puterea regală. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. Polonia În secolul al XVI lea. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. Ştefan Bathory (1575- 144 . chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. acesta. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Chiar şi Prusia. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. respectiv administraţie.

Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. provocând o situaţie deosebit de grea. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. conducători ai marilor familii nobiliare. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez.1586). ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. deosebit de bogate. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. Rusia 145 . În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. în apropiere de raiaua Hotinului. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Austria. atât din partea turcilor. ca de altfel şi a Turciei. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Prusia. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. susţinând activ pe habsburgi.14. Suedia. de la începutul secolului XVII. 5. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Imperiul Otoman. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. turcii şi tătarii musulmani. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”.

Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. opricina. precum stările generale în Franţa. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. Riazan. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. cea a streliţilor. călugăriri cu forţa. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. negustorilor şi meşteşugarilor. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. În contextul de atunci. cu reprezentanţi ai clerului. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. fiul său. astfel a reorganizat justiţia. În anii următori el a promovat numeroase reforme. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. După cucerirea Bizanţului de către otomani. în Siberia. Efectiv. confiscarea averilor etc. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. respectiv din anul 1547. Incontestabil. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. boierimii. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. deportări. profesioniste. cortesurile în Spania etc. Dver. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. iar Moscova devine « a treia Romă ».. Vasile III continuă opera acestuia. deci împărat). Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali.

fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. Polonia. Rusia a 147 . condus de Minim şi Pojarski. S-a desfăşurat un război popular. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. teritorii periferice sărace. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. În aceste condiţii. reprezentând. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. În fapt. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. pe mai multe direcţii. care a domnit până în 1645. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită.ţării. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Suedia şi Danemarca. secondată de Suedia împotriva Rusiei. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. de regulă. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. Oricum. căruia i-a adăugat în 1556. patriarhul Filaret. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. Iniţial s-au obţinut unele victorii. timp de peste 20 de ani.

urmat de Ivan al V lea. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. precum zemski sobor. multinaţional al acestui stat. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. de duma formată din curteni şi boieri. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. în Ucraina. În guvernare ţarul era asistat. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . sub conducerea hatmanului cazacilor. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Existau relaţii feudale. În statul rus economia era preponderent rurală. cu rol consultativ. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. predominând sistemul domeniilor boierimii. Alexei Mihailovici (16451676). Sporadic. într-o stare de anarhie. reprezentat alături de cel al bisericii. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. Petru I (1682-1696). cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. A urmat un război ruso-polonez. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. împreună cu fratele său vitreg. de exemplu). Încă de la început. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. Bogdan Hmelniţki. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. La 8 ianuarie 1654. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal.

ocolind lanţul carpatic. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală.chiar în rândurile clerului. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. respectiv dinastia Angelină. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. dincolo de Nistru. de Habsburg. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. napolitană. Iagelo (poloneză). ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. voievodatul Transilvaniei. de Luxemburg.15. 5. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. acolo. Europa Centrală 5. Începând cu secolul al XI lea. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. cu o dublă origine. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. regatul Croaţiei etc. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”.1. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. germană. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. jucând un rol important datorită şi 149 .15. atât din continentul European. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. cât şi din cel asiatic. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. cu forţa. drept Ştefan I. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. fiul românului Ioan Corvin. Treptat.

statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . înăsprind şi fiscalitatea. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. în mai multe rânduri. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. cu Polonia. Regele decedat neavând urmaşi. Astfel. de la ţărmurile Mării Adriatice. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. Acesta a reuşit. în primul rând a ţărănimii aservite. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. În veacurile XIV şi XV. Între altele. maghiarii au avut un rol important. din Dalmaţia. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. militar etc. de exemplu. Cehia etc. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. după înstăpânirea treptată în Balcani. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. respectiv cu Imperiul romano-german. cel puţin pentru o vreme. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. politic. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. dar şi armata şi birocraţia. începând cu anul 1330.întinderii sale consistente. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. Pentru puţină vreme. fiscal. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. alături de Ţările Române. A reformat justiţia. respectiv celebra victorie românească de la Posada. următorii doi monarhi. respectiv în lumea catolică a vremii. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină.

Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. În tabăra de la Racoş. după care o serie de conducători. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. Astfel. Cinci ani mai târziu. În anul 1521 Belgradul. încorporat în regatul maghiar. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. acolo s-a strâns o armată de tip popular. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. la îndemnul papei. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. În acest context. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. Între altele. în anul 1514. lângă Dunăre. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. se întărea Unio trium nationum. înalţi prelaţi. Urcat pe tron în 1520.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. nobili. net superioare. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. s-a strâns o masă importantă de oameni. Trei ani mai târziu. în 1517. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. până la ţărani de diverse neamuri. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. cât şi al înzestrării tehnice. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. secuilor şi saşilor. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. atât din punct de vedere numeric. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . În acest context. ca de exemplu anularea şerbiei.

regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102.. aflat sub suzeranitate otomană. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. cel mai adesea victorioasă. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. fost voievod al Transilvaniei. Tot atunci. respectiv în Ungaria. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. ca de altfel regi ai Boemiei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. unde au suferit însă un eşec. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. având drept scop ocuparea Vienei. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. În acest context. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. ce a rămas apoi 152 . În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. atunci. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. în centrul Europei. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. nu o dată foarte strânse. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. Tisa şi Dunăre. Profitând de luptele interne. cu centru la Zagreb. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. Practic. În anii imediat următori. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. cât şi de Ioan Zapolia. ai Croaţiei. principi ai Transilvaniei etc. Mureş.

devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. La început.15. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. precum Stiria. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Tirol. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. respectiv ţările române din imediata apropiere. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. Aşadar. Carintia. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. exercitată în diverse modalităţi. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. economic etc. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. asupra populaţiei maghiare. până la finele primei confragraţii mondiale.2. dintr-un stat pluri-etnic. în 1686. părţi ale viitoarei Slovenii etc. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. 5. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Rudolf de Habsburg. în fapt Ungaria propriu-zisă. multi-naţional. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. dată considerată în general ca debut al statului austriac). ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Între altele. Salzburg. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz.

la Marea Adriatică. Ţările de Jos. în toamna anului 1918. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. care a trăit la Praga. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Astfel. Maximilian. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. atât lutheranismul. otomanii. Bramant. Luxemburg. FrancheComte. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Astfel. în cadrul căruia. după 1519. cât şi calvinismul. Habsburgii. respectiv Carol Quintul. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Artois. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. În aceeaşi perioadă. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. în timp ce fratele său mai tânăr. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Totodată. Ferdinand. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Deosebită 154 . Astfel. posesiunile Habsburgilor. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. în timpul împăratului Rudolf al II lea. precum Flandra. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. devenit împărat între anii 1493-1519. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Francisc I. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Slovacia. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606.

aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. 5. adunări reprezentative etc. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. Habsburgii stăpâneau. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. sârbi. Slovacia. Statul nu avea o unitate politică. împotriva Imperiului Otoman. români. Sicilia. Şi în acest stat. în forme variate. Habsburgii au reuşit atunci. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Croaţia. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. fiscală etc. juridică. Transilvania. maghiari. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. francezi. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Cehia. Era un stat multinaţional. Ţările de Jos (Belgia). ele întinzându-se. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. aparat administrativ de tip guvernamental. italieni. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. flamanzi etc. dispersat. organizare constituţională. Sardinia. Aceste teritorii însumau peste 600. cehi.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648).16. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. să supună definitiv Boemia. Astfel. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Milano. de exemplu. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. după 1700.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Regatul Neapolelui. de la Rin spre Câmpia rusă. o bună parte a Ungariei. De fapt.

Şimenic. situaţiei religioase. Muntenegru. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. bulgari. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. români balcanici. statutului politic. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. acţiuni ale Imperiului otoman. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. Bar etc. propriile instituţii de tot felul. BosniaHerţegovina. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. În sfârşit. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. republicii Veneţia. Acolo. s-au creat trei realităţi politice distincte. a mozaicului de popoare precum greci. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. Popatia şi Pola. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. albanezi. o parte a Ungariei. sârbi. de-a lungul litoralului adriatic. Split. o parte a Croaţiei etc. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). precum posesiunile ereditare. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. Slovenia. dar şi comercial. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. croaţi. În spaţiul ex-iugoslav. în plan instituţional. Serbia. respectiv a modelului italian. în principal în Dalmaţia.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. de altfel. după mai multe implicări. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. modul de viaţă era în bună măsură. italieni etc. Strânsa legătură 156 . Aşa cum s-a mai arătat. slavomacedoneni. parţial români balcanici etc. Imperiului habsburgic. continuându-se realităţi mai vechi. trăind laolaltă sârbi.

cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. 6. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. prin Marele Consiliu. în comparaţie cu veacurile anterioare. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. Braudel). precum şi un număr de aromâni. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). marinari şi chiar ţărani. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. aşa numita revoluţie a preţurilor. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. mici negustori. cărbănari etc. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. era deţinut de câteva zeci de nobili. Mica republică de pe malul mării Adriatice. demarararea unei ample expansiuni europene. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. dar şi de meşteşugari. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. mai ales în calitatea lor de păstori. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. o dată cu epopee descoperirilor geografice. proces ce a durat 157 . Relaţiile internaţionale (sec. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. Descoperirile geografice.

financiare etc. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. înnoirile precum introducerea armelor de foc. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. economice. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. evident distincte. să ajungă mari puteri. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. în cea de-a doua jumătate a veacului. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. în părţile vestice. sistemele de fortificaţii. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. Anglia şi Franţa. Astfel. perfecţionări sensibile în domeniul militar. Tot acolo. Astfel.mai multe veacuri. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. al XVI lea şi în cel următor. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. La cealaltă extremitate a continentului european. într-un mod specific. lumea europeană s-a confruntat în sec. cel spaniol şi cel portughez. cu câteva mari probleme. dincolo de expansiunea sa colonială. respectiv Spania. în condiţii complexe. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. cel al „interesului de stat”. estice sau sud-estice ale continentului. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. diferite. În fapt. În fapt. în părţile apusene. 158 . s-au înfruntat. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. necesitând între altele sporite resurse demografice.

Franţa a fost înfrântă. Într-o primă perioadă. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. dar nu în cele din urmă. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. statul papal. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. ducatul de Milano etc. într-un fel sau altul. După ce în spaţiul italian. Machiavelli.1. devenită mai apoi. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni.) sau au căutat: Veneţia. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. 159 . să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. 6. Florenţa. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. rezolvată parţial abia în veacul XX. Temporar. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. în a doua jumătate al secolului al XV lea. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste.În sfârşit.

În bătălia de la Pavia. în 1499. o situaţie preponderenta în Europa. respectiv al păgânilor musulmani. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. Prin jocul moştenirilor. Practic. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. din 1516. Luptele au avut o evoluţie dramatică. respectiv de materializare a unui concept medieval. cu victorii schimbătoare. Carol Quintul. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. noul rege al Franţei. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. cel al universalismului politic. din 24 februarie 1525. În acest context.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. 160 . dus apoi în captivitate în Spania. luându-l prizonier pe regele Francis. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. cât şi în Peninsula Iberică. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. împotriva Imperiului habsburgic. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. la Rin etc. coaliţia antifranceză formată din italieni. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). de altfel complet depăşit. prin tratatul de la Noyon. acesta dobândise. Practic. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. războaiele italiene s-au extins. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. Era o ultimă tentativă de revigorare. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. În acest context. diametral opus statelor centralizate. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. În faţa supremaţiei habsburgice. cel puţin teritorial. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. pentru ca. după 1511.

2. şi de la Atlantic până la Carpaţi. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. dar şi militare. Polonia şi chiar Transilvania. De asemenea.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Franţa putând să-şi continue astfel. găsise aliaţi în Danemarca. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. state în fruntea cărora. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. Anglia. 6. În final. instaurarea sa. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. 1558. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. respectiv al pactelor de familie. Totuşi. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. Mai multă vreme. nu peste multă vreme. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. de fapt un prim război. aşa numitul război de treizeci de ani.În aceste condiţii. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Suedia. în timp. Franţa. în acea 161 . Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. între principalele state occidentale ale vremii. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. respectiv Spania.

englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Războaiele religioase din Franţa 162 . după 1566. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale.3. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. forţele engleze. precum Francisc Drake. De asemenea. Iniţial. Elisabeta I. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În revanşă. În final. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. mai ales corsarii. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. de furtuni. regina Angliei între anii 1553-1558. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. între anii 1558-1603. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. de un tonaj mai redus. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. 6. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. o vreme. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. până la încheierea unei păci în anul 1604. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. mulţi renumiţi. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune.

mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. invocând. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”.Timp de mai multe decenii. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. 163 . între altele. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. atât spre Marea Baltică. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. Astfel.4. În mai multe rânduri. uman şi material. financiar şi uman. cât şi spre Marea Neagră. 6. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus.

până la Petru cel Mare. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. de-a lungul întregului secol al XVII lea. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. la 1654. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. Războaiele dintre Rusia. După moartea lui Ivan cel Groaznic. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. stăpânind o bună parte a continentului. respectiv 1618. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. a existat o stare de război cvasipermanentă. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. 164 . În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. atât cu Polonia. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. practic se stingea vechea dinastie rusească. De fapt.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. În jurul anului 1600 Polonia. începând o perioadă de frământări interne. între Marea Neagră şi Marea Baltică. În acest context. cât şi Suedia. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit.

5. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Pe rând. până la Dunăre. continuând de acolo acţiunile antiotomane. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Mecca şi Medina. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. urmaşii săi. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. După eforturi militare susţinute. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Deja la moartea lui Selim I. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Totodată. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. de califi. stabiliţi în insula Rhodos. Astfel. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. timp de aproape doi ani. Urmaşul său. pentru o vreme. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. au fost alipite imperiului Siria. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. 165 . În această calitate. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice.6. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. între stăpânirile efective ale Imperiului.

în 1526. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. În cadrul politicii externe. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. Trei ani mai târziu. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. a devenit principat sub suzeranitate otomană. până spre Bavaria. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. în anul 1529. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. unde. În câteva rânduri. inclusiv în cel germanic.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. după o serie de frământări interne. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. bătrân şi bolnav. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. de altfel. a şi murit. manifestându-se astfel. Viena. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. În anul 1541. respectiv spre Europa centrală. Tot atunci. Transilvania. Astfel. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). Spre sfârşitul vieţii sale.

sudul Ucrainei şi al Rusiei. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. de exemplu. În a doua jumătate a secolului XVII. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. mai ales conflictul cu habsburgii. Palestina. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. dintre anii 1594-1606. al situaţiei deosebite al unor occidentali. acte sultanale etc. în contextul înfruntării cu habsburgii. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. la o dată ce nu poate fi precizată. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Între acestea. ca de exemplu anexarea Podoliei. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. Iordania. cuprinzând. 167 .înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. precum şi Africa de Nord. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. parţial Iranul. Spania şi papalitatea. consfinţite prin tratate. ţările române. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. întregul spaţiu balcanic. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. devenită raia. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. poate fi amintită de exemplu. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. din Egipt până în Tunis. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. Irakul. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. inclusiv Crimeea. în primul rând în spaţiul european. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Asia Mică. Astfel. Siria. în anul 1676. începea declinul otoman. a creştinilor. La moartea sa. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. În ultimele decenii ale secolului XVI. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia.

la nivel continental. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. Cel de-al doilea asediu al Vienei. 6. deci a unei supremaţii politice.În acest context. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. de exemplu.6. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. cât şi de raporturile dintre statele europene. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. respectiv pe papalitate. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Franţa se temea să nu 168 . relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. Contrareforma. continuând şi la începutul celui următor. acţionând şi ca un instrument al acesteia. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Astfel. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. cât şi reluarea mai vechii direcţii. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. într-un fel sau altul. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. cel mai important conflict internaţional. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică.

fie prinsă între doi duşmani puternici. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. precum Ian Amos Comenskky. formată din nobili şi orăşeni cehi. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. 169 . Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Din această pricină. o provincie din apusul Germaniei. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. perioada daneză (1625-1629). În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. în sud Spania. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. iar la răsărit imperiul. deci şeful principilor protestanţi din Germania. perioada suedeză (1629-1635). Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. În anul următor. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Comenius. în special pământuri. printre care se găsea şi Cehia. la Muntele Alb (1629). Cehia a devenit o simplă provincie germană. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Armata împăratului. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. a înfrânt pe cehi lângă Praga.

. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. dar şi politician ambiţios. El a reuşit în urma unor lupte navale. A intervenit în ajutorul cehilor. Au reintrat în război şi suedezii. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. în Ţările de Jos. anume trecerea. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena.După aceasta. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. foarte bun militar. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). dar mai ales pe uscat. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. principele protestant al Transilvaniei. 170 . Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Franţei alăturându-i-se Olanda. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. inclusiv titlul de rege al Ungariei. invadat vremelnic de trupe spaniole. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Astfel. alungând de acolo pe principele elector. pe valea Rinului. Transilvania.. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Intervenţia Franţei. conflictul s-a extins. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. deocamdată timidă. în Europa ooccidentală şi centrală. în Bavaria. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. în ajutorul căruia. Boemia etc.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii.

Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). precum şi problema unei viitoare hărţi politice. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). 171 . deci limitate. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. a învingătorilor. Se punea astfel capăt practic politicii. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. eius religio”. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. prin achiziţii teritoriale. evident în favoarea. practic independente. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Astfel. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. de o dietă imperială. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. respectiv 24 octombrie 1648. catolică şi calvină. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. în lumea germană a casei de Austria.

a relaţiilor dintre state. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale.1. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. Pe de altă parte. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. precum suveranitatea statelor. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. În sfârşit. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. egalitatea lor juridică etc. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. după 1660. 7. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. Franţa a devenit prima putere continentală. 172 . Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. Între altele. chiar în această formă. În rândurile credincioşilor. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. cel puţin pentru o vreme. de aceea..În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. Biserica şi viaţa religioasă 7. Pentru asigurarea mântuirii.

care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. adoptaţi ca patroni de către confrerii. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. ţinerea postului în perioadele prescrise. iar nu pe conţinutul credinţei. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. exemplelor extrase din biblie. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. Se multiplică bisericile parohiale. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. construite sau împodobite de membrii confreriilor. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. împărtăşania cu ocazia Paştelui. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. De asemenea. favorizată de folosirea geamurilor transparente. spovedania o dată pe an. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». iar pe de altă parte datorită predicilor. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Pentru aceasta. generozitatea manifestată prin danii. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. « fiul credincios al bisericii ». imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. sau a bibliilor ilustrate. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. De asemenea. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. În secolul al XV-lea. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală.

astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. devenite. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. apar şi se impun noi obiecte liturgice. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. prin perfecţionarea de sine. statutul aparte al preotului. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). De asemenea. ci pe acţiunea individuală. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Pe de altă parte. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. separat de masa credincioşilor. inspirat. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). prin imitarea lui Christos. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. din secolul al XV-lea. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. cunoscută sub numele de Devotio moderna. datorită acestei concepţii. se pare. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. Această doctrină justifica.constată sporirea rolului muzicii religioase. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. pe care o poate acorda sau refuza. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. preotul este figura cheie a mântuirii. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. în episcopatul de Cambrai. printre altele. pietatea să devină ceva mai interiorizată. precum cultul Eucharistiei. la care se poate ajunge prin 174 . XI-XII). prin experienţa extazului). exprimată în special prin răspândirea orgilor.

întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. a fost cea mai tipărită carte. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. 1380-1471). după invenţia lui Gutenberg. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. cum au fost numiţi aceştia. De aceea. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. prin analiza de sine. acestea frapau 175 . fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. este sentimentul tragic al morţii. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. după Biblie. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. cum li se cerea în secolele anterioare. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Acesta scrie Urmarea lui Christos. legată de interiorizarea trăirilor religioase. Devotio moderna. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Fraţii vieţii în comun.contemplare perpetuă. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. prin examenul de conştiinţă. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. probabil. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. şi care. Imagini difuzate prin xilografie.

când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. preot. În acţiunile sale. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. Prinţul Negru. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). Reflexia personală. aflată sub influenţa Franţei. şi nu doar unui vicar unic. născut în Yorkshire spre 1330. regina Joan de Kent. averile ei să fie considerate doar posesii. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. laici şi clerici. De altfel. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. pe care o ataca în tratatele sale. duce de Lancaster. precum regele Eduard al III-lea. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. orice obicei. 1330-1384). Prin extensie. cu care Anglia era în război. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. John de Gand. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. alături de unii colaboratori. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. Despre stăpânirea civilă. astfel că. Wycliff a contestat rolul 176 . Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. profesor la Oxford. putea însă scăpa controlului autorităţilor. între care Despre stăpânirea divină.

numiţi apoi lollarzi. De asemenea. ordinele cerşetoare care au decăzut. După moartea sa. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. în 1381. el atacă în mod deschis rolul preoţilor.penitenţelor şi pelerinajelor. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. Ideile lui Wycliff. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. în parte. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. însă. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. instruirea poporului. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. care trecea drept un discipol al lui. care l-au influenţat pe Ian Hus. practica indulgenţelor. datorită protecţiei de care se mai bucura. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. astfel. în operele lui se găseşte ideea predestinării. care. Wycliff a fost condamnat ca eretic. în 1384. El ca persoană nu a avut însă de suferit. şi nu prin propriile merite. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. De asemenea. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. ceea ce explică. dar şi sociale dintre oameni. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. rectorul Universităţii din Praga. şi şi-a sfârşit zilele în pace. Pentru punerea în practică a ideilor sale. nobil atunci cine era?). nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. după 1400. 177 .

care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. Adunarea îi era însă ostilă. pusă deja în practică. a studiat teologia. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Pe urmele lui Wycliff. i-a atras lui Hus simpatia populară.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. şi biserica din Cehia începe 178 . de asemenea. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. El critică. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . Un an mai târziu. În plan social. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. în care motivaţiile religioase. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Toate atacurile sunt respinse. O altă idee. văzute ca instrumente ale Imperiul german. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. idee ce va fi clar enunţată de Luther. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. În acest context. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. a devenit preot (la Capela Bethleem. transformate în adevărate războaie.

voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. statuate în Compactatele de la Iglau. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. Spre deosebire de utraquişti. o parte a husiţilor. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. curentele radicale au fost foarte variate.să îmbrace forme originale. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. numiţi şi taboriţi. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. numiţi şi calixtini (de la potir. În cele din urmă. încoronat între timp ca împărat. caliciu) sau utraquişti. dar treptat elementele de originalitate se resorb. slujba în limba cehă. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. Moderaţii. secularizarea bunurilor bisericii. În cele din urmă. Pe de altă parte. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Din punct de vedere religios. la transformarea totală a societăţii. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. reforma morală a clerului. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. excesele sociale ale taboriţilor. Acestea erau însă diferite. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). 179 . 1436. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. susţineau revendicări radicale. prelungirea stării de război. care pune capăt războiului devenit civil. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare.

de a stopa progresele noilor culte. consecinţe şi asupra catolicismului. temele macabre. 7. molimele. Există o serie de aspecte generale. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor.1.2.Nesiguranţa mântuirii.1. In general. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate.Factori religioşi şi intelectuali 1. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. prin ricoşeu.2. social-politic şi ideologic. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea. 7. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. dar dincolo de acestea. mai ales „Dansul macabru”. cu caracter religios. se face apel la o multitudine de factori. prin care.7. religios şi intelectual. foametea erau realităţi frecvente. într-o manieră „democratică”.1.2. economic şi social. acea reformatio in capite et in membris. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. sunt o prezenţă constantă 180 . Într-o lume în care războaiele. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. aparţinând diferitelor domenii. în secolul al XVI-lea. politic şi naţional. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. care îi antrenează pe toţi muritorii.

exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. dar care le aduceau beneficii materiale. ideea eliberării individului. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. In Occident. 2.în orizontul cultural al oamenilor medievali. În plan religios. acum se preconizează. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. cel puţin teoretic. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. care pun accentul pe om ca persoană. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. În pofida reformei gregoriene. al sfintelor moaşte. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. Activitatea de susţinători ai 181 . din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. 3. În acest sens. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. fie la o viaţă pasională. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. pelerinajele. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. sau la curţi ale principilor.

Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Evident. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. pe termen scurt. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. De asemenea. În aceste condiţii. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. De altfel. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. în mod poate greu de înţeles astăzi. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. în care căsătoriile se contractau devreme. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. consecinţe negative asupra Bisericii. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. 182 . care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. căci ele reprezentau. 4. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. în timpul pubertăţii. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului.

„contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. şi ca atare dobânda nu e permisă. mai ales cea funciară. în secolul al XV-lea. Factori politici 183 .2. De exemplu. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. bogăţia bisericii.1. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. prin „inventarea” Purgatoriului. angajată pe calea profitului de tip capitalist. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. intelectuale. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. În concluzie. în principal. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Pe de altă parte. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. ceea ce justifica acum contestarea lor.dar şi a operelor umaniştilor.1. dezvoltă exegeza filologică. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă.2. 7.2. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. preocupaţi de întoarcerea la surse. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. Aceştia. De exemplu.3. morale. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. mai ales din partea aristocraţiei. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. 7. al treilea loc destinat. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim.

În general însă. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. autoritatea exclusivă a Bibliei. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. 7.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. principate.2. Francisc I şi papă. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. şi universalismul Bisericii romane. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. ci în exterior. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. care evolua în direcţia naţională. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. doreau să elimine un centru concurent de putere. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. cantoane. care se prezenta ca un organism supranaţional. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). In alte condiţii. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. Statele pornite pe calea modernizării. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. Din aceste motive. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). la Roma. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. Cu excepţia Angliei. deschizând calea spre secularizare şi laicizare.2. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. promite să se 184 . în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică.

care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. după ediţia realizată de Erasmus. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. traduce în germană Noul Testament (1522). survenită în 1519. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. la dieta de la Worms. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe.călugărească dacă scapă). Frederic cel Înţelept. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. papa Leon al Xlea. în 1521. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. dar şi în constituirea limbii germane literare. dându-i garanţii ferme de securitate. dar Luther. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. şi în 1517. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. putând fi prins şi ucis de oricine. Pe drumul de întoarcere însă. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Acolo. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. şi dieta îl declară în afara legii. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. În 1515. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . Se declanşase conflictul deschis.

prin pacea de la Augsburg. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. pomeni. cumpărarea de indulgenţe. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. ceea ce. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. principatul. după aceea. Răscoala este înfrântă. a aceluia este şi religia). etc. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. întrucât credinciosul. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. a contribuit la întărirea şerbiei. Pe de altă parte. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. Au loc şi clarificări doctrinare. care în 1555 statua principiul cuius regio. eius religio( a cui este conducerea. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. redactează Confesiunea de la Augsburg. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. putea părăsi. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). De asemenea. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. care are acces la 186 . şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. În 1529.împărtăşească soarta lui Ian Hus. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. In 1526. pe termen lung. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. discipol apropiat al lui Luther. în anumite condiţii. în 1530 Melanchton.). pelerinaje.

nici liturghie. Ei nu sunt preoţi. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. în 1536. Reîntors în Franţa. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. şi care au ca principal rol predica. Pleacă la Strasbourg. datorită contactului său direct cu Biblia. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Născut într-o familie de jurişti. În viziunea sa. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. nici valabile. data reîntoarcerii la Geneva. Instituţiile religiei creştine.Biblia tradusă în limba sa. publicată prima dată în latină. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. În fond. 7. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală.2.3. numai prin credinţă. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. altar. care şi-a latinizat numele în Calvinus. unde redactează opera sa esenţială. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. sola fide. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. Calvin face studii de drept. este nevoit din nou să fugă. Cucerit de ideile lutherane. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. icoane. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. care nu se poate 187 . Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. singurele pomenite explicit în Evanghelii. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Serviciul religios este realizat de pastori. şi întrucât orice creştin este preot. greacă. unde rămâne până în 1541. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). în 1534. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Sub conducerea sa. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. numai prin Scriptură).

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

Prin disciplina sa riguroasă. după eşecul definitiv al cruciadelor. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. barnabiţii. somascii. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). În Spania. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. care dobândesc individualitate din 1619. din iniţiativa Angelei Merici. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. precum capucinii. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. preoţi care trăiau în comunitate. predicând. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. depun jurăminte. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. indiferent de confesiune. oferind învăţătură acestora. şi fusese recunoscut de papă în 1226. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. Astfel. Între aceştia s-au afirmat teatinii. în 1535. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. dar continuă să acţioneze printre laici. transformându-se apoi. la Roma. la Brescia. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. Din 1524. reformate sau nou înfiinţate. jucând rolul unor directori de conştiinţă. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. în ordin cerşetor). Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. pe vremea cruciadelor. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. organizarea cvasi-militară. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. franciscanii şi dominicanii. 192 . instrumente utile au fost ordinele religioase. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina.

Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. în mare. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. Chinei. mai accentuată în zonele reformate. Prin măsurile de reformă interioară. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei.4. vechiul limes roman. Japoniei. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. cu puţine schimbări.3. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. pe o linie care s-a observat că urmează. Pe termen lung. 193 . rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. considerat apostolul Indiei.5. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană.7. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. După Trento. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Bavaria. spaţiul scandinav). Spania).3. până astăzi. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Polonia). şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. 7. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier.

cantoanelor. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. în jumătatea 194 . care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. De asemenea. al lumii oraşelor state.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. la dezvoltarea capitalismului. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. cum ar fi Suedia. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. micilor principate. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. 7. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. dinamică. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. Marele Maestru teuton. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. contribuind. Prusia. ieşită din uniunea de la Kalmar.4. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. cum s-a întâmplat în Italia. ca în Anglia.

Prin reglementări specifice. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. În fapt. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. unii creştini au îmbrăţişat islamul. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. starea civilă a populaţiei etc. Astfel de cazuri au fost în Albania. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. când sultanii au devenit şi califi. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. Ortodoxia. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. probleme de educaţie. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. Între altele. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. Cu alte cuvinte. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. în secolul XVII. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. în părţi ale Asiei Mici. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. o serie de scutiri. Bosnia. în viaţa populaţiei ortodoxe. Destul de 195 . Ghenadios Scolarios. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. nu o dată brutale. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. fără însă a fi avut un caracter masiv. lui şi urmaşilor săi. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană.

Imediat după apariţia lor. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. respectiv un număr de ucrainieni. Bosnia. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. de mitropolitul Simion Ştefan. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. ca şi prin o serie de misionari. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. mitropolitul Sava Brancovici. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Alexandria sau Ierusalim care. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. în cazul Transilvaniei. de asemenea canonizat şi alţii. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. unde populaţia era predominant catolică. Astfel. de exemplu. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. respectiv unguri. între anii 1685-1688. În 1543. nestoriană şi monofizită. o parte din ortodoxii din Polonia. cât şi ale lui Calvin. a patriarhiilor slave din Balcani. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. înregistrându-se mai ales. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . de altfel. canonizat ulterior.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. mai cu seamă între saşi. numită şi greco-catolice în Transilvania. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest.

precum şi o serie de inovaţii. în biserica ortodoxă. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. adolescent. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. s-au ţinut la Costantinopol. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. 197 . în secolul al XVII-lea. al cărui fiu. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. mitropolitul Petru Movilă etc. respingând mai cu seamă idei calvinizante. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. treptat. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Astfel. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. patriarhul rus Nikon (1652-1658). însă pe termen lung. Kiev. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. La mijlocul secolului XVII. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. În secolul al XVII lea.

Nu lipsită de importanţă. ba dimpotrivă. 198 . adevărată şi eternă. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea.În Balcani. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. şi instituţia vizibilă. pieritoare. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . amestecată în treburile lumeşti. În plan spiritual. Întoarcerea spre sine. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu.1. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. devine tot mai importantă. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. între nenorocire şi fericire. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. Cultura 8. distincţia între biserica invizibilă. 8. Între suferinţă şi bucurie. De acum înainte. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. o anumită nelinişte.

în cazul aceloraşi persoane. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. chiar în trei. Ïn cazul jocului de şah. Astfel. regilor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. răspândită printre unii creştini. gesturi dezordonate şi reacţii violente. adesea prinţi sau capete încoronate. apoi. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. asociat de noi cu un comportament aristocratic. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor.În transformarea sensibilităţilor. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. din 1409. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. pricipilor. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. căutarea volupăţii celei mai carnale. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. mare mistic 199 . Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. De exemplu. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. aflăm de la cronicari că jucătorii. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. De exemplu. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. În viaţa religioasă. Henric Suso. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o.

răspândite mai ales în Italia. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. se pot combina sau opune unele altora. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. şi mai ales Dansul macabru. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. neintegrate. conform caracterizărilor psihologilor. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. din secolul al XIII-lea. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. fără a face distincţie de vârstă. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. în secolul al XV-lea. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. în cimitirul Inocenţilor din Paris. Desigur. Sentimentul morţii existase şi înainte. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii.german. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. stare socială sau profesională. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. autorul unor opere de mare elevaţie. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. a unor temeri ancestrale. memento mori fiind una din temele lor predilecte. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Aceste 200 . orizonturi total diferite pot coexista. de bună calitate. fără a apela la intermediari. a unor emoţii necontrolate. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. sex. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Forme de comportament şi de sensibilitate.

Rămas neterminat. este probabil efectul predicilor. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. şi adesea odios. al epidemiilor ce marchează epoca. romanul este continuat. În partea da doua a Romanului Trandafirului. meditaţiilor. câteva decenii mai târziu. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. personajul ambiguu din miturile multor popoare. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. de sorginte clericală. Această angoasă în faţa morţii. calamităţilor naturale. de Jean de Meung.teme inspiră şi lucrări literare. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. Acelaşi spirit nou. sau trucuri. dar mai ales cu umbrele sale. şi el iese de cele mai multe ori victorios. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. a cunoştinţelor epocii sale. Slăvirea femeii. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. caracteristică iubirii curteneşti. sau Romanul Vulpoiului. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . în care virtuţi şi vicii sunt personificate. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. alteori se distrug. este ilustrat de Romanul lui Renart. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. mai bine sau mai rău. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. prin care uneori se creează. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. destul de searbădă pe alocuri. părţi ale lumii. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. cu luminile. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. lumea e prezentată mult mai realist. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară.

Aceeaşi epocă. după cum am prezentat-o mai sus. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în 1321. De monarchia este un tratat de filosofie politică. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. De altfel. a nobililor şi a oamenilor bisericii. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. în pofida diferenţierilor dialectale certe.ticăloşiile sale. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Dacă lucrurile stau astfel. sau Reinecke. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Exilul i-a marcat puternic opera. se numără Dante Alighieri. Moare la Ravenna. 202 . independent de papalitate. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. în 1302. a studiat retorica şi medicina. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. false şi artificiale. întreaga societate umană. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. Partizan al supremaţiei pontificale. total devotaţi papei. tratat despre importanţa limbii italiene. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. nu îi datorează însă şi existenţa. la adresa iubirii curteneşti. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. atât de contradictorie. Dante este exilat din oraşul său. a participat la campanii militare. pe care el o consideră ca unitară. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu.

Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. alături de arta sa poetică desăvârşită. dar guvernat de liberul arbitru. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Mult mai medieval în concepţii. Se aseamănă astfel. mult mai frământată în cazul lui Villon. Licenţiat al Universităţii din Paris. este poetul francez François Villon. diată ironică în versuri. de care îl separă totuşi mentalitatea. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. căreia urmaşii. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. dedicată Beatricei Portinari. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. începând cu Boccacio. structurată în Infern. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. conferă perenitate operei sale. 1465). Guinizelli şi Cavalcanti. i-au adăugat epitetul de Divina. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. Marele Testament . şi opera sa poetică realizată în franceză. 203 . inclusiv papi. În Vita nuova. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. cu goliarzii. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. supus planului Providenţei Divine. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. Purgatoriu şi Paradis. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. din punct de vedere al biografiei. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. teologice. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia.

Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. umanist pasionat de manuscrisele antice. făuritor al măreţiei Romei. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. ce prevesteşte Renaşterea. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. Scrie opere în latină. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Cel mai erudit om al vremii sale. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. dar şi balade armonios integrate în întreg. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire.compus spre 1461. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. dedicat lui Scipio Africanul. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. spune el. dar poeziile sale i-au supravieţuit. e o femeie în carne şi oase. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană.. La 33 de ani. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. uneori 204 . Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. este opera sa capitală. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. lipsită de orice concreteţe. Animam cum corpore amavi. urma lui Villon se pierdea. precum poemul eroic Africa. Petrarca a reacţionat. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Istoria a reţinut operele sale în italiană. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului.

fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. uneori fericit. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». alteori tragic. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. spiritul. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. care poate înfrânge adversităţile. ci cel 205 . caracterizată. ci de cea a sufletului. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. fiind preluate din nuvele anterioare. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. Dar nu trebuie să uităm. autonomia omului. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. nu atât de nobleţea sângelui. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. bineînţeles. Desigur. sau chiar din povestiri de origine folclorică. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă.

chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Decameronul rămâne ca o operă vie. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. ajunge în slujba curţii engleze. lăcomie. Ca şi la Boccaccio. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. satira. pe care încep să o considere 206 . punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. depozitara unor idealuri valoroase. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Evul mediu. au început să fie depăşite de realităţi. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie.2. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Tot ca la modelul său italian. pare să fie conştient autorul. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. intitulat Troilus şi Cresida. Fiu al unui negustor de vinuri. şi ideile lui. dar care. ca şi unele din subiecte. pentru ipocrizie. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie.cultural. 8. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Geoffroy Chaucer (1340-1400). vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. ca şi tehnica sa literară. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. aplecarea spre cele lumeşti.

este cel de mişcare intelectuală. La origine. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. Într-o primă accepţie. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. apărut din secolul XIX. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. termenul vine din italianul umanisti. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. De asemenea. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad.2. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase.o perioadă întunecată. o epocă obscură şi barbară. Termenul a fost popularizat apoi. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. situată între evul mediu şi epoca modernă. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . Un alt înţeles. Uneori. sculptori şi arhitecţi. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». definite mai întâi în Italia. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. 1350-1620). 1550-1567. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. inclusiv cele ale creştinismului de început. conform expresiei lui Peter Burke.1. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. caracterizat. o dată cu termenul propriu-zis. printr-un « mănunchi de schimbări ». de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). In cele ce urmează. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. 8. termenul de Renaştere a început. Vieţile celor mai de seamă pictori. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. în secolul al XIX-lea. eventual pe cei ce predau aceste discipline. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. din secolul al XIX-lea. readusă la puritatea din perioada clasică.

Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. prin compararea diferitelor variante. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. unele reguli privind editarea manuscriselor. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. în preajma cuceririi Constantinopolului. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. 1520. după expresia lui Poggio Bracciolini. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. greaca. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. De aceea. care. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. neobosit căutător al acestora. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care.italiene. cardinalul Bessarion. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). devenită textul oficial folosit de biserica catolică. şi în special la Florenţa. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. Sub patronajul familiei Medici. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. a fost donată Veneţiei în 1468. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. deoarece se constată. au fost stabilite. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original.

nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. 8. o vreme. Erasmus din Rotterdam. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. de aceeaşi părere cu reformaţii. Spre deosebire însă de aceştia. în primul rând. dar fără medierea obligatorie a bisericii. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. de asemenea. fiind. Dimpotrivă. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. A întreprins numeroase călătorii. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul.ideilor. nu au dorit. purificarea sa de adaosurile medievale. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. umaniştii. Anglia. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. Umanism şi creştinism Umanismul. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. Astfel. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. există şi un curent neoaristotelician. Doreau. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. în Franţa. în marea lor majoritate. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. artizan al destinului său: „tu omule. Erasmus a devenit. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. care l-au adus în contact cu 209 . în calitatea sa de mişcare complexă. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. Intelectualii umanişti.2. la rândul său. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536).2. Italia. preot. În afara neoplatonismului. de Pietro Pomponazzi (14621525). în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. În relaţia omului cu Dumnezeu. să renunţe la creştinism.

dimpotrivă. 8. Literele mobile. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ».3. Elogiul nebuniei. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. deja realizate din ceramică. Biblia cu 42 de rânduri. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. în 1455. Ungaria (Nicolaus Olahus). Franţa. De asemenea. Germania.personalităţile cele mai importante ale momentului. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. în Orient şi din lemn. între care literele mobile. Anglia. la Mainz. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. umaniştii circulau foarte mult. prin caracterul său elevat. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). în Europa. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . a Noului Testament. mult mai corectă decât Vulgata. cenacluri. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale.2. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Italia. ediţii de texte antice. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei.

De asemenea. într-un bun relativ accesibil. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Ulterior. Paris. Lyon. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. iar în secolului XVI. atât din punctul de vedere al formei literelor. jurişti. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). medici. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. precum cele « romane » sau cele « italice ». Din aceste motive. devenită uzată. Efectul este scăderea preţului cărţii. în 1575. devenit presă tipografică. pentru a realiza imprimarea propriuzisă.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. cum era manuscrisul medieval. etc. în contextul progresului alfabetizării. cererii de carte. ceea ce permite începutul democratizării culturii. profesori. care. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. transformarea ei dintr-un obiect de lux. De asemenea. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. clerici. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. se inventează noi caractere. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Succesul întreprinderii s-a datorat. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. 211 . Anvers. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. Basel. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. cât şi al punerii în pagină. pe de o parte. (La Anvers. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită.

Acest schimb este facilitat. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. într-o epocă în care Biserica. un secol înaintea sa. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. multe creaţii medievale sunt anonime. la importanţa ataşată autorului. În plan cultural. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. De altfel. ca atare. ci fidelitatea faţă de model.). majoritare până atunci. etc. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. 77% au fost scrise în latină. De acum înainte. apare un nou tip de cititor. impune cenzura operelor tipărite. de a elabora noi idei şi ipoteze. în încercarea de a 212 . socialeconomice. politice. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. devenit şi o afacere profitabilă. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. tiparul. prin folosirea preponderentă a limbii latine. nu creaţia originală era valorizată. atacată de reformatori. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. în primele decenii de după apariţia tiparului. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. între autor şi operă. şi nu autorul ei. în condiţiile în care. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. individual. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. care practică lectura în tăcere. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. religioase. 7% în italiană. 6% în germană. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. 5% în franceză. dar şi responsabil pentru ce a scris. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. beneficiar al operelor sale.

trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. prin fixarea ei riguroasă în scris. Prin accentul pus pe autor. care nu s-a mai transformat. în detrimentul aprofundării celor citite). constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. evoluţia latinei. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. preotului. ca limbă de comunicare internaţională. Dacă ne referim la tipar. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. forma ei definitivă este stabilită acum. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. de stabilire a regulilor. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. într-un fenomen de masă. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. Capete încoronate. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Apare treptat ideea de copy-right. călugărului. prin privilegii regale sau princiare editorilor. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. latina a devenit o limbă moartă. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. se opreşte. începe revoluţia în domeniul lecturii. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. fără medierea profesorului. timp de câteva secole. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. De asemenea. de care am mai vorbit. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare.stopa progresele contestării sale. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. prin difuzarea gramaticilor. principi. acordat iniţial.

iar pe de altă parte. În colegii. După manifestarea Reformei. Învăţământul dura şapte ani. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. îşi continuă existenţa. se adaugă până la 1500 încă 33. gramatică) înspre complex. Universitatea. Şi în spaţiul românesc. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. cu un indiscutabil prestigiu. atât în mediul protestant. (filosofie. instituţie specific medievală.activităţii oamenilor de cultură. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. scriere. Dar Universitatea. matematică). Mecenatul 214 . spre deosebire de facultăţi. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. centrate pe om. În acest din urmă caz. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. într-un secol şi jumătate. şi încă 15 până la 1550. care dublează. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. inspirat de vechea facultate de arte. logică. De exemplu. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. De aceea. tiparul este introdus în Franţa la 1470. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. întrucât aceasta relevă. începând de pe la 10-12 ani. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. a tipografilor. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. pe de o parte. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. cât şi în cel catolic. corespunzătoare vârstei. numărul mai vechilor întemeieri. a artiştilor. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. colegiile se vor multiplica. şi nu pe divinitate. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor.

Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. Nobilimea. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. fiu al lui Lorenzo de Medici. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. au fost comandate atâtea opere de artă. De asemenea. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. să-i plătească şi să-i întreţină. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. dar atrag şi creatori italieni. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . şi al lui Rafael. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. începând cu biserica. care să le ofere comenzi pentru operele lor. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. după ce. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). rămasă principalul patron al artiştilor plastici. De altfel. se zice. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă.

Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. « Sedentarizarea » nobililor. Astfel. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. ci evoluează. Acesea din urmă nu dispar. Apariţia genului picturii de şevalet. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. având în acelaşi timp şi rol practic. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. la Florenţa. în care principalele elemente decorative. germane. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. flamande. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. Din secolul al XV-lea. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. devenită mai funcţională. a redus dimensiunile operelor de artă. existând şi o serie de factori materiali. mai cofortabilă şi mai luxoasă. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. erau tapiseriile. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. pentru a consuma la faţa locului produsele. spre deosebire de perioada anterioară. dezvoltat în oraşele italiene. de protecţie împotriva frigului. dar şi a literaţilor şi filosofilor. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. Individual. dar şi în cadrul corporaţiilor. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor.

fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia.2. 8. în Renaştere. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. cum ar fi farfuriile. plăcile de faianţă. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. care reprezintă produse de export deosebit de căutate.4. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. 217 . ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. elementele folosite la construcţia sobelor. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. nu un simplu membru al unei bresle anonime. a propriei valori a creatorului.Sixtine). inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. specificului personalităţii sale. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. aceste obiecte de mici dimesiuni. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. cănile. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei.2. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Desigur. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. concepţia aceasta se schimbă. importanţei originalităţii. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. care făcea parte dintr-o breaslă. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. 8.5. care acum e o individualitate. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. accentul pus pe om.

de unde şi numele de “gotic”. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit).3. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. mai interiorizată. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ».1. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. ci promovând un nou tip de pietate. titanul. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule.-nou raport între om şi divinitate. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . 218 . în sens peiorativ. -individualismul. ceea ce conduce la o creştere a specializării. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. Renaşterea artistică şi literară 8. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. de barbar. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. care decurge din conştiinţa valorii omului. 8.3. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. -natura ca sursă de inspiraţie. -bucuria de a trăi. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. prin încrederea în om şi în forţele sale. Ca şi umaniştii. în general. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . ca şi trupul omenesc.

Şi în plan artistic. şi al sculpturilor ecvestre. Ca materiale. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. pentru a ilustra simetria perfectă. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. dar continuă să domine temele religioase creştine. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. întruchipare a forţei şi frumuseţii. 219 . se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. De aceea. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. I). se foloseşte tot mai mult şi bronzul. prin care iluzia spaţiului. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. începutul săpăturilor arheologice. De exemplu. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. neglijat în perioada anterioară. utilizate pe tot parcursul evului mediu. în jur de 100 au teme legate de creştinism. mai întâi masculin. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. sunt preluate teme mitologice. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. Tot de la antici era preluat genul portretului. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. extrem de valorizată. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. în acest domeniu. Fie că e vorba de pictură. în afară de piatră şi marmură. la Boticelli. din circa 150 de tablouri. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. Pe de altă parte însă. Pe de altă parte. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. sculptură sau arhitectură.

linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. de pe domeniul rural. fresca). din Franţa. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). lucarne sub acoperiş. Acesta. teme. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic).). edificii publice sau clădiri particulare. si insistau pe armonia proporţiilor. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. Continuă să se construiască şi castele. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara.3. Arhitectura În arhitectură. ferestre înalte. variaţii de tonuri. lasă locul vilei urbane. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. mai propice locuirii şi mai elegantă. De asemenea. mai clasicist (faţade plate. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul.2. compoziţii renascentiste. dincolo de consecinţele sale reprobabile. deoarece se puteau rula. Castelul de tip feudal. pilaştri. însă în noul stil. 220 . Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. frize). etc. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. corintic). al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). 8. succesiune strictă a celor trei ordine antice. după începutul războaielor italiene. erau realizate la scară umană. doric. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri.

Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune.3. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. aici s-au definit. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor.8. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Leonardo da Vinci. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. De exemplu. la sfârşitul secolului. de adâncime în interiorul compoziţiei. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. etc). dintre care prima. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. în secolul al XV-lea. există şi diferenţe. au inovat mai mult. realizarea camerelor obscure. parţial contopite cu fundalul. variante locale.3. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Leonardo da Vinci (1452-1519). în ordine cronologică şi a importanţei. Războaiele italiene. De asemenea. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. redă contururi vaporoase. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). izgonirea Medicilor. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. Rafael Sanzio (1483-1520). Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. la plecarea multor artişti către ale spaţii. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Boticelli (1445-1510). Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. pictori flamanzi. a fost cea florentină. trăsături esenţiale ale artei. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. 221 . prin sfumato. Donato Bramante. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli.

Michelangelo s-a format la Florenţa. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos.La Veneţia. S-a afirmat la început ca sculptor.4. În tot acest timp. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. din familia Medici. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. sculptor . cea bizantină. poet. 1489-1534). unde realizează noua sacristie San Lorenzo. În Germania. creaţii precum Pieta. în secolul al XV-lea. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. Redevenit pictor. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. În Spania. impresionante prin modernitatea lor. precum Milano. David. Aurorei şi Crepusculului. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. aducându-i celebritatea. Papa Iuliu al II-lea. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. în altarul Capelei Sixtine. în spiritul propagat de Contrareformă. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. e rechemat la Roma. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. Padova. (După lucrări la Florenţa. 8. Hans Holbein (1497-1543). destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Ghirlandaio. dar mai ales ca gravor. între care rămâne importantă. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. arta este marcată de multiple influenţe. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. arhitect. unde se afirmă Corregio (cca. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). pictor. Sculptura 222 . ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. răscruce de drumuri comerciale. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). de asemenea. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Parma.3.

ca şi la antici. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. 8. este mai aproape de divin.5. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. Lorenzo Ghiberti (13781455). limba italiană 223 . etc. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. a operelor lui Homer. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. cât prin operele de orfevrărie. Renaşterea literară. Frunuseţea înseamnă armonie. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. de a se autodepăşi. Filippo Brunelleschi (1377-1466). în operele lor. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. ca şi cea artistică. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. în traduceri latine. rondel. începe mai de timpuriu în Italia. tragedia). echilibrat. şi astfel ceea ce este armonios.3. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. istoriografia. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. în general. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. într-un anumit fel. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. romanul alegoric. operele dramatice (comedia. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. Pe de altă parte. La începuturile Renaşterii. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. operă care a creat. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Donatello (1386-1466). unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Dante Alighieri (1265-1321).În sculptură.

dar şi în urma evoluţiilor interne. la începuturile Renaşterii literare. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. manual de teorie şi practică politică. autor al Decameronului. Unii dintre aceşti poeţi. În Franţa. de asemenea. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. în Iubirile. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele.literară. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. Giovanni Boccacio (1313-1375). caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). covins că natura umană e în esenţă rea. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. 224 . sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. la rândul lor modele pentru urmaşi. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Autorul unor interesante Istorii florentine. Nicolo Machiavelli (1469-1527). poet sensibil. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). secretar al republicii florentine. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. de umorul adesea grosier. cruciadele). este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. şi cu o teribilă poftă de mâncare. dar justificate de raţiunea de stat. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. pe care le tratează însă în forme noi. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Lucrările lui François Rabelais (c. Pesimist. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic.1490-1533). Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. şi au creat opere viabile. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Gargantua.

englezul William Shakespeare (1564-1616). militare şi economice spaniole. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. ulterior. Este perioada supremaţiei politice. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. În Spania. Antoniu şi Cleopatra. În afara pieselor de teatru. regretul în faţa trecerii timpului. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Prin intreaga sa creaţie. probabil. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Romeo şi Julieta. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Hamlet. Furtuna.În Anglia. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Regele Lear. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. numele ei să devină un substantiv comun. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Thomas Morus (1477-1535). şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. 225 . şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne.

în De revolutionibus orbium caelestium. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea.3. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. 8. Evul mediu cavaleresc. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. Puritatea morală. şi i-a luat locul o societate modernă. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. a dispărut o dată pentru totdeauna. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Înfrângerea sa finală. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. idealizat.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Dar cercetările astronomice au continuat. probabil. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. din 1543. Aceastea nu au reuşit în totalitate. că Soarele. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Johannes Kepler 226 . autor de nuvele. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. autor a peste 2000 de piese. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. Acesta susţinea. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului.5. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. nu pământul.

Palestrina. şi că soarele se află nu în centrul. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. literar. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. chanson în Franţa. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. mai puţin 227 . critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). 8. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Concluzii Apărută în Italia. interzise până atunci de Biserică. Muzica religioasă. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. Andreas Vesalius (1514-1554). Clement Jannequin.7. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). ştiinţific. conducând la mutaţii în plan artistic. etc. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale.3. astronom german. dar şi comportamental. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. În trigonometrie. datorită observaţiilor proprii. cum se credea până atunci. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.) 8. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. cunoscut ca Regiomontanus. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.3. nu circulare. care evoluează şi ea.(1571-1630). a putut avansa. adesea datorită reformei. Astfel. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. începe să lase loc şi muzicii profane.6. datorită disecţiilor. liedul şi cântecul coral în Imperiu.

Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.000 pagini şi 10. În continuare. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii.1. cuprinzând circa 20. în diversele ei forme de manifestare. Ceaslovul etc. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului.receptive la noile tendinţe. în douăsprezece volume. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.000 de abecedare. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre.4. ştiinţific. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. respectiv redactarea unor 228 . invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. respectiv Faptele apostolilor. Odată cu secolul al XVI-lea. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. cât şi altele de istorie universală. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. predominantă fiind oralitatea. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.000 de ilustraţii.4. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Astfel. 8. cu un important decalaj temporal). au fost grupate la un loc. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu.

cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. fie pentru necesităţile cultului. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. Pe lângă aceasta. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. A avut o activitate culturală deosebită. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. sub titlul de Domostroi. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). Moscova etc. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. De fapt. precum şi un personal didactic temeinic pregătit.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. în condiţii complexe. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc.

Se ştie că în evul mediu biserica. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Totuşi. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. În cursul cuceririi. Cultura popoarelor sud-est europene sec. ca şi mai târziu. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. cu precădere în arhitectură. mai cu seamă destinate scopurilor militare. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. cu bază octogonală.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Multe dintre acestea. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu.2. Ori în o serie de zone. s-a creat un nou stil. 8. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. atât în domeniul edificiilor bisericeşti.4. au avut loc o serie de distrugeri. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. timidă şi sinuoasă. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. cât şi al unor construcţii laice. inclusiv cele de la muntele Athos. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. În secolul al XVI-lea în artă. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul.

părintele „renaşterii bulgare”. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Manifestările culturale au fost în general modeste. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Practic. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. 231 . ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. în domeniul artelor. ce a avut un periplu pe la Târnovo. producţia originală fiind foarte modestă. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. mai cu seamă în aşezămintele monahale. precum şi unele biserici din Sofia. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Cărturarii erau mai ales clerici. Plovdiv. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Târnovo. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Constantinopol. cât şi în limba vorbită de popor. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Acolo. slavona.

au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. relativ numeroase. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Începând cu Primoz Trubar. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. Astfel. croaţi. de către autori croaţi şi sloveni. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. amândoi raguzani. iar mai târziu a reformei. Pribojevici. atât din rândurile populaţiei slave. macedoneni etc. în Istria. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. uneori pe bază de documente.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. J. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Orbini. O figură aparte. Astfel. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. clerici. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în oraşele Dalmaţiei. precursor al iugoslovenismului. în care era larg răspândită şi limba latină.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. traducător al Bibliei în limba populară. M. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. cât şi a italienilor. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 .

Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. astronom. matematician. mai ales în mediul urban. lirice sau epice. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. 233 . Imediat după cucerire. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. Milesevo. unde se predau dreptul musulman. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. manifestările au fost modeste. precum cel denumit al lui Brancovici. arareori artiştii se apropiau de realităţi. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. ciclul despre Marco Cralievici etc. multe din acestea având şi un rol cultural. În zona dalmatină. precum Ohrida. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. matematică etc. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. Alături de ortodoxi. respectiv culegeri de texte. unde se transcriau manuscrise. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale.. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. Predomina tradiţionalismul. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. mai ales la Ragusa. cele mai multe cu conţinut religios. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. În spaţiul stăpânit de otomani. Peci. geamii. dar şi cu caracter literar şi artistic. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. autori anonimi creând proverbe. mai ales la Ohrida şi Peci. În domeniul artelor. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. dramatice etc. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr.Roger Boscovici. în special despre Mihai Viteazul. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. hamame etc. limbile orientale. fizician şi filosof. majoritatea religioase. Gundulici. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine.

într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. Acolo era un învăţământ elementar religios. au funcţionat acolo atât medrese. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. prima apariţie în limba albaneză. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Astfel. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. Totuşi. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . medrese. o carte de rugăciuni: Beshari. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. funcţionau pe lângă moschei. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. de pe poziţii catolice. de exemplu. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. ştiinţa şi arta turcească. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. În Capitală exista o şcoală superioară.4. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. în secolul al XVI lea. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. şcoli de tip primar.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. respectiv italiană.4. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. Gjon Buzuku a publicat. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Astfel. De fapt. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. pentru băieţi. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. şcoli confesionale musulmane.

marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. imnuri. ce a fost cultivat. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul.Ştiinţei. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. au ocrotit cultura. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. matematici. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. multe cu încărcătură mistică etc. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. recent descoperită de Columb. I s-au adăugat şi alţii. original. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. Un domeniu aparte. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. în epoca clasică. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. precum medicină. cu creaţii epice. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. O serie de sultani. 235 . urmaţi de viziri şi mari demnitari. gustul pentru frumos. promovând totodată ca mecenaţi. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. a fost cel al geografiei istorice. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. Golful Persic. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. Astfel. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). spaţiul pontic etc. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Astfel. În secolul al XVI lea. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. creatori de cultură. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative.

urmându-se o tradiţie orientală. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. moschea Suleymanie etc. poduri etc. nu şi în cel european renascentist. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. mausolee. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. excepţie făcând Moschea Albastră. supranumit Michelangelo al Turciei. A mai lăsat urmaşilor medrese. pe lângă cea românească. precum Moscheea lui Selim I. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. a fost cultivată deosebit astronomia. a fost înfiinţat un observator astronomic. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. baraje şi apeducte. moschea Seyhzade. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane.astronomie etc. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. a devenit arhitect. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. pentru miniaturistică de tot felul. În 1575. monumente unice în lumea islamică. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. Bibliografie 236 . Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. În spaţiul cultural constantinopolitan. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului.. fost o vreme ienicer. în capitală. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Astfel de exemplu.. pentru gravurile în metal etc. spitale.

1620-1740.. Michel. Leo. 1995 Universitatea Spiru Haret.I: Europa apuseană. 2002 Manolescu. Bucureşti. Danielle şi Vadime. Le XVIe et XVIIe siècles. Editura Meridiane. Civilizaţia japoneză. Sinteze. Radu (coord. 2006. Radu (coord. Bucureşti. Molinier. Bucureşti. 1492-1620. C. 2003 Sinteze şi monografii 1. 2002 Elisseeff. Bucureşti. Istoria Indiei. Paris.). Paris. Istoria medie universală.Manuale Bercé. Editura Lucman. Frobenius. Ellipses. Paul. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Între China şi Pacific. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Histoire moderne. R. 2002 Cros. Corint. Danielle. Civilizaţiile extra-europene Boivin. 1992 Muchembled. Învăţământ la distanţă. Bréal.). Bucureşti. Istoria evului mediu. Michel. Cultura Africii. Vol. L’Europe au XVIe siècle. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Sedes. Péronnet. Le XVIIe siècle. Robert (coord. 1982 237 . Hachette. 1992 Cassan. Paris. Bucureşti. Bucureşti. Michel. Péronnet. Hachette. Manolescu.). Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Bucureşti. Corint. Editura Fundaţiei România de Mâine. Civilizatiile amerindiene. 1993. Michel. Meridiane. 1980. Istoria Asiei. Istoria Japoniei. Yves-Marie. Corint. Bucureşti. 1996. Paris. Elisseeff. părţile I-II. Anul I. Vasile. Le XVIe siècle. Alain. 2003 Cristian.

Iaşi. Bucureşti. 1995. Bucureşti. Meridiane. Anne.1989. Bartolomé. 2002. Istoria vieţii private. Ţvetan. Aztecii. Bernard. Bennassar. Bucureşti. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Civilizatia chineza. Humanitas. Lumea chineză. Jocurile schimbului. Soustelle. Bucureşti. 1999 Berence. Meridiane.1995 Lombard. Fernand. Bennassar. Islamul şi civilizaţia sa. Bucureşti. vol. Renaşterea europeană.. Descoperitorii. Renaşterea. Gendrop. Meridiane. Meridiane. Civilizatiile africane. Braudel. Bucureşti. Hachette. Renaşterea italiană. Fernand. Fernand.. Paris.Gernet. Bucureşti. Corint. Timpul lumii. Fernand. 6 vol. Braudel.3-4. 1977 Aries. 1994 2. Meridiane. Jean. Meridiane. Armand Colin.. Institutul European. Cucerirea Americii. Centru şi periferii. Jacques. 2 vol. Meridiane. Bucuresti. Civilizaţiile precolumbiene. Jacquart. Bucureşti. 2003 Todorov. Peter. Marcel. Henri. Perry. Bucureşti. 2004 238 . 1998. Istoria arabilor. Bucureşti. 2003 Miquel. Bucureşti. Lee A.1985-1986. vol. Ed.. Denise. Incaşii. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti.1985. Philippe. Dominique. 2002 Stamm. Pre-columbian America. Aztecii. China imperiala. Mayaşii. 1969 Boorstin. 1974 Simoni Abbot. Burke. M.. I-II. Corint.1984. Le temps de l’Espagne.). Corint. Duby. Burke. 1996 Braudel. 1979 Sourdel. 2001 Lehmann. Bucureşti. Fred. 2 vol. Le 16e siècle. Bucureşti. Paul. Braudel. Paris.. Problema Celuilalt. Lineages of the Absolutist State. 1985 Granet. Daniel. Jacques. All. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Favre. London. Bartolomé. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. XVIe-XVIIe siècle. André. Vincent. Henri. Georges (coord. 1994 Parsons. Peter. Iaşi. 2 vol.

Paul. Bucureşti.. de la Alexandru Macedon la Magellan. Bucureşti. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Bucureşti. Editions Complexe. Robert. Bucureşti. Paris. Artemis. All. Stewart. 1964 Geiss. Bucureşti. Pierre. Le monde de Jean Calvin. Ganshof. Marile descoperiri geografice. 2002 Favier. Corint. 1971 Hale. Paris. Bucureşti. Carol Quintul: suveran.). Paris. Bucureşti. All. Bucureşti. S. 2003 Kilsby. dinast şi apărător al credinţei. Bucureşti. Cornelia. All. 1998. La société de cour. 1998. 1999. 1961 MacDonald. Pierre. 1985. Europe in the Fourteenth. Le Moyen Âge. L’Aventure de la Reforme. London. 1968 Elias. John. McLuhan. Delumeau. Immanuel. 1973. Norbert. Bucuresti. Histoire des relations internationales. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. PUF. un destin. 1977 Dickens. Seuil. Teora.. Histoire générale du Protestantisme. Bucuresti. Paris. Seuil.G. Histoire de la pensée européenne. Prentice Hall International. Bucureşti. A. 1969 Comorovski. Des humanistes aux hommes de science. A.. Paris. 2002 Febvre. XVIe et XVIIe siècles. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Ed. Jill. Jean. 1995. 2 vol. Paris. Ed. Civilizaţia Renaşterii. Jean. Jean. 239 . Leonard. 2003 Ginzburg. Corint. Emile. Lucien. Histoire de l’Europe. 1500-1558. 2001. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Brânza şi viermii. Faure. S. Martin Luther. Paris. Hachette. 1991 Chaunu. Marshall. Lebrun. Galaxia Guttenberg. François. 200 Favier. 1972 Delumeau. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Renasterea. Paris. Epoca marilor descoperiri geografice.Carpentier.. London. Paris. Jean. Goldenberg. tome premier. The Counter Reformation. Meridiane. Jean. Perrin. Fifteenth and Sixteenth Centuries. The Age of Humanism and Reformation. Aur şi mirodenii. Belu. Naşterea omului de afaceri în evul mediu.. 1992 Chaunu.G. Thames and Hudson. Naissance et affirmation de la Reforme. 1973 Dickens. Carlo. Spania: mărire şi decădere. Artemis. Flammarion. 1975 Mandrou. François (dir. 1474-1643.

All. Keith. Reforma catolică şi contrareforma. 1999. Robert. Bernard. Imperiul mongol şi Gingis Han. Bucureşti. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Pierre. 2005. de. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Guillemain. O istorie a ideilor occidentale. 1550-1650. 2005 Oliveira Marques. Univers. Paris. Paris. 2001. vol. Randell. 2001. 1931 Rady. Bucureşti. Rabreau. Corint. Istoria Portugaliei. Aventura gândirii europene. Bucureşti. Arc. Marcel. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Keith. All. Morineau. Martin. Histoire de l’art Flammarion. Luce. Bucureşti. Editura Enciclopedică. Iaşi. 2000 Muchembled. vol. 2004 Nicoară. Le monde et son histoire. Univers Enciclopedic. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Keith. D’Otton le Grand à Charles Quint. Le Saint Empire romain germanique. Suzanne. Andrei. Cluj-Napoca. Chişinău. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Roland. 2005 Skinner. 1996 Oţetea. Cartier. Randell. Luther şi Reforma în Germania. Jean. All. II. Favier. Henri. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Flammarion. Paris. Bucureşti. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 2000 Riché. Politică şi politeţe în Franţa. Quentin. Institutul European. Franţa: renaştere. Rapp. H. Bucuresti. Edouard. Librairie Félix Alcan. religie şi refacere: 1494-1610. Venard. Perroy. Rady. Randell. Istoria Universală Larousse. 2. Jaqueline. All. Louis. 2001. Mousnier.Mignot. 1989 Pirenne. Pietri. Randell. Tallandier. Keith. Bucureşti. 2001. Claude. 2000. Bucureşti. Bucureşti. Francis. Randell. Pillorget. 1968. La fin du Moyen Âge. 240 . Daniel. Keith. Simona. Martin. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti. 2008 Russ. Paris. A. Handelsman. Renaudet. 1994. 2006 Roux. All. Jean-Paul. 1996. Chişinău. Societatea rafiinată. Michel. Accent. Augustin. O istorie a secularizării. Jean Calvin şi Reforma târzie. Bucureşti. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Marc. Bucureşti. All. 1517-1555. XIV-XVIII). Halphen. Machiavelli.

Bucureşti. Istoria Imperiului Otoman. 1997. 2004 Chirtoagă. Weber. Mustafa Ali. vol. Ileana. Turcii-otomani. 1961. Tamara. Cluj-Napoca. Bucuresti. 1610-1661. Jelavich. Suedia şi zona baltică. 2000 Mantran. Brăila. 241 . Bizanţ după Bizanţ. Meridiane. Bucureşti. Vechea Rusie. Barbara. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Sistemul mondial modern. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Bucureşti. 1994 Wilkinson. 1978. 1996. 2004 Ciachir. Iorga. Max. Imperiul otoman. Aurel. Istoria turcilor. Odorheiul Secuiesc. 1971. Istoria slavilor. II. Anastasia. 1300-1600. Meridiane. Bucureşti. Xxx Istoria bisericească universală. Robert. Istoria Ungariei. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 1992. Ion. Kondratieva. Istoria artei europene. Elisabeta I: religia şi politica externă. All. Nicolae. Biserica ortodoxă ieri şi azi. I. Histoire de l’Autriche. Jacques. II. Bucureşti. Bucureşti. Richard. 1968 Wallerstein. 1996. 2001. All. Bucureşti. Meyendorf. 1956.1-2. Jean. All. Decei. Bucureşti. Maxim. André. 1997. Nicolae. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1993 Cândea. Manual pntru uzul studenţilor. Bucuresti. Vătăşianu. Istoria Imperiului Otoman. Gergely. vol. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Corint. Istoria Balcanilor. vol. Virgil. Bucureşti. 2001. 1976. Bucureşti. Iaşi. 1523-1721. Virgil. Bucureşti. Paris. vol. John. Andrina. Bucureşti. Arta Renaşterii. 2000. Soliman Magnificul. Teora. Franţa şi cardinalii.Stiles. Bucureşti. 3. Droz. Căzan. 1999. Bucureşti. Epoca clasică. 1998 Clot. Inalcik. Warren. Bucureşti. 1993. Raţiunea dominantă. Bucureşti. Immanuel. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. 1979. Halil. Mehmed.

1992. vol. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. vol. vol. Imperiul Otoman. Teodor. Bucureşti. 1992. Manual pentru seminariile teologice. Constantin. Dan. 2002. Bucureşti.Păcurariu. Preţul libertăţii. Panaite. Stiles. Bucureşti. Rămureanu. 1994. Bucureşti. Istoria bisericii ortodoxe române. Janos. Tenace. Pentru Institutele teologice. Zamfirescu. De la începuturi până în prezent. Piotr. 1998. Erich. I-II. Bucureşti. Şesan. tradiţii monastice. Ungaria. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. XV-XVII). Ioan. Zollner. Rămureanu. Bucureşti. Szavai. teologie. 1450-1700. Creştinismul bizantin. 1992. 1998. Pace. Bodogae. război şi comerţ în Islam. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. I. Istorie. Viorel. Bucureşti. Istoria Austriei. sociale şi religioase 2. 2005 Wandycz. Mircea. Istoria bisericească universală. Michelina. Bucureşti. 1997. Andrina. II (1054-1982). Milan. 1993. Ioan. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Bucureşti. Chişinău. Istoria bisericească universală. Cuprins Cuvânt înainte 1. Rezachevici. Introducere: structuri politice. Bucureşti. 1995.

Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6.America Precolumbiană 3. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Marile descoperiri geografice. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Începuturile expansiunii europene 4.

Cuprins 244 .9. Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful