Cultura Si Civilizatie in Evul Mediu - Ecaterina Lung

Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

Alte forme de organizare politică sunt principatele. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). dependente sau nu de o organizare politică superioară. de asemenea. cel puţin teoretică. organizate în bande de vânătoare. 1. Africa. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. cel puţin formală. Există. Asia. şi prin supunerea.formală. De exemplu. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. africană.). la populaţiile de vânători culegători . cu cele din vestul şi centrul continentului). americană. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. putem presupune că structura socială era una egalitară. a suveranităţii desăvârşite. în lumea asiatică. sociale şi de organizare familială. în general. Toată hrana 5 . 2. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. oraşe state. faţă de un imperiu sau un regat. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. consilii orăşeneşti. pe măsura organizării statului papal. Există. de diverse tipuri. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). în multe privinţe. O regăsim în lumea islamică. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. Cazuri de acest tip găsim în Europa. America centrală şi de sud. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. umma. caracterizate în general prin lipsa. etc.

Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. gen şi vârstă. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. ca la pigmei sau boşimani. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . în care producerea hranei. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. La eschimoşi. foarte importante sunt cele legate de vârstă. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. dar femeile participau. sau mai valorizată social.obţinută se împărţea. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. care presupun uneori iniţieri. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). rudenie. nu existau posibilităţi de stocare. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. prin vânătoare şi pescuit. cele mai multe însă fiind monogame. între toţi membrii grupului. fie prin creşterea animalelor. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. conform unor reguli clare. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. De asemenea. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. unele grupuri practicând poligamia. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. 6 . Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. probe dificile. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei.

Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. dar şi triburile Hopi şi Crow). cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. la foarte puţine societăţi. în unele insule din Pacific. social şi politic în societăţile tribale. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. (grupuri matriliniare). care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). sau mai mult pământ. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. de regulă. care se revendică de la un strămoş comun. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Ca şi vânătorii-culegători. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Exista însă şi poliandrie. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Adeseori. mai multe capete de animale aduse ca zestre. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. Aceste grupuri îşi socotesc. De asemenea. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. 7 . alcătuită din trei generaţii. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). de la o plantă sau un animal sacru. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. din punctul nostru de vedere. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. neamul. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului.

În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. care adesea tind să aibă caracter ereditar. statutul femeilor era mai înalt. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. În societăţile matriliniare.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. Natura economiei. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. ca de exemplu la irochezi. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. care. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). ele având un rol important în activitatea economică. practicau poliandria). La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. De asemenea. care erau strict subordonate bărbaţilor. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. de asemenea. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. şi anume cea între liberi şi 8 .

O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. pe de altă parte. spaţiul islamic. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. care caracterizează economia statelor. africane. au 9 . şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. pe de o parte. domesticirea unor animale variate. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. polineziene. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. mongoli. etc. Statele din Europa. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). ea fiind dominată economic. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Japonia. Practicarea agriculturii pe scară largă. turci. americane. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii.non-liberi. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. şi meşteşugari şi negustori. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. pentru anumite segmente ale populaţiei. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. la arabi. De asemenea. sau al şefilor incaşi). adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. social şi politic de către bărbaţi. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Agricultura intensivă. prestigiul social şi politic al familiilor. indieni. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Statutul femeii rămâne unul inferior. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. China. alte populaţii asiatice. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui.

preoţii sau călugării. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. în cadrul societăţilor organizate în stat. monogamia strictă. Familia. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). Astfel. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Desigur. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). cu destulă greutate. precum sacerdoţii de diferite tipuri. în care creştinismul a reuşit să impună. de aceea. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. În America centrală şi de sud. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. rămâne o structură socială importantă. specialiştii sacrului. cu transmiterea ereditară a statutului.folosit monedă din metale preţioase. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. după constituirea statului. În Asia. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. Se adaugă. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. Islamul. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Europa. inclusiv în Europa. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. în cele mai 10 . o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. La azteci. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. în unele cazuri. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. precum în Arabia. care tolera sclavia. În cele mai multe dintre aceste societăţi. predomina familia extinsă. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. De asemenea. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ».

Hr. femeia era asociată cu sfera privată. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. în general se constată continuitatea. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului.. 1. în parte şi datorită 11 . felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. şi secolul V d. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. între secolul VI î. 3. iar altele reprezintă creaţii noi. pe parcursul prelegerilor următoare. de o manieră mai concretă. unele împărătese chineze). în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. haremul islamic sau chinez. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. puterea.1. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. în care mitologia vedică este reinterpretată. Hr. In India. În schimb. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. cazurile de femei care au reuşit să exercite.3. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. budismul dispare practic din ţara sa de origine. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”.). 1. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Astfel.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. Vom analiza. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. Hr. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. etc.

shintoismul. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. Coreea. apare religia sikh. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg.Hr. Shiva. etc. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. problemele teologice. Tot în secolul al XVI-lea. un monoteism consecvent. care au adoptat budismul (secolul IV d. şi o mare zeiţă.. budismul coexistă cu religia naţională. abolirea sistemului castelor. pe tot parcursul evului mediu. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia.influenţei budismului. Hr. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Religie politeistă. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. ofrandele şi libaţiile. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. In secolul al XVI-lea. abluţiunile rituale. Fiind o creaţie artificială. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. sec. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. dintre care Krishna şi Rama). In China. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Acesta. tehnicile yoga. teoria castelor. În Japonia.

elementelor naturale (cer. cartoful). Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. Viracocha). dar bazându-se pe evoluţia locală. şamanism şi religii politeiste. care. apare. In concepţia japoneză. soare. de altfel. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. apă. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. cu eroi civilizatori şi salvatori. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Acest mit a sost. Izanami şi Izanagi. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. islamul. conform profeţiei. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. 13 . aztecă şi incaşă. 1. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. 2. în secolul al XVIlea. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. spre soare-apune. sub influenţa arabă. lună. Aceste religii au un panteon foarte complex. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. etc. au o serie de practici şamanice. creştinismul şi iudaismul. de culte animiste. un al treilea mare monoteism al lumii. venerează spiritele strămoşilor. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare.). Sub posibila lor influenţă. zeiţa soarelui. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. Începând din nordul continentului. în Peninsula Arabică. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. din care apar apoi celelalte zităţi. în secolul al VII-lea. sunt practicate sacrificii umane.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. altare aflate în locuinţele credincioşilor. 3. din spaţiul marilor civilizaţii maya.

Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. Prin arhanghelul Gabriel. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. un fiu secret al lui Hasan. În urma unor complexe evoluţii politice. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. au loc o serie de conflicte pentru succesiune.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. creatorul lumii şi al oamenilor. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. atotputernică şi atotprezentă. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. născut pe la 570 în familia Hasim. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. un fiu natural al lui Ali. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. care au avut efect în planul doctrinar. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. Ca atare. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. fiica acestuia. singurii califi legitimi au fost Ali. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Şiiţi refuză sunna. din Mecca. între care duodecimanii. de tipul sfinţilor intercesori. ginerele său. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. transcendentă. Profetul (Rasul). Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. şi Muhammad. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. simplu muritor. născuţi din Fatima. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. şi Ali. care provin din Fatima. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). (partizanii ideii imamului ascuns. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. divinitate unică. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). care va reveni 14 . datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. tribul Quraish. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. fii acestuia Hasan şi Husein. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. caracterul nedrept al sclaviei.

iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Hr. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. De asemenea. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. şi a Talmudului. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. fiind exponenţi de seamă ai 15 . Centrul vieţi religioase. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. ismaeliţii sau Asasinii. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. prin dezvoltarea Mişnei. comentarii la Mişna. septimanii. se dezvoltă Cabala. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. a ortodoxiei. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi.ca Mahdi.Hr. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament).Hr. etc. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. Convins de argumentele iudaice. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Sinagogile. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. stăpân al Universului). o ramură a acestora din urmă. de prin secolul al IV-lea d. ca locuri de studiu şi de cult. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. colecţie de legi rabinice. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Se spune că pe la 958.

la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. în mare. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. ca un mozaic de populaţii. În cele din urmă. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 16 . între care populaţia Han era majoritară. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. cu vocaţie misionară. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. cu limbi şi culturi diferite. de-a lungul celor două axe majore. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. persecutaţi în ţările occidentale. într-o relativă linişte.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. demonstrau gravitatea acestor probleme. 2. 2. 1. Civilizaţiile extraeuropene 2. 1. China 2. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). Spre sfârşitul perioadei medievale. sec. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. Creştinismul. Caracteristici generale China se prezenta. articulat.

Acest sistem. culte) . Examenele erau scrise. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. populaţii originare în regiunile nordice. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. cunoaşterea doctrinei confucianiste. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Continuitatea. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. lucrări publice. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. din dinastia Tang (680). şi în cele din urmă prin a se siniza. 17 . fără să se renunţe cu totul la mandarini. atestat încă din dinastia Han. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. în conducere au fost preferaţi eunucii. Yuan (1279-1368. Imperiul chinez este unul universal. Tang (618-907). taoismului şi budismului. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. finanţe. şi verificau cultura generală a candidaţilor. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. religii care nu se exclud reciproc. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. cu şase ministere (afaceri publice. În timpul dinastiei Ming. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. al unei culori şi al unui punct cardinal. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. primul împărat de origine ţărănească. dinastie de origine mongolă). justiţie. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). deşi uneori pot exista conflicte. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. în pofida momentelor de ruptură. Ming (1368-1644). armată. Song (960-1279). este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii.

şi în China. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Marele Secretariat imperial. mereu mai numeroase. care par să fi fost avari. În nord. din secolul al III-lea.Consiliul de Stat. economică. contribuind la sinizarea acestei regiuni. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. care redacta textele oficiale. între 311. În această perioadă tulbure. Cancelaria imperială. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. demografică. în mod tradiţional. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. Ruan ruan. Această perioadă este numită. În ceea ce priveşte armata. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez.1. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. Tuo ba (sau Tabghatch). Acestea au fost înlocuite cu mercenari. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. populaţie de origine turco-mongolă. 18 . "a celor şaisprezece regate". Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. ca şi în Europa. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. să crească proporţional. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. care transcria şi controla decretele imperiale. 2. dincolo de Fluviul Galben.2. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. fără însă ca eficienţa trupelor. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari.

scutite de taxe şi de 19 . reforme administrative şi militare. ceea ce a contribuit. în 751. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. care obţin. Chang an. băuturi alcolice). în timpul dinastiei Sui (581-618). Puterea centrală încearcă să reacţioneze. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. An Lu shan. capitala imperiului. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. China cunoaşte o perioadă dificilă. prin unificarea monetară. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. mai ales în perioada următoare. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. care. Forţele centrifuge. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. foarte importante în perioadele precedente. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). către Asia Centrală şi către Coreea. A fost stabilizată economia. care reuşeşte să cucerească. în 755. iar sistemul de examene a fost reluat. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. până atunci budistă. iar Japonia. regionalismele. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. ceai. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. impozite indirecte pe sare. a reuşit să reorganizeze imperiul. s-a diminuat. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ.Reunificarea a fost opera nordului. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. victoria pe râul Talas. s-a sinizat din punct de vedere cultural.

În secolul XI.serviciul militar). uigurii. ceea ce conduce. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Manciuria) şi stabilesc statul Liao. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Până în 960. din nord s-a exercitat o continuă presiune. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. care instaurează dinastia Song (960-1279). djurceţii. întemeind proprie lor dinastie. datorată şi refugiaţilor din nord. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. Pentru a mări masa de contribuabili. în 1234. taie Drumul Mătăsii. Turcii. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. În sud se reconstituia dinastia Song. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. pretind şi obţin tributuri. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. Jin. sub numele Song de Sud. În această perioadă. În 1038. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. pentru a relansa circulaţia monetară. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. datorită mongolilor. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. cu capitala în zona actualului Beijing. De partea poporului prin origine. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. O transformare profundă afecta societatea chineză. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. pentru un secol şi jumătate. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. de Zhao Kuang yin. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. Unificarea este reuşită. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. în schimb. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. care fuseseră subordonaţi statului Liao. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. aproape fără luptă. Din 1115. prin constituirea categoriei negustorilor. după model chinez. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară.

transmise ereditar. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. 21 . Se instaura o dinastie de origine ţărănească. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. ca în epoca Song. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. care avea însă doar un caracter formal. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei.cucerirea mongolă. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. după ce. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Marele Secretariat imperial e suprimat. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. precum Coreea. Puterea imperială devenise despotică. Oamenii aveau statute profesionale rigide. De asemenea. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Vietnam. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. desăvârşită în 1279. cu staţii de cai de schimb. destinate hergheliilor şefilor militari. în 1271. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Japonia. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Teoretic.

Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. În aceste condiţii. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. cei mai mulţi în zonele sudice. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. o putem considera explozivă. vin din aceste regiuni nordice. De altfel. de ordin tehnologic. Astfel. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. Raportul demografic se inversase astfel. în general. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. în sud. China de Nord. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. aflată într-o poziţie inferioară. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. astfel încât. cele mai importante în imperiu. şi China de sud. raportată la condiţiile epocii. Astfel. cultural. în diferite etape ale istoriei. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. acestea există în număr mic. China medievală era impărţită în două mari zone. şi a permis o creştere demografică pe care. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Pe de altă parte. În funcţie de relief. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. unde alimentaţia se bazează pe alte principii.

). dintre care figuri dominante 23 . urmat de numeroşi alţi gânditori. în scopul de a oferi o armătură religioasă. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Confucianismul.3. Religia In China. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. daoismul şi budismul. centrându-se în jurul conceptului Ren. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. al VI-lea î. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. pornită. în general paşnică.1. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Convieţuirea. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. în cele din urmă. latinizat de iezuiţi în Confucius. pe tot parcursul evului mediu. Aceasta presupune o anumită conduită socială. umanitate.desprindă. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. cât şi regulile de convieţuire civilizată. Li. a devenit. respect pentru superiori sau vârstnici. Astfel. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. 2. confucianismul. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). care ar fi fost reprezentată de confucianism. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. concept ce desemnează atât riturile. Această sinteză a înglobat elemente budiste. Numărul mare de locuitori. virtute omenească. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. consideraţie pentru ceilalţi. Hr. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. pentru confucianişti.

el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. scriitori artişti. morală şi politică. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. ci să-şi observe propriul spirit. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. dar şi în Coreea şi Japonia. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). poeţi. Daoismul ar fi fost întemeiat. Din punct de vedere metafizic. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Din secolele III-IV. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). In vremea dinastiilor Sui şi Tang. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. cât în expunerea novatoare. potrivit legendei. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. a ideilor înaintaşilor. într-o cuprinzătoare sinteză. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. şi Cheng Yi (1033-1107). Literal. Dao este principiul superior. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Budismul pătrunsese din secolul I d. reprezentant al şcolii Raţiunii. dao înseamnă cale. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Lao Zi. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Antiintelectualist. De asemenea. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului.Hr. orientat mai mult spre idealism. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă.. opusă unităţii reprezentată de Dao.

prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. Hr. Budismul chinez. în urma promovării unor examene. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. şi ulterior. dar influentă pe plan social şi politic. mai ales în oraşe. sec. cele islamice. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. în evul mediu.intense persecuţii ale budismului. cele mai importante fiind cele indiene. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. rămâne însă. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. mai ales după cucerirea mongolă. un conglomerat de popoare. 25 . Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. 2. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. Notând idei. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. indiferent de originea lor socială. uneori chiar în palatul imperial. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. cele venite din Asia Centrală. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). djurceţilor şi mongolilor. China reprezenta de fapt. şi nu sunete. Pe de altă parte. în prezenţa suveranului. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. cu limbi diferite. care au adoptat budismul (secolul IV d. şi scrierea. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. în evul mediu o religie importantă şi influentă. din partea kitanilor. Coreea. dar şi în capitală.1. în afară de sistemul examenelor. profund influenţat de taoism.4.

noul gen al « simplelor note ». Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. arhaică. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Povestirile. inclusiv al ilustraţiilor. difuzarea operelor scrise. principalul focar cultural al Chinei medievale. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. japoneză. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. pentru populaţiile din Asia Centrală. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. în Coreea. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. prin secolul al XIV-lea. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. în China epocii Song. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. Desigur. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu.). indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. cum au fost negustorii. Totuşi.etc. Cunoscând mai puţin limba clasică. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. De asemenea. de exemplu a poeziei. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. Oricum. literaţii-funcţionari. se pare. pentru că el necesita mii de caractere. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. reprezentate de oraşe. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Hr. cele coreeană sau 26 . fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. teatrul.

arheologia chiar. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. epigrafia. în oraşul « purpuriu ». de către Ou Yang Xiu. publicată în 1060. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. Astfel. romanul. De asemenea. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . realizată de Si Ma Guang. etc . din ordin imperial. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. interzis celor de rând). aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. pe cât se pare. în vremea dinastiei Song se realizează. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. teatrul. chitara cu trei coarde. mici poeme lirice. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . Yong Le. Tot un roman istoric. Cronica Tang. de către Luo Guanzhong. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. a fost cel realizat de Shi Nai An. În epoca Yuan. spre sfârşitul dinastiei Yan. cu metrică strictă. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. în 22. 937 de capitole. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. de asemenea strâns legată de muzică.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. realizate în zeci de volume.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. în general privind dinastiile precedente. pătrund influenţe mongole şi musulmane. ilustrate de genul ci. mai ales cel în limbile vorbite. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. se dezvoltă filologia clasică. realizt în secolul al XIV-lea.

depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. de aceea construcţiile sunt zvelte.1. pe hârtie sau pe mătase. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. considerată « moartă ». În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. în linii mari. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. ci stâlpilor sau coloanelor. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. iar după sporirea contactelor cu europenii. De exemplu. legată de cea a societăţii în ansamblu. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. deoarece. uneori chiar miniaturală. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze.5. Evoluţia ştiinţei chineze este. de apăsare. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. care uneori sunt chiar eliminaţi. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. Sculptura chineză nu are.senzaţiei de materialitate. 28 . producţia de porţelanuri şi lacuri. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. în general. caligrafia. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. în general. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. acesta evită linia dreaptă. strâns legată de poezie şi de literatură. producţia de porţelan atinge apogeul. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. ale vieţii de zi cu zi. 2. precum pictura.

la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. prin Biroul astronomic de la Nanjing. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. Încă din secolul al XI-lea. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. 29 . datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. în 1090. la nivelul tehnicii. la realizarea de hărţi în relief. căci alături de progresele matematicii. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. În domeniul matematicii. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. Shao Yong. şi asupra realizării hărţilor terestre. Astfel. sub redacţia lui Zhu Shijie. În timpul dinastiei Yuan. pe baze hidraulice. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. ci şi Africa şi chiar Europa. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Se ajunsese. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. în secolul al XI-lea.Trebuie început. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. mai ales prin dezvoltarea algebrei. regulată şi continuă. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Progresele cartografiei se repercutează. care. firesc. în secolul al XVI-lea. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. De asemenea. pentru desenarea hărţilor celeste. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. Puţin propice creaţiei culturale în general. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. în epoca Song.

Din secolul al XIV-lea. caolinul. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. un mare atlas. ginecologia. citrice. unde munca umană era foarte ieftină.inventate de Shen Gua. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. 2.2. de închidere în faţa influenţelor externe. în cercetările privind pediatria. savant şi om politic. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. iar pe de altă parte. 2. cu rezultate remarcabile. bujori. precum fierul pentru tratarea anemiilor. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. camforul. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. bambus. păsări.1. Caracteristici generale 30 . În planul tehnicii. călugărul taoist Zhu Siben realiza. perfecţionarea turnării fierului. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. a busolei. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. crabi. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. bolile infecţioase şi vasculare. India 2. Yuditu. crizanteme. efedrina sau ginsengul. în urma a nouă ani de muncă. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. obţinut din planta numită chaulmoogra. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. La începutul secolului al XIV-lea. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. etc.

la începutul secolului al IV-lea. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. dar care pot. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord.2. sudra (agricultori). cum a mai fost numită această formaţiune. 2. întemeind statul Gupta. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. La sud de Narbada. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. unde astăzi se află şi alte state. iar altele. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. dintre care unele erau seminegroide. în cele din urmă. şi regatul Pallava (sec. vayşia (neguţători). Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. de către împăratul persan Chosroes. În afara sistemului castelor se aflau paria. precum arienii. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale.2. pe platoul Deccan. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. care a condus la generalizarea sistemului castelor. extrem de numeroase. vechea capitală a regilor Maurya. principe din Patalipputra. religie sincretică şi politeistă. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. Se adaugă Islamul. De asemenea. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. În timpul Imperiului Gupta. aliat cu turcii. cu capitala la Badami. 975-1189).India. budismul în declin coexistând cu hinduismul. erau indoeuropene. în 565. IV-IX). care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. în mare. la 31 . Ghandragupta. sau intangibilii. kşatria (războinici). civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. învăţaţi). şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. exista o mare diversitate religioasă.

32 . iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. Aceştia erau un fel de şefi de clan. Este o perioadă de strălucire culturală. pe coasta de răsărit. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. în Siam. cucerit de englezi la începtul sec. Spre vest. şi îşi constituie propriul stat. numit Sultanatul de la Delhi. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. cu excepţia extremităţii sale sudice. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. În secolul al XII-lea. VIII-XII) era orientat spre răsărit. în 731. inclusiv musulmane. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. La sfârşitul domniei lui Harsha. şi care încercau să reziste avansului musulman. în valea Indusului.răsărit de acesta. stabilindu-şi capitala la Delhi. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. După 1206. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. Din 712 era ocupat regatul din Sind. XIX). treptat. se constituia Kapisha. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). un stat vasal al Chinei. din secolul XI. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. cu capitala la Kabul. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. împărţit între diferite statulţe. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. în Malaysia şi Indonezia. Înfrângerea arabilor la Navsari. În valea Kabulului. dar îşi păstra şi diviziunea politică. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. care se islamiza apoi. anul morţii lui Muhammad. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. VII . asigură Indiei 275 de ani de pace. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). stând la baza civilizaţiei khmere.

Marele Vehicul.3. Micul Vehicul. Nepotul lui. conduse de musulmani sau de hinduşi. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. condus de maharajahi indieni. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. de tradiţie antică. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. în frunte cu Babur. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). Religia In India. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. conducătorul Ferghanei. imperiul mogul intra în declin. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente.2. Între acestea. între care cele mai importante erau Hinayana. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. Cel mai 33 . Şah Jahan. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. un descendent al lui Timur Lenk. în zona de sud. statul Bahmani. 2. în zonele centrale şi vestice. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. În secolul al XVII-lea. la Panipat. un emir turc.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta.Hr. şi ca atare ele trebuie redescoperite. întemeiat în 1336. reîncarnare a lui Buddha etern. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. În secolul al XVI-lea. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. din Asia Centrală.. În 1526. în zonele sale centrale şi sudice. condus de o dinastie de şahi musulmani. şi imperiul Vijayanagara. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. fondat în 1347. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. şi Mahayana.

între secolul VI î. în India dar mai ales în Extremul Orient. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase.. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Religie politeistă. tehnicile yoga. între care budsimul tantric. Dintre aceşi bodhisattva. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Hr. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. şi secolul V d. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. pe la jumătatea secolului al XI-lea. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. problemele teologice. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. Shiva. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. etc. Importanţa elementului feminin. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În schimb. şi o mare zeiţă. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. În perioada care ne interesează. Vishnu ( şi avatarurile sale. în parte şi datorită influenţei budismului. Hr. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . teoria castelor. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În cadrul acestei forme de budism. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. dintre care Krishna şi Rama). Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit.

ca şi budismul. Întemeietorul său. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. o cunoaştere şi o conduită corecte. realizate. care au încercat. mai târziu. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. fidelă textelor sanscrite. După el. vadagalai. cea din nord. Nimbarka. principiul universal. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. s-a divizat ulteiror în două direcţii. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. identificată cu Vişnu. mare interpret al Vedantei. iar în evul mediu a suferit. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. şi cea din sud. brahman tamil din secolul al XI-lea. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. În vremea imperiului Gupta. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. ca şi budismul. Hr. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. Adorator al lui Vişnu. Jainismul a fost o altă religie care promitea. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. indiferent de casta căreia îi aparţineau. dualistă a Vedantei. ar fi prin secolele VIV î. şi cea a lumii reale. importantă este doctrina lui Ramanuja. tengalai. În secolul al XII-lea. care se conducea mai ales după textele tamile. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. Jina sau Mahavira. Şcoala întemeiată de el. în perioada noastră. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. numită Srivaisnava. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. ceea ce a influenţat cristalizarea. Madhva (1238-1317). persecuţiile generate de Islam. o apropiere între sufism şi vedanta. între care. el nu făcea distincţii între credincioşi. brahman adorator al lui Vişnu. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. Spre deosebire de budism. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. abluţiunile rituale. ofrandele şi libaţiile. propune o interpretare diferită. 35 . Vedanta.

de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). assami. 36 . tamilă. 2. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. şi limbile vorbite. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. recrutată mai ales din castele superioare. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. marathi. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. în teoriile sale psihologice fundamentale. sanscrita. dar care a devenit de la un moment dat (sec. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. devenite vehicole ale creaţiei literare. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. China şi Asia Centrală. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. dar şi datorită influenţelor externe. ca pretutindeni în acea vreme.probabil în prileme veacuri creştine. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. în care au fost scrise marile opere. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. la care învăţau mii de studentţI din India. şi în principal din cea a brahmanilor. nu e mai puţin adevărat că yoga. a existat o dihotomie între limba savantă. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. limba de cultură a Asiei Centrale. 2. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. bengali. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. să fie diferite : hindi. căci şi aici. unei elite. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. ca şi în alte arii culturale. 4. etc. al XII-lea) un idiom artificial. Învăţământul era rezervat în India.

din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». a lui Zia ud-din Barani. până la crearea unei arte indiene unitare. partea de nord a Indiei a fost 37 . datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. folosite în realizarea templelor. De altfel. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. din secolul al XIV-lea. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). sculptura monumentală. Alături de arhitectură. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. Poemul lui Prithviraja. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. metale preţioase. fildeş. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. uneori cu existenţă istorică. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. operă a lui Chand Bardai. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. În perioada de care ne ocupăm. influenţăandu-se reciproc. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. din secolul al XI-lea. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. În ceea ce priveşte creaţia poetică. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. prin obiecte realizate din lemn. şi din aceeaşi perioadă. pictura murală. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. Dar în compensaţie. fără a dispărea cu desăvârşire. autorul operei Sakuntala. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa.În perioada Gupta a creat Kalidasa. care însă au comunicat una cu alta. moscheilor şi palatelor. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. os. Arta indiană a fost profund marcată de religie. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi.

Matematicile. cu o configuraţie geografică extrem de variată. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. au 38 . Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. cu trăsături asemănătoare albilor. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea.inclusă în lumea musulmană. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. s-au afirmat prin lucrările lor. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. În mileniul I î. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute.Hr. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă.3. Japonia 2. Medicina continuă să se dezvolte. De asemenea. precum Bhaskara. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez.1. precum şi un manual medical. 2. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). Hemâdri. şi a participat. prin aceasta. ci inovau pe baza observaţiilor proprii.3. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. în secolul al XII-lea şi Arundatta. din secolul al XI-lea. în secolul al XIII-lea. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. oricum acolo. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. între care şi populaţia ainu. din secolul al XIV-lea. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică.

precum şi a armatei. Muromachi (1333-1573). Heian (794-1192). în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. în acest fel.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Kamakura (1192-1333). odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări.Hr. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. III – 710). S-a impus budismul ca religie oficială. în vremea epocii Nara. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. 2. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. percepea impozit funciar în produse şi. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului.3. Aparatul central şi local. Oricum. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. pământurile au fost declarate proprietate publică. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Astfel. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în care sistemul de proprietate nu era individual. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d.2. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Nara (710-794). Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu.

O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. precum mineritul şi turnarea metalelor. adevărate războaie civile. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. având ca unică ocupaţie meseria armelor. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. juridice etc. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. Între altele. în repetate rânduri anarhie. Practic. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. cu caracter laic sau religios. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. precum Taira sau Minamoto. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. 40 .din cele mai diverse. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului.. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. stabilindu-se printr-un contract. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. ceea ce a generat între altele. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. atunci s-a constituit categoria samurailor. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. Astfel. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. cu atribuţii militare.

41 . iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. neavând nici un fel de atribuţii politice. Ideologia oficială a devenit confucianismul. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. de la nivel local.” În ansamblu. având aşadar monopolul puterii.subordonate direct doar Marelui şogun. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. în curusul istoriei sale medievale. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. ulterior acesta a fost înlăturat. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. tradiţionalistă. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. statal sau în domeniul vieţii materiale. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Fiind multă vreme izolat. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. în special din anii 1274 şi 1281. original. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal.

asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. treptat. a pâslei. beletristică. care marca drumul spre apariţia statului. sub numele Tangri. În evul mediu. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . 2. etc. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. impletirea funiilor. precum prelucrarea fierului. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. soldată cu stabilirea unei regalităţi. în primul rând.2.4.1. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. confecţionarea hamurilor. numită Kuriltai. Din punct de vedere religios. adorau focul. mai ales la triburile de pădure. Existau şi triburi de pădure. şi venerau. mongolii erau adepţii şamanismului. dar care. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. au început să-şi afirme trăsăturile comune.4. de asemenea. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Munţii. Cerul divinizat. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. 42 . Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Mongolii 2.4. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. cu origini etnice diferite. 2. care dispare însă pe la 1161. lacurile. existau două grupuri mari de populaţii. realizarea armelor.

Descendent al ultimului rege. de tipul despoţilor orientali. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. Hanatul mongol dispunea. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. rezistenţa lor deosebită la foame. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. şi din partea creştinismului nestorian. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. şi de un cod juridic. şi extinse pe un teritoriu imens. Orientul Mijlociu şi Apropiat. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. extrem de rapide. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Marele han exercita o importantă putere. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. De asemenea. Încă de la Kuriltaiul din 1206. începând cu Gingis Han. Marea Iasă. Constituind unităţi de cavalerie. acceptat de o parte a mongolilor. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. Europa estică şi centrală. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). o mie. născut probabil pe la 1155. noionul Temugin. intemperii. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Asia Centrală. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. alcătuite din grupuri de familii. prin cruzimea lor calculată. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . care trimiteau la oaste o sută. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. oboseală. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Cuceririle acestea. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată.

În urma cuceririlor mongole. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. În timp. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. moştenirea a revenit urmaşilor lui. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. Ogoday devenea mare han. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. şi exemplele ar putea continua. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. ci încep chiar conflicte 44 . multe dintre ele superioare lor. inclusiv Afganistanul. Tuli. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. Ca tactici de luptă. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. De exemplu. Djuci.şi pentru cucerirea altora noi. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. suliţe. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. În urma contactelor cu China. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. După distrugerile provocate de campaniile militare.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. Apoi. cele situate spre Europa. arcane. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. În anumite cazuri. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. aceştia nu se mai concertează. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. Cel mai tânăr fiu. etc). aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Djagatai primea Asia Centrală. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. în special la cele chineze şi musulmane.

care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. precum Ferghana. Astrahanului. Timur Lenk. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Ulusul lui Kubilay.5. nepot al întemeietorului imperiului. Kazanului. La mijlocul secolului al XV-lea. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. care vizase stăpânirea apusului. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Ulusul lui Djuci. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. până spre Obi. După moartea lui Timur (1405. 2.Geneza Islamului 45 . Civilizaţia Islamului 2. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. Afganistan. un emir mongol turcizat. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). ocupă Delhi. care se destramă îm 1335. cuprindea Mongolia şi China. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. El cucereşte Persia. fratele acestuia. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. conduce Ilhanatul Persiei. păşunilor. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Hulagu.1. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. privitoare la controlul oamenilor. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole.5. subordonează Hoarda de Aur. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. în India. Siberiei. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. vămilor. Khorasan.intermongole.

Aceasta explică în parte de ce. creatorul lumii şi al oamenilor. din Mecca. Muhammad are o situaţie destul de grea. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. musulmanii au fost. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . dar avea şi o încărcătură socială importantă. de tipul sfinţilor mijlocitori. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. fiind rămas de timpuriu orfan.Islamul. a fost întemeiat de Muhammad. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. una dintre marile religii universaliste ale lumii. caracterul nedrept al sclaviei. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. într-o grotă de lângă Mecca. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. numit Allah în limba arabă. pe când ea avea 40. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. Profetul (Rasul). De altfel. întrucât deţin o revelaţie scrisă. Într-unul din aceste momente. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. în general. precursor al lui Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. simplu muritor. Acestea au început să apară prin 610. de-a lungul istoriei. atotputernică şi atotprezentă. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. (Iqra înseamnă „citeşte”. la începuturile predicii lui Muhammad. dar şi „profetizeză”). divinitate unică. dar au înţeles-o doar parţial. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. tribul Quraish. în timp. chiar dacă. Khadija. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. la începutul secolului al VII-lea.

47 . • Rugăciunea. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări.Quraish. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. Cei din Mecca acceptă să se convertească. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). Muhammad. Ei se refugiază la Yathrib. ceea ce-i îndeamnă. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. • Mărturisirea de credinţă. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. transformă Islamul într-o putere redutabilă. în cele din urmă. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Muhammad revine în oraşul său natal. (Pe când se afla la Medina. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Această fugă. La Mecca. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. la anumite ore. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. după purificări rituale. hegira. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. împreună cu un grup de adepţi. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. pe qurayshiţi să cedeze. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. care încep persecutarea adepţilor acestuia. cu faţa înspre Mecca. Muhammad precizează doctrina. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. bazate pe tradiţii preislamice. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. se poate spune că arabii. India. la fel ca bizantinii sau occidentalii. numele islamic al acesteia este adab. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. Ca şi în spaţiul european. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. care continuă să se definească. şi se află la apogeul dezvoltării sale. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. sau pe creaţiile noi. ca şi în Europa creştină. în lumea arabo-islamică. suspecte.În perioada medievală. gramatica şi dreptul. pe vivacitatea religiei. Desigur. literatura. Este de netăgăduit că arabii. ştiinţele profane. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. De altfel. Astfel. Artele. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. la fel ca şi în cea creştină. sau “ştiinţe ale anticilor”. prin confruntările de idei. dar acestea au fost întotdeauna. indiană sau chineză. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. este în primul rând un « paşaport social ». religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. au preluat o serie de elemente. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. Pe de altă parte însă. 53 . înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. persană. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. De aceea. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. reprezentate de exegeza coranică. cultura. Asia Centrală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia.

care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. plasate mai ales în marile oraşe. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. de exemplu. etc. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . Literatura arabă s-a constituit.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. accentul nu era pus pe inovaţie. ajutau la realizarea partajelor succesorale. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. subsumat teologiei. întinsă până spre secolul al XIII-lea. într-un anumit sens. destul de mult vechilor modele. Învăţământul în lumea islamică este. care constituie şi principalele centre de cultură. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). pe de o parte. pe baza Coranului. s-a trecut la o elaborare mai originală. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. accesibil doar câtorva iniţiaţi. de asemenea. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. numite madrasa. mai ales celor persane. Astfel. în care araba este singura limbă de cultură. după primele secole. Pe de altă parte. universităţilor europene. dar care datorează. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. pe originalitate. Dincolo de acest nivel elementar. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. Bagdad. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. în principal. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. ca la Basra. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. După epoca traducerilor din greacă sau persană. care au marcat primele secole ale Islamului. În marile oraşe. există şi instituţii corespunzătoare. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. Kufa.

Baia musulmană. iar minaretul. arta islamică a preluat sculptura. Proza. inspirat de modelul creştin. fixate în scris în secolul al XIV-lea. la rândul lor. cea andaluză din Spania. hadith. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. cuprinzând genuri vechi. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. XI). şafiită. Hafiz. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. hanbalită. O valoare deosebită. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. dar şi creaţii noi. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. precum Ibn Hazm. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. este de fapt preluarea termelor romane. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. definitoriu pentru arhitectura islamică. se constituie şi şcoli artistice regionale. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. recunoscută şi azi. mozaicurile. Dacă tipul cronicii universale. tributare influenţelor exterioare. Palatele califale. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. preislamice. au fost construite după modelul celor iraniene. ci în Spania. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. frescele. cea fatimidă din Egipt. hanafită. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. hammam. Datorită interdicţiilor coranice. Ca elemente decorative. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. din secolul al XV-lea. La începutul perioadei noastre. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . preluate prin filieră persană. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. Pe de altă parte. Saadi. cât cele persane. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. o are istoriografia.

Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model.reprezentarea figurii umane. Pe de altă parte. pierdută din păcate în 56 . de asemenea. dacă nu şi mai târziu. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. toate acestea au constituit obiecte de lux. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. în celebrele sale miniaturi). fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». esenţial în dezvoltarea goticului european. după cucerirea provinciilor orientale. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. în filosofia greacă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. lucrări filosofice originale. Personalitate enciclopedică. de exemplu). vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. folosit la construcţii din Spania musulmană. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). o summa care trata probleme de metafizică. adesea cu reflexe metalice. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. Decorul zoomorf. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. logică şi fizică. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. ar fi putut sta la baza arcului ogival. născut în 980. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. ceramica smălţuită. arabescul. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. Astfel. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. lângă Buhara. stilizare a motivelor vegetale. Artele minore au fost. într-o familie de şiiţi duodecimani). Bijuteriile. nu poate fi negată. o imensă enciclopedie. pătrunse şi în Europa. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel.

căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Ibn Hazm (1013-1063). ca atare imortalitatea este doar impersonală. dar individualul e coruptibil. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. subliniind. evident. mort în 1240 la Damasc). dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. În secolul al XIII-lea. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. superioritatea musulmanilor. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Materia este pentru el principiu de individuaţie. Filosof. Colierul porumbiţei. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. face totuşi concesii teologiei. şi de asemenea. cât şi a celor creştini. este considerat cel mai mare filosof musulman. Averroes pentru occidentalii europeni. Mistica musulmană. născut la Cordoba. Sistemul său filosofic. justificându-i pertinenţa demersului. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. poet şi jurist.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. Ibn Bağğa. nu putea decât să suscite vii împotriviri. Ibn Roşd. profund tributar lui Aristotel. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. O astfel de teză. care se inspiră din Banchetul lui Platon. lipsită de compromisuri cu teologia. atât din partea teologilor musulmani. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. Colierul înţelepciunii. numit de latini Avempace. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. maestrul lui Thoma d’Aquino. al religiei şi al filosofiei). este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. deşi lipsit de un plan sistematic. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Algeria. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. asupra cetăţii Szigetvar. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Egipt. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. 62 . Bulgaria. Albania.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. favorabil de altfel otomanilor. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Înregistrăm astfel practic apogeul. Tunisia. În timpul asaltului general. România. Iordania. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Iugoslavia. În mai multe rânduri. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Iran. După aceasta. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. La moartea sa. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Ulterior. Libia. în 1566. Ucraina. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Israel. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Crimeea. Siria. Turcia. de exemplu împotriva Persiei. nu numai teritorial al statului otoman. Irak. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Soliman lăsa ca moştenire. sudul Rusiei. În 1533. Liban. Grecia. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Abisinia. fie în totalitate. unii reuşind să se strămute în insula Malta. fiind atacat şi Tunisul. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii.

Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. fiscalitatea. nu în ultimul rând. Mai mult chiar. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. dar care practic a rămas o victorie izolată. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. justiţia. în acelaşi an. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. în anul 1571. a fost anexat Ciprul. producători direcţi. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. regele Franţei. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. administraţia centrală şi locală şi. la 7 octombrie 1571. acţiune militară de mare răsunet în Europa. Este adevărat că. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. a continuat politica în forţă în diferite zone. În paralel. precum armata. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. O vreme însă.

Ulterior. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. cu anumite intermitenţe. pe direcţia subcontinentului indian. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. s-a purtat un lung război cu Persia. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. De asemenea. În parţile centrale ale Europei. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. Astfel. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. soldată cu un dezastru. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. între anii 1638-1639. împotriva Imperiului otoman. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. 64 . au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. despotică. devenit vreme de câţiva ani.

Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. precum akângii.6. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. cât mai cu seama armata de uscat. administraţia provinciilor imperiale etc. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. cea aparţinând în mod direct sultanului. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. anarhie etc.2. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. pentru a ajunge apoi. marele nişangiu. deci finanţele. Era o oaste permanentă. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. timaruri şi ziameturi. Imediat după acesta urma deftertarul. Un dregător special. bucurându-se de o serie de privilegii. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. dar şi visteria. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului.. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat.2. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. justiţia.

Practic. respectiv paşa).6. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. revocabili şi viageri. cea a contribuabililor. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. 2. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. aşa numita turmă „reaia”. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului.000 acce. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. de exemplu creştinii. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Au existat şi unele proprietăţi personale. cu venituri de până la 100. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%).care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. ei şi urmaşii lor. După modelul oriental. în cavalerie.000 denumirea de has. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa.3. purtau denumirea de ziamet. precum şi marea masă a populaţiei.000 acce. scutită de obligaţii fiscale. iar altele mai mari. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. 66 . populat cu producători aserviţi. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. care era un domeniu condiţionat. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. iar cele de peste 100. în lumea otomană exista timarul.

se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). atât în 67 . până la începutul epocii moderne. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. 2. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. În schimb. căruia trebuia chiar. În sfârşit.3. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. M. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. în caz de nevoie. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. În schimb. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. pe baza vechilor instituţii. În acest din urmă caz. Apoi.6.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. fără nici un amestec otoman. Astfel. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. domnitorul provenind din ţară. Desigur că. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. mai mult chiar. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. peşcheşuri etc. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. nu lipsită însă şi de abuzuri. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. de exemplu. deci ca ţări tributare. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. situaţie caracteristică în mare măsură.

fragmentar) a circa 60 de grupări umane. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. Abul Feda. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.. 2. dar şi cu o serie de trăsături proprii. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane.1. păduri şi jungle 68 . ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Giurgiu. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun.7. precum Chilia şi Cetatea Albă. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. 2.plan economic cât şi în plan politic. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Sursele scrise sunt puţine. antropologi etc.7. până la Capul Bunei Speranţe. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. savane. tot mai sistematic şi mai masiv. Ibn Batutta etc. Dobrogea. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Masudi. Turnu. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Nu se cunoaşte azi. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. la fel ca şi pe alte continente. Banatul şi Crişana.2. lucrările de specialitate sunt încă puţine. Africa neagră 2. Orşova.7. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti.). unele nedescrifrate până azi. apoi şi Tighina. multilaterală şi sistematică. Oradea. Datorită climatului.

structuri proprii. Oricum. Pe teritoriul african. în special fierul. obiceiuri şi tradiţii distincte. sud-est şi sud-vest. ca stadiu de dezvoltare. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Ulterior. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă.. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. au apărut. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. masive muntoase etc. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. mai ales pe valea Nilului.Hr. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. au înflorit şi au dispărut state.tropicale. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. transformarea Saharei într-un întins deşert. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. limbă. în medii geografice diferite. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. fiecare cu trăsături. timp de multe secole. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. 69 .Hr. se exploatau şi prelucrau metale. În mileniile IV-II î. Întinderea mare a continentului.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. existente uneori pe o arie întinsă. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. faze istorice.

aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. când populaţia era relativ numeroasă. între cele două oceane ce mărgineau continentul. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. Astfel. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. a devenit limbă de cult. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. Mozambic.7. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). în Kenia. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. 2. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. în spaţiul Africii negre. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). iar limba populaţiei. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. oraşul Meroe. guez (coptă). respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută.n.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. Zimbabwe. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. Axumul a avut importante relaţii comerciale. în secolul al III lea e. la sud de Tropice. cu menţionări chiar şi în Biblie. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. kush şi meroe. capitală a unui stat însemnat. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. sunt prea puţin cunoscute. Regatul Axumit.. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). 70 . dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale.3. La sud de prima cataractă a Nilului. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul.

cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. de la răsărit de lacul Ciad. Acolo trăiau populaţii nomade. ca de exemplu dinastia Zagwe. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. precum şi cu negoţul.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. fără a se suprapune. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. fie obştilor săteşti. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. ca şi raporturile sociale seamănă. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. Pe un teritoriu vast. în special iezuiţi. mai cu seamă în natură. Structura proprietăţii. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. judiciare şi militare. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. precum în spaţiul european. În Europa. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. plină de aur. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. dar şi populaţii sedentare. nefiind de natură feudală. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. răspândită în întreaga ţară. Nu au apărut forme de imunitate. încă din secolul al XIII lea. au activat acolo. savana a uşurat viaţa oamenilor. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. S-au succedat mai multe dinastii. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. cu realităţi din mediul asiatic.

ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. între secolele V-XVI. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. au impus impozite permanente în bani sau produse. pe râul Nioro. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. la sud. iar mai la sud Ioruba. care s-a menţinut până în secolul XI. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Gao. mătăsuri şi ţesături. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Tombuktu. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Mali. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. De-a lungul a circa 1000 de ani. Almoravizii. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Mabruc şi altele. în cea mai mare parte. Songhai. Statul s-a extins considerabil. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. au apărut o serie de centre importante: Walata. primul dintre acestea a fost statul Ghana. dinspre sud. de Almoravizi. veniţi din nord. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Benin şi altele. aur şi adeseori robi. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Ibn Kaldun şi alţii. Mahmud Kati. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. În ţara Wangara. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. obiecte de podoabă şi arme. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Cronologic. Kano. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. la sud de Sahara au existat câteva mari state. ca El Bakr. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Kamen. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur.

Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. considerat de esenţă divină. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. 73 . începând cu secolul al XI lea. în fruntea statului nou apărut. Regele. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. 30. în care un rol hotărâtor.000 locuitori). A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. Regele a trimis două expediţii. destule asemănări cu modele asiatice. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri.000 războinici din care peste 40. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. că armata ghaneză era de 200. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. veniturile dobândite din activitatea comercială. cu instituţii de cultură şi moschei. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. În vremea acestuia. În fruntea statului era monarhul. s-a islamizat în secolul XI. El Bakr notează. în secolul XI. dar şi în surse arabe. se cultiva porumbul. unele cu mai multe etaje. Acolo. în Ioruba. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Kumbi Saleh. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Forţa militară a statului era însemnată. Capitala statului.000 alcătuiau trupe de elită. impozitele percepute de la populaţie. îl avea cavaleria. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. mai spre sud.organizare socială şi politică. între care Abu Bakar II (1303-1312). era un oraş mare (cca. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. Se ştie că. încă din secolul X. cu numeroase clădiri de piatră. care avea puteri nelimitate. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. fiind aduşi cai din lumea arabă. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. fiecare cu numeroase vase. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. decorate după modelele artei islamice. existând aşadar. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti.

Cairo şi Granada. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). bucurându-se de un regim privilegiat. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. finalizându-se prin dispariţia sa. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. dar şi activitatea culturală. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. în special la Tombuktu. nuca de cola. Semnificativă a fost înflorirea culturală. 74 . până la lacul Ciad. alese de populaţie. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. Ulterior. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. Toate funcţiile erau eligibile. La est de fluviul Niger. mai ales pe plan economic. cu marile centre arabe. Alături de culturi necesare alimentaţiei. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Mai multe familii alcătuiau o obşte. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). dar şi vânatul. Astfel. arahidele. aveau în atenţie bumbacul. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. sub conducerea familiei Songhai. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. Ki-zerbo). întreaga regiune a Africii centrale. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Societatea maliană era relativ complexă.

Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. precum şi un templu de formă elipsoidală. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. nici sedentarizarea. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. iar alături altele. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. până la formaţiuni statale. Angola (secolele XV-XVII) etc. În podişul Matabele. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . unele bine organizate. precum Benin. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. cositorul. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. La fel ca şi în alte părţi. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. Congo (între secolele XIV-XVII). cuprul. Cetatea era de formă circulară. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. manganul şi fierul.La sud de savană. În interiorul cetăţii. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor.

transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. invocarea divinităţilor. concepţiile religioase şi regulile morale. păstrau. 2. sau plecarea la război ori la vânătoare. despre pasiunile omeneşti. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. unde există medrese. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. cu excepţia oraşelor musulmane. memoria colectivă. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. printr-o serie de rituri de trecere. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. componenta estetică fiind secundară. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. Astfel.în consideraţie din punct de vedere economic. Desigur. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. unde din secolul al 76 .7. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. pe etape. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. cultura. în slujba căreia este pusă. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. precum nunta. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. artistic. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial.4. şi uneori poate chiar incidentală. într-uncuvânt. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. se transmiteau cunoştinţe. de a-i spori coeziunea. Ele reprezintă expresii riguros codificate.

căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. 2. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. 77 .XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. America Precolumbiană 2. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. respectiv „Lumea nouă”. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului.8. în jurul anului 1500. mai ales cea în lemn. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale.1. împletiturile. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. a zeilor şi strămoşilor. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. la care trebuie adăugate olăritul.8. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. într-un larg evantai. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Toate aceste domenii. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. în zona deşertului Kalahari. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. spiritual. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. De asemenea. Sculptura africană este departe de realism. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. Atunci. sculptura în os şi fildeş. din Zimbabwe.

în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. nu mai veche de 50. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. cacao. precum şi contactele acestui continent cu Europa. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. În acest fel. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii.000 de ani. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). tomate. înainte de Columb. Se opinează că. într-o vreme recentă. puţine şi disparate. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. portughezi etc. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. Multe milenii. de la sud spre nord. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. fază în care au rămas destule. ulterior şi orăşeni. Descoperirile arheologice. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. prin Alaska. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. mai ales a porumbului. ardei. 78 . oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. În ultimele două milenii înainte de Hristos. considerându-se aproape unanim. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. ananas etc. cartofi. Asia şi Africa. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. deci ţărani.. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. Unii afirmă că un proces de colonizare. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. pescuit şi vânat. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. timp de foarte multe milenii.

Treptat. nu s-a extras şi prelucrat fierul. înflorită întrun stat relativ puternic. în mod independent. fără influenţare reciprocă. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. în cursul secolului al XVI lea. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. în trei regiuni. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc.De altfel. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. religioase. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. înainte de venirea europenilor. precum agricultură.Hr. astronomia sau anatomia. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. în regiunea 79 . ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. şi fără contacte nemijlocite. Ulterior. La debarcarea lor în spaţiul mexican. într-o perioadă corespunzând. În ansamblu. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. populaţiile domesticind doar lama. oi şi porci. Paradoxal poate. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. în planul vieţii spirituale. mai mult sau mai puţin evului mediu european. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. ba chiar au fost ridicate primele piramide. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală.. cornute mari. cea a olmecilor. incompletă. maya şi incaşă. câinele şi unele păsări. olărit şi alte meşteşuguri casnice. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. distruse de europeni în mare măsură. Încă în plină antichitate. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica.

În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. militare şi judecătoreşti. unde au fondat capitala Tenochtitlan. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. A apărut şi un monarh eligibil. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 .Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. Nu era o societate împărţită pe caste. în general irigat şi care aparţinea statului. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. pe o insulă înconjurată de ape. putând fi transmise loturile în mod ereditar.8. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Între altele. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. negustori. Se adăugau apoi meşteşugari. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. originari din California. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. de exemplu. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. cu centrul la El Tajin.1. la o înălţime de 2260 m. incluzând un mare ansamblu de piramide. dar şi meşteşugăreşti). Astfel. 2. Conform tradiţiei. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată.

în principal. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Tycal. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. în mijlocul pădurii 81 . 2.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Montezuma I (1440-1469). Mayaşii Deja înainte de azteci. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. cu excepţia. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane.8. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale.3. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Civilizaţia maya. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Despre oraşele mayaşe. Jungla a distrus multe din realizările lor. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Guatemala şi Honduras.000 kmp. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. între acestea remarcându-se Uaxactun. marele istoric A. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. enigmatice. Axayakatl (1469-1481). Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. în Peninsula Yucatan. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. În condiţii neelucidate. Palanque. în final. a facilitat. ceea ce. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. se află departe de orice aşezare omenească. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate.. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). a consemnărilor cronologice.Hr. în decurs de câteva decenii. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.

fiu al zeului Soare. 2. cu centrul în Peru. de la est spre vest.. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. ce a existat între secolele VIII-XIII.4. de-a lungul Anzilor. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. a înflorit civilizaţia incaşilor..tropicale.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. înainte de venirea europenilor. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. mai vechi. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. dar şi cu o serie de meşteşuguri. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. civilizaţii ale altor popoare. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. Acest popor. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. civilizaţia Chavin. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . din rocă extrem de rezistentă. din Columbia până în sudul statului Chile.. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Astfel. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem.8. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.

8. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. fabule moralizatoare.000 de locuitori.pământului”) ce se pare că. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. Cultura În domeniul cultural.4. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. în momentul cuceririi avea peste 200. integrată în Imperiul colonial portughez). povestiri eroice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. Astfel. poeme lirice. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. de la sud de Rio Grande. orală. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. preoţi şi slujitori ai cultului etc. alcătuită din legende mitologice. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Educaţia se făcea. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Pe de o parte. treptat. 83 . Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. în interiorul familiei. al clanului sau tribului. 2. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. ca şi în Africa neagră.

Poezia maya avea un rol cermonial. poem dramatic. Chilal Balam. Din imensa producţie de manuscrise maya. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. se pare. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. cu edificii predominant cu caracter religios. continuă tradiţii mult mai vechi. de exemplu). a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. căci întovărăşea riturile religioase. care depindea probabil de temple. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . în oraşe. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor.De asemenea. pe obiecte de jad. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. de muzică şi de dans. într-un centru consacrat. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Acestea erau grupate. probabil. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Din spusele episcopului Diego de Landa. Scrierea maya avea caracter pictografic. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. Rachinal Achi. exclusiv cultului. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. alături. Din arta maya. impresionează mai ales arhitectura.

din perioada clasivă.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. În perioada de care ne ocupăm. pe faţadă. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. vorbită pe o arie largă. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. confecţionarea podoabelor din pene. a putut fi la rândul ei reconstituită. iar pe de altă parte. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. dar exista şi o scară principală. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. şi face apel mai frecvent la simboluri. Labna. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. dar. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. probabil locuinţe ale preoţilor. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. calmecac. cu decor policrom. câteva au supravieţuit. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . De aceea. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. unde cele mai importante centre urbane. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. Templele erau dreptunghiulare. Palatele. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. bogat decorate. Uxmal. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. reprezentând divinităţi. erau ridicate pe platforme mai joase. construite în vârful unei piramide tronconice . Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. conduse şi organizate de preoţi. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Mayapan. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. reprezentată de vase elegante. accesul la templu se făcea pe scări laterale. iar limba nahuatl. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă.

Specific aztecă este piramida teocalli. Piramidele erau tot în trepte. Existau şi temple circulare. de asemenea. precum mayaşii. şI adesea de dans. etc. astronomia. Arhitectura aztecă. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. 86 . ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Mexico. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. Erau. La azteci. anterioară. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). noţiuni de istorie şi de drept. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. era dominată de aspectul religios. prinsă în nesfârşite războaie. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. regele Nezaualcoyotl. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. istorice. Tochihitzin. sau cea toltecă. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. cu scări abrupte pe faţadă. slăvit astfel ca zeu al vântului. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. precum cea mayaşă. caracterul războinic al societăţii. dramele cu subiect mitologic. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl.Tenochtitlan se învăţau religia. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». cel puţin cu instrumente de percuţie. nu doar pe console. apreciate poemele epice. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. precum Tlatecatzin. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. cel puţin în capitală.

dar aceste fresce nu s-au păstrat. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. obsidian. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. În realizarea imaginilor divinityăţilor. pitici. De altfel. cristalul de rocă. cu ideea de canon bizantin). sidef. În absenţa scrierii. sau oameni din popor. şi erau neîntrecuţi orfevri. jadul. atinsese un deosebit nivel artistic. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. asemenea lui Quetzalcoatl. De asemenea. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. jadeitul. animale diverse. în prinicipiu. deşi nu era cunoscută roata olarului. quippu. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. pictografică. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). precum purtătorii culturii Mochica. folosit pentru a comunica date contabile. ceramica. 87 . avea un evident rol ornamental. cu ajutorul unor panglici cu noduri. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. maceualtin. granate. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. chiar scrierea aztecă. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. adesea încrustate cu turcoaze. fiind subrodonată arhitecturii. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. după cum am mai spus.

cuprindea poezii. prin folosirea pietrei cioplite. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. şi sunt decorate cu motive geometrice. fără mortar. şi în general erau lipsite de uşi. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. mai degrabă epopei decât cronici. poezia era indisociabilă de muzică. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. Ca şi în celelalte arii culturale americane. De altfel. zoomorfe şi vegetale.Educaţia tinerilor. precum Pachacuti Inca. în pofida lipsei consemnării în scris. se bucurau de mari privilegii. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. iar construcţiile aveau un singur nivel. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. precum ceramica sau ţesutul. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. cu uşi în formă trapezoidală. Ţesăturile incaşe. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. unde se învăţa limba oficială a imperiului. unde păstrătorii tradiţiilor colective. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . au consemnat unele din aceste cronici. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. atât cât a fost consemnată după Conquistă. Literatura incaşă. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. în relief sau prin pictură policromă. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. cu caracter epic. legislaţie. întărită de predominarea liniilor orizontale. în forma în care ajunseseră până la ei. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. Vasele incaşe. Forma orală a povestirilor istorice. şi de dans. Suverani incaşi. precum Garcilaso de la Vega el Inca. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. Istoriografia. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. cosmogonic sau de dragoste. aşa numiţii amawta. calendar şi astronomie. După conquistă. quechua. şi sobrietate. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. este una de masivitate. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. au forme şi dimensiuni variate. antropomorfe. ale căror faţade sunt în general severe. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. unii chiar de origine incaşă. cronicari spanioli. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». au fost şi talentaţi poeţi.

căci indigenii.respectivă în întreaga lume. Se adăugau cele cinci zile rămase. manioc. roşie. foarte stilizat. Francisco Hernandez.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. în paralel. în care existau. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. cacao. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. cu caracter religios şi divinatoriu. trimis să se documenteze în Lumea nouă. « civil ». Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase.. În domeniul medicinei. deşi războiul era unul foarte primitiv. cartof. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. ardei. purgative. Decorur geometric. aminteşte uneori. febrifuge. de scoarţele vechi româneşti. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. precum cea mayaşă. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. ale unui mare număr de plante. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. ca la incaşi. în mod frapant. Acesta e cazul botanicii. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. sau pe absenţa scrierii. şi un calendar lunar. care erau însă considerate nefaste. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). diuretice. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. a câte 20 de zile fiecare. etc. ananas. acesta a marcat şi calendarul. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». un calendar solar. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. fasole. calculat cu o exactitate uimitoare. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. matematică şi cronologie. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . Anul solar era împărţit în 18 luni. etc.

cu nenumărate sacrificii umane.1. Marile descoperiri geografice. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. în cel mai fericit caz din bronz. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. Cu toate aceste realizări remarcabile. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. în calculul timpului. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. incaşii foloseau sistemul zecimal. 3. în măsură foarte mare. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). Matematicile erau foarte dezvoltate. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Începuturile expansiunii europene 3. cu numere de gradul miliardelor. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. ceea ce le permitea să opereze. de asemenea. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. cu boabe de porumb. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. cu relativă uşurinţă.importanţă planetei Venus. în funcţie de poziţia pe panglică. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. corespund a 65 ani venusieni. al cărui ciclu îl foloseau. Fiecare nod. De aceea. căci nu cunoşteau roata. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. adică 104 ani tereştri. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast.

marile 91 . apoi. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. şi de mirodenii la un preţ mai mic. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. Portugalia şi Spania. hărţile. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. În ceea ce priveşte navele. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. pentru o economie în continuă expansiune. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. vizând navele. care preluau mărfurile orientale la Alexandria.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. instrumentele de navigaţie. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. devenite o necesitate în viaţa cotidiană.

: multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. De asemenea. Pentru orientarea navigatorilor. hărţile maritime. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. dintre care Marco Polo. evitând imobilizarea în larg. de asemenea. caravela avea un sistem complex de vele. De asemenea. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. permiţând calcularea poziţiei navei). au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. Descoperirile portugheze 92 . de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare.2. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. astrolabul (pentru calculul longitudinii). 3. precum cel chinez sau islamic. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. în declanşarea marilor expediţii. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. dintr-o parte. Era nevoie. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. În secolul al XV-lea. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. etc. şi manevrabilă. esenţiale au fost busola.

Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. o singură 93 . Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. În etapa următoare. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. cu o mare lungime a ţărmurilor. în care iniţiativa aparţine. Vasco da Gama. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. Prima etapă.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. insulele Madeira şi Azore. Din expediţie se întoarce. iniţiativa este preluată de particulari. Portugalia este o ţară relativ săracă. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. la Calicut. în stăpânire portugheză. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. în zona Etiopiei. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. şi fără potenţial demografic deosebit. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. puterii politice sau particularilor. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). În 1486. cu un pilot arab. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. În declanşarea expediţiilor. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. pe rând. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. De la Malindi. Pe de altă parte. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. de la Ceuta. până la Insulele Capului Verde. organizând metodic cercetările. şi în 1497. doi ani după plecare. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. Sub patronajul său.

De asemenea.corabie. afirmând că e vorba de un alt pământ. 1498. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. de aceea. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. Insulele Sonde şi Moluce. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. prin căderea Granadei în 1492. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. în drum spre Indii. Ceylon. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. 1502. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. În 1500. 3. Când în 94 . cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. Malacca. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). şi nu despre Indii. În orient. dornic să descopere un nou drum spre Indii. în 1493. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. interzicând accesul altor nave.3. explorează litoralul Americii de Sud. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. În august acelaşi an. Urmează alte trei călătorii.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. din Malaezia. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). la gurile fluviului Orinocco. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. cu vestea că au ajuns în Indii. Cristofor Columb pleca spre vest. viitoarea Brazilie. Jamaica. Goa.

În urma progresului descoperirilor. care completa partajarea domeniilor coloniale. fără însă a reuşi.4. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Astfel. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Noua Zeelandă. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. pe care o numesc Noua Olandă.5. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. de aceea. de partea cealaltă a pământului. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. prin tratatul de la Saragoza. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. 95 . Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. spre Siberia. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). francezii (prin Jacqus Cartier). Tazmania. olandezii descoperă Australia. dar reuşind explorarea zonelor din nord. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. în 1529 se trasează o nouă linie. pe care ruşesc să o cucerească treptat. Englezii (prin John Cabott). Ruşii realizează expediţii de uscat. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). 3. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. 3.

precum grâul. europenii au preluat din America sifilisul. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . în primele secole ale conquistei. precum oraşele italiene. precum Olanda şi Anglia. se estimează că datorită şocului microbian au murit. . tutunul. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. porumbul. implicând declinul unor foste puteri comerciale. curcanul. ardeii. -formarea imperiilor coloniale . aduc de acolo cartoful. şi conducând la ridicarea altora. animale precum calul. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. -noi curente comerciale. Africa. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei .Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . între 70 şi 90% din populaţia indigenă . din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. America pe de o parte.6.3. care uneau Europa. precum gripa şi variola. 4. (minele de argint de la Potosi. vitele mari . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . acesta din urmă introdus în colonii. viţa de vie. roşiile. -se pun bazele unificării economice a lumii. fasolea. etc. şi Europa cu Asia pe de alta . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic.

lumea arabă. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. precum Bizanţul. după expresia lui Braudel. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. Estimările propun drept cifre cca.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . până în zilele noastre. apar epidemiile de gripă. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.2. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. fără sa dispară. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire.1. loveşte mult mai rar. Acestea scad înspre est şi nord. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Unele dintre acestea. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. tifos şi sifilis. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume.4. 4. ciuma. Dincolo de aceste cifre globale. E adevărat că apar noi boli contagioase. pătrat. În schimb. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit.

se întâlnesc în oraşe. culturile americane de mare randameant. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Există însă diferenţe regionale foarte mari. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Pe de altă parte. peste medie. dintre care unele. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. precum porumbul.mai mare număr de oameni. o lume proponderent rurală şi agrară. livezi. precum Italia de Nord. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. clericii. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. în unele zone. în această perioadă. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. aici se cresc animale. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor.Evoluţii economice şi sociale 4. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. precum porci sau păsări. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Astfel. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. etc. precum Constantinopolul. Creşteri mai mari ale populaţiei. cum ar fi meşteşugarii rurali.1. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. 4. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc.3. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură.3. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. Londra. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. nobili. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural.

Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 .2. Ungaria. Italia. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale.3. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca.3. prin îndiguiri şi desecări. unde ajung din zonele limitrofe. Polonia. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. 4. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. în urma crizei secolului al XIV-lea. Astfel. 4. Ucraina. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. iar în Italia se practică de asemenea asanările. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Pe această bază.3. Germania. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Astfel. Moldova. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. în vestul continentului.puţin. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. mai ales Polonia şi Ucraina. ca şi cele de fier şi de cărbune.

adesea în mediul rural. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. de la un capăt la altul a procesului de producţie. de exemplu din Tirol la Baia Mare. unde forţa de muncă e mai ieftină. aflate în exploatarea Spaniei. Investiţiile. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. şi dispersate. Nuremberg. De asemenea. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. din postăvărit. Tările de Jos. Nou apărute. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi.inovaţii tehnice. în care cartea. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. din America de Sud. pieptănatul. imprimarea. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Anglia. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). precum Augsburg. ca produs final. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. culesul paginii. legarea) făcute de persoane diferite. Tesutul. Din aceste motive. În secolul al 100 . ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. care realizează toate operaţiunile. sunt foarte mari. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. torsul lânii) în mediul rural. prepararea cernelii. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. precum pompele pentru scoaterea apei din mină.

mai frumos finisate şi mai ieftine. datorită şi preţului mai redus. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. satele sâont distruse. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. pe de o parte datorită conservatorismului. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. În această perioadă. şi moda poate acum evolua mai rapid. tocmai datorită conflictului cu Spania. probabil şi sub influenţa postăvarilor. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. desigur. bazat pe creşterea oilor. acum se realizează postavuri mai subţiri. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. se poate vinde mai mult. statul favorizează exportul de postav. client tradiţional. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. Astfel. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. dar şi mai puţin durabile. Astfel. şi drept consecinţă. aşa numita “nouă postăvărie”. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. şi de alţi factori. parte a imperiului său multietnic. politica statului e diferită. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. se dezvoltă în continuare. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. postăvăria italiană este în declin. 101 . şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. Pe de altă parte. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. Pe de altă parte.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. schimbări determinate. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. cu tradiţii medievale. De exemplu. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. În Anglia. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. care erau groase şi foarte durabile.

De asemenea. tocmai datorită importanăei preciziei. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. Anglia. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. O dată cu folosirea orologiilor. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. renaşterii şi reformei. aplicată prima oară la Amsterdam.3. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. ca în Italia. se facilitau reparaţiile la corăbii. Tarile de Jos). sortit unei dezvoltări de succes. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. eficientizării producţiei. Anglia. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. domeniu nou. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. care revoluţionează şi concepţia despre timp. 4. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. ci devine treptat un timp laic.Sectorul financiar-bancar 102 . în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. planificării. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). scădeau costurile. Franţa (Lyon. s-a dezvoltat în mod constant. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. chemând la slujba religioasă.4. Legată strâns de progresele umanismului. Paris). ci şi unul economic. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Germania.

Casa din San Giorgio la Florenţa. la instaurarea societăţii moderne. pentru a proteja interesele companiei. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). meşteşugarii). aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. caracterizată de relaţii de tip capitalist. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. acordarea de credite. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. Companiile de familie. iar din 1531 trece la un sistem modern. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. De exemplu. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). 103 . Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. De altfel. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. La Anvers. Ambrosiana de la Milano. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. transferuri de capital. şi mai puţin pe activităţi bancare. la sfârşitul secolului al XVI-lea. O instituţie specific capitalistă este bursa. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. de deschidere şi cotaţii. în activitate din 1581. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. În acest sens. faţă de companiile de familie. Uneori. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Apar însă şi companiile comerciale. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. la schimbări sociale şi poliltice. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. La Amsterdam. care pot fi de mai multe tipuri. nespecializate.

satul şi senioria. Anglia. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară.4. În Europa de la Est de Elba (Germania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. De aceea. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Franţa. Italia centrală şi de Nord. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. în înţelegerea cu statul. Polonia. În Franţa de Nord. care au variat în funcţie de zonă. altele celor politice şi militare.Aspecte sociale 4. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări.1. Germania. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Ungaria.4. Ţările Române. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. mai ales cele în bani. 4. Italia de Sud. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. 104 .4.4. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. adesea simbolice.2. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. până atunci majoritară. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă.

luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. unde se pot bucura de favorurile regelui. suveranul tuturor. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Structural. mai ales prin cumpărarea acestora.3. Pe câmpul de luptă. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. aceasta este denumită “de robă”. ci pe talentul politic. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. acum destul de secătuit. uneori din ce în ce mai 105 . de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. În societate. între elita urbană. ci în slujba regelui. Originea străveche. Transformarea idealului de nobil. la care pot avea acces şi alte categorii.4. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. care ştie să se dueleze la nevoie. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. În Anglia. de darurile bogate care li se fac. 4. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Vechile idealuri cavalereşti. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. În secolele XVI-XVII.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. fidelitatea. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. onoarea s-au păstrat. În Franţa.

se dovedeşte neguvernabilă. Florenţa. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. Pe de altă parte. marchizatul de Montferrat. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. mai ales în centru şi nord. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Astfel.numeroşi. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. oraşele îşi văd. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Anglia. În raporturile cu statul. de regulă. care treptat. Mantova. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. în ţările scandinave sau în Rusia. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. precum Franţa. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. limitată autonomia. Monarhii de tradiţie medievală. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. republicile Sienna. prin impozite. Spania. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. Veneţia. În Italia continuă fărâmiţarea politică. care le furnizează resurse financiare. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. 106 . şi funcţionari bine pregătiţi. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. prin impunerea principiului de liberum veto. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. de regulă. Spre marginile Europei. 5. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială.

Passau.5. ducatul Milanului. adică esenţialul Ţărilor de Jos . La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. Sicilia. în special Austria. între care Fugger. fiica ducelui Carol Temerarul). adunarea reprezentativă a Imperiului German. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. ducele de Saxa. Münster. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Bamberg. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. arhiducele Burgundiei. margravul de Brandeburg. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Hochstetter). Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. din 1516. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. care era electivă. şi al Ioanei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. În faţa unor competitori precum Francisc I. Brunswick. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. şi Henric al VIII-lea. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. etc). Sardinia. Osnabrück. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. 107 . rege al Spaniei.1. prinţi şi oraşe imperiale. Salzburg. zis cel Frumos. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. regatul Neapolului. contele palatin). Wurtemberg. regele Franţei. condus de Carol Quintul. Worms. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. Besançon. Hessa. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. de asemenea. regele Angliei. după cel al papei. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. teritoriile din America. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Moştenirea maternă îî aduce Spania. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori.

Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. împreună cu fiul său. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. etc). în număr de peste 300. Ulm. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. când avea cam 100 000 de locuitori. Isabela de Portugalia. De alfel. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Gegenbach. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Carol este obligat. predicate de Luther. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Nu există o capitală propriu-zisă. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. eclezistice. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea.Existau. idealul său creştin. Augsburg. prin pacea de la Augsburg. oraşele imperiale. Strasbourg. de asemenea. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. Imperiul German rămâne un mozaic de state. 108 . persoana suveranului constituia un element de unitate. principate laice. Lübeck. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. cu o serie de privilegii garantate. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului.cavaleri). Filip al II-lea. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Köln. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. 1555. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Bremen. Soţia sa.

Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. unul dintre ei chiar fratricid. şi reuşeşte să impună. din care Imperiul iese şubrezit. 109 . la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Imperiul se confruntă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. despre stat. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. redus la o juxtapunere de principate independente. Pe de altă parte. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Rudolf al II-lea (1564-1612). pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Mathias (1612-1619) să restabilească. care au continuat. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. şi care au condus. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. cedând Spania. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. de tip medieval. În acelaşi timp însă. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. recunoaşterea ca succesor a fiului său. în vremea domniei lui Rudolf. Carol asistă la eşecul visului său. încă din timpul vieţii. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia.cu diferite conflicte. între Rudolf şi fratele său Mathias. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). spre sfârşitul vieţii. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. Ferdinand al II-lea(1619-1637). în prima parte a secolului al XVII-lea.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii.

reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. cum ar fi adunările de stări. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. dependenţi economic şi politic de rege. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. De asemenea. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. din care face. Resursele financiare. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. care nu este însă nelimitată. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. Pe de altă parte. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. aflată totuşi sub autoritatea regelui. prin care accesul femeilor la tron este interzis).2. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. În Anglia. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. în Franţa. dar poate fi şi mai bine controlată. Astfel. În Franţa. nobilimea. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. parte.5. mai întotdeauna insuficiente. şi care se apropie de interesele burgheziei. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. De asemenea. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. Monarhul joacă rolul de arbitru. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. care. de fapt. ca în evul mediu. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. unde beneficiază de privilegii. burghezia 110 . şi transformată. care succedă monarhiei stărilor. orientată spre o producţie destinată pieţei. într-o clasă de curteni. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. de altfel.

armata regulată. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Anglia. Aici regele este capul suprem al bisericii. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma.pune la dispoziţia regelui specialişti. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. În Franţa. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610).Franţa În Franţa. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat.3. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. 111 . ca instituţie supranaţională. birocraţia profesionistă. Spania centralizarea politică a reuşit. Papalitatea. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. un anumit progres spre laicizare). de robă. care. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. prin cumpărarea de titluri. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. deşi continuă să existe ca instituţie. de a stabili şi percepe impozite. de a numi funcţionari în teritoriu. Acestea din urmă. de a fi judecător suprem. se transformă într-o nouă nobilime. de a bate monedă. iar religia de stat. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. în timpul lui Henric al VIII-lea. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. este anglicanismul. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). 5.

funcţiile încep să fie vândute de către rege. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). Cu timpul însă. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important.ele nu mai sunt convocate până în 1614. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. în vremea Frondei. de Bourbon. numărul acestora este multiplicat. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. secretarii de stat.3. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. prin simplă atingere scofulele. să-l lase moştenire sau să-l 112 . 5. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. La început. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. care făcea din el seniorul suprem în regat. cu excepţia unor delicte grave. la una de tip absolut. iar pentru a asigura noi intrări financiare. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal.1. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. fiind alcătuit din mari nobili.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. câte un trimestru sau semestru). şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). La rândul lor. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). care o exercită pe rând. conetabilul (conducătorul armatei).

Aix. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. iar regalitatea. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. În 1604. dar şi din Franţa. care purta greul taxelor. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. cu legea care avea să se numească Paulette. Dijon. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. accentueză acest proces. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Rennes). precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Curţile superioare sunt Parlamentele. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Colaboratorul său. ceea ce duce la o bancrută parţială. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. gabella. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. În 1516. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea.vândă. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. ducele de Sully. Bordeaux. dintre care cel mai important e cel din Paris. La nevoie se făcea apel la mercenari. Rouen. Evoluţia armelor de foc. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. superintendent general al regatului. Se adaugă o marină permanentă. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. regele Francisc I încheie cu papa 113 . riguros controlată pentru a evita jafurile. Grenoble. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german.

una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. când apar scandaluri publice. 5. reacţia catolică la progresul calvinismului. calvinismul făcea progrese în regat. inclusiv din înalta nobilime. mai cu seamă că sora sa. De asemenea. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. În acest fel. adeziunea la Reformă sau la Ligă. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. era o protectoare a reformaţilor. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. Pe de altă parte. Adesea. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase.3. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. s-au manifestat multiple violenţe. În vremea sa. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. se arată tolerant. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. începeau să se recruteze din toate stările sociale. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa.Concordatul de la Bologna. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic.2. în tradiţie umanistă. În acea perioadă. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. La început. dar şi cu unele state italiene. în cea de-a doua parte a acestuia.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. dar apoi. iar adepţii săi. şi a celor interne. Margareta. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. numiţi hughenoţi. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. puterea regală creşte. în prima parte a secolului. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice.

regele murea. cardinalul. şi în 1562 izbucnea un război. în 1572. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. şi în cea catolică. în folosul familiei regale. Francisc al II-lea (1559-1560). Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Regenţa este asigurată de mama acestuia. se întinde între 1562-1584. Catolici intransigenţi. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). şi este urmat de fratele său. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. şi războaie civile. Luptele dintre 115 . regina Scoţiei. Urma la tron fiul său cel mare. În 1570. căsătorit cu Maria Stuart. fără rezultat clar. soldată cu arestări şi execuţii.pe politica internă. Războiul reîncepe. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). particularisme regionale. considerat şeful protestanţilor. moare în decembrie 1560. membri influenţi ai Cosiliului regal. bolnav. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Margareta. coasta sud-vestică. cea mai mare parte a Provenţei. dar în 1559. pe atunci rege al Poloniei. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Războaiele religioase sunt. fiind rănit accidental într-un turnir. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Tânărul rege. o parte din sud-est e controlată de catolici. pe atunci un copil de zece ani. care au însângerat ultima parte a secolului. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. unele zone centrale de protestanţi). era căsătorită cu Henric de Navarra. Într-o încercare de conciliere. Henric. Carol al IX-lea(1560-1574). În 1574 Carol al IX-lea murea. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. în acelaşi timp. cu garnizoane proprii. Nordul. sora lui Carol al IX-lea. Caterina de Medici. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. O primă fază.

dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. şi cetăţi de siguranţă.catolici şi protestanţi continuă. 1598). Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. În 1593 abjură protestantismul. moştenitorul prezumtiv al tronului. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. în cele din urmă. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. cardinalul de Lorena. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. iar ducele de Guise. dar şi ca apărător al credinţei catolice. în 1588. În acel moment. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. În numele acesteia. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Jacques Clement. şi aveau împreună o fiică. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. Contestat în propria capitală. Henric al IV-lea. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. sora regelui Henric. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. infanta Clara-Isabela. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Războiul reîncepe. Henric al III-lea fuge din Paris. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. În 1589 Henric al III-lea este. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. 116 . Francois d’Anjou. dar care a permis refacerea. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). când fratele regelui. reuşită cucerire a regatului. printr-o politică de impozite moderată. regele Navarrei. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes.

Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez.4. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Ludovic al XIII-lea. şi extinse mereu. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. absolutismul regal ajunge la maturitate.4. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. şi Camera comunelor. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. sub regenţa mamei sale. şi la tron urma fiul său minor. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. 5. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Structuri instituţionale Ïn Anglia. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. Maria de Medicis. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. 117 . Anglia 5. Prin astfel de instituţii. fiind împărţit între Camera Lorzilor. care reprezintă baza judiciară a regatului.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. care pune capăt Războiului celor două roze. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. apărute încă din secolele XII-XIII. care avea autoritate asupra înaltului cler.1. a doua soţie a lui Henric. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. cardinalul Richelieu. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată.

trezorierul. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. recuperarea domeniilor coroanei. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). În comitate continuă să existe şerifii. Regele este ajutat de un Consiliu privat.4. regele a evitat să convoace Parlamentul. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. păstrătorul Sigiliilor. care nu l-a obligat să impună noi impozite. şi diferite alte persoane. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Astfel. în funcţie de dorinţa suveranului. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Politica sa fiscală echilibrată. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. 5. dar care necesita sume mari de bani. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. cu autoritate asupra mai multor comitate.2. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. din care fac parte cancelarul. Fiul lui Henric al VII-lea. reorganizarea armatei. anexată în 1535. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. Henric al VIII-lea (1509-1547). când principalul său consilier a fost Wolsey. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. Între 1509-1529. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor.Armata este recrutată când este nevoie. fiind alcătuită din profesionişti. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. La nivel local. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540.

eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. deoarece succesorul său imediat. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Eduard al VI-lea (1547-1553). sub influenţa unuia din sfetinicii săi. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. doar trei ani. Spre deosebire de tatăl său. ajungând la ruptura cu Roma. semn al maturizării atinse de puterea regală. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. În condiţiile în care ţara era în război. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Robert Cecil. În vremea sa. în sesiuni care au durat. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. fiica Annei Boleyn. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Regina a întărit instituţii mai vechi. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. în total. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. iar la stingerea unor 119 . a încurajat comerţul. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. Pe parcursul lungii sale domnii. lăsând deschisă problema succesiunii. Elisabeta (1558-1603). Pe această bază. de tip rus sau francez. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. Tânărul rege a dispărut destul de repede. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. ultima posesiune engleză în Franţa. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. John Dudley. Căsătorită cu Filip al II-lea. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). ci de o a treia cale. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. a urcat pe tron fiind minor. Maria Tudor (1553-1558). îşi înlăturase surorile. a continuat războiul cu Spania. întrucât.

Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere.5. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. rivala pe care o decapitase. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. 5. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. pe care trebuia s-o protejeze. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Din punct de vedere religios. era cel mai fervent apărător al catolicismului. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. regele Spaniei. Cum în acelaşi timp. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. Virginia). Scoţia 120 . dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. bastionul catolicismului. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Filip al IIlea. Pe plan extern. ca şi producţia internă. conflictul deschis era inevitabil. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei.case nobiliare. fiul Mariei Stuart. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Apelul la corsari. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. în 1604. După o domnie îndelungată şi glorioasă. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania.

cu ajutorul amantului. Lordul Darnley. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. fiica regelui Francisc I. prezentată de John Konx. pentru a-şi consolida puterea în interior. în 1557. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. şeful spiritual al partidei reformate. mama ei. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. aflată adesea în conflict cu Anglia. condamnată şi executată în 1587. soldate cu conflicte militare. 121 . Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. Maria de Guise asigură regenţa. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. şi Madeleine. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Bothwell. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. Sprijinitoare a catolicismului. viitoarea Maria Stuart. iar fiica lor. la ruda sa Elisabeta. soţul său. După moartea acesteia. viitorul Francisc al II-lea. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Iacob al VI-lea. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. În Scoţia continua să domnească fiul ei. Maria Stuart a fost judecată. În absenţa acesteia. Iacob. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). După moartea regentei. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. şi se refugiază în Anglia. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. unde devine soţia delfinului. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. cu scopul de a jefui. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa.

dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. în special în rândul coloniştilor. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. acordând ajutor răsculaţilor. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei.6. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. 122 . ceea ce în 1642 l-a constat tronul. reuşind să devină foarte repede nepopular. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Când. în nord şi în est. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. numit de regele Angliei. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. a fost decapitat. În 1649. englezilor de confesiune anglicană. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. 5. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. în 1565. în loturi.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. Acestea. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului.

de religiile diferite. 5. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. renunţă la luptă. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. conservându-şi instituţii specifice. administrative. cu competenţe legislative. principalul conducător al răsculaţilor. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. 5. favoritul reginei. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate.1. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. moştenitorul tronului Aragonului. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy.7. când irlandezii. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. şi având chiar. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . separate de nivelul economic. mult mai ridicat în cazul englezilor.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. Aceştia încep să domnească din 1479. şi Isabela. reuşesc să-i înfrângă. aşa numiţii letrados. În 1603. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. fiscale. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. învingătorul rebelilor. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. conduse acum de Mountjoy.7. adunări de stări (Cortesuri) separate. vămi la graniţa dintre ele. izgonindu-i pe iezuiţi. Englezii conduşi de contele de Essex. economice. definitivând organizarea în comitate. moştenitoarea tronului Castiliei. dar forţele engleze.sau Consiliu de stat. Exista un Consiliu al Castiliei. în continuare. O’Neill.

denunţându-i pe « falşii creştini ». prin capitularea Granadei. De asemenea. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive.Aragonului. Cei convertiţi la creştinism. controlate de corregidor. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. oferind regilor resurse materiale importante. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. funcţionau consilii specializate. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Inchiziţiei. care colabora activ cu Inchiziţia. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. Până la urmă. urmând unui război civil îndelungat. reprezentant al regalităţii. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Santiago. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. De asemenea. În oraşe există consilii municipale. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Calatrava. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. folosită şi în scopuri politice. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. în 1492. dar şi a populaţiei. 124 . sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. stabilindu-se în Italia. aşa numiţii conversos. Consiliul Italiei. Consiliul Indiilor. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. precum Consiliul de finanţe. Consiliul Portugaliei. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. cu puteri administrative şi judiciare. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. din partea autorităţilor. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). finanţele regale au fost reorganizate. Alcantara.

cu ajutorul funcţionarilor regali. Carol (1516-1556). din 1561. Franche-Comté. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. 125 . Tările de Jos. Fiul lui Carol. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. Filipinele. interzicerea limbii arabe. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. în special cu Inchiziţia. După aceea. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. În vremea lui Filip al II-lea. al armatei şi al bisericii. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Aici este sediul curţii. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. aşezându-se în Nordul Africii. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. care a fost în cele din urmă înfrântă. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. ci şi adversarii politici ai regalităţii. teritoriile de peste ocean. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Portugalia şi coloniile sale din Africa. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. pe lângă Spania. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită.5. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu.7. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole.2. Regatul celor două Sicilii). în inima Spaniei. Filip al II-lea (1556-1598). cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. un palat ca o mănăstire. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. în forma de grătar. dar şi al guvernului şi al consiliilor. la Madrid. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. mult în urma altor puteri europene. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Astfel.

Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. o serie de teritorii. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. 5. Spania intrase într-un declin pronunţat. 1659. ca şi în Castilia. în 1668. careia i-a cedat. resursele materiale ale regalităţii cresc. de fapt. Regii care au urmat. Au continuat conflictele cu Franţa. într-o putere de rang secund. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. de favoriţi. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. căreia i-a recunoscut independenţa. sau Gaspar de Guzman. ca şi vecina ei Portugalia. Franţa. reducerea privilegiilor oraşelor. În cele din urmă. în timpul lor puterea fiind exercitată. Diminuarea puterii marilor nobili. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv.1. şi se transformase şi ea. prin pacea din Pirinei. Prin confiscări de averi. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). şi în urma tratativelor din Westfalia. devenită regat din secolul al XII-lea. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri.La moartea lui Filip al II-lea. şi cu alte state europene. Portugalia Portugalia. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 .8. în pofida veniturilor aduse de colonii. precum Francisco de Lerma în timpul primului. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. de războaie şi lupte dinastice. pierderea influenţei de către Cortesuri.8. în pofida menţinerii imperiului colonial. 5. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată.

127 . este judecat şi decapitat ducele de Braganza. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. avea să ducă la pierderea. Diogo. Regele Ioan al II-lea (Joao II). în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. văr şi cumnat al monarhului. în contextul războiului cu Ţările de Jos. a fost înjunghiat chiar de rege. să se ralieze regelui Spaniei. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). a unei mari părţi a imperiului său colonial. implicat şi el într-o conspiraţie. datorită atacurilor olandezilor. Al doilea senior din regat. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. ceea ce pentru Portugalia. din cea mai puternică familie feudală portugheză. până la urmă. când uniunea dinastică se desfăcea. care domneşte între 1481-1485. duce de Viseu. nobilimea alege. În urma unei conspiraţii nobiliare. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. Ca şi în Spania. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). în speranţa unei posibile unificări. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice.rar. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). contribuie la progresul centralizării. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. sub sceptru portughez. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. La 1640. Între diferiţii pretendenţi. a Peninsulei Iberice. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia.

5. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. să-şi organizeze o ramată profesionistă. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. care au reuşit să instituie impozite permanente. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. integrând comitatul Vaud. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. În plan politic. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637).9. Italia În secolele XVI-XVII. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. De asemenea. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. pe văile Padului şi a Ronului. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. şi marile puteri comerciale italiene. Administraţia şi armata sunt 128 . ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Milanul devenise ducat în 1395. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. să modernizeze administraţia şi justiţia. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. în pofida afirmării unei unităţi culturale. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Bine populat. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. prin circumnavigarea Africii. erau puternic afectate. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. Nisa. În această perioadă. Veneţia şi Genova.

englezi. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. care număra 150-200 membri. de tradiţie mai veche. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Deşi bine populat. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. de 6 membri. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . războiul. în insulele Mediteranei orientale. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. care îl asista pe Doge. responsabil cu problemele fiscale. bazată pe industrii de lux. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu.puternice. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). şi care avea atribuţii privind economia. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. pe cursul inferior al Padului. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Aceasta. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. Exista şi un Senat. politica externă. Teoretic republică. Din nefericire. unde se extinsese pe terra ferma. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. olandezi în Levantul otoman. beneficiind de o economie destul de modernă. În perioada următoare. pe coasta Adriaticii. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Dogele. reprezentant al regelui Spaniei. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. Milanul era condus de un guvernator. Datorită acestor pierderi teritoriale. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. şi având în alcătuirea sa. numărând apropae un million de locuitor. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. având puteri foarte largi. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă).

format din 40 de membri. de 400 de membri. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. şi de diferite ale consilii. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. mai multe mişcări separatiste. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. dar puterea era deţinută. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. Genova continua să stăpânească insula Corsica. Piero. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. din punct de vedere formal. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . ales pe viaţă. de 100 de membri. de către familia de Medici. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. Ca şi la Veneţia. datorită ocupării acestora de către turci. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Exista şi aici un doge. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. cu sprijin francez. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. în 1492. între partizanii şi adversarii Medicilor. a izbândit cea cu caracter popular. în cele din urmă înfrânte. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. Exista şi un tribunal suprem. După moartea lui Lorenzo de Medici. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. practic. din 1435. Quarantia. Genova rămânea o republică aristocratică. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. care a restabilit instituţiile republicane.

Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. prin acţiunile fiului său. Organul colectiv de conducere era Signoria. Statul papal Sub conducerea papei. de 48 de membri. la petreceri. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. după lupte cu sorţi schimbători. unele au fost restituite 131 . precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. dar care erau golite de conţinut. cu ajutorul Imperiului German. iar acesta. Cosimo a dus o politică de centralizare. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. cum se numea acum. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. s-a extins. În cele din urmă.Savonarola. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. în primăvaralui 1498. în tradiţie milenaristă. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. duce. şi de întărire a puterii ducale. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. stăpânirea ducatului Toscanei. etc. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. Dintre cuceririle făcute de Cezar.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. anunţau. familia Medici era din nou izgonită de florentini. În 1527. înglobând republica Siennei. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. arderea operelor de artă considerate imorale. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. numit de imperiali duce ereditar. şi. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă.

Respublica christiana. În Regatul Neapolelui. dar altele au fost alipite statului papal. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. reprezentând interesele bisericii. Pe de altă parte. fără efecte prea mari însă. precum Colonna sau Orsini.vechilor seniori. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. pe coastă. 1460. Suveran temporal asupra unui stat puternic. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. care doresc să-şi afirme independenţa. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. în 1453. ca Bologna. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. nobiliar şi domenial. 1456. precum Rimini sau Urbino. cruciada împotriva turcilor. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. în teritoriile statului său. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. conducerea era asigurată de un vice-rege. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. 1500. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. reprezentant al regelui Spaniei. 132 . În acest context. iar în timpul războaielor italiene. De aceea. Papii predică deci. Această regiune juca rolul de grânar. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului.

Din punctul de vedere al organizării. Zurich. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. după modelul spaniol. în 1476. a cantoanelor montane. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Pe de altă parte. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. precum Ferrar. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. intrau în confederaţia şi Bassel. În 1499. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Carol Temerarul. Piacenza. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. care controla trecerea Alpilor. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Astfel.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Mantova.10. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. 5. La începutul secolului al XVI-lea. de aşa numitele “războaie italiene”. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Parma. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Confederaţia originară. Berna) şi a senioriei Glaris. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. în secolul al XIV-lea. dar există şi elemente comune. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Schaffhouse şi Appenzell. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Lucca. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . şi cu ducele Burgundiei. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. prin tratatul de la Bassel.

sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. la Kalmar. Dar în timp. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. cu acelaşi nume) în 1520. care evoluau în direcţia absolutismului. a reginei Margareta a Danemarcei. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. 5. Şi în Danemarca. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. juridice. care se implica în problemele Germaniei. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. În prima parte a secolului al XVI-lea. Isabela. În 1397. De asemenea. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. adminisrative. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. El poate trece la o recucerire a Suediei. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. de origine germană. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . pe care conta în lupta cu hanseaticii. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare.11.instituţionale. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Pe de altă parte. şi prin tradiţia apărării independenţei. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. instituţiile şi legile specifice. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Danemarca. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron.

pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. şi pe un sentiment naţional în formare. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. vizând controlul Mării Baltice. ducele 135 . profund influenţat de confesiunea reformată. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei.revoltă. 5. Serviciul militar este obligatoriu. şi unchiul său. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. fie religios. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. animată de un sentiment patriotic puternic. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. în 1524. pe o armată puternică. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală.1. chiar dacă. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. aflată în componenţa Suediei. Ioan. La moartea lui Gustav Vasa. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia.11. Clerul trece la Reformă. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. fie cu caracter politic. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. regele e nevoit să fugă. Dar acesta. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. Suedia devenise o monarhie absolută. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Ca şi în Anglia. în teorie. Frederik de Holstein. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată.

136 . se impune cu forţa armelor. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. La capătul mai multor conflicte. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. care se înstăpânise în Estonia din 1595. Ioan al III-lea. În plan intern. căsătorit cu Caterina Iagellon. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Cristian al III-lea. Din 1527. Apoi are loc conflictul cu Rusia. pentru Ingria şi Carelia. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. Gustav al II-lea Adolf (16111632).Finlandei. Cu sprijinul aristocraţiei. prin Cartea Roşie. sprijinit de oăşenii din Lubeck.2. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. deja rege al Poloniei. În vremea lui. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. Frederic I (15231533). luteranismul face progrese. ceea ce conduce la conflicte interne. La moartea lui Frederic I. Carol devenea rege în 1600. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. fratele lui Ioan al III-lea. 5. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Suedia. fiul acestuia. Fiul său Sigismund. sora regelui Poloniei Sigismund August. clerul este plasat sub tutela regelui. şi ocupă Ingria şi Carelia. învingător.11. revoltaţi împotriva seniorilor lor. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Cristian al III-lea iese. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. pe tron urcă unchiul său. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. în cele din urmă. În 1576 impune o nouă liturghie. În vremea sa. refugiat în Ţările de Jos. care dădea acces la Marea Nordului. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea.

prin tratatul de la Stettin. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. În aceste condiţii. În Danemarca. în 1536.12. către sfârşitul secolului al XVI-lea.În scop politic. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. cu rezultate dezastruoase. Pe de altă parte. în favoarea coroanei şi a nobililor. Insulele Gotland şi Ösel. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. fiind percepută ca un instrument danez. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. alcătuită din circa 150 de familii. iar apoi participarea. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Norvegia. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). 5. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. summum episcopus. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. lipsită de o nobilime puternică. 137 . Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. când sunt obţinute. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. marea aristocraţie. În pofida dezastrelor militare. În Norvegia reforma se bucură de succes. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim.

Filip al II-lea. reprezentative. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în anumite momente. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. născut şi educat în această regiune (1500. prin rolul acestor personaje. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. De asemenea. încă de la începutul domniei lui Filip. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Opoziţia începe în rândul nobililor. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. dar care s-au manifestat. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. şi. Zuichem şi Berlaymont. de asemenea. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. Nobilii se vedeau excluşi.care. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. la nivelul epocii. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. în care fuseseră implicaţi până atunci. la Gand). îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. de la luarea deciziilor. ci rămăseseră catolici. de o manieră concertată împotriva Spaniei. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. şi era destul de străină realităţilor din zonă. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. cu interese divergente. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. sora naturală a lui Filip. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor.

mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. în primăvara lui 1566. în cerşetori) sunt numiţi gueux. Pe de altă parte. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. de altfel. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. se manifestă prin petiţii. nobilimea. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. în decursul unei întrevederi. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma.Reformei. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. 139 . şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. în special în varianta calvinistă. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. în tradiţia vechilor sale libertăţi. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. În decursul evenimentelor ce vor urma. Dar predicatorii calvini. şi aşa numiţii gueux d’état. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle.

Campania în vederea înţelegerii religioase. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. „Calicii mării”. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. cea nobiliară. ia acum forma cetelor de răsculaţi. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. La 1566 existau două mişcări diferite. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. şi să obţină reprimarea pe plan local. şi cea populară. Opoziţia. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. iconoclastă. afectând comerţul şi meşteşugurile. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. care. 140 . la gurile Meusei. o trădare faţă de coroana spaniolă. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. cu 10 000 de soldaţi de elită. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. executaţi în 1568. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. fără a obţine însă rezultatele scontate. prost văzută de intransigenţi. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. cu caracter în primul rând politic. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. Moartea celor doi. în vreun fel. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel.

zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. calvini radicali organizau o republică teocratică. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. să se alieze cu provinciile nodice. anularea măsurilor luate de Alba. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. Requesens murea în 1576. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. şi până la numirea altui guvernator. după modelul celei de la Geneva. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. cu Luis de Requesens. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase.În contextul creat. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. aşa cum cereau răsculaţii. garantarea libertăţii religioase. care încearcă. între altele. fiul Margaretei de Parma. libertate religioasă (în esenţă. şi calea tratativelor. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. dar înaintarea lor este dificilă. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. în noiembrie 1576. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. 7000 de localnici. frate natural al lui Filip al II-lea. La Gand. Unii şefi calvini. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. fără a putea însă promite. pe lângă mijloacele militare. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. În 1578. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. rămase încă loiale Spaniei. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. convocarea Statelor Generale. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. la cererea sa. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului.

În 1581. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Bruges. În nord. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Zeelanda. calvinismul a fost declarat religie oficială. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). Utrecht. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. provinciile nordice Olanda. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Wilhelm de Orania. Drenthe. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. rolul Statelor Generale. Cu toate acestea. Gand. prevedea recunoaşterea autonomiei. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Mauriciu de Orania. conducerea a fost preluată de fiul său. Pacea de la Arras. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. de către mase. al cărui exponent fusese Erasmus. stadhouder general. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. În aceste condiţii. Conducătorul de fapt a fost. retragerea trupelor spaniole. din mai 1579.Bruxelles. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. dar nu accepta decât cultul catolic. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. cu patriotismul anti-spaniol. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. peste câteva zile. După moartea sa. la 23 ianuarie 1579. Războiul dintre provinciile nordice. care avea să capete consistenţă republicană. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. conferirea funcţiilor importante autohtonilor.

Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. E adevărat însă că. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Ţările de Jos. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. diferenţa nu era nici etnică. zonele sudice numărau. consecinţe revoluţionare. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. în continuare. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. După Războiul de 30 de ani. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. în pofida rezistenţei lor comune. În 1598. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. arhiducele Albert. Nefiind religioasă. de natură culturală. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în cele din urmă. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. la o stabilizare a situaţiei.progresul spaniolilor spre nord. Pe de altă parte. în cele din urmă. Începută de o manieră conservatoare.

Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. respectiv administraţie. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. finanţe şi armată. justiţie. cea mai mare parte a Ucrainei. întrunindu-se regulat şi periodic. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. alături de Imperiul Otoman. Pe lângă elegibilitatea regelui. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. Monarhia ereditară era desfiinţată. acesta. cărora. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. mobilizarea armatei. O adunare specială. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. ţinuturile baltice etc. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). 5. Ştefan Bathory (1575- 144 . Împrejurările interne. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. cât şi puterea regală. Polonia În secolul al XVI lea. inclusiv Kievul. devenit ulterior rege al Franţei. Se crea un singur organ central comun – seimul general. încheierea păcii. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. era una dintre marile puteri. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. urma să fie ales de nobili. în partea central-răsăriteană a Europei. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Chiar şi Prusia. Polonia. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita).Olanda şi Belgia. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze.13. concomitent cu întărirea regimului feudal. Iar în plan religios.

în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. 5. cât şi din partea suedezilor care ulterior. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. deosebit de bogate. Suedia. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. conducători ai marilor familii nobiliare. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. atât din partea turcilor. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. Prusia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. provocând o situaţie deosebit de grea. susţinând activ pe habsburgi. Rusia 145 . desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Imperiul Otoman.14. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. ca de altfel şi a Turciei. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. de la începutul secolului XVII. în apropiere de raiaua Hotinului. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman.1586). Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Austria. turcii şi tătarii musulmani.

instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. boierimii. profesioniste. respectiv din anul 1547. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. iar Moscova devine « a treia Romă ». călugăriri cu forţa. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. astfel a reorganizat justiţia. confiscarea averilor etc. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. în Siberia. Incontestabil. Efectiv.. În anii următori el a promovat numeroase reforme. deportări. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Vasile III continuă opera acestuia. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. precum stările generale în Franţa. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. cea a streliţilor. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). fiul său. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. deci împărat). cu reprezentanţi ai clerului. După cucerirea Bizanţului de către otomani. opricina. cortesurile în Spania etc. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. negustorilor şi meşteşugarilor. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. În contextul de atunci. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. Dver. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . Riazan.

patriarhul Filaret. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. Oricum. reprezentând. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. secondată de Suedia împotriva Rusiei. Suedia şi Danemarca. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. Rusia a 147 . După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Iniţial s-au obţinut unele victorii. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. căruia i-a adăugat în 1556. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. pe mai multe direcţii. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. de regulă. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. timp de peste 20 de ani. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. teritorii periferice sărace. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. S-a desfăşurat un război popular. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. În fapt. În aceste condiţii. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. Polonia. care a domnit până în 1645. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. condus de Minim şi Pojarski. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk.ţării.

încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. într-o stare de anarhie. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. urmat de Ivan al V lea. precum zemski sobor. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). în Ucraina. La 8 ianuarie 1654. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. Bogdan Hmelniţki. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. Alexei Mihailovici (16451676).trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Sporadic. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. A urmat un război ruso-polonez. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. În statul rus economia era preponderent rurală. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. În guvernare ţarul era asistat. reprezentat alături de cel al bisericii. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. sub conducerea hatmanului cazacilor. Existau relaţii feudale. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. multinaţional al acestui stat. Petru I (1682-1696). predominând sistemul domeniilor boierimii. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. împreună cu fratele său vitreg. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. de duma formată din curteni şi boieri. Încă de la început. de exemplu). cu rol consultativ. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica.

el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. 5. atât din continentul European. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. dincolo de Nistru. respectiv dinastia Angelină. cu o dublă origine. Începând cu secolul al XI lea. ocolind lanţul carpatic. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. Iagelo (poloneză). napolitană. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. voievodatul Transilvaniei. regatul Croaţiei etc. Treptat. germană. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. acolo.chiar în rândurile clerului. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. de Habsburg.15. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. cu forţa. drept Ştefan I. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. jucând un rol important datorită şi 149 . fiul românului Ioan Corvin. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. de Luxemburg. cât şi din cel asiatic. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. Europa Centrală 5.15. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare.1. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste.

cel puţin pentru o vreme. cu Polonia. de exemplu. Regele decedat neavând urmaşi. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. maghiarii au avut un rol important. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. alături de Ţările Române. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. În veacurile XIV şi XV. fiscal. Între altele. înăsprind şi fiscalitatea. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. începând cu anul 1330. în mai multe rânduri. din Dalmaţia. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Pentru puţină vreme. Acesta a reuşit. A reformat justiţia. în primul rând a ţărănimii aservite. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . după înstăpânirea treptată în Balcani. de la ţărmurile Mării Adriatice. următorii doi monarhi. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. respectiv în lumea catolică a vremii. Astfel. militar etc. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. respectiv cu Imperiul romano-german. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. Cehia etc. dar şi armata şi birocraţia. politic. respectiv celebra victorie românească de la Posada.întinderii sale consistente. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale.

net superioare. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. ca de exemplu anularea şerbiei. În acest context. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. s-a strâns o masă importantă de oameni. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. secuilor şi saşilor. atât din punct de vedere numeric. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. În acest context. după care o serie de conducători. Urcat pe tron în 1520. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. în anul 1514. nobili. înalţi prelaţi.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. încorporat în regatul maghiar. până la ţărani de diverse neamuri. În anul 1521 Belgradul. lângă Dunăre. În tabăra de la Racoş. Trei ani mai târziu. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Cinci ani mai târziu. se întărea Unio trium nationum. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. acolo s-a strâns o armată de tip popular. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. Între altele. în 1517. cât şi al înzestrării tehnice. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. la îndemnul papei. Astfel. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană.

ca de altfel regi ai Boemiei. fost voievod al Transilvaniei. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102.. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. în centrul Europei. În acest context. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. cu centru la Zagreb. principi ai Transilvaniei etc. ai Croaţiei.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. atunci. nu o dată foarte strânse. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. respectiv în Ungaria. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). unde au suferit însă un eşec. Tot atunci. Tisa şi Dunăre. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. Profitând de luptele interne. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. Mureş. În anii imediat următori. cât şi de Ioan Zapolia. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. cel mai adesea victorioasă. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. ce a rămas apoi 152 . cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. aflat sub suzeranitate otomană. având drept scop ocuparea Vienei. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. Practic. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei.

a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. în fapt Ungaria propriu-zisă. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. dintr-un stat pluri-etnic. dată considerată în general ca debut al statului austriac). devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. părţi ale viitoarei Slovenii etc. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . precum Stiria. La început. Salzburg. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Între altele. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă.15. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. economic etc.2. Carintia. asupra populaţiei maghiare. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. exercitată în diverse modalităţi. 5. Tirol. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. în 1686. Aşadar. multi-naţional. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. Rudolf de Habsburg. până la finele primei confragraţii mondiale. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. respectiv ţările române din imediata apropiere.

în toamna anului 1918. Habsburgii. în timp ce fratele său mai tânăr. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. la Marea Adriatică. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Astfel. în cadrul căruia. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. FrancheComte. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Francisc I. după 1519. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. Totodată. Slovacia. precum Flandra. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. Bramant. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. cât şi calvinismul. devenit împărat între anii 1493-1519. Ţările de Jos. Astfel. Ferdinand. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Astfel. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. otomanii. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Deosebită 154 .austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Artois. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. posesiunile Habsburgilor. care a trăit la Praga. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Luxemburg. În aceeaşi perioadă. Maximilian. atât lutheranismul. respectiv Carol Quintul.

aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Habsburgii stăpâneau. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Sicilia. români. Astfel. Transilvania. juridică. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului.16. adunări reprezentative etc. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. ele întinzându-se. după 1700. Milano. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Statul nu avea o unitate politică. Cehia. flamanzi etc. francezi. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Croaţia. cehi. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Era un stat multinaţional. Ţările de Jos (Belgia). 5. italieni.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Şi în acest stat. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. De fapt. să supună definitiv Boemia. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. de la Rin spre Câmpia rusă. Regatul Neapolelui. în forme variate. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. Slovacia. organizare constituţională. maghiari. Habsburgii au reuşit atunci. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. dispersat. o bună parte a Ungariei. fiscală etc. de exemplu. Sardinia. Aceste teritorii însumau peste 600. aparat administrativ de tip guvernamental. sârbi. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. împotriva Imperiului Otoman.

acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. situaţiei religioase. Slovenia. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. propriile instituţii de tot felul. trăind laolaltă sârbi. BosniaHerţegovina. de-a lungul litoralului adriatic. dar şi comercial. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). Acolo. italieni etc. Aşa cum s-a mai arătat. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Şimenic. statutului politic. precum posesiunile ereditare. continuându-se realităţi mai vechi. s-au creat trei realităţi politice distincte. Imperiului habsburgic. o parte a Croaţiei etc. albanezi. respectiv a modelului italian. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. slavomacedoneni. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. modul de viaţă era în bună măsură. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. Split. acţiuni ale Imperiului otoman. Popatia şi Pola. În sfârşit. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. de altfel. a mozaicului de popoare precum greci. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. români balcanici. Strânsa legătură 156 . Muntenegru. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. în plan instituţional. republicii Veneţia. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. în principal în Dalmaţia. Serbia. croaţi. sârbi. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. după mai multe implicări. o parte a Ungariei. Bar etc. În spaţiul ex-iugoslav. parţial români balcanici etc. bulgari. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic.

mai ales în calitatea lor de păstori. precum şi un număr de aromâni. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. în comparaţie cu veacurile anterioare. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. o dată cu epopee descoperirilor geografice. Braudel). Mica republică de pe malul mării Adriatice. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. marinari şi chiar ţărani. era deţinut de câteva zeci de nobili. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. demarararea unei ample expansiuni europene. cărbănari etc. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. proces ce a durat 157 . Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. aşa numita revoluţie a preţurilor. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. mici negustori. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. 6. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. dar şi de meşteşugari. prin Marele Consiliu. Relaţiile internaţionale (sec. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). Descoperirile geografice.

într-un mod specific. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. estice sau sud-estice ale continentului. dincolo de expansiunea sa colonială. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. perfecţionări sensibile în domeniul militar. să ajungă mari puteri. respectiv Spania. lumea europeană s-a confruntat în sec. Tot acolo. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Astfel. cu câteva mari probleme. necesitând între altele sporite resurse demografice. cel al „interesului de stat”. înnoirile precum introducerea armelor de foc. economice. în cea de-a doua jumătate a veacului. În fapt. al XVI lea şi în cel următor. Astfel. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. Anglia şi Franţa. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. La cealaltă extremitate a continentului european. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. evident distincte.mai multe veacuri. 158 . diferite. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. în părţile vestice. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. sistemele de fortificaţii. În fapt. în părţile apusene. s-au înfruntat. în condiţii complexe. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. cel spaniol şi cel portughez. financiare etc. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc.

astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Temporar.1. Machiavelli. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. ducatul de Milano etc. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. statul papal. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni.) sau au căutat: Veneţia. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. rezolvată parţial abia în veacul XX. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. După ce în spaţiul italian.În sfârşit. dar nu în cele din urmă. devenită mai apoi. Franţa a fost înfrântă. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. Într-o primă perioadă. Florenţa. într-un fel sau altul. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. 159 . în a doua jumătate al secolului al XV lea. 6.

În bătălia de la Pavia. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. din 1516. respectiv al păgânilor musulmani. Practic. cel puţin teritorial. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. noul rege al Franţei. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. Era o ultimă tentativă de revigorare. o situaţie preponderenta în Europa. Prin jocul moştenirilor. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). în 1499. cel al universalismului politic. dus apoi în captivitate în Spania. În acest context. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. În faţa supremaţiei habsburgice. Carol Quintul. de altfel complet depăşit. cu victorii schimbătoare. 160 . căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. pentru ca. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. acesta dobândise. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. coaliţia antifranceză formată din italieni. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. din 24 februarie 1525. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. În acest context. prin tratatul de la Noyon. Luptele au avut o evoluţie dramatică. diametral opus statelor centralizate. războaiele italiene s-au extins. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. cât şi în Peninsula Iberică. după 1511. respectiv de materializare a unui concept medieval. la Rin etc. luându-l prizonier pe regele Francis. împotriva Imperiului habsburgic. Practic.

Anglia. state în fruntea cărora. dar şi militare. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. Mai multă vreme. în acea 161 . 1558. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. între principalele state occidentale ale vremii.2. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. 6. Suedia. Polonia şi chiar Transilvania. de fapt un prim război. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. Franţa. găsise aliaţi în Danemarca. Totuşi. în timp. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. nu peste multă vreme. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice.În aceste condiţii. aşa numitul război de treizeci de ani. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. instaurarea sa. De asemenea. respectiv al pactelor de familie. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. În final. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. respectiv Spania. Franţa putând să-şi continue astfel.

între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. precum Francisc Drake. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. până la încheierea unei păci în anul 1604. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. Iniţial. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. mulţi renumiţi. 6. după 1566. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. între anii 1558-1603. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. forţele engleze. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. În final. de furtuni. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. De asemenea. mai ales corsarii. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Războaiele religioase din Franţa 162 . regina Angliei între anii 1553-1558. Elisabeta I. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. de un tonaj mai redus.3. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. o vreme. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. În revanşă. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă.

deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. uman şi material. invocând. cât şi spre Marea Neagră. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. între altele.Timp de mai multe decenii. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. atât spre Marea Baltică. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. 163 . şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. 6. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. financiar şi uman. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. Astfel. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. În mai multe rânduri. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. Spania şi monarhul ei Filip al II lea.4.

deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. la 1654. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. practic se stingea vechea dinastie rusească. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. de-a lungul întregului secol al XVII lea. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. În acest context. Războaiele dintre Rusia. până la Petru cel Mare. 164 . După moartea lui Ivan cel Groaznic. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. În jurul anului 1600 Polonia. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. începând o perioadă de frământări interne. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. De fapt. cât şi Suedia. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. stăpânind o bună parte a continentului. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. atât cu Polonia. între Marea Neagră şi Marea Baltică. respectiv 1618. a existat o stare de război cvasipermanentă. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene.

Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. În această calitate. de califi. Astfel. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. 165 . Mecca şi Medina. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. continuând de acolo acţiunile antiotomane. Totodată.5. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. au fost alipite imperiului Siria. pentru o vreme. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. până la Dunăre. urmaşii săi. Pe rând. stabiliţi în insula Rhodos. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. După eforturi militare susţinute. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger.6. Deja la moartea lui Selim I. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. între stăpânirile efective ale Imperiului. timp de aproape doi ani. Urmaşul său.

ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. Spre sfârşitul vieţii sale.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. până spre Bavaria. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. a şi murit. în anul 1529. respectiv spre Europa centrală. după o serie de frământări interne. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. unde. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. a devenit principat sub suzeranitate otomană. Tot atunci. În anul 1541. în 1526. În cadrul politicii externe. Viena. inclusiv în cel germanic. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. În câteva rânduri. manifestându-se astfel. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. de altfel. Transilvania. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Astfel. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Trei ani mai târziu. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. bătrân şi bolnav.

inclusiv Crimeea. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. Astfel. parţial Iranul. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. ţările române. la o dată ce nu poate fi precizată. precum şi Africa de Nord. Asia Mică. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Între acestea. acte sultanale etc. La moartea sa. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. a creştinilor. cuprinzând. de exemplu. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. mai ales conflictul cu habsburgii. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. din Egipt până în Tunis. întregul spaţiu balcanic. Irakul. în contextul înfruntării cu habsburgii. ca de exemplu anexarea Podoliei. în primul rând în spaţiul european. al situaţiei deosebite al unor occidentali. consfinţite prin tratate. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. Iordania. sudul Ucrainei şi al Rusiei. poate fi amintită de exemplu. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. În a doua jumătate a secolului XVII. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. 167 . devenită raia. În ultimele decenii ale secolului XVI. Palestina. dintre anii 1594-1606. începea declinul otoman. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. în anul 1676. Siria. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. Spania şi papalitatea.

la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. acţionând şi ca un instrument al acesteia. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european.În acest context. Franţa se temea să nu 168 . Astfel. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. Cel de-al doilea asediu al Vienei. respectiv pe papalitate. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. cât şi de raporturile dintre statele europene. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. la nivel continental. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. deci a unei supremaţii politice. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. de exemplu. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. într-un fel sau altul. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. cât şi reluarea mai vechii direcţii. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european.6. 6. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. continuând şi la începutul celui următor. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Contrareforma. cel mai important conflict internaţional. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică.

precum Ian Amos Comenskky. iar la răsărit imperiul. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). la Muntele Alb (1629). În anul următor. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. o provincie din apusul Germaniei. perioada daneză (1625-1629). în special pământuri. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Din această pricină. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. 169 . pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. perioada suedeză (1629-1635). în sud Spania. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh.fie prinsă între doi duşmani puternici. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. printre care se găsea şi Cehia. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Comenius. Armata împăratului. formată din nobili şi orăşeni cehi.

170 . cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Transilvania. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. anume trecerea. Astfel. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. A intervenit în ajutorul cehilor. Franţei alăturându-i-se Olanda. deocamdată timidă. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. conflictul s-a extins.După aceasta. principele protestant al Transilvaniei. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. în ajutorul căruia. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Boemia etc. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. Au reintrat în război şi suedezii. în Bavaria. în Europa ooccidentală şi centrală. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic.. pe valea Rinului. alungând de acolo pe principele elector. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei.. în Ţările de Jos. invadat vremelnic de trupe spaniole. foarte bun militar. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. dar şi politician ambiţios. de la Europa medievală la timpurile moderne”.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Intervenţia Franţei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. dar mai ales pe uscat. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. inclusiv titlul de rege al Ungariei. El a reuşit în urma unor lupte navale.

Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). practic independente. în lumea germană a casei de Austria. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. a învingătorilor. catolică şi calvină. respectiv 24 octombrie 1648. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. deci limitate. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. prin achiziţii teritoriale. Se punea astfel capăt practic politicii. de o dietă imperială. evident în favoarea. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Astfel. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. 171 . era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. eius religio”. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană.

Nu poate fi ignorată nici realitatea că. a relaţiilor dintre state. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. În sfârşit. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice.1. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. În rândurile credincioşilor. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. de aceea. 7. precum suveranitatea statelor. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. Între altele. egalitatea lor juridică etc. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. chiar în această formă. 172 . imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Pentru asigurarea mântuirii.. după 1660. Pe de altă parte.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. cel puţin pentru o vreme. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). Biserica şi viaţa religioasă 7. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. Franţa a devenit prima putere continentală. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale.

sau a bibliilor ilustrate. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. exemplelor extrase din biblie. Pentru aceasta. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. favorizată de folosirea geamurilor transparente. Se multiplică bisericile parohiale. De asemenea. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. iar pe de altă parte datorită predicilor. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. În secolul al XV-lea. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). iar nu pe conţinutul credinţei. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. spovedania o dată pe an. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). În bisericile de la sfârşitul evului mediu. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. adoptaţi ca patroni de către confrerii. De asemenea. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. « fiul credincios al bisericii ». pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. împărtăşania cu ocazia Paştelui. generozitatea manifestată prin danii. ţinerea postului în perioadele prescrise. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. construite sau împodobite de membrii confreriilor.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică.

El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. prin perfecţionarea de sine. pietatea să devină ceva mai interiorizată. printre altele. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. devenite. separat de masa credincioşilor. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. prin imitarea lui Christos. De asemenea. statutul aparte al preotului. Pe de altă parte. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. ci pe acţiunea individuală. din secolul al XV-lea. datorită acestei concepţii. preotul este figura cheie a mântuirii. Această doctrină justifica. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). la care se poate ajunge prin 174 . prin experienţa extazului). exprimată în special prin răspândirea orgilor. precum cultul Eucharistiei. în episcopatul de Cambrai. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. apar şi se impun noi obiecte liturgice. inspirat. se pare. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. cunoscută sub numele de Devotio moderna. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. XI-XII). Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea.constată sporirea rolului muzicii religioase. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. pe care o poate acorda sau refuza.

Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. a fost cea mai tipărită carte. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. cum li se cerea în secolele anterioare. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. Acesta scrie Urmarea lui Christos. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. este sentimentul tragic al morţii. Devotio moderna. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. De aceea. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. după invenţia lui Gutenberg. Imagini difuzate prin xilografie. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. 1380-1471). acestea frapau 175 . probabil. Fraţii vieţii în comun. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. prin analiza de sine. după Biblie. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune.contemplare perpetuă. şi care. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). prin examenul de conştiinţă. legată de interiorizarea trăirilor religioase. cum au fost numiţi aceştia.

Despre stăpânirea civilă. regina Joan de Kent. Prinţul Negru. profesor la Oxford. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. Prin extensie. precum regele Eduard al III-lea. duce de Lancaster. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. aflată sub influenţa Franţei. John de Gand. şi nu doar unui vicar unic. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. preot. În acţiunile sale. astfel că.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. 1330-1384). născut în Yorkshire spre 1330. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. orice obicei. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). De altfel. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). Reflexia personală. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. averile ei să fie considerate doar posesii. laici şi clerici. alături de unii colaboratori. cu care Anglia era în război. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). pe care o ataca în tratatele sale. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. putea însă scăpa controlului autorităţilor. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. între care Despre stăpânirea divină. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. Wycliff a contestat rolul 176 . El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă.

nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. ordinele cerşetoare care au decăzut. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. după 1400.penitenţelor şi pelerinajelor. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Ideile lui Wycliff. Wycliff a fost condamnat ca eretic. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. şi nu prin propriile merite. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. 177 . exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. instruirea poporului. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. care. dar şi sociale dintre oameni. rectorul Universităţii din Praga. numiţi apoi lollarzi. De asemenea. în 1384. în operele lui se găseşte ideea predestinării. De asemenea. însă. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. După moartea sa. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. datorită protecţiei de care se mai bucura. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. El ca persoană nu a avut însă de suferit. în parte. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. practica indulgenţelor. în 1381. care trecea drept un discipol al lui. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. nobil atunci cine era?). Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Pentru punerea în practică a ideilor sale. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. şi şi-a sfârşit zilele în pace. ceea ce explică. care l-au influenţat pe Ian Hus. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. astfel. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii.

În plan social. transformate în adevărate războaie. Toate atacurile sunt respinse. Pe urmele lui Wycliff. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. văzute ca instrumente ale Imperiul german. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. şi biserica din Cehia începe 178 . care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. El critică. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. O altă idee. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). În acest context. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Adunarea îi era însă ostilă. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. de asemenea. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Un an mai târziu. idee ce va fi clar enunţată de Luther. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. critica papalităţii şi a bisericii oficiale.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. i-a atras lui Hus simpatia populară. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. în care motivaţiile religioase. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. a devenit preot (la Capela Bethleem. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . pusă deja în practică. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. a studiat teologia.

Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. reforma morală a clerului. la transformarea totală a societăţii. Spre deosebire de utraquişti. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. care pune capăt războiului devenit civil. susţineau revendicări radicale. slujba în limba cehă. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. secularizarea bunurilor bisericii. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. Acestea erau însă diferite. curentele radicale au fost foarte variate. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. 179 . caliciu) sau utraquişti. excesele sociale ale taboriţilor. Moderaţii. cu pâine şi cu vin şi pentru laici.să îmbrace forme originale. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. numiţi şi calixtini (de la potir. În cele din urmă. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. încoronat între timp ca împărat. prelungirea stării de război. o parte a husiţilor. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). dar treptat elementele de originalitate se resorb. În cele din urmă. 1436. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. Din punct de vedere religios. statuate în Compactatele de la Iglau. Pe de altă parte. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. numiţi şi taboriţi. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti.

trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.1.Factori religioşi şi intelectuali 1. prin care. în secolul al XVI-lea.7. aşa cum ne mărturiseşte arta.2. sunt o prezenţă constantă 180 . Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. foametea erau realităţi frecvente. molimele. Există o serie de aspecte generale. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. acea reformatio in capite et in membris.2. prin ricoşeu. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. Din secolul al XIV-lea. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. aparţinând diferitelor domenii. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. se face apel la o multitudine de factori.1. dar dincolo de acestea. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. care îi antrenează pe toţi muritorii. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. mai ales „Dansul macabru”. 7.1. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. economic şi social. temele macabre. religios şi intelectual. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. politic şi naţional. cu caracter religios. 7. In general. Într-o lume în care războaiele. consecinţe şi asupra catolicismului.2. social-politic şi ideologic.Nesiguranţa mântuirii. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. de a stopa progresele noilor culte. într-o manieră „democratică”.

acum se preconizează. 2. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. dar care le aduceau beneficii materiale.în orizontul cultural al oamenilor medievali. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. ideea eliberării individului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. care pun accentul pe om ca persoană. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. În acest sens. cel puţin teoretic. In Occident. 3. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. fie la o viaţă pasională. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. În plan religios. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. Activitatea de susţinători ai 181 . În pofida reformei gregoriene. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. sau la curţi ale principilor. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. pelerinajele. al sfintelor moaşte.

pentru bărbaţi dar şi pentru femei. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. consecinţe negative asupra Bisericii. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Evident. De asemenea.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. În aceste condiţii. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. căci ele reprezentau. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. 4. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. De altfel. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. în timpul pubertăţii. 182 . progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. în mod poate greu de înţeles astăzi. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. pe termen scurt. în care căsătoriile se contractau devreme. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. (ştiutorii şi neştiutorii de carte).

prin „inventarea” Purgatoriului. ceea ce justifica acum contestarea lor. în principal. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. mai ales din partea aristocraţiei. preocupaţi de întoarcerea la surse. mai ales cea funciară. în secolul al XV-lea. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. al treilea loc destinat.2.1. 7. 7. angajată pe calea profitului de tip capitalist. bogăţia bisericii. În concluzie. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica.2. morale. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. De exemplu. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală.3. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. De exemplu. Aceştia.dar şi a operelor umaniştilor. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând.1. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. Factori politici 183 . şi ca atare dobânda nu e permisă. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. Pe de altă parte. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. intelectuale. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. dezvoltă exegeza filologică.2. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice.

care evolua în direcţia naţională. şi universalismul Bisericii romane. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. Francisc I şi papă. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. promite să se 184 . care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. autoritatea exclusivă a Bibliei. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. Din aceste motive. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe.2. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. care se prezenta ca un organism supranaţional. În general însă. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. principate. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. la Roma. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. In alte condiţii.2. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. cantoane. 7. Statele pornite pe calea modernizării. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). ci în exterior. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. doreau să elimine un centru concurent de putere. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. Cu excepţia Angliei. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri.

papa Leon al Xlea. şi dieta îl declară în afara legii. în 1521. traduce în germană Noul Testament (1522). susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. În 1515. Pe drumul de întoarcere însă. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa.călugărească dacă scapă). survenită în 1519. dar Luther. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. dându-i garanţii ferme de securitate. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. Acolo. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Se declanşase conflictul deschis. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Frederic cel Înţelept. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. şi în 1517. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. dar şi în constituirea limbii germane literare. putând fi prins şi ucis de oricine. la dieta de la Worms. după ediţia realizată de Erasmus.

document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. pomeni. după aceea. Răscoala este înfrântă. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. în 1530 Melanchton. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. în anumite condiţii. care în 1555 statua principiul cuius regio. care are acces la 186 . Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. a aceluia este şi religia). care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. In 1526. a contribuit la întărirea şerbiei. În 1529. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. întrucât credinciosul. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. De asemenea. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. cumpărarea de indulgenţe. putea părăsi. pelerinaje. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. ceea ce. Pe de altă parte. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. pe termen lung. discipol apropiat al lui Luther.împărtăşească soarta lui Ian Hus. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. redactează Confesiunea de la Augsburg.). etc. principatul. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. prin pacea de la Augsburg. Au loc şi clarificări doctrinare. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. eius religio( a cui este conducerea. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă.

Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. numai prin credinţă. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. Instituţiile religiei creştine. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei.3. şi care au ca principal rol predica. şi întrucât orice creştin este preot. este nevoit din nou să fugă. icoane. Pleacă la Strasbourg.2. Născut într-o familie de jurişti. datorită contactului său direct cu Biblia. În viziunea sa.Biblia tradusă în limba sa. În fond. Serviciul religios este realizat de pastori. Sub conducerea sa. unde rămâne până în 1541. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Ei nu sunt preoţi. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. în 1534. singurele pomenite explicit în Evanghelii. altar. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. data reîntoarcerii la Geneva. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Cucerit de ideile lutherane. greacă. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. care nu se poate 187 . unde redactează opera sa esenţială. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. 7. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). în 1536. Calvin face studii de drept. numai prin Scriptură). care şi-a latinizat numele în Calvinus. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. publicată prima dată în latină. sola fide. nici valabile. nici liturghie. Reîntors în Franţa.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

predicând. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. în ordin cerşetor). (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. organizarea cvasi-militară. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. Prin disciplina sa riguroasă. după eşecul definitiv al cruciadelor. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. În Spania. depun jurăminte. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). din iniţiativa Angelei Merici. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. transformându-se apoi. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. indiferent de confesiune. precum capucinii. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. dar continuă să acţioneze printre laici. Din 1524. şi fusese recunoscut de papă în 1226. franciscanii şi dominicanii. Astfel.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. preoţi care trăiau în comunitate. Între aceştia s-au afirmat teatinii. pe vremea cruciadelor. jucând rolul unor directori de conştiinţă. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. în 1535. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. somascii. oferind învăţătură acestora. reformate sau nou înfiinţate. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. la Brescia. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. 192 . franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. barnabiţii. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. care dobândesc individualitate din 1619. instrumente utile au fost ordinele religioase. la Roma.

După Trento.3. 193 . întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. considerat apostolul Indiei. mai accentuată în zonele reformate. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. cu puţine schimbări. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. vechiul limes roman. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Spania). spaţiul scandinav). Polonia). şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Japoniei. pe o linie care s-a observat că urmează. 7. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Pe termen lung. până astăzi. în mare. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Prin măsurile de reformă interioară.7. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Chinei. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor.5. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor.4. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor.3. Bavaria.

contribuind. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. 7. în jumătatea 194 . unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. Prusia. De asemenea. al lumii oraşelor state. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. ieşită din uniunea de la Kalmar. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. cum ar fi Suedia. la dezvoltarea capitalismului. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). Marele Maestru teuton. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. micilor principate. dinamică. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate.4. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. ca în Anglia. cantoanelor. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. cum s-a întâmplat în Italia.

Destul de 195 . O dată cu intrarea sa în Constantinopol. când sultanii au devenit şi califi. Bosnia. starea civilă a populaţiei etc. lui şi urmaşilor săi. fără însă a fi avut un caracter masiv. În fapt. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). Prin reglementări specifice. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. o serie de scutiri. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. unii creştini au îmbrăţişat islamul. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Astfel de cazuri au fost în Albania. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. în secolul XVII. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. în viaţa populaţiei ortodoxe. Cu alte cuvinte. probleme de educaţie. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. Ghenadios Scolarios. Ortodoxia. în părţi ale Asiei Mici. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. nu o dată brutale. Între altele. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate.

Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. între anii 1685-1688. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. canonizat ulterior. În 1543. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. o parte din ortodoxii din Polonia. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. unde populaţia era predominant catolică. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. respectiv un număr de ucrainieni. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. a patriarhiilor slave din Balcani. Imediat după apariţia lor. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. respectiv unguri. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. cât şi ale lui Calvin. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. de exemplu. ca şi prin o serie de misionari. mitropolitul Sava Brancovici. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. de altfel. de asemenea canonizat şi alţii. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. numită şi greco-catolice în Transilvania. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. de mitropolitul Simion Ştefan. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Alexandria sau Ierusalim care. Astfel. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. în cazul Transilvaniei. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. înregistrându-se mai ales. Bosnia. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. mai cu seamă între saşi. nestoriană şi monofizită.

ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Kiev. însă pe termen lung. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. al cărui fiu. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. treptat. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. mitropolitul Petru Movilă etc. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. s-au ţinut la Costantinopol. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. precum şi o serie de inovaţii. adolescent. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. în secolul al XVII-lea. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. 197 . În secolul al XVII lea. respingând mai cu seamă idei calvinizante. Astfel. în biserica ortodoxă. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. patriarhul rus Nikon (1652-1658). Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. La mijlocul secolului XVII. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova.

198 . În plan spiritual. pieritoare. Cultura 8. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. devine tot mai importantă. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Întoarcerea spre sine. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. şi instituţia vizibilă. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. amestecată în treburile lumeşti. Nu lipsită de importanţă. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. Între suferinţă şi bucurie. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». Viaţa religioasă devenise mai interiorizată.În Balcani. 8. adevărată şi eternă.1. distincţia între biserica invizibilă. De acum înainte. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. o anumită nelinişte. între nenorocire şi fericire. ba dimpotrivă. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene.

răspândită printre unii creştini. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. mare mistic 199 . De exemplu. regilor. În viaţa religioasă. adesea prinţi sau capete încoronate. aflăm de la cronicari că jucătorii. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. asociat de noi cu un comportament aristocratic. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. gesturi dezordonate şi reacţii violente. căutarea volupăţii celei mai carnale. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. De exemplu. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. apoi. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente.În transformarea sensibilităţilor. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Ïn cazul jocului de şah. în cazul aceloraşi persoane. din 1409. Astfel. chiar în trei. Henric Suso. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. pricipilor. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor.

neintegrate. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Desigur. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. conform caracterizărilor psihologilor. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. în cimitirul Inocenţilor din Paris. fără a face distincţie de vârstă. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. din secolul al XIII-lea. răspândite mai ales în Italia. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. stare socială sau profesională. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. în secolul al XV-lea. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. fără a apela la intermediari. Sentimentul morţii existase şi înainte. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. a unor emoţii necontrolate. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. orizonturi total diferite pot coexista. Aceste 200 . obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. autorul unor opere de mare elevaţie. memento mori fiind una din temele lor predilecte. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. de bună calitate. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Forme de comportament şi de sensibilitate. se pot combina sau opune unele altora. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. şi mai ales Dansul macabru. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. sex. a unor temeri ancestrale.german.

A favoriza astfel un personaj în fond negativ. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. al epidemiilor ce marchează epoca. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. Rămas neterminat. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. de sorginte clericală. caracteristică iubirii curteneşti. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. dar mai ales cu umbrele sale. calamităţilor naturale. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. şi adesea odios. de Jean de Meung. câteva decenii mai târziu. Această angoasă în faţa morţii. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. cu luminile. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. părţi ale lumii. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. este ilustrat de Romanul lui Renart. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Slăvirea femeii. prin care uneori se creează. mai bine sau mai rău. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. a cunoştinţelor epocii sale. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii.teme inspiră şi lucrări literare. sau trucuri. alteori se distrug. este probabil efectul predicilor. meditaţiilor. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. destul de searbădă pe alocuri. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. lumea e prezentată mult mai realist. romanul este continuat. Acelaşi spirit nou. şi el iese de cele mai multe ori victorios. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. sau Romanul Vulpoiului. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . În partea da doua a Romanului Trandafirului. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie.

după cum am prezentat-o mai sus. tratat despre importanţa limbii italiene. atât de contradictorie. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. în 1302. Aceeaşi epocă. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Exilul i-a marcat puternic opera. în 1321. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. 202 . Dante este exilat din oraşul său. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. sau Reinecke. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. false şi artificiale. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. Partizan al supremaţiei pontificale. a nobililor şi a oamenilor bisericii. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. se numără Dante Alighieri. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. De altfel. total devotaţi papei. pe care el o consideră ca unitară. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. nu îi datorează însă şi existenţa.ticăloşiile sale. a participat la campanii militare. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. în pofida diferenţierilor dialectale certe. întreaga societate umană. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. la adresa iubirii curteneşti. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. a studiat retorica şi medicina. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. Dacă lucrurile stau astfel. De monarchia este un tratat de filosofie politică. independent de papalitate. Moare la Ravenna.

Guinizelli şi Cavalcanti. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. este poetul francez François Villon. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. conferă perenitate operei sale. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Mult mai medieval în concepţii. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Purgatoriu şi Paradis. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. structurată în Infern. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. alături de arta sa poetică desăvârşită. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. căreia urmaşii. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. diată ironică în versuri. 1465). Villon refuză totuşi înrădăcinarea. dar guvernat de liberul arbitru. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. În Vita nuova. inclusiv papi. Licenţiat al Universităţii din Paris. mult mai frământată în cazul lui Villon. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. Se aseamănă astfel. teologice. de care îl separă totuşi mentalitatea. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. începând cu Boccacio. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. şi opera sa poetică realizată în franceză. Marele Testament . datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. i-au adăugat epitetul de Divina. supus planului Providenţei Divine. dedicată Beatricei Portinari. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. din punct de vedere al biografiei. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. 203 . cu goliarzii.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante.

e o femeie în carne şi oase. dedicat lui Scipio Africanul. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. ce prevesteşte Renaşterea. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. făuritor al măreţiei Romei. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. dar poeziile sale i-au supravieţuit. Cel mai erudit om al vremii sale. urma lui Villon se pierdea. este opera sa capitală. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Petrarca a reacţionat. Animam cum corpore amavi. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. umanist pasionat de manuscrisele antice. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. lipsită de orice concreteţe. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse.compus spre 1461. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. La 33 de ani. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Scrie opere în latină. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. precum poemul eroic Africa. Istoria a reţinut operele sale în italiană. spune el. uneori 204 . ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire.. dar şi balade armonios integrate în întreg. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului.

şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. nu atât de nobleţea sângelui. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. spiritul. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. ci cel 205 . Dar nu trebuie să uităm. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. ci de cea a sufletului. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. care poate înfrânge adversităţile. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. autonomia omului. uneori fericit. fiind preluate din nuvele anterioare. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. Desigur. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. caracterizată. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. alteori tragic. bineînţeles. sau chiar din povestiri de origine folclorică. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut.

Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. 8. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste.cultural. ajunge în slujba curţii engleze.2. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Geoffroy Chaucer (1340-1400). aplecarea spre cele lumeşti. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. ca şi tehnica sa literară. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. dar care. ca şi unele din subiecte. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. pentru ipocrizie. pe care încep să o considere 206 . care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Fiu al unui negustor de vinuri. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. satira. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Evul mediu. intitulat Troilus şi Cresida. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Tot ca la modelul său italian. Ca şi la Boccaccio. pare să fie conştient autorul. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Decameronul rămâne ca o operă vie. lăcomie. depozitara unor idealuri valoroase. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. au început să fie depăşite de realităţi. şi ideile lui. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri.

vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. 1350-1620). o dată cu termenul propriu-zis. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. conform expresiei lui Peter Burke. 8. Termenul a fost popularizat apoi. inclusiv cele ale creştinismului de început. definite mai întâi în Italia. eventual pe cei ce predau aceste discipline. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. printr-un « mănunchi de schimbări ». aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad.2. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. readusă la puritatea din perioada clasică. apărut din secolul XIX. caracterizat. Vieţile celor mai de seamă pictori. De asemenea. In cele ce urmează. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. în secolul al XIX-lea.1. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. termenul vine din italianul umanisti. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente.o perioadă întunecată. din secolul al XIX-lea. Un alt înţeles. 1550-1567. Într-o primă accepţie. este cel de mişcare intelectuală. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). Uneori. situată între evul mediu şi epoca modernă. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. termenul de Renaştere a început. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. sculptori şi arhitecţi. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. o epocă obscură şi barbară. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. La origine.

că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. cardinalul Bessarion. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. a fost donată Veneţiei în 1468. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. neobosit căutător al acestora. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. au fost stabilite. după expresia lui Poggio Bracciolini. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. şi în special la Florenţa. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. deoarece se constată. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. De aceea. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. în preajma cuceririi Constantinopolului. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. 1520. prin compararea diferitelor variante.italiene. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. Sub patronajul familiei Medici. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. care. unele reguli privind editarea manuscriselor. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. greaca.

2. la rândul său. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. de aceeaşi părere cu reformaţii. Intelectualii umanişti. A întreprins numeroase călătorii. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. dar fără medierea obligatorie a bisericii. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. o vreme. nu au dorit. să renunţe la creştinism. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. Italia. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). Erasmus din Rotterdam. în marea lor majoritate. există şi un curent neoaristotelician. Erasmus a devenit. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. Spre deosebire însă de aceştia. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. Astfel. purificarea sa de adaosurile medievale. Anglia. în calitatea sa de mişcare complexă. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Doreau.ideilor.2. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. preot. de Pietro Pomponazzi (14621525). 8. umaniştii. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. artizan al destinului său: „tu omule. care l-au adus în contact cu 209 . „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. Umanism şi creştinism Umanismul. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. În afara neoplatonismului. fiind. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. Dimpotrivă. în Franţa. În relaţia omului cu Dumnezeu. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. de asemenea. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. în primul rând.

personalităţile cele mai importante ale momentului. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Germania. Franţa. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Biblia cu 42 de rânduri. 8. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Elogiul nebuniei.3. umaniştii circulau foarte mult. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. a Noului Testament. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. în Orient şi din lemn.2. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Anglia. între care literele mobile. ediţii de texte antice. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. mult mai corectă decât Vulgata. cenacluri. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Italia. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. dimpotrivă. în 1455. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. în Europa. De asemenea. deja realizate din ceramică. la Mainz. Literele mobile. Ungaria (Nicolaus Olahus). S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). prin caracterul său elevat.

invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. devenit presă tipografică. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Efectul este scăderea preţului cărţii. De asemenea. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. De asemenea. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. atât din punctul de vedere al formei literelor. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. în 1575. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Anvers. se inventează noi caractere. precum cele « romane » sau cele « italice ». al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. pe de o parte. cum era manuscrisul medieval. Ulterior. Din aceste motive. etc. transformarea ei dintr-un obiect de lux. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. în contextul progresului alfabetizării. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. cât şi al punerii în pagină. care. profesori. devenită uzată. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). într-un bun relativ accesibil. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. clerici. cererii de carte. ceea ce permite începutul democratizării culturii. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. iar în secolului XVI.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. Succesul întreprinderii s-a datorat. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. (La Anvers. Basel. medici. Lyon. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. jurişti. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. 211 . Paris.

Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. 77% au fost scrise în latină. devenit şi o afacere profitabilă. socialeconomice. de a elabora noi idei şi ipoteze. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. impune cenzura operelor tipărite. De acum înainte. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. dar şi responsabil pentru ce a scris. între autor şi operă.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. 7% în italiană. atacată de reformatori. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. etc. majoritare până atunci. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. un secol înaintea sa. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. nu creaţia originală era valorizată. în încercarea de a 212 . care practică lectura în tăcere. prin folosirea preponderentă a limbii latine. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. la importanţa ataşată autorului. apare un nou tip de cititor. în condiţiile în care. De altfel. multe creaţii medievale sunt anonime. şi nu autorul ei. religioase. ca atare. 5% în franceză. individual. politice. 6% în germană. Acest schimb este facilitat. beneficiar al operelor sale. într-o epocă în care Biserica. tiparul. În plan cultural. în primele decenii de după apariţia tiparului. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. ci fidelitatea faţă de model.).

Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. evoluţia latinei. de stabilire a regulilor. care nu s-a mai transformat. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. ca limbă de comunicare internaţională. latina a devenit o limbă moartă. de care am mai vorbit. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. De asemenea. Dacă ne referim la tipar. timp de câteva secole. acordat iniţial. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. principi. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. prin difuzarea gramaticilor. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. se opreşte. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. prin privilegii regale sau princiare editorilor. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. într-un fenomen de masă. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. în detrimentul aprofundării celor citite). Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. forma ei definitivă este stabilită acum. călugărului. preotului. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. Apare treptat ideea de copy-right. prin fixarea ei riguroasă în scris. Prin accentul pus pe autor. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. fără medierea profesorului. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. începe revoluţia în domeniul lecturii. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite.stopa progresele contestării sale. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Capete încoronate.

a tipografilor. Dar Universitatea. (filosofie. se adaugă până la 1500 încă 33. colegiile se vor multiplica. pe de o parte. Şi în spaţiul românesc. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. a artiştilor. În acest din urmă caz. spre deosebire de facultăţi.activităţii oamenilor de cultură. După manifestarea Reformei. începând de pe la 10-12 ani. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. îşi continuă existenţa. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. cu un indiscutabil prestigiu. întrucât aceasta relevă. Învăţământul dura şapte ani. scriere. numărul mai vechilor întemeieri. instituţie specific medievală. atât în mediul protestant. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. iar pe de altă parte. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. logică. şi încă 15 până la 1550. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. centrate pe om. şi nu pe divinitate. inspirat de vechea facultate de arte. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. într-un secol şi jumătate. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. În colegii. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. Universitatea. care dublează. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. De exemplu. Mecenatul 214 . gramatică) înspre complex. De aceea. cât şi în cel catolic. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. tiparul este introdus în Franţa la 1470. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. matematică). unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. corespunzătoare vârstei. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează.

Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. să-i plătească şi să-i întreţină. şi al lui Rafael. au fost comandate atâtea opere de artă. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. se zice. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. dar atrag şi creatori italieni. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. De asemenea. Nobilimea. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. începând cu biserica. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. fiu al lui Lorenzo de Medici. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). Regii Franţei susţin artiştii indigeni. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. care să le ofere comenzi pentru operele lor. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. după ce. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. De altfel. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat.

dar şi în cadrul corporaţiilor. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Individual. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. având în acelaşi timp şi rol practic. Apariţia genului picturii de şevalet. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». dezvoltat în oraşele italiene. Din secolul al XV-lea. a redus dimensiunile operelor de artă. Astfel. Acesea din urmă nu dispar. pentru a consuma la faţa locului produsele. spre deosebire de perioada anterioară. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. erau tapiseriile. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. de protecţie împotriva frigului. devenită mai funcţională. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. dar şi a literaţilor şi filosofilor. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. « Sedentarizarea » nobililor. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. ci evoluează. existând şi o serie de factori materiali. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. germane. la Florenţa. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. flamande. mai cofortabilă şi mai luxoasă. în care principalele elemente decorative. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe.

Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. concepţia aceasta se schimbă. a propriei valori a creatorului.Sixtine). care acum e o individualitate.2. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice.4. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. elementele folosite la construcţia sobelor. cănile. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. 217 . 8. în Renaştere. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. plăcile de faianţă. cum ar fi farfuriile. aceste obiecte de mici dimesiuni. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. 8. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. importanţei originalităţii. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. care făcea parte dintr-o breaslă.2. Desigur. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă.5. specificului personalităţii sale. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. accentul pus pe om. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. nu un simplu membru al unei bresle anonime. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură.

atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . Ca şi umaniştii. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). -individualismul.3. 218 . în general. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . prin încrederea în om şi în forţele sale. ca şi trupul omenesc. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». ci promovând un nou tip de pietate. -bucuria de a trăi. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. ceea ce conduce la o creştere a specializării. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. spre deosebire de perioada medievală când aceasta.1. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. 8. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . titanul. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. Renaşterea artistică şi literară 8.-nou raport între om şi divinitate. mai interiorizată. în sens peiorativ. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal.3. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. -natura ca sursă de inspiraţie. de barbar. care decurge din conştiinţa valorii omului. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. de unde şi numele de “gotic”. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor.

sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. la Boticelli. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. în afară de piatră şi marmură. De aceea. pentru a ilustra simetria perfectă. prin care iluzia spaţiului. Ca materiale. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). sculptură sau arhitectură. dar continuă să domine temele religioase creştine. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). De exemplu. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. din circa 150 de tablouri. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. Pe de altă parte. I). prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. extrem de valorizată. în jur de 100 au teme legate de creştinism. şi al sculpturilor ecvestre. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. 219 . neglijat în perioada anterioară. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. Fie că e vorba de pictură. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. Pe de altă parte însă. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. utilizate pe tot parcursul evului mediu. în acest domeniu.Şi în plan artistic. începutul săpăturilor arheologice. sunt preluate teme mitologice. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. Tot de la antici era preluat genul portretului. întruchipare a forţei şi frumuseţii. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. mai întâi masculin.

Arhitectura În arhitectură. din Franţa. pilaştri. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. Acesta. lasă locul vilei urbane. dincolo de consecinţele sale reprobabile.2. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. De asemenea. succesiune strictă a celor trei ordine antice. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. teme. corintic). al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). variaţii de tonuri. doric.3. Continuă să se construiască şi castele. fresca). deoarece se puteau rula. de pe domeniul rural. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Castelul de tip feudal. mai clasicist (faţade plate. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. si insistau pe armonia proporţiilor. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. erau realizate la scară umană. 220 . 8. edificii publice sau clădiri particulare.). ferestre înalte. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. etc. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). frize). mai propice locuirii şi mai elegantă. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. lucarne sub acoperiş. însă în noul stil. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. compoziţii renascentiste. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. după începutul războaielor italiene.

există şi diferenţe. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. parţial contopite cu fundalul. la plecarea multor artişti către ale spaţii. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. trăsături esenţiale ale artei. aici s-au definit. Rafael Sanzio (1483-1520). Leonardo da Vinci. 221 . caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite.3. în ordine cronologică şi a importanţei. Donato Bramante. la sfârşitul secolului. Boticelli (1445-1510). Leonardo da Vinci (1452-1519). fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. De exemplu.8. pictori flamanzi. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. prin sfumato. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. etc). Războaiele italiene. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. au inovat mai mult. izgonirea Medicilor. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. realizarea camerelor obscure. a fost cea florentină. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. De asemenea. de adâncime în interiorul compoziţiei. în secolul al XV-lea. dintre care prima. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). variante locale. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. redă contururi vaporoase. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Michelangelo Buonarotti (1475-1564).3. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck.

Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. 8. impresionante prin modernitatea lor. Aurorei şi Crepusculului. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. în altarul Capelei Sixtine. Redevenit pictor. David. e rechemat la Roma. arta este marcată de multiple influenţe. Parma. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). precum Milano.4. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. Michelangelo s-a format la Florenţa. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). creaţii precum Pieta. sculptor . realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. arhitect. unde se afirmă Corregio (cca. în secolul al XV-lea. pictor. Papa Iuliu al II-lea. aducându-i celebritatea. răscruce de drumuri comerciale. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. (După lucrări la Florenţa. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. de asemenea. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. Sculptura 222 . 1489-1534). între care rămâne importantă. În tot acest timp. din familia Medici. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. Hans Holbein (1497-1543). în atelierul unui sculptor vestit al epocii. poet. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Ghirlandaio. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. S-a afirmat la început ca sculptor. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. cea bizantină. În Germania. Padova.3.La Veneţia. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. dar mai ales ca gravor. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. în spiritul propagat de Contrareformă. În Spania. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos.

În sculptură. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. limba italiană 223 . O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. şi astfel ceea ce este armonios.3. Lorenzo Ghiberti (13781455). într-un anumit fel. 8. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. de a se autodepăşi. Filippo Brunelleschi (1377-1466). Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. operele dramatice (comedia. echilibrat. în operele lor. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. în general. a operelor lui Homer. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. La începuturile Renaşterii. cât prin operele de orfevrărie. tragedia). Pe de altă parte. etc. Renaşterea literară. ca şi cea artistică. rondel. Dante Alighieri (1265-1321). rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării.5. Donatello (1386-1466). datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. operă care a creat. în traduceri latine. Frunuseţea înseamnă armonie. ca şi la antici. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. istoriografia. începe mai de timpuriu în Italia. romanul alegoric. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. este mai aproape de divin. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet.

manual de teorie şi practică politică. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. de asemenea. În Franţa. şi au creat opere viabile. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Gargantua. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. pe care le tratează însă în forme noi.literară. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Lucrările lui François Rabelais (c. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. cruciadele). culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). poet sensibil. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. Giovanni Boccacio (1313-1375). la începuturile Renaşterii literare. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. dar şi în urma evoluţiilor interne. autor al Decameronului. Pesimist. Unii dintre aceşti poeţi.1490-1533). Nicolo Machiavelli (1469-1527). Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Autorul unor interesante Istorii florentine. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). şi cu o teribilă poftă de mâncare. în Iubirile. dar justificate de raţiunea de stat. la rândul lor modele pentru urmaşi. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. secretar al republicii florentine. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. de umorul adesea grosier. covins că natura umană e în esenţă rea. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. 224 . grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne.

datorită valorii universale a concluziilor acestora. ideea că arta poate da eternitate iubirii. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. 225 . Antoniu şi Cleopatra. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Prin intreaga sa creaţie. probabil. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”.În Anglia. Hamlet. În afara pieselor de teatru. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. regretul în faţa trecerii timpului. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Furtuna. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Este perioada supremaţiei politice. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. Regele Lear. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. ulterior. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. militare şi economice spaniole. numele ei să devină un substantiv comun. Romeo şi Julieta. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. englezul William Shakespeare (1564-1616). care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. În Spania. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. Thomas Morus (1477-1535). Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale.

Johannes Kepler 226 . şi Calderon de la Barca (1600-1681). în De revolutionibus orbium caelestium. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. nu pământul. şi i-a luat locul o societate modernă. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. că Soarele. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). a dispărut o dată pentru totdeauna. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. idealizat. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. Aceastea nu au reuşit în totalitate. autor a peste 2000 de piese. Evul mediu cavaleresc. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. Înfrângerea sa finală. probabil. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. autor de nuvele. Dar cercetările astronomice au continuat. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). Acesta susţinea. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. din 1543. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. 8. Puritatea morală. dar sărăcită în planul moral şi comportamental.5.3.

) 8. Palestrina. şi că soarele se află nu în centrul. interzise până atunci de Biserică. mai puţin 227 . Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice.6. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia.(1571-1630). Concluzii Apărută în Italia. literar. datorită observaţiilor proprii. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Clement Jannequin. adesea datorită reformei. cunoscut ca Regiomontanus. începe să lase loc şi muzicii profane. care evoluează şi ea. etc. chanson în Franţa. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. astronom german. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). Astfel.3. Andreas Vesalius (1514-1554). Muzica Apar mutaţii şi în muzică. 8. datorită disecţiilor. conducând la mutaţii în plan artistic. Muzica religioasă.3. dar şi comportamental. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. a putut avansa. ştiinţific. În trigonometrie. cum se credea până atunci. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. nu circulare. liedul şi cântecul coral în Imperiu.7.

coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. cuprinzând circa 20.4. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Odată cu secolul al XVI-lea. cât şi altele de istorie universală.4. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre.000 de ilustraţii. 8. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. în diversele ei forme de manifestare. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. în douăsprezece volume. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. respectiv Faptele apostolilor. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.1. cu un important decalaj temporal). Ceaslovul etc. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. respectiv redactarea unor 228 . În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. ştiinţific. au fost grupate la un loc.000 de abecedare.receptive la noile tendinţe. predominantă fiind oralitatea. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. În continuare.000 pagini şi 10. Astfel.

Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. sub titlul de Domostroi. A avut o activitate culturală deosebită. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Moscova etc. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică).lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Cea mai însemnată dintre cărţile sale. fie pentru necesităţile cultului. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. Pe lângă aceasta. în condiţii complexe. De fapt. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii.

Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. s-a creat un nou stil. inclusiv cele de la muntele Athos. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. cât şi al unor construcţii laice. mai cu seamă destinate scopurilor militare. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. În secolul al XVI-lea în artă. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. 8. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase.4.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. Totuşi. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. au avut loc o serie de distrugeri. timidă şi sinuoasă. Cultura popoarelor sud-est europene sec. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme.2. cu bază octogonală. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. În cursul cuceririi. cu precădere în arhitectură. Se ştie că în evul mediu biserica. ca şi mai târziu. Multe dintre acestea. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. Ori în o serie de zone. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ.

mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Manifestările culturale au fost în general modeste. mai cu seamă în aşezămintele monahale. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Cărturarii erau mai ales clerici. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Acolo. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Practic. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Constantinopol.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Târnovo. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. în domeniul artelor. slavona. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. 231 . cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. cât şi în limba vorbită de popor. părintele „renaşterii bulgare”. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. producţia originală fiind foarte modestă. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Plovdiv. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. precum şi unele biserici din Sofia.

în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. amândoi raguzani. Începând cu Primoz Trubar. iar mai târziu a reformei. Astfel. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. Pribojevici. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. în oraşele Dalmaţiei. croaţi. traducător al Bibliei în limba populară. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. J. uneori pe bază de documente. precursor al iugoslovenismului. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. Astfel. în părţile apropiate de Marea Adriatică. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. cât şi a italienilor. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în care era larg răspândită şi limba latină. macedoneni etc. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. în Istria. de către autori croaţi şi sloveni. clerici. relativ numeroase. M. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. atât din rândurile populaţiei slave. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. O figură aparte. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. Orbini. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii.

lirice sau epice. arareori artiştii se apropiau de realităţi. precum Ohrida. Peci. astronom. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. 233 . respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. mai ales în mediul urban. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. În domeniul artelor. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. limbile orientale. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. respectiv culegeri de texte. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. mai ales la Ragusa. hamame etc. fizician şi filosof. dramatice etc. mai ales la Ohrida şi Peci.. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. precum cel denumit al lui Brancovici. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. multe din acestea având şi un rol cultural. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. autori anonimi creând proverbe. dar şi cu caracter literar şi artistic.Roger Boscovici. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. Alături de ortodoxi. ciclul despre Marco Cralievici etc. În spaţiul stăpânit de otomani. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. Gundulici. Imediat după cucerire. Milesevo. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. cele mai multe cu conţinut religios. unde se predau dreptul musulman. unde se transcriau manuscrise. matematician. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. majoritatea religioase. Predomina tradiţionalismul. geamii. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. manifestările au fost modeste. În zona dalmatină. în special despre Mihai Viteazul. matematică etc. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore.

precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. o carte de rugăciuni: Beshari. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. medrese. Astfel. Acolo era un învăţământ elementar religios. De fapt. funcţionau pe lângă moschei. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. şcoli confesionale musulmane. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . prima apariţie în limba albaneză. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. şcoli de tip primar. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. Totuşi. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. Gjon Buzuku a publicat. de exemplu. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. în secolul al XVI lea. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural.4. respectiv italiană. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. ştiinţa şi arta turcească. de pe poziţii catolice. În Capitală exista o şcoală superioară. Astfel. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. pentru băieţi. au funcţionat acolo atât medrese.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului.4. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar.

Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. au ocrotit cultura. urmaţi de viziri şi mari demnitari. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. cu creaţii epice. promovând totodată ca mecenaţi. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. Astfel. în epoca clasică. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. a fost cel al geografiei istorice. I s-au adăugat şi alţii. O serie de sultani. creatori de cultură. În secolul al XVI lea. original. precum medicină. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. imnuri. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. recent descoperită de Columb. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. multe cu încărcătură mistică etc. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. gustul pentru frumos. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. spaţiul pontic etc. Astfel. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. 235 . Un domeniu aparte. ce a fost cultivat. matematici. Golful Persic. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. Mai mult decât în alte părţi ale continentului.Ştiinţei.

Acolo au fost ridicate însemnate monumente. pentru gravurile în metal etc. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Bibliografie 236 . a fost cultivată deosebit astronomia. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. În spaţiul cultural constantinopolitan. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). moschea Seyhzade. fost o vreme ienicer. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. baraje şi apeducte. mausolee. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. a devenit arhitect. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. A mai lăsat urmaşilor medrese. a fost înfiinţat un observator astronomic. excepţie făcând Moschea Albastră. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. precum Moscheea lui Selim I. pe lângă cea românească.. urmându-se o tradiţie orientală. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. moschea Suleymanie etc. Astfel de exemplu. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. pentru miniaturistică de tot felul. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. În 1575.. poduri etc. spitale. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. monumente unice în lumea islamică. supranumit Michelangelo al Turciei. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir.astronomie etc. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. în capitală. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. nu şi în cel european renascentist.

Vasile. Michel. Péronnet.Manuale Bercé. Radu (coord. Istoria Asiei. 1620-1740. Danielle. Civilizaţia japoneză. Paul. Paris. R. Robert (coord. Sinteze. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Le XVIe et XVIIe siècles. Bucureşti. 2006. Bucureşti.. Le XVIIe siècle. 2003 Cristian. Editura Meridiane. Istoria Indiei. Michel. Elisseeff. Vol. 2002 Manolescu. Civilizatiile amerindiene. Péronnet. Frobenius. C.). Radu (coord. Bucureşti. Bucureşti. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Bucureşti. Paris. Anul I. Editura Fundaţiei România de Mâine. părţile I-II. Bucureşti. 1993. Corint. Michel. Bréal. Molinier. Michel. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Meridiane. Cultura Africii. Danielle şi Vadime.I: Europa apuseană. Istoria evului mediu. Bucureşti. L’Europe au XVIe siècle. Editura Lucman. 1992 Muchembled. Corint. 2002 Elisseeff. 1995 Universitatea Spiru Haret. Histoire moderne. 1996. 1980.). Leo. 1492-1620. Bucureşti. Alain. Paris. Între China şi Pacific.). Hachette. Bucureşti. Manolescu. Istoria medie universală. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Hachette. Le XVIe siècle. 2003 Sinteze şi monografii 1. Yves-Marie. 1982 237 . Învăţământ la distanţă. 2002 Cros. Istoria Japoniei. 1992 Cassan. Paris. Ellipses. Sedes. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Corint.

Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Paris. Bartolomé. vol. 1994 Parsons. André.. Bucureşti. 1999 Berence. 2003 Miquel. Renaşterea italiană. Dominique. Bucuresti. Institutul European. M. Centru şi periferii. Braudel. 6 vol. 1998. Braudel. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti. 1969 Boorstin. London. Jacquart. Problema Celuilalt. Civilizatia chineza. 2003 Todorov. Bucureşti. Fernand. I-II. Bucureşti. 1995. vol.. 2001 Lehmann. Le temps de l’Espagne.. Meridiane. Le 16e siècle. Peter.. Islamul şi civilizaţia sa. Burke. 1977 Aries. Meridiane. Istoria vieţii private. Bucureşti. Incaşii. Aztecii. Meridiane. Bucureşti. Perry. 1994 2.).1985-1986. Renaşterea. Bucureşti. Bucureşti. Daniel. Bernard. Vincent. Civilizaţiile precolumbiene. 2 vol. Henri. 1985 Granet. Timpul lumii.1985. 2 vol. Philippe. Henri. 2 vol. 2002 Stamm. Jean. Humanitas. Lineages of the Absolutist State. Denise. Lumea chineză. 1996 Braudel. Braudel. Bucureşti. Fred. Lee A.. Civilizatiile africane. Corint.1995 Lombard. Soustelle. Jacques. Pre-columbian America. 2004 238 . Descoperitorii. Bennassar. Bucureşti.1989. 1979 Sourdel. All. Meridiane.Gernet. Fernand. Meridiane. Istoria arabilor. Paris. Ţvetan. Aztecii. Bucureşti. Gendrop. Corint. Mayaşii.1984. Bucureşti. Jocurile schimbului. Bucureşti. Duby. Fernand. Georges (coord. Bennassar. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. XVIe-XVIIe siècle. 1974 Simoni Abbot. Jacques. Peter.3-4. 2002. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Armand Colin. Burke. Paul. Favre.. Meridiane. Bucureşti. Corint. Meridiane. Iaşi. Fernand. China imperiala. Anne. Renaşterea europeană. Marcel. Cucerirea Americii. Ed. Iaşi. Hachette. Bartolomé.

Brânza şi viermii. 1973. Bucureşti. Pierre. Bucureşti. Lebrun. John. 1961 MacDonald. Artemis. Lucien. Goldenberg. 1992 Chaunu. Stewart. 1969 Comorovski. Teora. 1977 Dickens. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. 2002 Febvre. 1968 Elias. Civilizaţia Renaşterii. Immanuel. Histoire de la pensée européenne. Bucuresti. 2003 Kilsby. 2001. A. London. S. Jill. PUF. Jean. La société de cour. Paris. Renasterea. Artemis. Paris. 1999. Editions Complexe. All. Seuil. 1995. Paris. 1991 Chaunu. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. L’Aventure de la Reforme. Bucureşti. Histoire de l’Europe. Seuil. Meridiane. Jean. Bucuresti. François (dir. Cornelia. Marile descoperiri geografice. Ed. dinast şi apărător al credinţei. A. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Thames and Hudson. Leonard. 200 Favier. 2 vol. The Counter Reformation. S. Paris. 1998. 1985. Marshall. Martin Luther.Carpentier. Naissance et affirmation de la Reforme. Le Moyen Âge. de la Alexandru Macedon la Magellan. 1972 Delumeau. Spania: mărire şi decădere. Delumeau. 1971 Hale. 1474-1643. Bucureşti.).. Bucureşti.. XVIe et XVIIe siècles. Aur şi mirodenii. Bucureşti. Jean. 2002 Favier. Flammarion. Histoire générale du Protestantisme. All. The Age of Humanism and Reformation. Paris. 1975 Mandrou. Bucureşti. Le monde de Jean Calvin. McLuhan. Bucureşti. Ganshof. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Bucureşti. Perrin. un destin. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Pierre. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Jean. Jean. Belu. Norbert. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Paris. 1964 Geiss. 1998. Histoire des relations internationales. Corint. 239 . 1973 Dickens... London. Paul. Faure. Prentice Hall International. 2003 Ginzburg. Paris. tome premier. Paris. Bucureşti. Hachette. François. Galaxia Guttenberg.. Robert. Epoca marilor descoperiri geografice. 1500-1558.G. Emile. Paris. Carlo. Carol Quintul: suveran. Europe in the Fourteenth. Ed. Des humanistes aux hommes de science. Corint. All.G.

Franţa: renaştere. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. 1996 Oţetea. Marcel. Istoria Universală Larousse. Bucureşti. Politică şi politeţe în Franţa. All. Flammarion. vol. Martin. Pillorget. Morineau. Chişinău. Daniel. Rabreau. Jaqueline. Bernard. Augustin. Bucureşti. Keith. 1968. Bucureşti. Accent. Andrei. Jean-Paul. 2005. Paris. 2000 Riché. Simona. religie şi refacere: 1494-1610. Randell. 2004 Nicoară. 2001. Rapp. Jean Calvin şi Reforma târzie. Univers. Keith. Cluj-Napoca. Rady. Robert. Institutul European. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. 2006 Roux. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Tallandier. Keith. Claude. 2005 Skinner. Halphen. D’Otton le Grand à Charles Quint. Quentin. Renaudet. 1989 Pirenne. Bucureşti. Histoire de l’art Flammarion. XIV-XVIII). O istorie a secularizării. Suzanne. II. Paris. Randell. Martin. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 1517-1555. H. 2001. 2000 Muchembled. Bucureşti. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Librairie Félix Alcan. 1999. Bucureşti. Corint. Louis. Guillemain. Bucureşti. All. 2001. Randell. Paris. 240 . Machiavelli. 2008 Russ. La fin du Moyen Âge. Henri. Bucureşti. Randell. Univers Enciclopedic. All. Keith. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). 1994. Luther şi Reforma în Germania. 2000. Marc. Aventura gândirii europene. O istorie a ideilor occidentale. Bucureşti. Pierre. All. Paris. Jean. Edouard. Pietri. Le monde et son histoire. Chişinău. Bucureşti. Randell. All. Cartier. Renaşterea şi Reforma. Le Saint Empire romain germanique. Mousnier. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. All. 2005 Oliveira Marques. vol. Arc. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Bucureşti. Reforma catolică şi contrareforma. Favier. 2001. de. A. Editura Enciclopedică. 2. Imperiul mongol şi Gingis Han. 1550-1650. Roland. 1996. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Luce. Handelsman. Perroy. Michel. Societatea rafiinată. Iaşi. Istoria Portugaliei. Bucuresti. 1931 Rady. Venard. Keith.Mignot. Francis.

1978. Arta Renaşterii. Halil. 1976. Istoria Imperiului Otoman. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Bucureşti. 1996. Corint. Ion. Istoria artei europene. Odorheiul Secuiesc. Gergely. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Istoria Ungariei. All. vol. 1610-1661. Imperiul otoman. Xxx Istoria bisericească universală. Soliman Magnificul. Bucureşti. Sistemul mondial modern. Barbara. Meyendorf. Bucureşti. Istoria Balcanilor. John. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Richard. Franţa şi cardinalii. 1997. Turcii-otomani. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Jean. 1996. Căzan. 2001. Nicolae. Istoria turcilor. Bucureşti. 3. Jelavich. Virgil. Bucureşti. Nicolae. Bucureşti. 1992. Istoria Imperiului Otoman. Bucuresti. Decei. 1523-1721. Bizanţ după Bizanţ. Bucureşti. 2000. vol. Maxim. André. Tamara. 1956. Bucureşti. Jacques. Cluj-Napoca. Virgil. II. Bucureşti. Iorga. Bucureşti. Robert. Istoria slavilor. Mehmed. 241 . Immanuel. Warren. Anastasia. 1997. 2004 Ciachir. Bucureşti. Histoire de l’Autriche. Weber. 2000 Mantran. Bucureşti. Bucureşti. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1300-1600. All. Paris. 2001. 1961. Suedia şi zona baltică. Aurel. Brăila. II. Meridiane. Bucureşti. 1968 Wallerstein. Iaşi. Mustafa Ali. All. 1998 Clot. 1999. Elisabeta I: religia şi politica externă.Stiles. Vătăşianu. Vechea Rusie. 1979. Teora. Bucureşti. vol. Bucuresti. 1994 Wilkinson. Droz.1-2. 1971. 1993 Cândea. Max. vol. Inalcik. 1993. 2004 Chirtoagă. Kondratieva. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Ileana. Raţiunea dominantă. I. Meridiane. Bucureşti. Andrina. Manual pntru uzul studenţilor. Epoca clasică.

Cuprins Cuvânt înainte 1. Bucureşti. Bucureşti. XV-XVII). Pace. Constantin. Zamfirescu. Şesan. 2002. Michelina. Imperiul Otoman. Bucureşti. Teodor. Bucureşti. Istoria bisericească universală. I. Bucureşti. Bucureşti. vol. sociale şi religioase 2. 1997. De la începuturi până în prezent. 1998. Panaite. 1450-1700. Istoria bisericească universală. Rămureanu. Istorie. 2005 Wandycz. 1995. Chişinău. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. II (1054-1982). Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Bucureşti. I-II. 1992. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Bucureşti. 1998. Introducere: structuri politice. Bucureşti. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Bodogae. vol. Janos. Rezachevici. tradiţii monastice. Viorel. Mircea. Creştinismul bizantin. Bucureşti. teologie. 1992. Ioan. Rămureanu. Milan. vol. Istoria bisericii ortodoxe române.Păcurariu. Istoria Austriei. Preţul libertăţii. Andrina. Szavai. Tenace. Ungaria. Stiles. Piotr. Dan. Pentru Institutele teologice. Zollner. Erich. 1992. 1993. Manual pentru seminariile teologice. 1994. război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Ioan.

Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.America Precolumbiană 3. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Începuturile expansiunii europene 4. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.

Cuprins 244 . Bibliografie 10.9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful