Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german.). America centrală şi de sud. Există. în multe privinţe. consilii orăşeneşti. africană. organizate în bande de vânătoare. Toată hrana 5 . Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). Asia. faţă de un imperiu sau un regat. O regăsim în lumea islamică. umma. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. pe măsura organizării statului papal. 2. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). caracterizate în general prin lipsa. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. americană. Alte forme de organizare politică sunt principatele. Există. în general. a suveranităţii desăvârşite. cu cele din vestul şi centrul continentului). O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. cel puţin teoretică. dependente sau nu de o organizare politică superioară. sociale şi de organizare familială. oraşe state.formală. Africa. etc. putem presupune că structura socială era una egalitară. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. 1. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. şi prin supunerea. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. de asemenea. în lumea asiatică. de diverse tipuri. De exemplu. Cazuri de acest tip găsim în Europa. cel puţin formală. la populaţiile de vânători culegători . O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică.

cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). ca la pigmei sau boşimani. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. rudenie. unele grupuri practicând poligamia. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). în care producerea hranei. probe dificile. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. fie prin creşterea animalelor. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. De asemenea. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. între toţi membrii grupului. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. La eschimoşi. prin vânătoare şi pescuit. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. foarte importante sunt cele legate de vârstă. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. conform unor reguli clare. nu existau posibilităţi de stocare. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. cele mai multe însă fiind monogame. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. care presupun uneori iniţieri. sau mai valorizată social. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. gen şi vârstă. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). 6 . dar femeile participau.obţinută se împărţea. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători.

Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. în unele insule din Pacific. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. de la o plantă sau un animal sacru. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. de regulă. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. din punctul nostru de vedere. neamul. (grupuri matriliniare). Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. De asemenea. sau mai mult pământ. dar şi triburile Hopi şi Crow). care se revendică de la un strămoş comun. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. Aceste grupuri îşi socotesc. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Exista însă şi poliandrie. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. mai multe capete de animale aduse ca zestre. la foarte puţine societăţi. Adeseori. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Ca şi vânătorii-culegători. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. alcătuită din trei generaţii. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. în unele regiuni din sud-vestul Africii. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. social şi politic în societăţile tribale. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). 7 .

ele având un rol important în activitatea economică. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. de asemenea. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). practicau poliandria). deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. ca de exemplu la irochezi. şi anume cea între liberi şi 8 . prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. care adesea tind să aibă caracter ereditar. În societăţile matriliniare. care erau strict subordonate bărbaţilor. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). statutul femeilor era mai înalt. Natura economiei. care.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. De asemenea.

domesticirea unor animale variate. africane. Statutul femeii rămâne unul inferior. pentru anumite segmente ale populaţiei. americane. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. Agricultura intensivă. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. spaţiul islamic. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. social şi politic de către bărbaţi. alte populaţii asiatice. mongoli. indieni. care caracterizează economia statelor. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale.non-liberi. polineziene. etc. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. au 9 . De asemenea. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. Statele din Europa. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. prestigiul social şi politic al familiilor. ea fiind dominată economic. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. China. şi meşteşugari şi negustori. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. la arabi. sau al şefilor incaşi). Japonia. Practicarea agriculturii pe scară largă. turci. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. pe de o parte. pe de altă parte. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice.

a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. predomina familia extinsă. Islamul. în cele mai 10 . inclusiv în Europa. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. cu transmiterea ereditară a statutului. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). rămâne o structură socială importantă. În Asia. preoţii sau călugării. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. Europa. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). În America centrală şi de sud. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. precum sacerdoţii de diferite tipuri. în unele cazuri. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». precum în Arabia. Se adaugă. care tolera sclavia. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise.folosit monedă din metale preţioase. Familia. în care creştinismul a reuşit să impună. Desigur. În cele mai multe dintre aceste societăţi. de aceea. în cadrul societăţilor organizate în stat. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. cu destulă greutate. specialiştii sacrului. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. De asemenea. monogamia strictă. Astfel. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. după constituirea statului. La azteci. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor.

cazurile de femei care au reuşit să exercite. unele împărătese chineze). haremul islamic sau chinez. budismul dispare practic din ţara sa de origine. In India. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. în general se constată continuitatea. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. între secolul VI î. femeia era asociată cu sfera privată. 1. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. pe parcursul prelegerilor următoare. puterea.). unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Hr. iar altele reprezintă creaţii noi. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Vom analiza. Hr. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. în care mitologia vedică este reinterpretată. 3. de o manieră mai concretă.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. Hr.. Astfel.3. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. în parte şi datorită 11 . dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. 1. În schimb. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. şi secolul V d. etc. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor.1.

Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Fiind o creaţie artificială. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. abluţiunile rituale. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. dintre care Krishna şi Rama). În Japonia. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Acesta. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. abolirea sistemului castelor. Religie politeistă. teoria castelor. Hr. Shiva. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate.Hr. ofrandele şi libaţiile. pe tot parcursul evului mediu. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . In secolul al XVI-lea. şi o mare zeiţă. un monoteism consecvent. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. etc.influenţei budismului. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. shintoismul. Tot în secolul al XVI-lea. Coreea. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. care au adoptat budismul (secolul IV d. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. apare religia sikh. budismul coexistă cu religia naţională. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. tehnicile yoga. In China. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. sec. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. problemele teologice.. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli.

cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. lună. din spaţiul marilor civilizaţii maya. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. un al treilea mare monoteism al lumii. de culte animiste.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. sunt practicate sacrificii umane. islamul. aztecă şi incaşă. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. cu eroi civilizatori şi salvatori. soare. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. şamanism şi religii politeiste. Acest mit a sost. Sub posibila lor influenţă. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. altare aflate în locuinţele credincioşilor. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. au o serie de practici şamanice. apare. zeiţa soarelui. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. spre soare-apune. cartoful). conform profeţiei. în secolul al XVIlea. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). 2. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. etc. 1. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. din care apar apoi celelalte zităţi. de altfel. Viracocha). sub influenţa arabă. 13 . venerează spiritele strămoşilor. în secolul al VII-lea. apă. care. creştinismul şi iudaismul. In concepţia japoneză. dar bazându-se pe evoluţia locală. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. 3. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. elementelor naturale (cer.). Aceste religii au un panteon foarte complex. Izanami şi Izanagi. Începând din nordul continentului. în Peninsula Arabică.

însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Ca atare. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. divinitate unică. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. fii acestuia Hasan şi Husein. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. şi Muhammad. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. între care duodecimanii. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. creatorul lumii şi al oamenilor. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). tribul Quraish. fiica acestuia. un fiu natural al lui Ali. de tipul sfinţilor intercesori. născut pe la 570 în familia Hasim. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. născuţi din Fatima. şi Ali. care au avut efect în planul doctrinar. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. transcendentă. În urma unor complexe evoluţii politice. un fiu secret al lui Hasan. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. caracterul nedrept al sclaviei. ginerele său.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Şiiţi refuză sunna. singurii califi legitimi au fost Ali. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. din Mecca. care provin din Fatima. (partizanii ideii imamului ascuns. atotputernică şi atotprezentă. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. care va reveni 14 . Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. Prin arhanghelul Gabriel. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. simplu muritor. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Profetul (Rasul).

suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.Hr. ca locuri de studiu şi de cult. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. a ortodoxiei. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. septimanii. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. comentarii la Mişna. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. ismaeliţii sau Asasinii. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. De asemenea. Centrul vieţi religioase. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi a Talmudului. se dezvoltă Cabala. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. o ramură a acestora din urmă.ca Mahdi. prin dezvoltarea Mişnei. Sinagogile. fiind exponenţi de seamă ai 15 . Se spune că pe la 958. stăpân al Universului). formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. colecţie de legi rabinice. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Convins de argumentele iudaice. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Hr. etc. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte.Hr. de prin secolul al IV-lea d.

la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Caracteristici generale China se prezenta. între care populaţia Han era majoritară. Creştinismul. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. Civilizaţiile extraeuropene 2. În cele din urmă. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. de-a lungul celor două axe majore. China 2. ca un mozaic de populaţii.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. 16 . 2. cu limbi şi culturi diferite. demonstrau gravitatea acestor probleme. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. în mare. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. 1. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . persecutaţi în ţările occidentale. într-o relativă linişte. 2. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. 1. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). cu vocaţie misionară. Spre sfârşitul perioadei medievale. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. sec. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. articulat.

abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Imperiul chinez este unul universal. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Examenele erau scrise. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Song (960-1279). finanţe. şi în cele din urmă prin a se siniza. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). dinastie de origine mongolă). Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. populaţii originare în regiunile nordice. primul împărat de origine ţărănească. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Ming (1368-1644). atestat încă din dinastia Han. din dinastia Tang (680). justiţie.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. şi verificau cultura generală a candidaţilor. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. deşi uneori pot exista conflicte. lucrări publice. 17 . religii care nu se exclud reciproc. Acest sistem. Tang (618-907). Yuan (1279-1368. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. armată. Continuitatea. în conducere au fost preferaţi eunucii. cu şase ministere (afaceri publice. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. în pofida momentelor de ruptură. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. al unei culori şi al unui punct cardinal. culte) . fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. fără să se renunţe cu totul la mandarini. cunoaşterea doctrinei confucianiste. taoismului şi budismului. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. În timpul dinastiei Ming. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene.

când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. 18 . În nord. din secolul al III-lea. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. Această perioadă este numită. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. În această perioadă tulbure. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. să crească proporţional. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. economică. care redacta textele oficiale. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale.1. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. care transcria şi controla decretele imperiale. ca şi în Europa. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. 2. care par să fi fost avari. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. mereu mai numeroase. Marele Secretariat imperial.2. "a celor şaisprezece regate". Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. demografică. între 311. dincolo de Fluviul Galben. şi în China. În ceea ce priveşte armata. Cancelaria imperială. în mod tradiţional. contribuind la sinizarea acestei regiuni. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. fără însă ca eficienţa trupelor.Consiliul de Stat. Ruan ruan. populaţie de origine turco-mongolă. Tuo ba (sau Tabghatch).

ceai.Reunificarea a fost opera nordului. foarte importante în perioadele precedente. s-a diminuat. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. a reuşit să reorganizeze imperiul. către Asia Centrală şi către Coreea. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. în 751. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". capitala imperiului. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. care obţin. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. până atunci budistă. A fost stabilizată economia. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. iar sistemul de examene a fost reluat. mai ales în perioada următoare. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. în 755. ceea ce a contribuit. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. scutite de taxe şi de 19 . la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. prin unificarea monetară. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. Chang an. s-a sinizat din punct de vedere cultural. China cunoaşte o perioadă dificilă. care reuşeşte să cucerească. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. impozite indirecte pe sare. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. băuturi alcolice). care. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. Forţele centrifuge. regionalismele. în timpul dinastiei Sui (581-618). Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. iar Japonia. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. victoria pe râul Talas. An Lu shan. reforme administrative şi militare. Pericolul reprezentat de neamurile turcice.

pentru a relansa circulaţia monetară. În sud se reconstituia dinastia Song. pentru un secol şi jumătate. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. Unificarea este reuşită. cu capitala în zona actualului Beijing. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. întemeind proprie lor dinastie. taie Drumul Mătăsii. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. prin constituirea categoriei negustorilor. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. uigurii. aproape fără luptă. în 1234. din nord s-a exercitat o continuă presiune. Turcii. În secolul XI. în schimb. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. care fuseseră subordonaţi statului Liao. de Zhao Kuang yin. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. În această perioadă. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. Până în 960. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. ceea ce conduce. De partea poporului prin origine. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. datorită mongolilor. Din 1115. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. după model chinez. pretind şi obţin tributuri. sub numele Song de Sud. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. În 1038. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. O transformare profundă afecta societatea chineză. djurceţii. datorată şi refugiaţilor din nord. care instaurează dinastia Song (960-1279). sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus.serviciul militar). de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Jin. Pentru a mări masa de contribuabili.

dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Japonia. desăvârşită în 1279. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat.cucerirea mongolă. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. Oamenii aveau statute profesionale rigide. în 1271. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. transmise ereditar. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. ca în epoca Song. cu staţii de cai de schimb. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Marele Secretariat imperial e suprimat. destinate hergheliilor şefilor militari. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. Teoretic. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. 21 . care realiza astfel o importantă concentrare de putere. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. precum Coreea. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. după ce. Puterea imperială devenise despotică. care avea însă doar un caracter formal. De asemenea. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Vietnam.

De altfel. Raportul demografic se inversase astfel. astfel încât. În funcţie de relief. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. vin din aceste regiuni nordice. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. de ordin tehnologic. cele mai importante în imperiu. cei mai mulţi în zonele sudice. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. cultural. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. China medievală era impărţită în două mari zone. Pe de altă parte. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. în general. raportată la condiţiile epocii. aflată într-o poziţie inferioară. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. în sud. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. şi a permis o creştere demografică pe care. o putem considera explozivă. China de Nord. Astfel. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. şi China de sud. În aceste condiţii. acestea există în număr mic. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. Astfel. în diferite etape ale istoriei. caracteristici climatice şi de civilizaţie.

în cele din urmă. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. dintre care figuri dominante 23 . dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită.3. umanitate. respect pentru superiori sau vârstnici. consideraţie pentru ceilalţi. Aceasta presupune o anumită conduită socială. cât şi regulile de convieţuire civilizată. urmat de numeroşi alţi gânditori. Această sinteză a înglobat elemente budiste. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Convieţuirea. care ar fi fost reprezentată de confucianism. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. pentru confucianişti. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. pe tot parcursul evului mediu. pornită. în scopul de a oferi o armătură religioasă. Astfel. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau.desprindă. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec.). a devenit. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. al VI-lea î. daoismul şi budismul. latinizat de iezuiţi în Confucius. Religia In China. în general paşnică.1. confucianismul. Numărul mare de locuitori. Hr. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. 2. centrându-se în jurul conceptului Ren. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. concept ce desemnează atât riturile. Li. virtute omenească. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Confucianismul. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). un fel de capcană pentru civilizaţia chineză.

budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. opusă unităţii reprezentată de Dao. reprezentant al şcolii Raţiunii. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. într-o cuprinzătoare sinteză. Literal. morală şi politică. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. ci să-şi observe propriul spirit.Hr. dar şi în Coreea şi Japonia. De asemenea. scriitori artişti. Antiintelectualist. Lao Zi.. Din secolele III-IV. a ideilor înaintaşilor. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. orientat mai mult spre idealism. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. dao înseamnă cale. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Daoismul ar fi fost întemeiat. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. şi Cheng Yi (1033-1107). Budismul pătrunsese din secolul I d. poeţi. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. potrivit legendei. Din punct de vedere metafizic. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Dao este principiul superior. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. cât în expunerea novatoare.

Pe de altă parte. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. rămâne însă. 25 . Hr. în afară de sistemul examenelor. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. un conglomerat de popoare. profund influenţat de taoism. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. şi ulterior. cele venite din Asia Centrală. şi nu sunete. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. 2. cu limbi diferite. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. sec. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). în evul mediu o religie importantă şi influentă. dar influentă pe plan social şi politic. mai ales în oraşe. djurceţilor şi mongolilor. cele islamice.intense persecuţii ale budismului. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. uneori chiar în palatul imperial. dar şi în capitală. în urma promovării unor examene. indiferent de originea lor socială. Budismul chinez. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. în evul mediu. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. şi scrierea. mai ales după cucerirea mongolă. Notând idei. Coreea. din partea kitanilor. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia.1. cele mai importante fiind cele indiene. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. China reprezenta de fapt. în prezenţa suveranului.4. care au adoptat budismul (secolul IV d. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale.

etc. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. De asemenea. în China epocii Song. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). Desigur. teatrul. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. cele coreeană sau 26 .). reprezentate de oraşe. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. se pare.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. Cunoscând mai puţin limba clasică. Povestirile. Oricum. de exemplu a poeziei. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. prin secolul al XIV-lea. literaţii-funcţionari. pentru populaţiile din Asia Centrală. arhaică. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. difuzarea operelor scrise. Hr. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. pentru că el necesita mii de caractere. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Totuşi. japoneză. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. cum au fost negustorii. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. principalul focar cultural al Chinei medievale. noul gen al « simplelor note ». Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. în Coreea. inclusiv al ilustraţiilor.

Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. publicată în 1060. de asemenea strâns legată de muzică.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. spre sfârşitul dinastiei Yan. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. ilustrate de genul ci. în oraşul « purpuriu ». compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. pe cât se pare. pătrund influenţe mongole şi musulmane. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. În epoca Yuan. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. 937 de capitole. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. chitara cu trei coarde. arheologia chiar. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. în vremea dinastiei Song se realizează. teatrul. interzis celor de rând). Yong Le. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. cu metrică strictă. realizată de Si Ma Guang. etc . rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. De asemenea. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. mici poeme lirice. se dezvoltă filologia clasică. Cronica Tang. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. Astfel. din ordin imperial. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor .) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. realizate în zeci de volume. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Tot un roman istoric. în general privind dinastiile precedente. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. a fost cel realizat de Shi Nai An. epigrafia. realizt în secolul al XIV-lea. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. de către Ou Yang Xiu. mai ales cel în limbile vorbite. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. în 22. de către Luo Guanzhong. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. romanul. şi la care Lou Guangzhong a colaborat.

ale vieţii de zi cu zi. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. acesta evită linia dreaptă. de aceea construcţiile sunt zvelte. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. de apăsare. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. strâns legată de poezie şi de literatură. caligrafia. iar după sporirea contactelor cu europenii. în general. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. De exemplu. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. deoarece. în linii mari. producţia de porţelan atinge apogeul. considerată « moartă ». Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. ci stâlpilor sau coloanelor. precum pictura. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. uneori chiar miniaturală. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii.1. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. Evoluţia ştiinţei chineze este. legată de cea a societăţii în ansamblu. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale.senzaţiei de materialitate. producţia de porţelanuri şi lacuri. care uneori sunt chiar eliminaţi. 2. Sculptura chineză nu are. în general. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor.5. pe hârtie sau pe mătase. 28 . Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic.

Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. în 1090. Shao Yong. Puţin propice creaţiei culturale în general. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. pentru desenarea hărţilor celeste. Progresele cartografiei se repercutează. în secolul al XI-lea. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. pe baze hidraulice. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. De asemenea. 29 . regulată şi continuă. firesc. în secolul al XVI-lea. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. care. Încă din secolul al XI-lea. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. căci alături de progresele matematicii. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile.Trebuie început. În timpul dinastiei Yuan. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. la realizarea de hărţi în relief. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. sub redacţia lui Zhu Shijie. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Astfel. În domeniul matematicii. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. şi asupra realizării hărţilor terestre. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. mai ales prin dezvoltarea algebrei. Se ajunsese. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. la nivelul tehnicii. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. ci şi Africa şi chiar Europa. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. în epoca Song. prin Biroul astronomic de la Nanjing.

în urma a nouă ani de muncă. Yuditu. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». iar pe de altă parte. ginecologia. savant şi om politic. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. India 2. camforul. efedrina sau ginsengul.2. bujori. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. un mare atlas. citrice. a busolei. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. bambus. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. 2. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. Din secolul al XIV-lea. Caracteristici generale 30 . cu rezultate remarcabile. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. obţinut din planta numită chaulmoogra. păsări.1. crabi. 2. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. caolinul. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. perfecţionarea turnării fierului. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. crizanteme. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. de închidere în faţa influenţelor externe. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. călugărul taoist Zhu Siben realiza. unde munca umană era foarte ieftină. La începutul secolului al XIV-lea. în cercetările privind pediatria. etc. bolile infecţioase şi vasculare. precum fierul pentru tratarea anemiilor. În planul tehnicii.inventate de Shen Gua.

care a condus la generalizarea sistemului castelor. unde astăzi se află şi alte state. învăţaţi). civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. Ghandragupta. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. În timpul Imperiului Gupta. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. dar care pot. religie sincretică şi politeistă. extrem de numeroase. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. la începutul secolului al IV-lea. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. vechea capitală a regilor Maurya. La sud de Narbada. În afara sistemului castelor se aflau paria. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. în mare. precum arienii. kşatria (războinici). budismul în declin coexistând cu hinduismul.India. IV-IX). principe din Patalipputra. în 565. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. De asemenea. dintre care unele erau seminegroide. Se adaugă Islamul. erau indoeuropene. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. cum a mai fost numită această formaţiune. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. întemeind statul Gupta. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. în cele din urmă. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). sudra (agricultori). vayşia (neguţători). sau intangibilii. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. şi regatul Pallava (sec.2. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. de către împăratul persan Chosroes. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi.2. la 31 . Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. aliat cu turcii. 2. 975-1189). cu capitala la Badami. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. exista o mare diversitate religioasă. pe platoul Deccan. iar altele.

între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. dar îşi păstra şi diviziunea politică. Este o perioadă de strălucire culturală. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. în 731. La sfârşitul domniei lui Harsha. în valea Indusului. XIX). din secolul XI. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. cucerit de englezi la începtul sec. un stat vasal al Chinei. cu excepţia extremităţii sale sudice. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. treptat. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). se constituia Kapisha. în Siam. După 1206. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. VII . Spre vest. şi care încercau să reziste avansului musulman. asigură Indiei 275 de ani de pace. care se islamiza apoi. 32 . numit Sultanatul de la Delhi. stând la baza civilizaţiei khmere. în Malaysia şi Indonezia. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. Din 712 era ocupat regatul din Sind.răsărit de acesta. stabilindu-şi capitala la Delhi. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. anul morţii lui Muhammad. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. şi îşi constituie propriul stat. În valea Kabulului. pe coasta de răsărit. În secolul al XII-lea. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. Aceştia erau un fel de şefi de clan. cu capitala la Kabul. împărţit între diferite statulţe. VIII-XII) era orientat spre răsărit. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. inclusiv musulmane. Înfrângerea arabilor la Navsari.

şi imperiul Vijayanagara.2. din Asia Centrală. În 1526. şi ca atare ele trebuie redescoperite. Cel mai 33 . fondat în 1347. un emir turc. de tradiţie antică. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Între acestea. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. condus de o dinastie de şahi musulmani. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. la Panipat. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. statul Bahmani. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. un descendent al lui Timur Lenk. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. şi Mahayana. în zona de sud. între care cele mai importante erau Hinayana. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. în frunte cu Babur. condus de maharajahi indieni. Nepotul lui. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Şah Jahan. În secolul al XVI-lea. întemeiat în 1336. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu.. conduse de musulmani sau de hinduşi. imperiul mogul intra în declin. Micul Vehicul. 2. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). În secolul al XVII-lea. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605).Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. Marele Vehicul. în zonele centrale şi vestice.3. Religia In India. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. în zonele sale centrale şi sudice. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. reîncarnare a lui Buddha etern. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. conducătorul Ferghanei.Hr.

tehnicile yoga. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. budismul dispare practic din ţara sa de origine. şi o mare zeiţă. etc. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. pe la jumătatea secolului al XI-lea. între care budsimul tantric. teoria castelor. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Dintre aceşi bodhisattva. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. dintre care Krishna şi Rama). a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. problemele teologice. În cadrul acestei forme de budism. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. în parte şi datorită influenţei budismului. Hr. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. În schimb. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . În perioada care ne interesează. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. Religie politeistă. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. în India dar mai ales în Extremul Orient.. Vishnu ( şi avatarurile sale. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. Importanţa elementului feminin. şi secolul V d. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. între secolul VI î. Shiva. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. Hr. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi.

Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. indiferent de casta căreia îi aparţineau. el nu făcea distincţii între credincioşi. În secolul al XII-lea. Nimbarka. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. abluţiunile rituale.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. ceea ce a influenţat cristalizarea. Adorator al lui Vişnu. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. brahman tamil din secolul al XI-lea. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. numită Srivaisnava. realizate. ca şi budismul. Vedanta. După el. mare interpret al Vedantei. dualistă a Vedantei. care se conducea mai ales după textele tamile. propune o interpretare diferită. o cunoaştere şi o conduită corecte. Întemeietorul său. care au încercat. Şcoala întemeiată de el. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. brahman adorator al lui Vişnu. 35 . adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. importantă este doctrina lui Ramanuja. s-a divizat ulteiror în două direcţii. cea din nord. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. vadagalai. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. şi cea din sud. şi cea a lumii reale. tengalai. Madhva (1238-1317). Jina sau Mahavira. între care. principiul universal. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. iar în evul mediu a suferit. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. fidelă textelor sanscrite. ofrandele şi libaţiile. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. ca şi budismul. o apropiere între sufism şi vedanta. Spre deosebire de budism. persecuţiile generate de Islam. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Jainismul a fost o altă religie care promitea. În vremea imperiului Gupta. ar fi prin secolele VIV î. Hr. identificată cu Vişnu. în perioada noastră. mai târziu.

în secolele XI-XII a universităţilor budiste. a existat o dihotomie între limba savantă. dar şi datorită influenţelor externe. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. unei elite. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. 2. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. limba de cultură a Asiei Centrale. în care au fost scrise marile opere.probabil în prileme veacuri creştine. etc. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. China şi Asia Centrală. ca pretutindeni în acea vreme. bengali. să fie diferite : hindi. şi în principal din cea a brahmanilor. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. tamilă. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). la care învăţau mii de studentţI din India. marathi. căci şi aici. şi limbile vorbite. 36 . devenite vehicole ale creaţiei literare. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. ca şi în alte arii culturale. sanscrita. dar care a devenit de la un moment dat (sec. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. recrutată mai ales din castele superioare. assami. al XII-lea) un idiom artificial. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. 4. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. 2. în teoriile sale psihologice fundamentale. Învăţământul era rezervat în India. nu e mai puţin adevărat că yoga.

folosite în realizarea templelor. sculptura monumentală. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. din secolul al XIV-lea. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. În ceea ce priveşte creaţia poetică. Poemul lui Prithviraja. până la crearea unei arte indiene unitare. a lui Zia ud-din Barani. operă a lui Chand Bardai. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. influenţăandu-se reciproc. moscheilor şi palatelor. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. partea de nord a Indiei a fost 37 . Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». autorul operei Sakuntala. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. şi din aceeaşi perioadă. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. Alături de arhitectură. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte.În perioada Gupta a creat Kalidasa. Arta indiană a fost profund marcată de religie. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. care însă au comunicat una cu alta. În perioada de care ne ocupăm. prin obiecte realizate din lemn. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. De altfel. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. os. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. pictura murală. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. metale preţioase. fildeş. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. fără a dispărea cu desăvârşire. Dar în compensaţie. uneori cu existenţă istorică. din secolul al XI-lea. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec.

Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. oricum acolo. din secolul al XI-lea. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. Matematicile.inclusă în lumea musulmană. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. Hemâdri. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. De asemenea. 2. precum şi un manual medical. Medicina continuă să se dezvolte. şi a participat.Hr.3. cu o configuraţie geografică extrem de variată. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. din secolul al XIV-lea. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). între care şi populaţia ainu. precum Bhaskara. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. în secolul al XIII-lea. prin aceasta. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. cu trăsături asemănătoare albilor. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. s-au afirmat prin lucrările lor.3. Japonia 2. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. În mileniul I î.1. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. au 38 . în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. în secolul al XII-lea şi Arundatta.

2. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Nara (710-794). III – 710). inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Astfel. pământurile au fost declarate proprietate publică. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. în vremea epocii Nara. Kamakura (1192-1333). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Aparatul central şi local. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare.2. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene.3. Heian (794-1192). fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. în care sistemul de proprietate nu era individual.Hr. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. în acest fel. precum şi a armatei. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Muromachi (1333-1573). în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Oricum. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . S-a impus budismul ca religie oficială. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. percepea impozit funciar în produse şi.

A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. cu formă simbolică şi tradiţionalistă.din cele mai diverse. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. adevărate războaie civile. cu caracter laic sau religios. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. Practic. cu atribuţii militare. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. Între altele. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. în repetate rânduri anarhie. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. 40 . Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. Astfel.. precum Taira sau Minamoto. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. stabilindu-se printr-un contract. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. ceea ce a generat între altele. juridice etc. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. precum mineritul şi turnarea metalelor. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. atunci s-a constituit categoria samurailor. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. având ca unică ocupaţie meseria armelor.

asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. original. având aşadar monopolul puterii. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. de la nivel local. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. în curusul istoriei sale medievale. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. Fiind multă vreme izolat. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. statal sau în domeniul vieţii materiale. tradiţionalistă. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. în special din anii 1274 şi 1281. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. neavând nici un fel de atribuţii politice. 41 . ulterior acesta a fost înlăturat.” În ansamblu. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Ideologia oficială a devenit confucianismul.subordonate direct doar Marelui şogun. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez.

Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. etc. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. 2. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . cu origini etnice diferite. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. mai ales la triburile de pădure. de asemenea. în primul rând. realizarea armelor. au început să-şi afirme trăsăturile comune. adorau focul. Munţii. care dispare însă pe la 1161. care marca drumul spre apariţia statului. dar care. soldată cu stabilirea unei regalităţi. Cerul divinizat. În evul mediu. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. impletirea funiilor. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Din punct de vedere religios.4.1. Mongolii 2. treptat. a pâslei. lacurile.4. 42 . care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. mongolii erau adepţii şamanismului. precum prelucrarea fierului. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. 2. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. beletristică. şi venerau. existau două grupuri mari de populaţii.4. sub numele Tangri. confecţionarea hamurilor. numită Kuriltai. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Existau şi triburi de pădure. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie.2. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii).

şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. acceptat de o parte a mongolilor. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. o mie. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. noionul Temugin. rezistenţa lor deosebită la foame. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. de tipul despoţilor orientali. Marea Iasă. Marele han exercita o importantă putere. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. începând cu Gingis Han. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Încă de la Kuriltaiul din 1206. extrem de rapide. şi din partea creştinismului nestorian. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Europa estică şi centrală. care trimiteau la oaste o sută. şi de un cod juridic. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli.Descendent al ultimului rege. oboseală. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. Constituind unităţi de cavalerie. Asia Centrală. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. intemperii. prin cruzimea lor calculată. Cuceririle acestea. Hanatul mongol dispunea. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. De asemenea. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. alcătuite din grupuri de familii. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. şi extinse pe un teritoriu imens. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. Orientul Mijlociu şi Apropiat. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. născut probabil pe la 1155. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate.

iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. moştenirea a revenit urmaşilor lui. aceştia nu se mai concertează. Djuci. multe dintre ele superioare lor. ci încep chiar conflicte 44 . În urma cuceririlor mongole. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. În anumite cazuri. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Cel mai tânăr fiu. cele situate spre Europa. în special la cele chineze şi musulmane. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. Apoi. Ogoday devenea mare han. De exemplu. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. Djagatai primea Asia Centrală. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. Ca tactici de luptă. După distrugerile provocate de campaniile militare. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc).şi pentru cucerirea altora noi. Tuli. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. În urma contactelor cu China.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. inclusiv Afganistanul. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. şi exemplele ar putea continua. În timp. etc). Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. arcane. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. suliţe.

1. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. conduce Ilhanatul Persiei. Siberiei. După moartea lui Timur (1405. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. vămilor. Timur Lenk. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. care se destramă îm 1335. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. precum Ferghana. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. privitoare la controlul oamenilor. ocupă Delhi. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Civilizaţia Islamului 2. Kazanului. Khorasan. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. păşunilor.Geneza Islamului 45 . în India. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. care vizase stăpânirea apusului. fratele acestuia. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. La mijlocul secolului al XV-lea.5. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată.5. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. până spre Obi. El cucereşte Persia. cuprindea Mongolia şi China. subordonează Hoarda de Aur. Ulusul lui Kubilay. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. un emir mongol turcizat. Afganistan. Ulusul lui Djuci. Hulagu. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre).intermongole. nepot al întemeietorului imperiului. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. Astrahanului. 2. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370).

şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. într-o grotă de lângă Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. dar şi „profetizeză”). pe când ea avea 40. dar avea şi o încărcătură socială importantă. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. la începutul secolului al VII-lea. în general. numit Allah în limba arabă. una dintre marile religii universaliste ale lumii. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. întrucât deţin o revelaţie scrisă. precursor al lui Muhammad. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . De altfel. divinitate unică. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. Profetul (Rasul).Islamul. simplu muritor. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. în timp. de tipul sfinţilor mijlocitori. dar au înţeles-o doar parţial. atotputernică şi atotprezentă. Muhammad are o situaţie destul de grea. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Aceasta explică în parte de ce. Acestea au început să apară prin 610. de-a lungul istoriei. tribul Quraish. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. chiar dacă. creatorul lumii şi al oamenilor. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. Într-unul din aceste momente. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. (Iqra înseamnă „citeşte”. Khadija. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. a fost întemeiat de Muhammad. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. fiind rămas de timpuriu orfan. la începuturile predicii lui Muhammad. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. din Mecca. musulmanii au fost. caracterul nedrept al sclaviei.

oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). după purificări rituale. hegira. 47 . împreună cu un grup de adepţi. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. ceea ce-i îndeamnă. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Muhammad revine în oraşul său natal. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Ei se refugiază la Yathrib. Muhammad. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Muhammad precizează doctrina. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. La Mecca. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. Cei din Mecca acceptă să se convertească. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Această fugă. în cele din urmă. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr.Quraish. cu faţa înspre Mecca. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. • Mărturisirea de credinţă. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). pe qurayshiţi să cedeze. • Rugăciunea. transformă Islamul într-o putere redutabilă. (Pe când se afla la Medina. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. la anumite ore.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

De aceea. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. bazate pe tradiţii preislamice. Este de netăgăduit că arabii. la fel ca şi în cea creştină. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. India. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. gramatica şi dreptul. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. 53 . analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. şi se află la apogeul dezvoltării sale. persană. literatura.În perioada medievală. De altfel. indiană sau chineză. reprezentate de exegeza coranică. este în primul rând un « paşaport social ». în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. ca şi în Europa creştină. se poate spune că arabii. sau “ştiinţe ale anticilor”. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. Asia Centrală. cultura. sau pe creaţiile noi. Astfel. numele islamic al acesteia este adab. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. Ca şi în spaţiul european. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. au preluat o serie de elemente. Pe de altă parte însă. care continuă să se definească. dar acestea au fost întotdeauna. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. pe vivacitatea religiei. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. Artele. în lumea arabo-islamică. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. suspecte. prin confruntările de idei. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. ştiinţele profane. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. la fel ca bizantinii sau occidentalii. Desigur.

La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. de asemenea. ajutau la realizarea partajelor succesorale. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. s-a trecut la o elaborare mai originală. Astfel. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. pe originalitate. întinsă până spre secolul al XIII-lea. care au marcat primele secole ale Islamului. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. mai ales celor persane. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. Dincolo de acest nivel elementar. plasate mai ales în marile oraşe. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. universităţilor europene. Bagdad. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. numite madrasa. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. În marile oraşe. de exemplu. pe de o parte. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. Literatura arabă s-a constituit. ca la Basra. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. accesibil doar câtorva iniţiaţi. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. dar care datorează. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. pe baza Coranului. există şi instituţii corespunzătoare. într-un anumit sens. După epoca traducerilor din greacă sau persană. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . în principal. Kufa. subsumat teologiei. etc. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. destul de mult vechilor modele. după primele secole. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Pe de altă parte. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. care constituie şi principalele centre de cultură. accentul nu era pus pe inovaţie. în care araba este singura limbă de cultură. Învăţământul în lumea islamică este. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad.

Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. precum Ibn Hazm. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. şafiită. tributare influenţelor exterioare. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. inspirat de modelul creştin. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Proza. Ca elemente decorative. din secolul al XV-lea. Dacă tipul cronicii universale. Hafiz. la rândul lor. Baia musulmană. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. frescele. definitoriu pentru arhitectura islamică. dar şi creaţii noi. fixate în scris în secolul al XIV-lea. preluate prin filieră persană. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. se constituie şi şcoli artistice regionale. mozaicurile. hanbalită. arta islamică a preluat sculptura. este de fapt preluarea termelor romane. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. Datorită interdicţiilor coranice. o are istoriografia. Pe de altă parte. XI). La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. ci în Spania. recunoscută şi azi. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. hanafită. au fost construite după modelul celor iraniene. Saadi. La începutul perioadei noastre. iar minaretul. Palatele califale. hammam. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. cea fatimidă din Egipt. O valoare deosebită. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. cât cele persane. preislamice. hadith. cuprinzând genuri vechi. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. cea andaluză din Spania.

strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Pe de altă parte. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. ar fi putut sta la baza arcului ogival. în celebrele sale miniaturi). prelucrarea lemnului şi a fildeşului. esenţial în dezvoltarea goticului european. Personalitate enciclopedică. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. după cucerirea provinciilor orientale. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. de exemplu). pătrunse şi în Europa. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. folosit la construcţii din Spania musulmană. lângă Buhara. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. Astfel. stilizare a motivelor vegetale. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. de asemenea. pierdută din păcate în 56 . lucrări filosofice originale. logică şi fizică. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. o summa care trata probleme de metafizică. adesea cu reflexe metalice. Bijuteriile. toate acestea au constituit obiecte de lux. în filosofia greacă. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). dacă nu şi mai târziu. Decorul zoomorf.reprezentarea figurii umane. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. ceramica smălţuită. într-o familie de şiiţi duodecimani). născut în 980. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Artele minore au fost. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. arabescul. nu poate fi negată. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. o imensă enciclopedie. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel.

Colierul înţelepciunii. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. justificându-i pertinenţa demersului. Sistemul său filosofic. Colierul porumbiţei. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. numit de latini Avempace. dar individualul e coruptibil. profund tributar lui Aristotel. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. ca atare imortalitatea este doar impersonală.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. lipsită de compromisuri cu teologia. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. Mistica musulmană. Ibn Hazm (1013-1063). care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. evident. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. Filosof. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. deşi lipsit de un plan sistematic. O astfel de teză. este considerat cel mai mare filosof musulman. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. al religiei şi al filosofiei). face totuşi concesii teologiei. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Averroes pentru occidentalii europeni. Materia este pentru el principiu de individuaţie. Ibn Bağğa. atât din partea teologilor musulmani. cât şi a celor creştini. superioritatea musulmanilor. nu putea decât să suscite vii împotriviri. În secolul al XIII-lea. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. care se inspiră din Banchetul lui Platon. subliniind. Ibn Roşd. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. poet şi jurist. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. şi de asemenea. maestrul lui Thoma d’Aquino. născut la Cordoba. mort în 1240 la Damasc). căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 .

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Albania. Iugoslavia. 62 . nu numai teritorial al statului otoman. de exemplu împotriva Persiei. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. În 1533. Liban. Tunisia. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Ucraina. în 1566. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. După aceasta. Înregistrăm astfel practic apogeul. Algeria. În timpul asaltului general. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. favorabil de altfel otomanilor. Iran.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. fiind atacat şi Tunisul. Grecia. Israel. Bulgaria. Libia. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Soliman lăsa ca moştenire. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. asupra cetăţii Szigetvar. Turcia. Siria. Crimeea. Irak. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. România. fie în totalitate. În mai multe rânduri. Iordania. La moartea sa. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Egipt. sudul Rusiei. Abisinia. Ulterior. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală.

la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. Este adevărat că. justiţia. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. în anul 1571. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. O vreme însă. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. a continuat politica în forţă în diferite zone. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. regele Franţei. a fost anexat Ciprul. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. fiscalitatea. producători direcţi. precum armata. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. administraţia centrală şi locală şi. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. în acelaşi an. Mai mult chiar. În paralel. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. acţiune militară de mare răsunet în Europa. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. dar care practic a rămas o victorie izolată. nu în ultimul rând. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. la 7 octombrie 1571.

cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. În parţile centrale ale Europei. Astfel. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. 64 . situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. între anii 1638-1639. pe direcţia subcontinentului indian. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. cu anumite intermitenţe. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. împotriva Imperiului otoman. devenit vreme de câţiva ani. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. Ulterior. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). s-a purtat un lung război cu Persia. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. despotică. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. De asemenea. soldată cu un dezastru. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei.

pentru a ajunge apoi. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . justiţia.6. timaruri şi ziameturi. bucurându-se de o serie de privilegii. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. Un dregător special. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului.2. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. marele nişangiu. precum akângii. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Imediat după acesta urma deftertarul. cea aparţinând în mod direct sultanului. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. administraţia provinciilor imperiale etc. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. dar şi visteria. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. anarhie etc. Era o oaste permanentă.2. cât mai cu seama armata de uscat. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. deci finanţele. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă..

Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. cea a contribuabililor. scutită de obligaţii fiscale. care era un domeniu condiţionat. purtau denumirea de ziamet. în cavalerie. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. iar altele mai mari. Practic.000 denumirea de has. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. 2.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. populat cu producători aserviţi. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. 66 . de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. Au existat şi unele proprietăţi personale. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători.000 acce.3. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. revocabili şi viageri. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. respectiv paşa). de exemplu creştinii. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. aşa numita turmă „reaia”. iar cele de peste 100. în lumea otomană exista timarul.000 acce. ei şi urmaşii lor. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. După modelul oriental. cu venituri de până la 100. precum şi marea masă a populaţiei.6. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior.

În schimb. M. până la începutul epocii moderne. deci ca ţări tributare. pe baza vechilor instituţii. nu lipsită însă şi de abuzuri. fără nici un amestec otoman. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor.6.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. 2. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. peşcheşuri etc. În sfârşit. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. Desigur că. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. În schimb. mai mult chiar. situaţie caracteristică în mare măsură. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. Apoi. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. în caz de nevoie. atât în 67 . instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Astfel. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. În acest din urmă caz. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. domnitorul provenind din ţară.3. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). căruia trebuia chiar. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. de exemplu. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate.

lucrările de specialitate sunt încă puţine.. savane. Dobrogea. multilaterală şi sistematică. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. 2. Nu se cunoaşte azi. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Orşova. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Turnu. antropologi etc. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. până la Capul Bunei Speranţe. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. Africa neagră 2. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. Datorită climatului. tot mai sistematic şi mai masiv. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Ibn Batutta etc. 2. Abul Feda. Oradea. la fel ca şi pe alte continente. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. păduri şi jungle 68 . apoi şi Tighina. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea.plan economic cât şi în plan politic. Banatul şi Crişana. unele nedescrifrate până azi.). societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri.1.7.7. Masudi. Sursele scrise sunt puţine. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. decât evoluţia (în multe cazuri parţială.7. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. precum Chilia şi Cetatea Albă. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului.2. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Giurgiu.

spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. în special fierul. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important.Hr. Întinderea mare a continentului. ca stadiu de dezvoltare. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. 69 . fiecare cu trăsături. timp de multe secole. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii.tropicale. masive muntoase etc. obiceiuri şi tradiţii distincte. se exploatau şi prelucrau metale. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. în medii geografice diferite. mai ales pe valea Nilului. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. transformarea Saharei într-un întins deşert. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. Oricum. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Ulterior.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. limbă. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. În mileniile IV-II î. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. faze istorice. existente uneori pe o arie întinsă. au apărut. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. structuri proprii. sud-est şi sud-vest. Pe teritoriul african. au înflorit şi au dispărut state.. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic.Hr. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale.

sunt prea puţin cunoscute.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. Zimbabwe. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. când populaţia era relativ numeroasă. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. capitală a unui stat însemnat. Mozambic. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. între cele două oceane ce mărgineau continentul. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori).. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. kush şi meroe. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. Axumul a avut importante relaţii comerciale. guez (coptă). Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. Regatul Axumit. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. a devenit limbă de cult. în spaţiul Africii negre.3. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. oraşul Meroe. La sud de prima cataractă a Nilului.7. Astfel. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene.n. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. iar limba populaţiei. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. 70 . în secolul al III lea e. cu menţionări chiar şi în Biblie. 2. la sud de Tropice. în Kenia.

ca şi raporturile sociale seamănă. Nu au apărut forme de imunitate. precum şi cu negoţul. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. precum în spaţiul european. fie obştilor săteşti. S-au succedat mai multe dinastii. Structura proprietăţii. au activat acolo. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. fără a se suprapune. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. În Europa. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. mai cu seamă în natură. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. Acolo trăiau populaţii nomade. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. încă din secolul al XIII lea. ca de exemplu dinastia Zagwe. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. dar şi populaţii sedentare. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. savana a uşurat viaţa oamenilor. de la răsărit de lacul Ciad. răspândită în întreaga ţară. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. judiciare şi militare. plină de aur. cu realităţi din mediul asiatic. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . în special iezuiţi. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. nefiind de natură feudală. Pe un teritoriu vast. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale.

Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Ibn Kaldun şi alţii. Mahmud Kati. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. obiecte de podoabă şi arme. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. care s-a menţinut până în secolul XI. Kamen. au apărut o serie de centre importante: Walata. Gao. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. În ţara Wangara. Statul s-a extins considerabil. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Mali. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Mabruc şi altele. au impus impozite permanente în bani sau produse. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Almoravizii. Cronologic. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Tombuktu. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. ca El Bakr. Benin şi altele. la sud. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. între secolele V-XVI. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . la sud de Sahara au existat câteva mari state. veniţi din nord. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. aur şi adeseori robi. pe râul Nioro. în cea mai mare parte. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. primul dintre acestea a fost statul Ghana. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. Songhai. mătăsuri şi ţesături. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. iar mai la sud Ioruba. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. dinspre sud. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. de Almoravizi. De-a lungul a circa 1000 de ani. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Kano. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani.

în care un rol hotărâtor. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. dar şi în surse arabe.000 alcătuiau trupe de elită. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. Forţa militară a statului era însemnată. Kumbi Saleh. Capitala statului. în secolul XI. considerat de esenţă divină. Acolo. în Ioruba.000 războinici din care peste 40. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Regele a trimis două expediţii. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. începând cu secolul al XI lea. unele cu mai multe etaje.000 locuitori). 30. care avea puteri nelimitate. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. încă din secolul X. existând aşadar. în fruntea statului nou apărut. între care Abu Bakar II (1303-1312). Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. îl avea cavaleria. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. fiecare cu numeroase vase. se cultiva porumbul. În fruntea statului era monarhul. În vremea acestuia. decorate după modelele artei islamice. că armata ghaneză era de 200.organizare socială şi politică. cu instituţii de cultură şi moschei. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. El Bakr notează. fiind aduşi cai din lumea arabă. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. impozitele percepute de la populaţie. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. destule asemănări cu modele asiatice. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. veniturile dobândite din activitatea comercială. s-a islamizat în secolul XI. Regele. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. 73 . spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. era un oraş mare (cca. cu numeroase clădiri de piatră. Se ştie că. mai spre sud. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare.

Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. cu marile centre arabe. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. sub conducerea familiei Songhai. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. dar şi vânatul. Ulterior. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. aveau în atenţie bumbacul. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. finalizându-se prin dispariţia sa.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). dar şi activitatea culturală. La est de fluviul Niger. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. mai ales pe plan economic. întreaga regiune a Africii centrale. nuca de cola. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. în special la Tombuktu. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. arahidele. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Cairo şi Granada. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Mai multe familii alcătuiau o obşte. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Societatea maliană era relativ complexă. bucurându-se de un regim privilegiat. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. 74 . urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Astfel. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Alături de culturi necesare alimentaţiei. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. alese de populaţie. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. Ki-zerbo). până la lacul Ciad. Toate funcţiile erau eligibile.

ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. cuprul. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Angola (secolele XV-XVII) etc. precum şi un templu de formă elipsoidală. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. În podişul Matabele. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. nici sedentarizarea. La fel ca şi în alte părţi. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. manganul şi fierul. precum Benin. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. până la formaţiuni statale. În interiorul cetăţii. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe.La sud de savană. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. Cetatea era de formă circulară. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. cositorul. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. unele bine organizate. Congo (între secolele XIV-XVII). iar alături altele. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur.

Ele reprezintă expresii riguros codificate. şi uneori poate chiar incidentală. într-uncuvânt. cultura. artistic. despre pasiunile omeneşti. unde din secolul al 76 . Desigur. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. sau plecarea la război ori la vânătoare. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. cu excepţia oraşelor musulmane.7. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. pe etape.în consideraţie din punct de vedere economic. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. precum nunta. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. printr-o serie de rituri de trecere. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. invocarea divinităţilor. memoria colectivă. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. se transmiteau cunoştinţe. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. păstrau. 2. de a-i spori coeziunea. în slujba căreia este pusă. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. concepţiile religioase şi regulile morale. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. unde există medrese. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi.4. componenta estetică fiind secundară. Astfel. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului.

Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. De asemenea. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. în zona deşertului Kalahari. din Zimbabwe. a zeilor şi strămoşilor. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. la care trebuie adăugate olăritul. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. într-un larg evantai.1. mai ales cea în lemn. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . 2. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. sculptura în os şi fildeş. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. Atunci. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. 77 . dornici de bogăţii şi mai ales de aur.8. împletiturile. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. Sculptura africană este departe de realism. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. America Precolumbiană 2. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate.8. respectiv „Lumea nouă”. în jurul anului 1500. Toate aceste domenii. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. spiritual. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa.

mai ales a porumbului. considerându-se aproape unanim. În acest fel. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. În ultimele două milenii înainte de Hristos. Se opinează că. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. cartofi. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. într-o vreme recentă. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. pescuit şi vânat. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. Multe milenii. Asia şi Africa. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. ulterior şi orăşeni. Unii afirmă că un proces de colonizare. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. puţine şi disparate. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. de la sud spre nord. nu mai veche de 50. ardei. înainte de Columb. precum şi contactele acestui continent cu Europa. 78 . cacao. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. tomate.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. timp de foarte multe milenii. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi.000 de ani. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. prin Alaska. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. fază în care au rămas destule. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete.. Descoperirile arheologice. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. portughezi etc. deci ţărani. ananas etc.

unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale.Hr. precum agricultură. şi fără contacte nemijlocite.De altfel. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. Încă în plină antichitate. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. olărit şi alte meşteşuguri casnice. fără influenţare reciprocă. în mod independent. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. nu s-a extras şi prelucrat fierul. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. cornute mari. incompletă. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. Ulterior. Paradoxal poate. în cursul secolului al XVI lea. cea a olmecilor. maya şi incaşă. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. mai mult sau mai puţin evului mediu european. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. înainte de venirea europenilor. într-o perioadă corespunzând. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. astronomia sau anatomia. distruse de europeni în mare măsură. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. populaţiile domesticind doar lama. în planul vieţii spirituale. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. în trei regiuni. oi şi porci. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. înflorită întrun stat relativ puternic. În ansamblu. Treptat. ba chiar au fost ridicate primele piramide. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. câinele şi unele păsări. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. La debarcarea lor în spaţiul mexican. în regiunea 79 .. religioase.

căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. incluzând un mare ansamblu de piramide. originari din California. Nu era o societate împărţită pe caste. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Astfel. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. putând fi transmise loturile în mod ereditar. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. negustori. 2. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. Se adăugau apoi meşteşugari. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. de exemplu. pe o insulă înconjurată de ape. Între altele. Conform tradiţiei. la o înălţime de 2260 m. unde au fondat capitala Tenochtitlan. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. militare şi judecătoreşti. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. în general irigat şi care aparţinea statului. A apărut şi un monarh eligibil.1. dar şi meşteşugăreşti). Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor.8. cu centrul la El Tajin.

alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. ceea ce. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. Despre oraşele mayaşe. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. a facilitat. În condiţii neelucidate. Montezuma I (1440-1469). Jungla a distrus multe din realizările lor. se află departe de orice aşezare omenească. între acestea remarcându-se Uaxactun. enigmatice. în principal.8. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. în final. în mijlocul pădurii 81 . distrugerea statului aztec între anii 15191521.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). în Peninsula Yucatan. Mayaşii Deja înainte de azteci. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. Axayakatl (1469-1481).Hr. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Civilizaţia maya. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. 2. în decurs de câteva decenii. a consemnărilor cronologice.3. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Tycal. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. marele istoric A. Palanque. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d.000 kmp. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. cu excepţia. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Guatemala şi Honduras.

2.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. civilizaţia Chavin. de la est spre vest. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. Astfel. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon.. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. fiu al zeului Soare. de-a lungul Anzilor. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. înainte de venirea europenilor. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. civilizaţii ale altor popoare. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare.8. din rocă extrem de rezistentă. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. ce a existat între secolele VIII-XIII. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi.tropicale. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Acest popor.. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. cu centrul în Peru. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. a înflorit civilizaţia incaşilor. mai vechi. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco..4. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. la graniţa dintre Peru şi Bolivia.. din Columbia până în sudul statului Chile.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. dar şi cu o serie de meşteşuguri.

83 . Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. al clanului sau tribului. Cultura În domeniul cultural. integrată în Imperiul colonial portughez). prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. în momentul cuceririi avea peste 200. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. preoţi şi slujitori ai cultului etc.4. de la sud de Rio Grande. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). alcătuită din legende mitologice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. treptat. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii.8. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Astfel. 2. Educaţia se făcea. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. poeme lirice. povestiri eroice. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. în interiorul familiei. orientată spre necesităţi practice şi de cult. fabule moralizatoare. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată.pământului”) ce se pare că. orală. ca şi în Africa neagră.000 de locuitori. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Pe de o parte.

Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. de exemplu). Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. Acestea erau grupate. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. probabil. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. într-un centru consacrat. pe obiecte de jad. de muzică şi de dans. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. Din arta maya. se pare. care depindea probabil de temple. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. Scrierea maya avea caracter pictografic. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Chilal Balam. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . exclusiv cultului. Poezia maya avea un rol cermonial. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. căci întovărăşea riturile religioase. alături. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Din imensa producţie de manuscrise maya. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. continuă tradiţii mult mai vechi. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani.De asemenea. Din spusele episcopului Diego de Landa. cu edificii predominant cu caracter religios. impresionează mai ales arhitectura. în oraşe. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Rachinal Achi. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. poem dramatic. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor.

Labna. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. reprezentând divinităţi. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Uxmal. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. iar limba nahuatl. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. şi face apel mai frecvent la simboluri. Palatele. pe faţadă. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica.oarecare depărtare de spaţiul sacru. erau ridicate pe platforme mai joase. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. calmecac. dar exista şi o scară principală. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. reprezentată de vase elegante. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. dar. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. În perioada de care ne ocupăm. Templele erau dreptunghiulare. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. iar pe de altă parte. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. vorbită pe o arie largă. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . Mayapan. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. De aceea. accesul la templu se făcea pe scări laterale. construite în vârful unei piramide tronconice . preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. confecţionarea podoabelor din pene. câteva au supravieţuit. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. din perioada clasivă. a putut fi la rândul ei reconstituită. unde cele mai importante centre urbane. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. cu decor policrom. bogat decorate. probabil locuinţe ale preoţilor. conduse şi organizate de preoţi. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan.

totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. Existau şi temple circulare. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. astronomia. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. precum Tlatecatzin. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. 86 . cel puţin cu instrumente de percuţie. precum mayaşii. Mexico. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Tochihitzin. era dominată de aspectul religios. de asemenea. sau cea toltecă. Erau. apreciate poemele epice. şI adesea de dans. Arhitectura aztecă. prinsă în nesfârşite războaie. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». anterioară. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. noţiuni de istorie şi de drept. Specific aztecă este piramida teocalli. dramele cu subiect mitologic. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). cel puţin în capitală. regele Nezaualcoyotl. slăvit astfel ca zeu al vântului. etc. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. cu scări abrupte pe faţadă. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. caracterul războinic al societăţii. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). Piramidele erau tot în trepte. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. istorice. precum cea mayaşă. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. nu doar pe console. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. La azteci. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe.Tenochtitlan se învăţau religia. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic.

În absenţa scrierii. obsidian.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. fiind subrodonată arhitecturii. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. animale diverse. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. avea un evident rol ornamental. şi erau neîntrecuţi orfevri. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. De altfel. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. precum purtătorii culturii Mochica. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). sidef. maceualtin. în prinicipiu. atinsese un deosebit nivel artistic. cristalul de rocă. folosit pentru a comunica date contabile. granate. ceramica. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. pitici. după cum am mai spus. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. dar aceste fresce nu s-au păstrat. chiar scrierea aztecă. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. pictografică. De asemenea. 87 . existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. jadeitul. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. adesea încrustate cu turcoaze. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. deşi nu era cunoscută roata olarului. jadul. asemenea lui Quetzalcoatl. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. sau oameni din popor. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. cu ideea de canon bizantin). quippu. În realizarea imaginilor divinityăţilor. cu ajutorul unor panglici cu noduri.

După conquistă. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. Vasele incaşe. iar construcţiile aveau un singur nivel. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. precum Pachacuti Inca. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. în forma în care ajunseseră până la ei. au fost şi talentaţi poeţi. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . cuprindea poezii. mai degrabă epopei decât cronici. precum Garcilaso de la Vega el Inca. atât cât a fost consemnată după Conquistă. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. cronicari spanioli. au forme şi dimensiuni variate. unde păstrătorii tradiţiilor colective. antropomorfe. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. Literatura incaşă. legislaţie. calendar şi astronomie. în relief sau prin pictură policromă. cosmogonic sau de dragoste. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile.Educaţia tinerilor. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. cu uşi în formă trapezoidală. precum ceramica sau ţesutul. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. poezia era indisociabilă de muzică. Istoriografia. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». fără mortar.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. ale căror faţade sunt în general severe. este una de masivitate. întărită de predominarea liniilor orizontale. unde se învăţa limba oficială a imperiului. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. unii chiar de origine incaşă. au consemnat unele din aceste cronici. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. Ca şi în celelalte arii culturale americane. quechua. şi de dans. Ţesăturile incaşe. şi în general erau lipsite de uşi. cu caracter epic. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. şi sobrietate. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. în pofida lipsei consemnării în scris. şi sunt decorate cu motive geometrice. se bucurau de mari privilegii. prin folosirea pietrei cioplite. zoomorfe şi vegetale. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. Suverani incaşi. Forma orală a povestirilor istorice. De altfel. aşa numiţii amawta. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare.

fasole. În domeniul medicinei. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. etc. cu caracter religios şi divinatoriu. a câte 20 de zile fiecare. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. sau pe absenţa scrierii. Francisco Hernandez. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. deşi războiul era unul foarte primitiv. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. precum cea mayaşă. în care existau. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. calculat cu o exactitate uimitoare. Se adăugau cele cinci zile rămase. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. trimis să se documenteze în Lumea nouă. foarte stilizat.. manioc. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. care erau însă considerate nefaste.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. febrifuge. ananas. purgative. etc. roşie. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. matematică şi cronologie. diuretice. cartof. de scoarţele vechi româneşti. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. în mod frapant. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Acesta e cazul botanicii. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. căci indigenii. în paralel. cacao. acesta a marcat şi calendarul. şi un calendar lunar. ardei. un calendar solar. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina.respectivă în întreaga lume. aminteşte uneori. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. ca la incaşi. ale unui mare număr de plante. Decorur geometric. Anul solar era împărţit în 18 luni. « civil ».

tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. în cel mai fericit caz din bronz. în funcţie de poziţia pe panglică. al cărui ciclu îl foloseau. De aceea. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. ceea ce le permitea să opereze. în calculul timpului. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu.importanţă planetei Venus. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. în măsură foarte mare. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. cu boabe de porumb. 3. căci nu cunoşteau roata. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Începuturile expansiunii europene 3. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. de asemenea. destinate restabilirii echilibrului cosmic. corespund a 65 ani venusieni. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. Matematicile erau foarte dezvoltate. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). cu relativă uşurinţă. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. incaşii foloseau sistemul zecimal. Marile descoperiri geografice. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. cu nenumărate sacrificii umane. Fiecare nod. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. adică 104 ani tereştri.1. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. cu numere de gradul miliardelor. Cu toate aceste realizări remarcabile.

în condiţiile în care drumurile tradiţionale. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. pentru o economie în continuă expansiune. marile 91 . europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. hărţile. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. şi de mirodenii la un preţ mai mic.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. vizând navele. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Portugalia şi Spania. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. În ceea ce priveşte navele. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. instrumentele de navigaţie. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. apoi. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii.

precum cel chinez sau islamic. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. evitând imobilizarea în larg. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. dintr-o parte. 3. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. hărţile maritime. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. esenţiale au fost busola. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. caravela avea un sistem complex de vele. de asemenea. În secolul al XV-lea. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. şi manevrabilă. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. De asemenea. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Descoperirile portugheze 92 . : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). în declanşarea marilor expediţii. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. etc. De asemenea. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). Pentru orientarea navigatorilor. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. pătrate pentru folosirea vântului din spate. astrolabul (pentru calculul longitudinii). permiţând calcularea poziţiei navei). Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. Era nevoie.2. dintre care Marco Polo.

Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. în zona Etiopiei. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. ajunge pe coasta vestică a Indiei. şi în 1497. doi ani după plecare. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Sub patronajul său. Din expediţie se întoarce. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. cu o mare lungime a ţărmurilor. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. până la Insulele Capului Verde. De la Malindi.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. iniţiativa este preluată de particulari. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. Prima etapă. la Calicut. pe rând. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. şi fără potenţial demografic deosebit. În 1486. Pe de altă parte. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. de la Ceuta. insulele Madeira şi Azore. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Portugalia este o ţară relativ săracă. o singură 93 . Vasco da Gama. În etapa următoare. cu un pilot arab. în care iniţiativa aparţine. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. puterii politice sau particularilor. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. în stăpânire portugheză. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. organizând metodic cercetările. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. În declanşarea expediţiilor. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560).

cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni.corabie. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. dornic să descopere un nou drum spre Indii. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. 3. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Jamaica. 1498. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. Urmează alte trei călătorii. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). Cristofor Columb pleca spre vest. Ceylon. interzicând accesul altor nave.3. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. În orient. explorează litoralul Americii de Sud. În 1500. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. viitoarea Brazilie. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. afirmând că e vorba de un alt pământ. în 1493. În august acelaşi an. şi nu despre Indii. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. din Malaezia. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. în drum spre Indii.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. 1502. Goa. prin căderea Granadei în 1492. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. Malacca. Insulele Sonde şi Moluce. de aceea. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. cu vestea că au ajuns în Indii. la gurile fluviului Orinocco. De asemenea. Când în 94 .

prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. Astfel.5. spre Siberia. în 1529 se trasează o nouă linie. pe care o numesc Noua Olandă. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. olandezii descoperă Australia. pe care ruşesc să o cucerească treptat. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. Noua Zeelandă. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. francezii (prin Jacqus Cartier). Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. fără însă a reuşi. 3. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. dar reuşind explorarea zonelor din nord. În urma progresului descoperirilor. 95 . ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. Tazmania. Englezii (prin John Cabott).4. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. 3. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. de aceea. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. prin tratatul de la Saragoza. de partea cealaltă a pământului. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). care completa partajarea domeniilor coloniale.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Ruşii realizează expediţii de uscat. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii.

America pe de o parte. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . -noi curente comerciale. în primele secole ale conquistei.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . vitele mari . . dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . precum gripa şi variola. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . porumbul. tutunul. -se pun bazele unificării economice a lumii. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. acesta din urmă introdus în colonii. şi Europa cu Asia pe de alta . fasolea. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic.6. precum Olanda şi Anglia. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. europenii au preluat din America sifilisul. implicând declinul unor foste puteri comerciale. precum oraşele italiene. precum grâul. etc. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. 4. curcanul. -formarea imperiilor coloniale . şi conducând la ridicarea altora. animale precum calul. ardeii. Africa. se estimează că datorită şocului microbian au murit. roşiile.3. (minele de argint de la Potosi. care uneau Europa. aduc de acolo cartoful. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . viţa de vie.

Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. până în zilele noastre. Acestea scad înspre est şi nord. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. după expresia lui Braudel. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. lumea arabă. ciuma. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Unele dintre acestea. apar epidemiile de gripă. tifos şi sifilis. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. 4. pătrat.1. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. fără sa dispară. E adevărat că apar noi boli contagioase.2. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. În schimb. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. Estimările propun drept cifre cca. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. Dincolo de aceste cifre globale. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. precum Bizanţul.4.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. loveşte mult mai rar.

în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. livezi.mai mare număr de oameni. dintre care unele. se întâlnesc în oraşe. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. o lume proponderent rurală şi agrară. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. Astfel. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. Există însă diferenţe regionale foarte mari. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. în unele zone. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate.1. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. cum ar fi meşteşugarii rurali. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. Londra. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. precum porci sau păsări. precum Italia de Nord. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. clericii. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. nobili. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. peste medie. culturile americane de mare randameant. Pe de altă parte. etc. precum Constantinopolul. 4. aici se cresc animale. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. precum porumbul.3. Creşteri mai mari ale populaţiei.3. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor.Evoluţii economice şi sociale 4. în această perioadă.

prin îndiguiri şi desecări. ca şi cele de fier şi de cărbune. mai ales Polonia şi Ucraina. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important.2. Moldova. Germania. 4. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Ungaria.3. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole.3. unde ajung din zonele limitrofe. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. 4. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Astfel. Ucraina.puţin. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. în urma crizei secolului al XIV-lea. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă.3. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Astfel. în vestul continentului. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Italia. Polonia. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Pe această bază.

Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. din America de Sud. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Tările de Jos. De asemenea. care realizează toate operaţiunile. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. În secolul al 100 . Din aceste motive. legarea) făcute de persoane diferite. culesul paginii. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. ca produs final. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. sunt foarte mari. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Tesutul. prepararea cernelii. aflate în exploatarea Spaniei. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. precum Augsburg. Anglia. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. torsul lânii) în mediul rural. din postăvărit. Nuremberg. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. Investiţiile. imprimarea. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. unde forţa de muncă e mai ieftină. Nou apărute.inovaţii tehnice. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. adesea în mediul rural. pieptănatul. în care cartea. şi dispersate. de la un capăt la altul a procesului de producţie. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. de exemplu din Tirol la Baia Mare. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. precum pompele pentru scoaterea apei din mină.

XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. În această perioadă. acum se realizează postavuri mai subţiri. mai frumos finisate şi mai ieftine. satele sâont distruse. Pe de altă parte. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. probabil şi sub influenţa postăvarilor. De exemplu. statul favorizează exportul de postav. se poate vinde mai mult. parte a imperiului său multietnic. aşa numita “nouă postăvărie”. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. postăvăria italiană este în declin. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. Astfel. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. În Anglia. care erau groase şi foarte durabile. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. desigur. datorită şi preţului mai redus. pe de o parte datorită conservatorismului. dar şi mai puţin durabile. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. Astfel. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. se dezvoltă în continuare. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. tocmai datorită conflictului cu Spania. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. şi drept consecinţă. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. bazat pe creşterea oilor. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. cu tradiţii medievale. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. şi moda poate acum evolua mai rapid. şi de alţi factori. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. 101 . client tradiţional. politica statului e diferită. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. Pe de altă parte. schimbări determinate.

O dată cu folosirea orologiilor. Tarile de Jos). caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.3. Germania. 4. Paris). Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. care revoluţionează şi concepţia despre timp.Sectorul financiar-bancar 102 . O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. planificării. Legată strâns de progresele umanismului.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). scădeau costurile. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. ca în Italia. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. aplicată prima oară la Amsterdam. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. renaşterii şi reformei. Anglia. chemând la slujba religioasă. ci devine treptat un timp laic. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. se facilitau reparaţiile la corăbii. De asemenea. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile.4. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. s-a dezvoltat în mod constant. eficientizării producţiei. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. Anglia. domeniu nou. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. sortit unei dezvoltări de succes. tocmai datorită importanăei preciziei. ci şi unul economic. Franţa (Lyon.

În acest sens. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. caracterizată de relaţii de tip capitalist. O instituţie specific capitalistă este bursa. la schimbări sociale şi poliltice. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. iar din 1531 trece la un sistem modern. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. în activitate din 1581. Casa din San Giorgio la Florenţa. De altfel. De exemplu. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. la sfârşitul secolului al XVI-lea. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). acordarea de credite. care pot fi de mai multe tipuri. La Anvers. meşteşugarii). pentru a proteja interesele companiei. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. faţă de companiile de familie. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. 103 . Uneori. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. şi mai puţin pe activităţi bancare. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. de deschidere şi cotaţii.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. Apar însă şi companiile comerciale. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. la instaurarea societăţii moderne. Ambrosiana de la Milano. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. nespecializate. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. La Amsterdam. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. Companiile de familie. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. transferuri de capital. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor.

impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Ţările Române. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. De aceea. Polonia. altele celor politice şi militare. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Anglia.4.Aspecte sociale 4.4. 104 . Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. care au variat în funcţie de zonă. În Franţa de Nord. adesea simbolice. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Italia de Sud. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania.4. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. satul şi senioria. Italia centrală şi de Nord. mai ales cele în bani. Ungaria. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Germania. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. până atunci majoritară. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. 4.4.2. în înţelegerea cu statul. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Franţa. În Europa de la Est de Elba (Germania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI.1. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale.

dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. Transformarea idealului de nobil. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. Pe câmpul de luptă. între elita urbană. la care pot avea acces şi alte categorii. În Anglia. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. Structural. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. de darurile bogate care li se fac. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. acum destul de secătuit. În secolele XVI-XVII. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. mai ales prin cumpărarea acestora. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. În Franţa. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. suveranul tuturor. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. ci în slujba regelui. aceasta este denumită “de robă”. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor.3. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. onoarea s-au păstrat. unde se pot bucura de favorurile regelui. În societate. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. uneori din ce în ce mai 105 . 4. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. Originea străveche. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. fidelitatea. care ştie să se dueleze la nevoie. Vechile idealuri cavalereşti. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic.4. ci pe talentul politic. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte.

învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. Spre marginile Europei. de regulă. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Pe de altă parte. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. limitată autonomia. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. Veneţia. de regulă. care treptat. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. prin impozite. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. Florenţa. Spania. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. se dovedeşte neguvernabilă. Anglia. Monarhii de tradiţie medievală. Astfel. 5. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. şi funcţionari bine pregătiţi. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. prin impunerea principiului de liberum veto. 106 . suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. În Italia continuă fărâmiţarea politică. precum Franţa. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. oraşele îşi văd.numeroşi. în ţările scandinave sau în Rusia. Mantova. mai ales în centru şi nord. marchizatul de Montferrat. care le furnizează resurse financiare. În raporturile cu statul. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. republicile Sienna.

Sicilia. etc). regele Angliei. Sardinia. Wurtemberg. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. contele palatin). Baden) sau ecleziastici (Speyer. Besançon. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. regele Franţei. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. regatul Neapolului. Osnabrück. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. care era electivă. Salzburg. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. prinţi şi oraşe imperiale. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. fiica ducelui Carol Temerarul). teritoriile din America. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. între care Fugger. Passau. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. după cel al papei. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria.5. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. rege al Spaniei. Worms. În faţa unor competitori precum Francisc I. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Hochstetter). în special Austria. 107 . Bamberg. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. margravul de Brandeburg. de asemenea. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Hessa. arhiducele Burgundiei. Münster. Brunswick. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Moştenirea maternă îî aduce Spania. şi al Ioanei. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. din 1516.1. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. şi Henric al VIII-lea. adunarea reprezentativă a Imperiului German. condus de Carol Quintul. ducatul Milanului. adică esenţialul Ţărilor de Jos . Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. ducele de Saxa. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. zis cel Frumos.

Nu există o capitală propriu-zisă. 108 . când avea cam 100 000 de locuitori. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. în număr de peste 300. predicate de Luther. oraşele imperiale. Carol este obligat. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Gegenbach. Lübeck. de asemenea. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Augsburg. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga.cavaleri). el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Dincolo de dimensiunile sale impresionante.Existau. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Isabela de Portugalia. cu o serie de privilegii garantate. Filip al II-lea. etc). Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. principate laice. Soţia sa. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. împreună cu fiul său. 1555. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Bremen. şi contestarea luterană era la începuturile sale. De alfel. Imperiul German rămâne un mozaic de state. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Ulm. persoana suveranului constituia un element de unitate. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. eclezistice. prin pacea de la Augsburg. Köln. idealul său creştin. Strasbourg.

întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. recunoaşterea ca succesor a fiului său. de tip medieval. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Rudolf al II-lea (1564-1612). iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). Carol asistă la eşecul visului său. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. Mathias (1612-1619) să restabilească. şi reuşeşte să impună. şi care au condus. care au continuat. 109 . din care Imperiul iese şubrezit. unul dintre ei chiar fratricid. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Pe de altă parte. încă din timpul vieţii. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. redus la o juxtapunere de principate independente. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. În acelaşi timp însă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. în prima parte a secolului al XVII-lea. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Imperiul se confruntă. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale.cu diferite conflicte. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. cedând Spania. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. despre stat. spre sfârşitul vieţii. în vremea domniei lui Rudolf. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. între Rudolf şi fratele său Mathias. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice.

De asemenea. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. Astfel. burghezia 110 . pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. În Anglia. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. ca în evul mediu. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. Resursele financiare.5. din care face. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. aflată totuşi sub autoritatea regelui. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. cum ar fi adunările de stări. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. parte. dar poate fi şi mai bine controlată. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. prin care accesul femeilor la tron este interzis). Pe de altă parte. nobilimea. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. şi transformată. De asemenea. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. În Franţa. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. care nu este însă nelimitată. dependenţi economic şi politic de rege. care.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. într-o clasă de curteni. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii.2. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. şi care se apropie de interesele burgheziei. Monarhul joacă rolul de arbitru. orientată spre o producţie destinată pieţei. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. unde beneficiază de privilegii. de fapt. în Franţa. mai întotdeauna insuficiente. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. de altfel. care succedă monarhiei stărilor.

este anglicanismul. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. deşi continuă să existe ca instituţie. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale.3. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). un anumit progres spre laicizare). Papalitatea. 5. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Acestea din urmă.Franţa În Franţa. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. de a stabili şi percepe impozite. Aici regele este capul suprem al bisericii. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. în timpul lui Henric al VIII-lea. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. de robă. de a fi judecător suprem. 111 . cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat.pune la dispoziţia regelui specialişti. În Franţa. de a bate monedă. Spania centralizarea politică a reuşit. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. ca instituţie supranaţională. armata regulată. iar religia de stat. birocraţia profesionistă. se transformă într-o nouă nobilime. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. prin cumpărarea de titluri. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Anglia. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. de a numi funcţionari în teritoriu. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). care.

bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. în vremea Frondei. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. să-l lase moştenire sau să-l 112 . funcţiile încep să fie vândute de către rege. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. iar pentru a asigura noi intrări financiare. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. 5. La rândul lor. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. Cu timpul însă. numărul acestora este multiplicat. cu excepţia unor delicte grave. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. care o exercită pe rând. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. secretarii de stat. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu.1. care făcea din el seniorul suprem în regat. câte un trimestru sau semestru). oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. fiind alcătuit din mari nobili. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. conetabilul (conducătorul armatei). la una de tip absolut. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.3. prin simplă atingere scofulele.ele nu mai sunt convocate până în 1614. de Bourbon. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. La început. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns.

În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult.vândă. ducele de Sully. Bordeaux. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. dintre care cel mai important e cel din Paris. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. iar regalitatea. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. care purta greul taxelor. Dijon. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Rennes). Aix. ceea ce duce la o bancrută parţială. Curţile superioare sunt Parlamentele. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. Se adaugă o marină permanentă. Evoluţia armelor de foc. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. riguros controlată pentru a evita jafurile. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Rouen. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. La nevoie se făcea apel la mercenari. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. În 1516. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. cu legea care avea să se numească Paulette. superintendent general al regatului. Grenoble. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. regele Francisc I încheie cu papa 113 . dar şi din Franţa. În 1604. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. accentueză acest proces. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. gabella. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Colaboratorul său. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare.

puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. era o protectoare a reformaţilor. În acea perioadă. în prima parte a secolului. La început. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. Adesea. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. se arată tolerant. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. în cea de-a doua parte a acestuia. De asemenea. inclusiv din înalta nobilime. numiţi hughenoţi. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. În vremea sa.2. puterea regală creşte. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. reacţia catolică la progresul calvinismului. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. în tradiţie umanistă. În acest fel.3. calvinismul făcea progrese în regat. iar adepţii săi. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. 5. dar şi cu unele state italiene.Concordatul de la Bologna. începeau să se recruteze din toate stările sociale. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. s-au manifestat multiple violenţe. Pe de altă parte. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. dar apoi. şi a celor interne. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. mai cu seamă că sora sa. adeziunea la Reformă sau la Ligă. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. când apar scandaluri publice. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 .Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. Margareta. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic.

Carol al IX-lea(1560-1574). Luptele dintre 115 . Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). se întinde între 1562-1584. Urma la tron fiul său cel mare. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Caterina de Medici. în 1572. şi în cea catolică. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. unele zone centrale de protestanţi). În 1574 Carol al IX-lea murea. dar în 1559.pe politica internă. în acelaşi timp. Catolici intransigenţi. Francisc al II-lea (1559-1560). membri influenţi ai Cosiliului regal. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. Henric. Războiul reîncepe. şi războaie civile. pe atunci un copil de zece ani. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. era căsătorită cu Henric de Navarra. Într-o încercare de conciliere. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. căsătorit cu Maria Stuart. o parte din sud-est e controlată de catolici. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. coasta sud-vestică. şi în 1562 izbucnea un război. în folosul familiei regale. Războaiele religioase sunt. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. fiind rănit accidental într-un turnir. regele murea. şi este urmat de fratele său. Regenţa este asigurată de mama acestuia. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. particularisme regionale. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). care au însângerat ultima parte a secolului. cardinalul. considerat şeful protestanţilor. fără rezultat clar. cea mai mare parte a Provenţei. moare în decembrie 1560. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. regina Scoţiei. O primă fază. pe atunci rege al Poloniei. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Margareta. În 1570. cu garnizoane proprii. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Nordul. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. bolnav. sora lui Carol al IX-lea. soldată cu arestări şi execuţii. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Tânărul rege.

pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. în cele din urmă. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. iar ducele de Guise. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. şi aveau împreună o fiică. dar care a permis refacerea. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. În numele acesteia. reuşită cucerire a regatului. infanta Clara-Isabela. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. sora regelui Henric. printr-o politică de impozite moderată. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins.catolici şi protestanţi continuă. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. Războiul reîncepe. moştenitorul prezumtiv al tronului. În acel moment. Francois d’Anjou. 116 . cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. regele Navarrei. cardinalul de Lorena. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. Jacques Clement. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. şi cetăţi de siguranţă. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. Henric al III-lea fuge din Paris. În 1589 Henric al III-lea este. 1598). când fratele regelui. În 1593 abjură protestantismul. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. în 1588. Contestat în propria capitală. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Henric al IV-lea.

care reprezintă baza judiciară a regatului. absolutismul regal ajunge la maturitate. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Structuri instituţionale Ïn Anglia. şi la tron urma fiul său minor. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. Maria de Medicis. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). 117 . cardinalul Richelieu. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. şi extinse mereu.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Anglia 5. fiind împărţit între Camera Lorzilor.4. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. sub regenţa mamei sale. Prin astfel de instituţii. apărute încă din secolele XII-XIII.1. 5. şi Camera comunelor. a doua soţie a lui Henric. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. instituţii care favorizează întărirea puterii regale.4. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. care pune capăt Războiului celor două roze. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Ludovic al XIII-lea. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. care avea autoritate asupra înaltului cler.

i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). cu autoritate asupra mai multor comitate. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. care nu l-a obligat să impună noi impozite. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. în funcţie de dorinţa suveranului. dar care necesita sume mari de bani. 5. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. regele a evitat să convoace Parlamentul. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. păstrătorul Sigiliilor. La nivel local. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Henric al VIII-lea (1509-1547). în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. În comitate continuă să existe şerifii. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Fiul lui Henric al VII-lea. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. ca reprezentanţi ai puterii centrale. când principalul său consilier a fost Wolsey. Politica sa fiscală echilibrată. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . anexată în 1535. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. recuperarea domeniilor coroanei. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536).Armata este recrutată când este nevoie. reorganizarea armatei. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal.2. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. trezorierul. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Astfel.4. Între 1509-1529. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. fiind alcătuită din profesionişti. şi diferite alte persoane. din care fac parte cancelarul.

de tip rus sau francez. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. în sesiuni care au durat. Regina a întărit instituţii mai vechi. a urcat pe tron fiind minor. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Spre deosebire de tatăl său. deoarece succesorul său imediat. Pe parcursul lungii sale domnii. Elisabeta (1558-1603). cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. lăsând deschisă problema succesiunii. Căsătorită cu Filip al II-lea. fiica Annei Boleyn. ultima posesiune engleză în Franţa. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. a continuat războiul cu Spania.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. ci de o a treia cale. doar trei ani. semn al maturizării atinse de puterea regală. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. întrucât. În vremea sa. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. John Dudley. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. ajungând la ruptura cu Roma. Tânărul rege a dispărut destul de repede. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. îşi înlăturase surorile. Robert Cecil. Pe această bază. Eduard al VI-lea (1547-1553). s-a adâncit sub influenţa calvinismului. în total. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. iar la stingerea unor 119 . În condiţiile în care ţara era în război. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. a încurajat comerţul. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Maria Tudor (1553-1558).

cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. 5. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Scoţia 120 . rivala pe care o decapitase. ca şi producţia internă. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. aduce reginei avantaje financiare şi militare. regele Spaniei. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania.5. Apelul la corsari. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Filip al IIlea. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Cum în acelaşi timp. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. bastionul catolicismului. conflictul deschis era inevitabil. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Din punct de vedere religios. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. Virginia).case nobiliare. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Pe plan extern. fiul Mariei Stuart. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. în 1604. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. era cel mai fervent apărător al catolicismului. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. pe care trebuia s-o protejeze. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi).

Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. După moartea acesteia. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. cu ajutorul amantului. unde devine soţia delfinului. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. În Scoţia continua să domnească fiul ei. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. soţul său. Iacob al VI-lea. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. soldate cu conflicte militare. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. pentru a-şi consolida puterea în interior. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. şi Madeleine. şi se refugiază în Anglia. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. şeful spiritual al partidei reformate. 121 . Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Iacob. prezentată de John Konx. Lordul Darnley. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. la ruda sa Elisabeta. aflată adesea în conflict cu Anglia. iar fiica lor. fiica regelui Francisc I. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. În absenţa acesteia. Maria de Guise asigură regenţa. mama ei. Maria Stuart a fost judecată. După moartea regentei. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. condamnată şi executată în 1587. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. viitoarea Maria Stuart. cu scopul de a jefui. în 1557. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). Sprijinitoare a catolicismului. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. Bothwell.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. viitorul Francisc al II-lea.

Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. în 1565. 122 . ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. în loturi. în special în rândul coloniştilor. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. Când.6. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. acordând ajutor răsculaţilor. a fost decapitat. reuşind să devină foarte repede nepopular. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. 5. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. numit de regele Angliei. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. în nord şi în est. Acestea. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. În 1649. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. englezilor de confesiune anglicană. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. În 1575 Filip al II-lea se implică direct.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602.

iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. 5. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. cu competenţe legislative. O’Neill. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. când irlandezii. mult mai ridicat în cazul englezilor. conduse acum de Mountjoy. aşa numiţii letrados. izgonindu-i pe iezuiţi. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. adunări de stări (Cortesuri) separate. moştenitoarea tronului Castiliei. Englezii conduşi de contele de Essex. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. reuşesc să-i înfrângă. vămi la graniţa dintre ele. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce.sau Consiliu de stat. şi Isabela. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. de religiile diferite. 5. favoritul reginei. definitivând organizarea în comitate. şi având chiar. învingătorul rebelilor. separate de nivelul economic.1. Exista un Consiliu al Castiliei. principalul conducător al răsculaţilor. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate.7. în continuare. Aceştia încep să domnească din 1479. conservându-şi instituţii specifice. economice. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. moştenitorul tronului Aragonului. În 1603. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. administrative. dar forţele engleze.7. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. fiscale. renunţă la luptă. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez.

Consiliul Inchiziţiei. De asemenea. 124 .Aragonului. finanţele regale au fost reorganizate. Consiliul Portugaliei. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Santiago. controlate de corregidor. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. prin capitularea Granadei. aşa numiţii conversos. Alcantara. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. cu puteri administrative şi judiciare. reprezentant al regalităţii. din partea autorităţilor. Consiliul Italiei. Consiliul Indiilor. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. Cei convertiţi la creştinism. precum Consiliul de finanţe. care colabora activ cu Inchiziţia. Până la urmă. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. funcţionau consilii specializate. urmând unui război civil îndelungat. folosită şi în scopuri politice. Calatrava. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. În oraşe există consilii municipale. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). stabilindu-se în Italia. De asemenea. dar şi a populaţiei. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. oferind regilor resurse materiale importante. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. în 1492. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. denunţându-i pe « falşii creştini ». Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine.

ci şi adversarii politici ai regalităţii. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. cu ajutorul funcţionarilor regali. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu.7. Aici este sediul curţii. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. în special cu Inchiziţia. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Portugalia şi coloniile sale din Africa. teritoriile de peste ocean. un palat ca o mănăstire. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. mult în urma altor puteri europene. la Madrid. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri.5. Astfel. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. aşezându-se în Nordul Africii. Filip al II-lea (1556-1598). al armatei şi al bisericii. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. în inima Spaniei. pe lângă Spania. Filipinele. interzicerea limbii arabe. Regatul celor două Sicilii). în forma de grătar. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. 125 . din 1561. care a fost în cele din urmă înfrântă. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. După aceea. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Tările de Jos. Franche-Comté. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Carol (1516-1556). În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. În vremea lui Filip al II-lea. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia.2. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Fiul lui Carol. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană).

sau Gaspar de Guzman. precum Francisco de Lerma în timpul primului.8. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. în pofida menţinerii imperiului colonial. 1659. o serie de teritorii. într-o putere de rang secund. în timpul lor puterea fiind exercitată. şi în urma tratativelor din Westfalia. ca şi în Castilia. căreia i-a recunoscut independenţa. devenită regat din secolul al XII-lea. 5. de favoriţi. în 1668. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Au continuat conflictele cu Franţa. Regii care au urmat. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. şi se transformase şi ea. de fapt. resursele materiale ale regalităţii cresc. pierderea influenţei de către Cortesuri. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. în pofida veniturilor aduse de colonii. de războaie şi lupte dinastice. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda.La moartea lui Filip al II-lea. ca şi vecina ei Portugalia. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. careia i-a cedat. Spania intrase într-un declin pronunţat.8. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Diminuarea puterii marilor nobili. Portugalia Portugalia. 5. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. prin pacea din Pirinei. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. reducerea privilegiilor oraşelor. Prin confiscări de averi.1. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Franţa. şi cu alte state europene. În cele din urmă.

În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. din cea mai puternică familie feudală portugheză.rar. Regele Ioan al II-lea (Joao II). când uniunea dinastică se desfăcea. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Ca şi în Spania. Între diferiţii pretendenţi. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. implicat şi el într-o conspiraţie. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. sub sceptru portughez. duce de Viseu. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. ceea ce pentru Portugalia. avea să ducă la pierderea. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. datorită atacurilor olandezilor. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. în contextul războiului cu Ţările de Jos. a fost înjunghiat chiar de rege. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. până la urmă. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. 127 . Al doilea senior din regat. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. văr şi cumnat al monarhului. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. La 1640. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. contribuie la progresul centralizării. care domneşte între 1481-1485. a Peninsulei Iberice. să se ralieze regelui Spaniei. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. În urma unei conspiraţii nobiliare. în speranţa unei posibile unificări. nobilimea alege. Diogo. a unei mari părţi a imperiului său colonial.

pe văile Padului şi a Ronului. şi marile puteri comerciale italiene. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. În această perioadă. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Italia În secolele XVI-XVII. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Administraţia şi armata sunt 128 .5. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei.9. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. Nisa. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). De asemenea. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. erau puternic afectate. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Piemontul şi Savoia propriuzisă. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Veneţia şi Genova. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. prin circumnavigarea Africii. să-şi organizeze o ramată profesionistă. în pofida afirmării unei unităţi culturale. care au reuşit să instituie impozite permanente. Milanul devenise ducat în 1395. În plan politic. integrând comitatul Vaud. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Bine populat. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. să modernizeze administraţia şi justiţia. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti.

bazată pe industrii de lux. Exista şi un Senat. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic.puternice. Aceasta. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. de 6 membri. şi având în alcătuirea sa. englezi. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). pe coasta Adriaticii. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . şi care avea atribuţii privind economia. politica externă. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. Din nefericire. Dogele. Datorită acestor pierderi teritoriale. care număra 150-200 membri. având puteri foarte largi. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. de tradiţie mai veche. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Milanul era condus de un guvernator. pe cursul inferior al Padului. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. reprezentant al regelui Spaniei. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. unde se extinsese pe terra ferma. în insulele Mediteranei orientale. care îl asista pe Doge. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. responsabil cu problemele fiscale. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. numărând apropae un million de locuitor. olandezi în Levantul otoman. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. războiul. În perioada următoare. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. beneficiind de o economie destul de modernă. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. Teoretic republică. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Deşi bine populat.

şi de diferite ale consilii. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. După moartea lui Lorenzo de Medici. din punct de vedere formal. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. a izbândit cea cu caracter popular. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. care a restabilit instituţiile republicane. de 400 de membri. mai multe mişcări separatiste. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. cu sprijin francez. Exista şi un tribunal suprem. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. datorită ocupării acestora de către turci. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Genova continua să stăpânească insula Corsica. de către familia de Medici. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. în 1492. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. de 100 de membri. Genova rămânea o republică aristocratică.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. între partizanii şi adversarii Medicilor. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. din 1435. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. ales pe viaţă. Quarantia. practic. dar puterea era deţinută. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Exista şi aici un doge. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. format din 40 de membri. Piero. în cele din urmă înfrânte. Ca şi la Veneţia.

în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. Statul papal Sub conducerea papei. Cosimo a dus o politică de centralizare. s-a extins. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. de 48 de membri. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii.Savonarola. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. familia Medici era din nou izgonită de florentini. cu ajutorul Imperiului German. în tradiţie milenaristă. la petreceri. înglobând republica Siennei. după lupte cu sorţi schimbători. În cele din urmă. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. iar acesta. În 1527. prin acţiunile fiului său. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. duce. anunţau. în primăvaralui 1498. etc. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. şi. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. stăpânirea ducatului Toscanei. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. unele au fost restituite 131 . care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. Dintre cuceririle făcute de Cezar. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. numit de imperiali duce ereditar. dar care erau golite de conţinut. arderea operelor de artă considerate imorale. cum se numea acum. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. şi de întărire a puterii ducale. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. Organul colectiv de conducere era Signoria.

dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. precum Colonna sau Orsini. 1500. 1456. ca Bologna. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori.vechilor seniori. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. 1460. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. reprezentant al regelui Spaniei. Papii predică deci. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. în teritoriile statului său. De aceea. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. În Regatul Neapolelui. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. care doresc să-şi afirme independenţa. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). pe coastă. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. Respublica christiana. iar în timpul războaielor italiene. în 1453. Pe de altă parte. precum Rimini sau Urbino. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. Această regiune juca rolul de grânar. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. cruciada împotriva turcilor. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. Suveran temporal asupra unui stat puternic. conducerea era asigurată de un vice-rege. reprezentând interesele bisericii. În acest context. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. nobiliar şi domenial. dar altele au fost alipite statului papal. 132 . pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. fără efecte prea mari însă.

Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. după modelul spaniol. Confederaţia originară. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Zurich. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Parma. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. În 1499. de aşa numitele “războaie italiene”. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Carol Temerarul. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. în 1476. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. care controla trecerea Alpilor. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative.10. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . precum Ferrar. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Astfel. a cantoanelor montane. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Schaffhouse şi Appenzell. prin tratatul de la Bassel. Din punctul de vedere al organizării. în secolul al XIV-lea. dar există şi elemente comune. şi cu ducele Burgundiei. de la sfârşitul secolului al XV-lea. La începutul secolului al XVI-lea. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Piacenza. Berna) şi a senioriei Glaris. Lucca. Mantova. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. intrau în confederaţia şi Bassel. 5. Pe de altă parte.

În prima parte a secolului al XVI-lea. juridice. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Şi în Danemarca. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. adminisrative.instituţionale. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. instituţiile şi legile specifice. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. În 1397. pe care conta în lupta cu hanseaticii. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Isabela. care se implica în problemele Germaniei. El poate trece la o recucerire a Suediei. 5. Dar în timp. şi prin tradiţia apărării independenţei. a reginei Margareta a Danemarcei. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. care evoluau în direcţia absolutismului. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. la Kalmar. de origine germană. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Pe de altă parte.11. Danemarca. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. cu acelaşi nume) în 1520. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. De asemenea. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte.

animată de un sentiment patriotic puternic. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Dar acesta. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Clerul trece la Reformă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. chiar dacă. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. fie cu caracter politic. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. vizând controlul Mării Baltice. Suedia devenise o monarhie absolută. fie religios. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. La moartea lui Gustav Vasa. în teorie. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda.1. ducele 135 . şi pe un sentiment naţional în formare. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei.11. în 1524. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. 5. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. pe o armată puternică. regele e nevoit să fugă. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Serviciul militar este obligatoriu. regele este şeful unei biserici separate de Roma.revoltă. şi unchiul său. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. Frederik de Holstein. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Ioan. aflată în componenţa Suediei. Ca şi în Anglia. profund influenţat de confesiunea reformată.

pe tron urcă unchiul său. Fiul său Sigismund. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. şi ocupă Ingria şi Carelia. 5. ceea ce conduce la conflicte interne. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză.Finlandei. care dădea acces la Marea Nordului. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). Carol devenea rege în 1600.11. În 1576 impune o nouă liturghie. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. care se înstăpânise în Estonia din 1595. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. În vremea sa. fiul acestuia. Din 1527. căsătorit cu Caterina Iagellon. În vremea lui. deja rege al Poloniei. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. învingător. Apoi are loc conflictul cu Rusia. sprijinit de oăşenii din Lubeck. fratele lui Ioan al III-lea.2. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. La capătul mai multor conflicte. în cele din urmă. Gustav al II-lea Adolf (16111632). de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. La moartea lui Frederic I. Ioan al III-lea. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. luteranismul face progrese. revoltaţi împotriva seniorilor lor. Cristian al III-lea. 136 . Frederic I (15231533). devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. pentru Ingria şi Carelia. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. clerul este plasat sub tutela regelui. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. În plan intern. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. prin Cartea Roşie. sora regelui Poloniei Sigismund August. Cristian al III-lea iese. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. refugiat în Ţările de Jos. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Cu sprijinul aristocraţiei. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. se impune cu forţa armelor. Suedia. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său.

şi se tranformă într-un soi de castă închisă. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Pe de altă parte. marea aristocraţie. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. În aceste condiţii. 137 . alcătuită din circa 150 de familii. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. cu rezultate dezastruoase. în 1536. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. iar apoi participarea. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. este controlată prin intermediul baronilor danezi. În Danemarca. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. summum episcopus. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. lipsită de o nobilime puternică. în favoarea coroanei şi a nobililor. În Norvegia reforma se bucură de succes. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Norvegia. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. În pofida dezastrelor militare. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca.În scop politic. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Insulele Gotland şi Ösel. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. prin tratatul de la Stettin. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. 5. când sunt obţinute. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. către sfârşitul secolului al XVI-lea. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia.12. fiind percepută ca un instrument danez. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă.

De asemenea. de la luarea deciziilor. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. reprezentative. Filip al II-lea. în care fuseseră implicaţi până atunci. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . născut şi educat în această regiune (1500. de asemenea. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. şi. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Zuichem şi Berlaymont. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. dar care s-au manifestat. sora naturală a lui Filip. la nivelul epocii. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. prin rolul acestor personaje. Nobilii se vedeau excluşi. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). ci rămăseseră catolici. în anumite momente. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. şi era destul de străină realităţilor din zonă. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii.care. Opoziţia începe în rândul nobililor. de o manieră concertată împotriva Spaniei. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. la Gand). cu interese divergente. încă de la începutul domniei lui Filip.

şi aşa numiţii gueux d’état. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). în tradiţia vechilor sale libertăţi. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. în primăvara lui 1566. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. nobilimea. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. 139 . se manifestă prin petiţii. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. în cerşetori) sunt numiţi gueux. Pe de altă parte. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. de altfel. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. în decursul unei întrevederi. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. Dar predicatorii calvini. În decursul evenimentelor ce vor urma.Reformei. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. în special în varianta calvinistă.

Moartea celor doi. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. şi să obţină reprimarea pe plan local. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. o trădare faţă de coroana spaniolă. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. La 1566 existau două mişcări diferite. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. cu 10 000 de soldaţi de elită. afectând comerţul şi meşteşugurile. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. prost văzută de intransigenţi. Opoziţia. 140 . fără a obţine însă rezultatele scontate. cea nobiliară. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. ia acum forma cetelor de răsculaţi.Campania în vederea înţelegerii religioase. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. şi cea populară. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. în vreun fel. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. iconoclastă. cu caracter în primul rând politic. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. „Calicii mării”. care. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. executaţi în 1568. la gurile Meusei. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel.

cu Luis de Requesens. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. aşa cum cereau răsculaţii. Unii şefi calvini. Requesens murea în 1576. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. care încearcă. rămase încă loiale Spaniei. dar înaintarea lor este dificilă. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. să se alieze cu provinciile nodice. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. fără a putea însă promite. fiul Margaretei de Parma. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. anularea măsurilor luate de Alba. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. calvini radicali organizau o republică teocratică. şi până la numirea altui guvernator. după modelul celei de la Geneva. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. pe lângă mijloacele militare. libertate religioasă (în esenţă. frate natural al lui Filip al II-lea. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală.În contextul creat. şi calea tratativelor. în noiembrie 1576. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. La Gand. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. În 1578. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. convocarea Statelor Generale. între altele. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. garantarea libertăţii religioase. la cererea sa. 7000 de localnici.

dar nu accepta decât cultul catolic. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. stadhouder general. calvinismul a fost declarat religie oficială. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. conducerea a fost preluată de fiul său. rolul Statelor Generale. peste câteva zile. Zeelanda. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. retragerea trupelor spaniole. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. În aceste condiţii. Drenthe. Cu toate acestea. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. provinciile nordice Olanda. Bruges. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. al cărui exponent fusese Erasmus. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. cu patriotismul anti-spaniol. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. care avea să capete consistenţă republicană. Conducătorul de fapt a fost. de către mase. În nord. Utrecht. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht.Bruxelles. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Wilhelm de Orania. prevedea recunoaşterea autonomiei. Gand. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . din mai 1579. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Pacea de la Arras. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Mauriciu de Orania. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Războiul dintre provinciile nordice. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. În 1581. la 23 ianuarie 1579. După moartea sa.

Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. consecinţe revoluţionare. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. în pofida rezistenţei lor comune. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Ţările de Jos. Pe de altă parte. zonele sudice numărau. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. După Războiul de 30 de ani. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. Începută de o manieră conservatoare. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în cele din urmă. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. de natură culturală. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. E adevărat însă că. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. În 1598. arhiducele Albert.progresul spaniolilor spre nord. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. diferenţa nu era nici etnică. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. în cele din urmă. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. la o stabilizare a situaţiei. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). în continuare. Nefiind religioasă.

întrunindu-se regulat şi periodic. alături de Imperiul Otoman. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). cea mai mare parte a Ucrainei. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Monarhia ereditară era desfiinţată. 5. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. era una dintre marile puteri. Chiar şi Prusia. inclusiv Kievul. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. Iar în plan religios. Pe lângă elegibilitatea regelui. mobilizarea armatei. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. respectiv administraţie. cât şi puterea regală. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. O adunare specială.Olanda şi Belgia. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Ştefan Bathory (1575- 144 . conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. cărora. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. în partea central-răsăriteană a Europei. Împrejurările interne. devenit ulterior rege al Franţei. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Se crea un singur organ central comun – seimul general. urma să fie ales de nobili. ţinuturile baltice etc. Polonia În secolul al XVI lea. justiţie. Polonia. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. încheierea păcii. acesta.13. concomitent cu întărirea regimului feudal. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. finanţe şi armată. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor.

la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. Imperiul Otoman. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. conducători ai marilor familii nobiliare. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Prusia. atât din partea turcilor. susţinând activ pe habsburgi. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. deosebit de bogate. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. de la începutul secolului XVII. Rusia 145 . pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. provocând o situaţie deosebit de grea. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. cât şi din partea suedezilor care ulterior. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman.14. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. turcii şi tătarii musulmani. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683.1586). care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. ca de altfel şi a Turciei. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. Austria. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. în apropiere de raiaua Hotinului. 5. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. Suedia. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova.

opricina. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. cortesurile în Spania etc. deci împărat). a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. În contextul de atunci. iar Moscova devine « a treia Romă ». Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. confiscarea averilor etc. cea a streliţilor. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. Riazan. Pentru asigurarea veniturilor acesteia.. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). cu reprezentanţi ai clerului. După cucerirea Bizanţului de către otomani. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. astfel a reorganizat justiţia. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. călugăriri cu forţa. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Dver. Efectiv. Incontestabil. boierimii. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. respectiv din anul 1547. în Siberia. precum stările generale în Franţa. Vasile III continuă opera acestuia. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. negustorilor şi meşteşugarilor. În anii următori el a promovat numeroase reforme. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. deportări. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. fiul său. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. profesioniste.

În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. care a domnit până în 1645. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. Suedia şi Danemarca. În fapt. Polonia.ţării. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. de regulă. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. secondată de Suedia împotriva Rusiei. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. căruia i-a adăugat în 1556. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. condus de Minim şi Pojarski. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. Iniţial s-au obţinut unele victorii. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. S-a desfăşurat un război popular. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. patriarhul Filaret. pe mai multe direcţii. Rusia a 147 . reprezentând. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. timp de peste 20 de ani. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. În aceste condiţii. Oricum. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. teritorii periferice sărace.

XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. La 8 ianuarie 1654. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. A urmat un război ruso-polonez. predominând sistemul domeniilor boierimii. în Ucraina. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. Alexei Mihailovici (16451676). prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. urmat de Ivan al V lea. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. Bogdan Hmelniţki. Sporadic. sub conducerea hatmanului cazacilor. precum zemski sobor. cu rol consultativ. într-o stare de anarhie. împreună cu fratele său vitreg. de duma formată din curteni şi boieri. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. Existau relaţii feudale. multinaţional al acestui stat. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. Petru I (1682-1696). cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. În guvernare ţarul era asistat. reprezentat alături de cel al bisericii. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. de exemplu). A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. În statul rus economia era preponderent rurală. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. Încă de la început.

la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. jucând un rol important datorită şi 149 . cu forţa.chiar în rândurile clerului. napolitană. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. dincolo de Nistru. Europa Centrală 5. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. de Luxemburg. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat.15. 5. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). atât din continentul European. cât şi din cel asiatic. de Habsburg. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. Treptat. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. drept Ştefan I. fiul românului Ioan Corvin. voievodatul Transilvaniei. Începând cu secolul al XI lea. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. regatul Croaţiei etc. cu o dublă origine. acolo. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896.1. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest.15. germană. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. Iagelo (poloneză). ocolind lanţul carpatic. respectiv dinastia Angelină.

A avut relaţii complexe cu vecinii săi. respectiv cu Imperiul romano-german. de exemplu. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. respectiv în lumea catolică a vremii. militar etc. respectiv celebra victorie românească de la Posada. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. cel puţin pentru o vreme. începând cu anul 1330. A reformat justiţia. în primul rând a ţărănimii aservite. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. cu Polonia. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. Astfel. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. din Dalmaţia. politic. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Între altele. înăsprind şi fiscalitatea. după înstăpânirea treptată în Balcani. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara.întinderii sale consistente. maghiarii au avut un rol important. În veacurile XIV şi XV. următorii doi monarhi. Regele decedat neavând urmaşi. Pentru puţină vreme. de la ţărmurile Mării Adriatice. dar şi armata şi birocraţia. Cehia etc. fiscal. în mai multe rânduri. alături de Ţările Române. Acesta a reuşit. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul.

Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. lângă Dunăre. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. Între altele. în anul 1514.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. ca de exemplu anularea şerbiei. În tabăra de la Racoş. Cinci ani mai târziu. până la ţărani de diverse neamuri. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. În anul 1521 Belgradul. Urcat pe tron în 1520. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. după care o serie de conducători. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. se întărea Unio trium nationum. nobili. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. încorporat în regatul maghiar. În acest context. Trei ani mai târziu. la îndemnul papei. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . Astfel. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. în 1517. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. În acest context. secuilor şi saşilor. acolo s-a strâns o armată de tip popular. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. s-a strâns o masă importantă de oameni. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. net superioare. cât şi al înzestrării tehnice. atât din punct de vedere numeric. înalţi prelaţi. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni.

dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. ce a rămas apoi 152 . căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. În acest context. cât şi de Ioan Zapolia. ai Croaţiei. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. unde au suferit însă un eşec.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. respectiv în Ungaria. aflat sub suzeranitate otomană. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. Practic. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. principi ai Transilvaniei etc. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. Mureş. fost voievod al Transilvaniei. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. nu o dată foarte strânse. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. ca de altfel regi ai Boemiei. În anii imediat următori. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii.. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. cel mai adesea victorioasă. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. în centrul Europei. având drept scop ocuparea Vienei. atunci. Tisa şi Dunăre. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. Profitând de luptele interne. Tot atunci. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). cu centru la Zagreb.

Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Tirol. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . respectiv ţările române din imediata apropiere.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Carintia. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. 5. Rudolf de Habsburg. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. multi-naţional. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern.15. în fapt Ungaria propriu-zisă. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. La început. Aşadar. dată considerată în general ca debut al statului austriac). După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. asupra populaţiei maghiare. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. Între altele.2. precum Stiria. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. în 1686. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. până la finele primei confragraţii mondiale. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. exercitată în diverse modalităţi. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. dintr-un stat pluri-etnic. economic etc. Salzburg.

devenit împărat între anii 1493-1519. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. în timp ce fratele său mai tânăr. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. FrancheComte. cât şi calvinismul. Astfel. în toamna anului 1918. Astfel. Deosebită 154 . Francisc I. posesiunile Habsburgilor. precum Flandra. Habsburgii. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. care a trăit la Praga.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. atât lutheranismul. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Ţările de Jos. În aceeaşi perioadă. respectiv Carol Quintul. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. Totodată. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. otomanii. în timpul împăratului Rudolf al II lea. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. Maximilian. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Ferdinand. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Astfel. după 1519. Artois. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Slovacia. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Luxemburg. Bramant. în cadrul căruia. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. la Marea Adriatică.

Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Slovacia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. români. Milano. ele întinzându-se. juridică. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Aceste teritorii însumau peste 600. Sicilia. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. dispersat. împotriva Imperiului Otoman. Habsburgii stăpâneau. să supună definitiv Boemia. Cehia. Şi în acest stat. Sardinia. Habsburgii au reuşit atunci. aparat administrativ de tip guvernamental. organizare constituţională. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. cehi. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. de la Rin spre Câmpia rusă. în forme variate. de exemplu. francezi. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. De fapt. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Astfel.16. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Statul nu avea o unitate politică. sârbi. maghiari. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. 5. Regatul Neapolelui. fiscală etc. Era un stat multinaţional. o bună parte a Ungariei. italieni. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. după 1700.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. adunări reprezentative etc. Ţările de Jos (Belgia). Croaţia. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Transilvania. flamanzi etc. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683.

modul de viaţă era în bună măsură. propriile instituţii de tot felul. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. de-a lungul litoralului adriatic. precum posesiunile ereditare. o parte a Croaţiei etc. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. respectiv a modelului italian. trăind laolaltă sârbi. BosniaHerţegovina. acţiuni ale Imperiului otoman. situaţiei religioase. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. s-au creat trei realităţi politice distincte. statutului politic. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. slavomacedoneni. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. croaţi. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. Popatia şi Pola. dar şi comercial. sârbi. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. în plan instituţional. Slovenia. albanezi. români balcanici. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. Serbia. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. Imperiului habsburgic. o parte a Ungariei. Split. de altfel. În sfârşit. continuându-se realităţi mai vechi. bulgari. italieni etc. În spaţiul ex-iugoslav. Strânsa legătură 156 . Şimenic. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Muntenegru. a mozaicului de popoare precum greci. Aşa cum s-a mai arătat. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Acolo. după mai multe implicări. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. în principal în Dalmaţia. Bar etc. parţial români balcanici etc. republicii Veneţia. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul.

marinari şi chiar ţărani. o dată cu epopee descoperirilor geografice. 6. proces ce a durat 157 . Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. în comparaţie cu veacurile anterioare. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. demarararea unei ample expansiuni europene. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. mici negustori. aşa numita revoluţie a preţurilor. cărbănari etc. Descoperirile geografice. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. precum şi un număr de aromâni.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Relaţiile internaţionale (sec. prin Marele Consiliu. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Braudel). Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. era deţinut de câteva zeci de nobili. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. mai ales în calitatea lor de păstori. dar şi de meşteşugari. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. Mica republică de pe malul mării Adriatice.

economice. perfecţionări sensibile în domeniul militar. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. lumea europeană s-a confruntat în sec. În fapt. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. înnoirile precum introducerea armelor de foc. în părţile vestice. cel al „interesului de stat”. diferite. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. sistemele de fortificaţii. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. financiare etc. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. În fapt. estice sau sud-estice ale continentului. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. s-au înfruntat. Anglia şi Franţa. Astfel. cu câteva mari probleme. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. necesitând între altele sporite resurse demografice. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. dincolo de expansiunea sa colonială. evident distincte. respectiv Spania. să ajungă mari puteri. La cealaltă extremitate a continentului european. în părţile apusene. 158 . ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. într-un mod specific. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. al XVI lea şi în cel următor. cel spaniol şi cel portughez. în cea de-a doua jumătate a veacului. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Tot acolo. Astfel.mai multe veacuri. în condiţii complexe.

spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. rezolvată parţial abia în veacul XX. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. devenită mai apoi. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. După ce în spaţiul italian. într-un fel sau altul.) sau au căutat: Veneţia. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă).În sfârşit. ducatul de Milano etc. Machiavelli. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Franţa a fost înfrântă. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. dar nu în cele din urmă. 6. 159 . în a doua jumătate al secolului al XV lea. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Florenţa. ce avea să fie ulterior teoretizat de N.1. Temporar. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. statul papal. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. Într-o primă perioadă.

acesta dobândise. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. cel puţin teritorial. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. după 1511. în 1499. luându-l prizonier pe regele Francis. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. noul rege al Franţei. diametral opus statelor centralizate. cu victorii schimbătoare. Practic. din 24 februarie 1525. Luptele au avut o evoluţie dramatică. coaliţia antifranceză formată din italieni. 160 . la Rin etc. dus apoi în captivitate în Spania. respectiv al păgânilor musulmani. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. războaiele italiene s-au extins. Carol Quintul. cât şi în Peninsula Iberică. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. În faţa supremaţiei habsburgice. pentru ca. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. de altfel complet depăşit. împotriva Imperiului habsburgic. respectiv de materializare a unui concept medieval. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. Prin jocul moştenirilor. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. prin tratatul de la Noyon. Practic. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). În acest context. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. În bătălia de la Pavia. Era o ultimă tentativă de revigorare. În acest context. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. cel al universalismului politic. din 1516. o situaţie preponderenta în Europa.

ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. şi de la Atlantic până la Carpaţi. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. De asemenea. Anglia. 6. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Suedia. Totuşi. Polonia şi chiar Transilvania. Mai multă vreme. 1558. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. respectiv Spania. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. În final. găsise aliaţi în Danemarca. Franţa.2. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. state în fruntea cărora. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. aşa numitul război de treizeci de ani. în timp. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. în acea 161 . respectiv al pactelor de familie. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. dar şi militare. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. nu peste multă vreme. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. instaurarea sa. Franţa putând să-şi continue astfel. între principalele state occidentale ale vremii. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. de fapt un prim război. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale.În aceste condiţii.

perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. mulţi renumiţi. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. între anii 1558-1603. de un tonaj mai redus. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. de furtuni. În final. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. până la încheierea unei păci în anul 1604. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. regina Angliei între anii 1553-1558. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. 6. forţele engleze. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. Războaiele religioase din Franţa 162 . care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. o vreme. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. De asemenea. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Iniţial. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. după 1566. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase.3. precum Francisc Drake. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. mai ales corsarii. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. În revanşă. Elisabeta I. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi.

Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594.Timp de mai multe decenii. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. atât spre Marea Baltică. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. 6. financiar şi uman. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. uman şi material. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon.4. invocând. 163 . şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. cât şi spre Marea Neagră. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). În mai multe rânduri. Astfel. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. între altele.

Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. respectiv 1618. la 1654. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. Războaiele dintre Rusia. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. practic se stingea vechea dinastie rusească. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. După moartea lui Ivan cel Groaznic. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. În jurul anului 1600 Polonia. de-a lungul întregului secol al XVII lea. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. până la Petru cel Mare. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. În acest context. De fapt. între Marea Neagră şi Marea Baltică. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. 164 . realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. stăpânind o bună parte a continentului. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. atât cu Polonia. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. începând o perioadă de frământări interne. cât şi Suedia. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. a existat o stare de război cvasipermanentă. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei.

continuând de acolo acţiunile antiotomane.6. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. între stăpânirile efective ale Imperiului.5. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Astfel. până la Dunăre. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. 165 . de califi. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. În această calitate. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. timp de aproape doi ani. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. Deja la moartea lui Selim I. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Pe rând. Totodată. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. pentru o vreme. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Urmaşul său. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. urmaşii săi. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. stabiliţi în insula Rhodos. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. au fost alipite imperiului Siria. Mecca şi Medina. După eforturi militare susţinute. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii.

important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Spre sfârşitul vieţii sale. după o serie de frământări interne. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. Trei ani mai târziu. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Viena. Transilvania. În câteva rânduri. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. până spre Bavaria. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. respectiv spre Europa centrală. unde. a şi murit. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. de altfel. în 1526. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). Astfel. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Tot atunci. inclusiv în cel germanic. a devenit principat sub suzeranitate otomană. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. În cadrul politicii externe. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. manifestându-se astfel. bătrân şi bolnav. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. În anul 1541. în anul 1529.

La moartea sa. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. la o dată ce nu poate fi precizată. a creştinilor. al situaţiei deosebite al unor occidentali. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. ca de exemplu anexarea Podoliei. începea declinul otoman. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. În a doua jumătate a secolului XVII. precum şi Africa de Nord. acte sultanale etc. în contextul înfruntării cu habsburgii. sudul Ucrainei şi al Rusiei. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. inclusiv Crimeea. Palestina. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. parţial Iranul. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Irakul. Iordania. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. consfinţite prin tratate. În ultimele decenii ale secolului XVI. Între acestea. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. devenită raia. ţările române. în primul rând în spaţiul european. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. în anul 1676. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. cuprinzând. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. Spania şi papalitatea. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. dintre anii 1594-1606. Astfel. Siria. mai ales conflictul cu habsburgii. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. întregul spaţiu balcanic. poate fi amintită de exemplu. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Asia Mică. de exemplu. 167 . în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. din Egipt până în Tunis.

Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Cel de-al doilea asediu al Vienei. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Astfel. de exemplu. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. Franţa se temea să nu 168 . cel mai important conflict internaţional. la nivel continental. cât şi reluarea mai vechii direcţii. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. continuând şi la începutul celui următor. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. într-un fel sau altul. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. 6. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. cât şi de raporturile dintre statele europene.În acest context. deci a unei supremaţii politice. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani.6. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. respectiv pe papalitate. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Contrareforma. acţionând şi ca un instrument al acesteia. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani.

în sud Spania. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. o provincie din apusul Germaniei. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. la Muntele Alb (1629).fie prinsă între doi duşmani puternici. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. în special pământuri. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. În anul următor. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). a înfrânt pe cehi lângă Praga. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Cehia a devenit o simplă provincie germană. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Armata împăratului. Din această pricină. perioada daneză (1625-1629). 169 . formată din nobili şi orăşeni cehi. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. deci şeful principilor protestanţi din Germania. printre care se găsea şi Cehia. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. perioada suedeză (1629-1635). Comenius. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. iar la răsărit imperiul. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. precum Ian Amos Comenskky. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului.

cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. pe valea Rinului. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. A intervenit în ajutorul cehilor. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. alungând de acolo pe principele elector. dar şi politician ambiţios. Au reintrat în război şi suedezii. 170 . în Europa ooccidentală şi centrală. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Franţei alăturându-i-se Olanda. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Astfel. El a reuşit în urma unor lupte navale.. dar mai ales pe uscat. în Bavaria. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. invadat vremelnic de trupe spaniole. principele protestant al Transilvaniei.. deocamdată timidă. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii.După aceasta. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Intervenţia Franţei. anume trecerea. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. foarte bun militar. Transilvania. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. în ajutorul căruia. în Ţările de Jos. Boemia etc. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. conflictul s-a extins. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat.

catolică şi calvină. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. de o dietă imperială. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). a învingătorilor. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. în lumea germană a casei de Austria.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). respectiv 24 octombrie 1648. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. eius religio”. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Se punea astfel capăt practic politicii. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. 171 . Unele state germane şi-au mărit teritoriul. prin achiziţii teritoriale. deci limitate. practic independente. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. evident în favoarea. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Astfel. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei.

precum suveranitatea statelor. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Biserica şi viaţa religioasă 7. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. 172 . cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale.. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. a relaţiilor dintre state. În sfârşit. egalitatea lor juridică etc. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. de aceea. cel puţin pentru o vreme. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Pe de altă parte. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. după 1660.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. Pentru asigurarea mântuirii. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. chiar în această formă. 7. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. În rândurile credincioşilor.1. Franţa a devenit prima putere continentală. Între altele. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu.

împărtăşania cu ocazia Paştelui. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. De asemenea. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase).Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Pentru aceasta. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. iar pe de altă parte datorită predicilor. Se multiplică bisericile parohiale. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. generozitatea manifestată prin danii. favorizată de folosirea geamurilor transparente. construite sau împodobite de membrii confreriilor. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. sau a bibliilor ilustrate. « fiul credincios al bisericii ». adoptaţi ca patroni de către confrerii. spovedania o dată pe an. În secolul al XV-lea. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. ţinerea postului în perioadele prescrise. exemplelor extrase din biblie. De asemenea. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . iar nu pe conţinutul credinţei. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului.

exprimată în special prin răspândirea orgilor. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. la care se poate ajunge prin 174 . datorită acestei concepţii. apar şi se impun noi obiecte liturgice. XI-XII). iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. prin perfecţionarea de sine. De asemenea. separat de masa credincioşilor. ci pe acţiunea individuală. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. prin imitarea lui Christos.constată sporirea rolului muzicii religioase. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. pietatea să devină ceva mai interiorizată. precum cultul Eucharistiei. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. devenite. inspirat. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. Pe de altă parte. pe care o poate acorda sau refuza. se pare. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. Această doctrină justifica. în episcopatul de Cambrai. preotul este figura cheie a mântuirii. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. statutul aparte al preotului. cunoscută sub numele de Devotio moderna. prin experienţa extazului). printre altele. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. din secolul al XV-lea. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie.

după invenţia lui Gutenberg. Fraţii vieţii în comun.contemplare perpetuă. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. legată de interiorizarea trăirilor religioase. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. acestea frapau 175 . meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. prin analiza de sine. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Acesta scrie Urmarea lui Christos. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. cum li se cerea în secolele anterioare. Imagini difuzate prin xilografie. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. prin examenul de conştiinţă. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. De aceea. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. 1380-1471). este sentimentul tragic al morţii. a fost cea mai tipărită carte. Devotio moderna. cum au fost numiţi aceştia. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. probabil. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. după Biblie. şi care.

chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. preot. Prinţul Negru. regina Joan de Kent. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. pe care o ataca în tratatele sale. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. Reflexia personală. precum regele Eduard al III-lea. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. astfel că. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. alături de unii colaboratori. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. profesor la Oxford. duce de Lancaster. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. şi nu doar unui vicar unic. laici şi clerici. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. În acţiunile sale. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. 1330-1384). Wycliff a contestat rolul 176 . cu care Anglia era în război. orice obicei. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). între care Despre stăpânirea divină. Prin extensie. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. putea însă scăpa controlului autorităţilor. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). născut în Yorkshire spre 1330. aflată sub influenţa Franţei. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. Despre stăpânirea civilă. John de Gand. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). De altfel. averile ei să fie considerate doar posesii.

pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. numiţi apoi lollarzi. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. care trecea drept un discipol al lui. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. datorită protecţiei de care se mai bucura. El ca persoană nu a avut însă de suferit. însă. după 1400. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. astfel.penitenţelor şi pelerinajelor. rectorul Universităţii din Praga. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. care. nobil atunci cine era?). 177 . şi şi-a sfârşit zilele în pace. în operele lui se găseşte ideea predestinării. ceea ce explică. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. De asemenea. care l-au influenţat pe Ian Hus. şi nu prin propriile merite. Wycliff a fost condamnat ca eretic. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. Pentru punerea în practică a ideilor sale. în 1384. ordinele cerşetoare care au decăzut. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. în parte. instruirea poporului. practica indulgenţelor. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. dar şi sociale dintre oameni. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. în 1381. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. De asemenea. După moartea sa. Ideile lui Wycliff. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei.

care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. de asemenea. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. transformate în adevărate războaie. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. El critică. în care motivaţiile religioase. Un an mai târziu. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Toate atacurile sunt respinse. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. i-a atras lui Hus simpatia populară. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. În plan social. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. văzute ca instrumente ale Imperiul german. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. În acest context. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. a studiat teologia. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Pe urmele lui Wycliff. şi biserica din Cehia începe 178 . care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. pusă deja în practică. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Adunarea îi era însă ostilă. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. O altă idee. a devenit preot (la Capela Bethleem. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. critica papalităţii şi a bisericii oficiale.

1436. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. caliciu) sau utraquişti. încoronat între timp ca împărat. care pune capăt războiului devenit civil. susţineau revendicări radicale. În cele din urmă. numiţi şi taboriţi. prelungirea stării de război. slujba în limba cehă. Din punct de vedere religios. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. o parte a husiţilor. Pe de altă parte. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. curentele radicale au fost foarte variate. la transformarea totală a societăţii. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. excesele sociale ale taboriţilor. 179 . Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. dar treptat elementele de originalitate se resorb. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. secularizarea bunurilor bisericii. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. În cele din urmă. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. numiţi şi calixtini (de la potir. Acestea erau însă diferite.să îmbrace forme originale. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Spre deosebire de utraquişti. reforma morală a clerului. statuate în Compactatele de la Iglau. Moderaţii. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. conciliu şi Sigismund de Luxemburg.

dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. molimele. social-politic şi ideologic. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. cu caracter religios. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. în secolul al XVI-lea. Din secolul al XIV-lea. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă.Nesiguranţa mântuirii. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. mai ales „Dansul macabru”. aşa cum ne mărturiseşte arta. 7. politic şi naţional. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. aparţinând diferitelor domenii. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. acea reformatio in capite et in membris. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma.1. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. de a stopa progresele noilor culte.2. Într-o lume în care războaiele. se face apel la o multitudine de factori. prin care. In general.1.7. temele macabre. economic şi social. consecinţe şi asupra catolicismului.1.Factori religioşi şi intelectuali 1. 7. Există o serie de aspecte generale. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale.2.2. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. prin ricoşeu. foametea erau realităţi frecvente. care îi antrenează pe toţi muritorii. religios şi intelectual. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. într-o manieră „democratică”. sunt o prezenţă constantă 180 . dar dincolo de acestea. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea.

după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. pelerinajele. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. Activitatea de susţinători ai 181 . iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. dar care le aduceau beneficii materiale. In Occident. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. care pun accentul pe om ca persoană. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau.în orizontul cultural al oamenilor medievali. 3. În acest sens. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. acum se preconizează. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. fie la o viaţă pasională. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În plan religios. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. sau la curţi ale principilor. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. În pofida reformei gregoriene. al sfintelor moaşte. cel puţin teoretic. 2. ideea eliberării individului. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism.

în mod poate greu de înţeles astăzi. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. căci ele reprezentau. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. De altfel. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. în care căsătoriile se contractau devreme. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. 4. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. De asemenea. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). consecinţe negative asupra Bisericii. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. În aceste condiţii. pe termen scurt. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. Evident. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. în timpul pubertăţii. 182 .

Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. în principal. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. dezvoltă exegeza filologică. De exemplu. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Aceştia. mai ales din partea aristocraţiei. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. angajată pe calea profitului de tip capitalist.3. prin „inventarea” Purgatoriului. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. preocupaţi de întoarcerea la surse. bogăţia bisericii. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. şi ca atare dobânda nu e permisă. al treilea loc destinat. ceea ce justifica acum contestarea lor. morale. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. De exemplu.2. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală.1. În concluzie. Factori politici 183 . „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.2.1. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german.dar şi a operelor umaniştilor. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. a falsităţii Donaţiei lui Constantin.2. în secolul al XV-lea. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. 7. 7. mai ales cea funciară. Pe de altă parte. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. intelectuale.

monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. Statele pornite pe calea modernizării.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. doreau să elimine un centru concurent de putere. ci în exterior. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. la Roma. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. cantoane. Francisc I şi papă. În general însă. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. Cu excepţia Angliei. promite să se 184 . autoritatea exclusivă a Bibliei. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. principate. In alte condiţii. 7. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Din aceste motive.2. care evolua în direcţia naţională. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). care se prezenta ca un organism supranaţional. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte.2. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. şi universalismul Bisericii romane. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).

Acolo. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. În 1515. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. survenită în 1519. Pe drumul de întoarcere însă.călugărească dacă scapă). dându-i garanţii ferme de securitate. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . putând fi prins şi ucis de oricine. traduce în germană Noul Testament (1522). şi dieta îl declară în afara legii. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Frederic cel Înţelept. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. la dieta de la Worms. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. şi în 1517. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. după ediţia realizată de Erasmus. dar şi în constituirea limbii germane literare. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. papa Leon al Xlea. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. Se declanşase conflictul deschis. în 1521. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. dar Luther. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor.

Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. etc. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. a aceluia este şi religia). pomeni.). De asemenea. cumpărarea de indulgenţe. care are acces la 186 . a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. pe termen lung. pelerinaje. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. eius religio( a cui este conducerea. întrucât credinciosul. redactează Confesiunea de la Augsburg. principatul. In 1526. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. care în 1555 statua principiul cuius regio. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. după aceea. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. în 1530 Melanchton. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. a contribuit la întărirea şerbiei. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). Au loc şi clarificări doctrinare. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. Pe de altă parte. ceea ce. putea părăsi. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. în anumite condiţii. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. având ca principal conducător pe Thomas Munzer.împărtăşească soarta lui Ian Hus. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. În 1529. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. discipol apropiat al lui Luther. Răscoala este înfrântă. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. prin pacea de la Augsburg. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare.

Serviciul religios este realizat de pastori. Sub conducerea sa. Fiecare credincios devine el însuşi preot. 7. este nevoit din nou să fugă. altar. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. unde rămâne până în 1541. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). în 1534. în 1536. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Calvin face studii de drept. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Instituţiile religiei creştine. icoane. Născut într-o familie de jurişti. În viziunea sa. data reîntoarcerii la Geneva. Cucerit de ideile lutherane. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. În fond. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. singurele pomenite explicit în Evanghelii. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. care nu se poate 187 . greacă. nici liturghie. nici valabile. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. publicată prima dată în latină. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului.2. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar.Biblia tradusă în limba sa. datorită contactului său direct cu Biblia. Pleacă la Strasbourg.3. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. şi care au ca principal rol predica. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. numai prin credinţă. sola fide. unde redactează opera sa esenţială. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. şi întrucât orice creştin este preot. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Reîntors în Franţa. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. Ei nu sunt preoţi. numai prin Scriptură). întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. care şi-a latinizat numele în Calvinus.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. Din 1524. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. somascii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. Astfel. reformate sau nou înfiinţate. 192 . franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. în 1535. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. pe vremea cruciadelor. indiferent de confesiune. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. depun jurăminte. transformându-se apoi. în ordin cerşetor). din iniţiativa Angelei Merici. predicând. franciscanii şi dominicanii. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). Între aceştia s-au afirmat teatinii. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. barnabiţii. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. Prin disciplina sa riguroasă. preoţi care trăiau în comunitate. la Roma. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. oferind învăţătură acestora. după eşecul definitiv al cruciadelor. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. În Spania. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. instrumente utile au fost ordinele religioase. care dobândesc individualitate din 1619. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. la Brescia. şi fusese recunoscut de papă în 1226. jucând rolul unor directori de conştiinţă. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. precum capucinii. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. organizarea cvasi-militară. dar continuă să acţioneze printre laici.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism.

considerat apostolul Indiei.3. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. în mare. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. vechiul limes roman. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. Japoniei.5. 7. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa.7. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. cu puţine schimbări. Chinei.3. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Prin măsurile de reformă interioară. mai accentuată în zonele reformate. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. pe o linie care s-a observat că urmează. până astăzi. După Trento. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. spaţiul scandinav). biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. Polonia). 193 . dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Bavaria. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor.4. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Pe termen lung. Spania).

dinamică. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. în jumătatea 194 . De asemenea. ieşită din uniunea de la Kalmar. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. 7. cantoanelor. Prusia. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg.4. la dezvoltarea capitalismului. micilor principate. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. al lumii oraşelor state. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. ca în Anglia. contribuind. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. Marele Maestru teuton. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. cum s-a întâmplat în Italia. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. cum ar fi Suedia. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni.

după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. nu o dată brutale. Ghenadios Scolarios. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. fără însă a fi avut un caracter masiv. când sultanii au devenit şi califi. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Bosnia. În fapt. Astfel de cazuri au fost în Albania. lui şi urmaşilor săi. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Prin reglementări specifice. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. o serie de scutiri. starea civilă a populaţiei etc. Cu alte cuvinte. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. probleme de educaţie. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. în secolul XVII. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. unii creştini au îmbrăţişat islamul. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. în viaţa populaţiei ortodoxe. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. în părţi ale Asiei Mici. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. Între altele. Destul de 195 . Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Ortodoxia. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii.

respectiv un număr de ucrainieni. în cazul Transilvaniei. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. înregistrându-se mai ales. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. În 1543. între anii 1685-1688. canonizat ulterior. cât şi ale lui Calvin. unde populaţia era predominant catolică. Imediat după apariţia lor. de asemenea canonizat şi alţii. nestoriană şi monofizită. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. respectiv unguri. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. mitropolitul Sava Brancovici. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. mai cu seamă între saşi. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Alexandria sau Ierusalim care. de mitropolitul Simion Ştefan. a patriarhiilor slave din Balcani. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. de altfel.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. ca şi prin o serie de misionari. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. numită şi greco-catolice în Transilvania. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Astfel. de exemplu. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. Bosnia. o parte din ortodoxii din Polonia.

mitropolitul Petru Movilă etc. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. în secolul al XVII-lea. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. La mijlocul secolului XVII. Kiev. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. Astfel. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. patriarhul rus Nikon (1652-1658). treptat. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. în biserica ortodoxă. al cărui fiu. În secolul al XVII lea. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. respingând mai cu seamă idei calvinizante. adolescent. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. 197 . ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. însă pe termen lung. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. precum şi o serie de inovaţii. s-au ţinut la Costantinopol.

cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. Întoarcerea spre sine. devine tot mai importantă. între nenorocire şi fericire. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. şi instituţia vizibilă. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. 198 . tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. amestecată în treburile lumeşti. 8.În Balcani. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. pieritoare. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii.1. adevărată şi eternă. distincţia între biserica invizibilă. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. Nu lipsită de importanţă. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. ba dimpotrivă. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. În plan spiritual. Între suferinţă şi bucurie. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. o anumită nelinişte. De acum înainte. Cultura 8.

se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. De exemplu. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. asociat de noi cu un comportament aristocratic. chiar în trei.În transformarea sensibilităţilor. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. răspândită printre unii creştini. aflăm de la cronicari că jucătorii. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. în cazul aceloraşi persoane. Henric Suso. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. căutarea volupăţii celei mai carnale. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. apoi. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. mare mistic 199 . care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. regilor. pricipilor. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Astfel. În viaţa religioasă. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. gesturi dezordonate şi reacţii violente. Ïn cazul jocului de şah. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. din 1409. De exemplu. adesea prinţi sau capete încoronate. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente.

în cimitirul Inocenţilor din Paris. stare socială sau profesională. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. din secolul al XIII-lea. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. Desigur. şi mai ales Dansul macabru. Aceste 200 . Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. sex. fără a apela la intermediari.german. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. conform caracterizărilor psihologilor. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. autorul unor opere de mare elevaţie. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. fără a face distincţie de vârstă. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. a unor temeri ancestrale. a unor emoţii necontrolate. de bună calitate. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. răspândite mai ales în Italia. se pot combina sau opune unele altora. Sentimentul morţii existase şi înainte. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. orizonturi total diferite pot coexista. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. memento mori fiind una din temele lor predilecte. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. neintegrate. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Forme de comportament şi de sensibilitate. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. în secolul al XV-lea.

este probabil efectul predicilor. de Jean de Meung. părţi ale lumii.teme inspiră şi lucrări literare. lumea e prezentată mult mai realist. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. şi el iese de cele mai multe ori victorios. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. Acelaşi spirit nou. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. al epidemiilor ce marchează epoca. meditaţiilor. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. şi adesea odios. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. cu luminile. câteva decenii mai târziu. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. de sorginte clericală. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. Rămas neterminat. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. În partea da doua a Romanului Trandafirului. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. prin care uneori se creează. este ilustrat de Romanul lui Renart. caracteristică iubirii curteneşti. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. sau Romanul Vulpoiului. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. alteori se distrug. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. destul de searbădă pe alocuri. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. dar mai ales cu umbrele sale. romanul este continuat. calamităţilor naturale. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . Această angoasă în faţa morţii. Slăvirea femeii. sau trucuri. a cunoştinţelor epocii sale. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. mai bine sau mai rău.

Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. în pofida diferenţierilor dialectale certe. De altfel. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. în 1302. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi.ticăloşiile sale. întreaga societate umană. nu îi datorează însă şi existenţa. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Partizan al supremaţiei pontificale. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. la adresa iubirii curteneşti. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Dante este exilat din oraşul său. a nobililor şi a oamenilor bisericii. după cum am prezentat-o mai sus. a studiat retorica şi medicina. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. false şi artificiale. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. De monarchia este un tratat de filosofie politică. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. se numără Dante Alighieri. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. total devotaţi papei. Aceeaşi epocă. sau Reinecke. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Dacă lucrurile stau astfel. atât de contradictorie. pe care el o consideră ca unitară. a participat la campanii militare. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în 1321. 202 . independent de papalitate. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. tratat despre importanţa limbii italiene. Moare la Ravenna. Exilul i-a marcat puternic opera. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal.

că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Purgatoriu şi Paradis. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. mult mai frământată în cazul lui Villon. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. i-au adăugat epitetul de Divina. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. inclusiv papi. 203 . este poetul francez François Villon. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. de care îl separă totuşi mentalitatea. alături de arta sa poetică desăvârşită. cu goliarzii. teologice. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. începând cu Boccacio. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. dedicată Beatricei Portinari. dar guvernat de liberul arbitru. şi opera sa poetică realizată în franceză. diată ironică în versuri. structurată în Infern. 1465). realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Licenţiat al Universităţii din Paris. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. Mult mai medieval în concepţii. Guinizelli şi Cavalcanti. Se aseamănă astfel. Marele Testament . din punct de vedere al biografiei. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. supus planului Providenţei Divine. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. conferă perenitate operei sale. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. În Vita nuova. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. căreia urmaşii. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu.

şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. Istoria a reţinut operele sale în italiană. dar poeziile sale i-au supravieţuit. ce prevesteşte Renaşterea. Scrie opere în latină. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. e o femeie în carne şi oase. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. lipsită de orice concreteţe. este opera sa capitală. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. spune el. uneori 204 . Animam cum corpore amavi. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei.compus spre 1461. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie.. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. făuritor al măreţiei Romei. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. urma lui Villon se pierdea. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. dedicat lui Scipio Africanul. La 33 de ani. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. Petrarca a reacţionat. dar şi balade armonios integrate în întreg. Cel mai erudit om al vremii sale. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. precum poemul eroic Africa. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. umanist pasionat de manuscrisele antice.

spiritul. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Dar nu trebuie să uităm. alteori tragic. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. uneori fericit. ci cel 205 . ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. nu atât de nobleţea sângelui. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. ci de cea a sufletului. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. caracterizată. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. sau chiar din povestiri de origine folclorică. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. autonomia omului. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Desigur. care poate înfrânge adversităţile. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». bineînţeles. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. fiind preluate din nuvele anterioare. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste.

Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. ajunge în slujba curţii engleze. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Ca şi la Boccaccio. au început să fie depăşite de realităţi. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. pentru ipocrizie. pe care încep să o considere 206 .2. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. depozitara unor idealuri valoroase. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. intitulat Troilus şi Cresida. ca şi unele din subiecte. Geoffroy Chaucer (1340-1400). punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Evul mediu. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. dar care. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. pare să fie conştient autorul. Tot ca la modelul său italian. Fiu al unui negustor de vinuri. ca şi tehnica sa literară. aplecarea spre cele lumeşti. şi ideile lui. 8.cultural. satira. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Decameronul rămâne ca o operă vie. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. lăcomie.

Un alt înţeles. 8. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. definite mai întâi în Italia. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. Termenul a fost popularizat apoi. o epocă obscură şi barbară. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. din secolul al XIX-lea. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». conform expresiei lui Peter Burke. Într-o primă accepţie. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. De asemenea. La origine. 1350-1620). termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. caracterizat. o dată cu termenul propriu-zis.1. Uneori.o perioadă întunecată. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. termenul de Renaştere a început. eventual pe cei ce predau aceste discipline. este cel de mişcare intelectuală. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). situată între evul mediu şi epoca modernă. termenul vine din italianul umanisti. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. sculptori şi arhitecţi. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. inclusiv cele ale creştinismului de început. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. In cele ce urmează. printr-un « mănunchi de schimbări ». Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. în secolul al XIX-lea.2. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. 1550-1567. readusă la puritatea din perioada clasică. Vieţile celor mai de seamă pictori. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. apărut din secolul XIX.

deoarece se constată. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. unele reguli privind editarea manuscriselor. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. greaca. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. care. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. neobosit căutător al acestora. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. prin compararea diferitelor variante. şi în special la Florenţa. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. 1520. în preajma cuceririi Constantinopolului. a fost donată Veneţiei în 1468. De aceea. au fost stabilite. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. cardinalul Bessarion. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. după expresia lui Poggio Bracciolini.italiene. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. Sub patronajul familiei Medici. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale.

propriul tău plasmuitor şi sculptor”. Erasmus a devenit. Italia. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. 8. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. fiind. de aceeaşi părere cu reformaţii. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. să renunţe la creştinism. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. În afara neoplatonismului.2. care l-au adus în contact cu 209 . purificarea sa de adaosurile medievale. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat.ideilor. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. preot. în primul rând. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. artizan al destinului său: „tu omule. Astfel. Doreau. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. există şi un curent neoaristotelician. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. Erasmus din Rotterdam. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. în calitatea sa de mişcare complexă. Umanism şi creştinism Umanismul. nu au dorit. o vreme. de asemenea. dar fără medierea obligatorie a bisericii. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. la rândul său. A întreprins numeroase călătorii. Spre deosebire însă de aceştia. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual.2. în Franţa. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. Dimpotrivă. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). în marea lor majoritate. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Anglia. de Pietro Pomponazzi (14621525). umaniştii. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. Intelectualii umanişti. În relaţia omului cu Dumnezeu. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536).

deja realizate din ceramică. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. prin caracterul său elevat. în Orient şi din lemn. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Biblia cu 42 de rânduri. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Italia. Elogiul nebuniei. Anglia. dimpotrivă. ediţii de texte antice. cenacluri. Germania. 8. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea.personalităţile cele mai importante ale momentului. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea.2. a Noului Testament. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). la Mainz. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). între care literele mobile. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare.3. De asemenea. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. în Europa. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. în 1455. Ungaria (Nicolaus Olahus). dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. mult mai corectă decât Vulgata. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Franţa. umaniştii circulau foarte mult. Literele mobile.

(La Anvers. Succesul întreprinderii s-a datorat. transformarea ei dintr-un obiect de lux. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. se inventează noi caractere. De asemenea. jurişti. 211 . suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. devenit presă tipografică. cum era manuscrisul medieval. precum cele « romane » sau cele « italice ». cererii de carte. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. De asemenea. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. iar în secolului XVI. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. atât din punctul de vedere al formei literelor. profesori. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. Din aceste motive. Ulterior. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. ceea ce permite începutul democratizării culturii. Lyon. Anvers. pe de o parte. în 1575. Paris. medici. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. Basel. etc. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. clerici. în contextul progresului alfabetizării. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. într-un bun relativ accesibil. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. devenită uzată. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Efectul este scăderea preţului cărţii. care. cât şi al punerii în pagină.

6% în germană. atacată de reformatori. care practică lectura în tăcere. tiparul. 7% în italiană. impune cenzura operelor tipărite. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. majoritare până atunci.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. religioase. şi nu autorul ei. De acum înainte. nu creaţia originală era valorizată. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. 77% au fost scrise în latină. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. multe creaţii medievale sunt anonime. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. între autor şi operă. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. În plan cultural. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. în condiţiile în care. 5% în franceză. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. ca atare. politice. un secol înaintea sa. etc. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. socialeconomice. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. prin folosirea preponderentă a limbii latine. în încercarea de a 212 . Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. în primele decenii de după apariţia tiparului. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. într-o epocă în care Biserica.). dar şi responsabil pentru ce a scris. la importanţa ataşată autorului. individual. De altfel. devenit şi o afacere profitabilă. ci fidelitatea faţă de model. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. apare un nou tip de cititor. beneficiar al operelor sale. de a elabora noi idei şi ipoteze. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. Acest schimb este facilitat.

care nu s-a mai transformat. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. evoluţia latinei. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. fără medierea profesorului. principi. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. călugărului. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. prin fixarea ei riguroasă în scris. Capete încoronate. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. prin privilegii regale sau princiare editorilor. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. de care am mai vorbit. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. Dacă ne referim la tipar. în detrimentul aprofundării celor citite). Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. latina a devenit o limbă moartă. de stabilire a regulilor. forma ei definitivă este stabilită acum. prin difuzarea gramaticilor. Prin accentul pus pe autor. ca limbă de comunicare internaţională. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. acordat iniţial. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. De asemenea. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». se opreşte. într-un fenomen de masă. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. timp de câteva secole. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite.stopa progresele contestării sale. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . Apare treptat ideea de copy-right. începe revoluţia în domeniul lecturii. preotului. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei.

colegiile se vor multiplica. numărul mai vechilor întemeieri. iar pe de altă parte. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. pe de o parte. şi încă 15 până la 1550. centrate pe om. şi nu pe divinitate.activităţii oamenilor de cultură. scriere. spre deosebire de facultăţi. De aceea. cu un indiscutabil prestigiu. corespunzătoare vârstei. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. În colegii. Învăţământul dura şapte ani. tiparul este introdus în Franţa la 1470. inspirat de vechea facultate de arte. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. matematică). După manifestarea Reformei. care dublează. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. întrucât aceasta relevă. începând de pe la 10-12 ani. cât şi în cel catolic. De exemplu. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. a tipografilor. într-un secol şi jumătate. Mecenatul 214 . Dar Universitatea. instituţie specific medievală. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. atât în mediul protestant. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. se adaugă până la 1500 încă 33. a artiştilor. În acest din urmă caz. gramatică) înspre complex. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. Universitatea. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Şi în spaţiul românesc. îşi continuă existenţa. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. (filosofie. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. logică.

manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. De altfel. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. după ce. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. care să le ofere comenzi pentru operele lor. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. Nobilimea. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. se zice. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. să-i plătească şi să-i întreţină. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. fiu al lui Lorenzo de Medici. au fost comandate atâtea opere de artă. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. dar atrag şi creatori italieni. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. De asemenea. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. şi al lui Rafael. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. începând cu biserica.

sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. Astfel. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. având în acelaşi timp şi rol practic. Individual. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Acesea din urmă nu dispar. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. în care principalele elemente decorative. spre deosebire de perioada anterioară. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. pentru a consuma la faţa locului produsele. dar şi în cadrul corporaţiilor. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . Apariţia genului picturii de şevalet. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. « Sedentarizarea » nobililor. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. mai cofortabilă şi mai luxoasă. dezvoltat în oraşele italiene. erau tapiseriile. a redus dimensiunile operelor de artă. devenită mai funcţională. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. Din secolul al XV-lea. la Florenţa. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. existând şi o serie de factori materiali. flamande. de protecţie împotriva frigului.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). dar şi a literaţilor şi filosofilor. germane. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. ci evoluează. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe.

Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. cum ar fi farfuriile. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. aceste obiecte de mici dimesiuni. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. accentul pus pe om. plăcile de faianţă.2. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. specificului personalităţii sale. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian.5. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti.4. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. 8. 8. elementele folosite la construcţia sobelor. care făcea parte dintr-o breaslă. care acum e o individualitate. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. importanţei originalităţii. cănile.2. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. a propriei valori a creatorului. Desigur. nu un simplu membru al unei bresle anonime. în Renaştere. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. 217 . concepţia aceasta se schimbă. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei.Sixtine).

ceea ce conduce la o creştere a specializării. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. mai interiorizată. în sens peiorativ. ci promovând un nou tip de pietate. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. Renaşterea artistică şi literară 8.3. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . prin încrederea în om şi în forţele sale. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână.1. ca şi trupul omenesc.-nou raport între om şi divinitate. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. -bucuria de a trăi. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. titanul. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . 218 . de unde şi numele de “gotic”. 8.3. -individualismul. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. care decurge din conştiinţa valorii omului. de barbar. Ca şi umaniştii. -natura ca sursă de inspiraţie. în general.

realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. Fie că e vorba de pictură. întruchipare a forţei şi frumuseţii. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman.Şi în plan artistic. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. în acest domeniu. Tot de la antici era preluat genul portretului. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. pentru a ilustra simetria perfectă. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. Ca materiale. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. începutul săpăturilor arheologice. neglijat în perioada anterioară. I). prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. Pe de altă parte însă. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. utilizate pe tot parcursul evului mediu. prin care iluzia spaţiului. la Boticelli. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. sunt preluate teme mitologice. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. în afară de piatră şi marmură. mai întâi masculin. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. 219 . din circa 150 de tablouri. De aceea. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. sculptură sau arhitectură. De exemplu. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. şi al sculpturilor ecvestre. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. extrem de valorizată. dar continuă să domine temele religioase creştine. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. Pe de altă parte. în jur de 100 au teme legate de creştinism. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor.

ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). ferestre înalte. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. si insistau pe armonia proporţiilor. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514).3. succesiune strictă a celor trei ordine antice. 8. doric. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. Arhitectura În arhitectură. edificii publice sau clădiri particulare. după începutul războaielor italiene. erau realizate la scară umană. Continuă să se construiască şi castele. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. variaţii de tonuri. pilaştri. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. deoarece se puteau rula. frize). De asemenea. 220 . se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. mai propice locuirii şi mai elegantă. corintic). fresca). sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. lasă locul vilei urbane. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. teme. etc.2. Acesta.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. compoziţii renascentiste. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. lucarne sub acoperiş. din Franţa. însă în noul stil. dincolo de consecinţele sale reprobabile.). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. Castelul de tip feudal. de pe domeniul rural. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. mai clasicist (faţade plate.

spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. trăsături esenţiale ale artei. variante locale. Boticelli (1445-1510). Donato Bramante. izgonirea Medicilor. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. De exemplu. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. la sfârşitul secolului. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa.8. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. există şi diferenţe. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. în secolul al XV-lea. aici s-au definit. Rafael Sanzio (1483-1520). la plecarea multor artişti către ale spaţii. a fost cea florentină. Războaiele italiene. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). realizarea camerelor obscure. de adâncime în interiorul compoziţiei.3. 221 . nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). etc). redă contururi vaporoase. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. au inovat mai mult. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. dintre care prima. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. prin sfumato. pictori flamanzi.3. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. în ordine cronologică şi a importanţei. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. De asemenea. Leonardo da Vinci (1452-1519). Leonardo da Vinci. parţial contopite cu fundalul. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck.

în atelierul unui sculptor vestit al epocii. dar mai ales ca gravor. cea bizantină. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. Padova. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume.La Veneţia. David. răscruce de drumuri comerciale. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. în spiritul propagat de Contrareformă. e rechemat la Roma. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Papa Iuliu al II-lea. de asemenea.3. sculptor . în secolul al XV-lea. Redevenit pictor. precum Milano. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. aducându-i celebritatea. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. arhitect. 1489-1534). impresionante prin modernitatea lor. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. 8. În Spania. În Germania.4. pictor. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Aurorei şi Crepusculului. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). poet. Michelangelo s-a format la Florenţa. între care rămâne importantă. S-a afirmat la început ca sculptor. Sculptura 222 . pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. arta este marcată de multiple influenţe. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. din familia Medici. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). În tot acest timp. în altarul Capelei Sixtine. (După lucrări la Florenţa. Hans Holbein (1497-1543). Parma. unde se afirmă Corregio (cca. creaţii precum Pieta. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. Ghirlandaio. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza.

3. echilibrat. limba italiană 223 . Pe de altă parte. ca şi cea artistică. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. Frunuseţea înseamnă armonie. Dante Alighieri (1265-1321). a operelor lui Homer. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). în traduceri latine. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. La începuturile Renaşterii. într-un anumit fel. operă care a creat. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. de a se autodepăşi. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. romanul alegoric. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie.În sculptură. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Lorenzo Ghiberti (13781455). Renaşterea literară. tragedia). Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. în operele lor. şi astfel ceea ce este armonios. operele dramatice (comedia. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. în general. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. ca şi la antici. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. începe mai de timpuriu în Italia. cât prin operele de orfevrărie. Filippo Brunelleschi (1377-1466). este mai aproape de divin. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. rondel. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. 8. istoriografia. Donatello (1386-1466). Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo.5. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. etc.

la rândul lor modele pentru urmaşi. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. la începuturile Renaşterii literare. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Gargantua.literară. Lucrările lui François Rabelais (c. poet sensibil. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. pe care le tratează însă în forme noi. dar justificate de raţiunea de stat. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Giovanni Boccacio (1313-1375). Nicolo Machiavelli (1469-1527). Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. şi au creat opere viabile. cruciadele). secretar al republicii florentine. Pesimist. în Iubirile. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. covins că natura umană e în esenţă rea. de asemenea. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. dar şi în urma evoluţiilor interne. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. 224 . Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. Unii dintre aceşti poeţi. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. manual de teorie şi practică politică. de umorul adesea grosier. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. În Franţa. şi cu o teribilă poftă de mâncare. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. autor al Decameronului. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Autorul unor interesante Istorii florentine.1490-1533).

desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Prin intreaga sa creaţie. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. militare şi economice spaniole. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. regretul în faţa trecerii timpului. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. Thomas Morus (1477-1535). poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. ulterior. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. În afara pieselor de teatru. datorită valorii universale a concluziilor acestora. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. englezul William Shakespeare (1564-1616). consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Antoniu şi Cleopatra. Furtuna. Romeo şi Julieta. Este perioada supremaţiei politice. probabil. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. 225 . în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi.În Anglia. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Regele Lear. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Hamlet. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. numele ei să devină un substantiv comun. În Spania.

5. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. probabil. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Puritatea morală. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. autor a peste 2000 de piese. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. autor de nuvele. Acesta susţinea. din 1543. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis).O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. Johannes Kepler 226 . că Soarele. şi Calderon de la Barca (1600-1681). ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi.3. şi i-a luat locul o societate modernă. nu pământul. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. 8. a dispărut o dată pentru totdeauna. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. Evul mediu cavaleresc. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Aceastea nu au reuşit în totalitate. idealizat. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Dar cercetările astronomice au continuat. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. în De revolutionibus orbium caelestium. Înfrângerea sa finală. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire.

Muzica Apar mutaţii şi în muzică. dar şi comportamental. adesea datorită reformei. datorită disecţiilor. În trigonometrie. interzise până atunci de Biserică. literar. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). ştiinţific. cum se credea până atunci. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres.6. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Astfel. datorită observaţiilor proprii. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). etc. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. astronom german. Concluzii Apărută în Italia. începe să lase loc şi muzicii profane. conducând la mutaţii în plan artistic. cunoscut ca Regiomontanus. 8. Andreas Vesalius (1514-1554).3. şi că soarele se află nu în centrul. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. a putut avansa. Clement Jannequin. nu circulare. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. chanson în Franţa. liedul şi cântecul coral în Imperiu. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Muzica religioasă. mai puţin 227 . Palestrina.(1571-1630).3.7. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. care evoluează şi ea. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia.) 8.

4. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. respectiv Faptele apostolilor. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. respectiv redactarea unor 228 . cuprinzând circa 20.000 de ilustraţii. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului.000 pagini şi 10. predominantă fiind oralitatea. în diversele ei forme de manifestare. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. au fost grupate la un loc. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. În continuare. cu un important decalaj temporal). Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. Odată cu secolul al XVI-lea. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. Astfel.1.4. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. cât şi altele de istorie universală.receptive la noile tendinţe. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. 8. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.000 de abecedare. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Ceaslovul etc. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. ştiinţific. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. în douăsprezece volume. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat.

Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. sub titlul de Domostroi. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Pe lângă aceasta. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Moscova etc. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . De fapt. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. fie pentru necesităţile cultului. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. A avut o activitate culturală deosebită. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. în condiţii complexe. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii.

respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Ori în o serie de zone. Se ştie că în evul mediu biserica. În cursul cuceririi. au avut loc o serie de distrugeri. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme.4. s-a creat un nou stil. cât şi al unor construcţii laice. mai cu seamă destinate scopurilor militare. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale.2. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. În secolul al XVI-lea în artă. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. 8. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. Multe dintre acestea. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Cultura popoarelor sud-est europene sec. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. inclusiv cele de la muntele Athos. ca şi mai târziu. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Totuşi. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . cu bază octogonală. cu precădere în arhitectură. timidă şi sinuoasă. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele.

mai cu seamă în aşezămintele monahale. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. slavona. părintele „renaşterii bulgare”. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Manifestările culturale au fost în general modeste. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. Plovdiv. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. 231 . mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. precum şi unele biserici din Sofia. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Cărturarii erau mai ales clerici. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. producţia originală fiind foarte modestă. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. Târnovo. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Constantinopol. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Acolo. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. în domeniul artelor. Practic. cât şi în limba vorbită de popor.

precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. cât şi a italienilor. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . macedoneni etc. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. în care era larg răspândită şi limba latină. M. atât din rândurile populaţiei slave. traducător al Bibliei în limba populară. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Astfel. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. amândoi raguzani. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. în oraşele Dalmaţiei. relativ numeroase. Astfel. clerici. Pribojevici. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. precursor al iugoslovenismului. Orbini. în părţile apropiate de Marea Adriatică. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. Începând cu Primoz Trubar. iar mai târziu a reformei. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. O figură aparte. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. în Istria. croaţi. uneori pe bază de documente. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. J. de către autori croaţi şi sloveni. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni.

în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. În zona dalmatină. 233 . limbile orientale. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. Alături de ortodoxi. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. dramatice etc. Predomina tradiţionalismul. mai ales la Ohrida şi Peci. Imediat după cucerire. majoritatea religioase. matematician. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. hamame etc. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. mai ales la Ragusa. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. în special despre Mihai Viteazul. Gundulici. dar şi cu caracter literar şi artistic. multe din acestea având şi un rol cultural. geamii. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. lirice sau epice. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. ciclul despre Marco Cralievici etc. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. fizician şi filosof. mai ales în mediul urban. precum cel denumit al lui Brancovici. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. În domeniul artelor. autori anonimi creând proverbe. matematică etc.Roger Boscovici. În spaţiul stăpânit de otomani. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. astronom. unde se transcriau manuscrise. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. cele mai multe cu conţinut religios. precum Ohrida. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Milesevo. respectiv culegeri de texte. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. arareori artiştii se apropiau de realităţi.. Peci. unde se predau dreptul musulman. manifestările au fost modeste. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană.

Totuşi. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. De fapt.4. funcţionau pe lângă moschei. În Capitală exista o şcoală superioară. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. în secolul al XVI lea. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. au funcţionat acolo atât medrese. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. medrese. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . prima apariţie în limba albaneză. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. şcoli confesionale musulmane. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. de exemplu. o carte de rugăciuni: Beshari. Acolo era un învăţământ elementar religios.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală.4. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. Gjon Buzuku a publicat. respectiv italiană. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. de pe poziţii catolice. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. pentru băieţi. Astfel. ştiinţa şi arta turcească. şcoli de tip primar. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Astfel.

cu creaţii epice. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. a fost cel al geografiei istorice. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. precum medicină. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. creatori de cultură. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. I s-au adăugat şi alţii. multe cu încărcătură mistică etc. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. Golful Persic. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. O serie de sultani. recent descoperită de Columb. În secolul al XVI lea. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. promovând totodată ca mecenaţi. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. imnuri. în epoca clasică. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. original. 235 . alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic.Ştiinţei. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. gustul pentru frumos. au ocrotit cultura. matematici. Astfel. Un domeniu aparte. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. urmaţi de viziri şi mari demnitari. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. spaţiul pontic etc. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Astfel. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). ce a fost cultivat.

pentru gravurile în metal etc. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. fost o vreme ienicer. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. spitale. a devenit arhitect.astronomie etc. nu şi în cel european renascentist. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. moschea Seyhzade.. Astfel de exemplu. a fost cultivată deosebit astronomia. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. A mai lăsat urmaşilor medrese. a fost înfiinţat un observator astronomic. urmându-se o tradiţie orientală. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). mausolee. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman.. poduri etc. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. precum Moscheea lui Selim I. Bibliografie 236 . supranumit Michelangelo al Turciei. pe lângă cea românească. pentru miniaturistică de tot felul. monumente unice în lumea islamică. baraje şi apeducte. în capitală. În spaţiul cultural constantinopolitan. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. excepţie făcând Moschea Albastră. În 1575. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. moschea Suleymanie etc. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului.

Yves-Marie. 1993. Bucureşti. 1996. Le XVIe siècle. Danielle. Civilizatiile amerindiene. părţile I-II. Bucureşti. Hachette.). Istoria Asiei. Editura Fundaţiei România de Mâine. Michel. Hachette. Manolescu. Istoria Indiei. 2002 Cros. 1492-1620. Corint. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Bucureşti. 2003 Sinteze şi monografii 1. Corint. Ellipses. Bucureşti. 2003 Cristian. Péronnet. Vasile. Sedes. Molinier. Editura Lucman. Paris.)..Manuale Bercé. Editura Meridiane. Le XVIe et XVIIe siècles. 1992 Muchembled. 2002 Manolescu. Bucureşti.I: Europa apuseană. Istoria medie universală. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Civilizaţia japoneză. 2002 Elisseeff. Istoria Japoniei. Frobenius. Paris. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Anul I. Bucureşti. Michel. Robert (coord. Între China şi Pacific. 1620-1740. Radu (coord. Radu (coord. Michel. 1980. Sinteze. L’Europe au XVIe siècle. Vol. Elisseeff. Învăţământ la distanţă. 2006. R. Bréal. Histoire moderne. Bucureşti. C. 1992 Cassan. Paris. 1995 Universitatea Spiru Haret. Leo. Michel. 1982 237 . Alain. Meridiane. Bucureşti. Corint. Le XVIIe siècle. Péronnet. Danielle şi Vadime. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Paul. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610.). Bucureşti. Istoria evului mediu. Paris. Cultura Africii.

Meridiane. Philippe.. Renaşterea. Bucureşti... Renaşterea europeană. Le temps de l’Espagne. London. Centru şi periferii. Bucureşti. Le 16e siècle. vol. Aztecii. I-II. Civilizatia chineza.. 1977 Aries. Peter. Fernand. 6 vol. 2002. 2002 Stamm. Meridiane. Bucureşti. Gendrop. Vincent. Jacquart. Fernand. Ţvetan. Armand Colin. Istoria vieţii private. Bucureşti. Braudel. 2003 Miquel. Dominique. 1994 2. Jocurile schimbului. Marcel. Descoperitorii. 1998. Paris. Problema Celuilalt. Istoria arabilor. 2004 238 . Bucureşti. Jacques.. Georges (coord. Jean. 1985 Granet. Iaşi. Fred. Bernard. Ed. Fernand. Corint. 1995. Institutul European. All. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Meridiane. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti. Bucureşti. Perry. Bennassar. Bucureşti. Civilizatiile africane. Bucureşti. Lineages of the Absolutist State. Corint.1984. Braudel. Cucerirea Americii. Aztecii. Meridiane. Pre-columbian America. Meridiane. Iaşi. 2001 Lehmann. 1994 Parsons. Peter. Meridiane. Bucureşti. Favre. Renaşterea italiană. Timpul lumii. Soustelle. Islamul şi civilizaţia sa. 1999 Berence. Duby. M. Jacques. Incaşii. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Corint. 2 vol. XVIe-XVIIe siècle. Bennassar. Bartolomé.Gernet. Henri. Burke. André. Bucureşti.1985. 2 vol. Bucureşti. Braudel. Civilizaţiile precolumbiene. 1979 Sourdel. Bucureşti.3-4. Denise.. China imperiala.). 2 vol. Bucuresti. Bucureşti.1995 Lombard. Hachette. Mayaşii. Henri. Lee A. Burke. vol.1989. Bartolomé. Fernand. Paris. 1969 Boorstin. Daniel. Meridiane.1985-1986. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Paul. 1974 Simoni Abbot. Humanitas. Lumea chineză. Anne. 1996 Braudel. 2003 Todorov.

Ganshof. 1991 Chaunu. London. Ed. McLuhan. 1969 Comorovski. 1998. Paris. Seuil. Paris. 2 vol. 1975 Mandrou. Paris. S. Leonard. Bucuresti. Des humanistes aux hommes de science. François. Thames and Hudson. PUF. Artemis.G. Paul. 2002 Favier. Delumeau. 1999. Teora. Goldenberg. Bucureşti. François (dir. Histoire générale du Protestantisme. Bucureşti. 1474-1643. Paris. Meridiane. Jean. A. 1964 Geiss. Jill. The Counter Reformation. Naissance et affirmation de la Reforme. Artemis. Galaxia Guttenberg. All. 2001. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. The Age of Humanism and Reformation. Jean. un destin. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Literatura Umanismului şi Renaşterii.G. Pierre. Fifteenth and Sixteenth Centuries.. 1500-1558. Bucureşti. Belu. Marshall. Bucureşti. A. Editions Complexe.. Spania: mărire şi decădere. Emile. de la Alexandru Macedon la Magellan. Histoire des relations internationales. Bucureşti. Corint. Paris. Histoire de l’Europe. London. 239 . Robert. All. Paris. John. Jean. Corint. Brânza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. 1961 MacDonald. Bucureşti. Paris. Stewart. 200 Favier. 2003 Ginzburg. 1971 Hale. 1985. Perrin. Marile descoperiri geografice.. 1998. 1992 Chaunu. La société de cour. Jean. 2002 Febvre. Ed. Bucureşti. 1973. Bucureşti. Epoca marilor descoperiri geografice. Le monde de Jean Calvin.. Civilizaţia Renaşterii. 1968 Elias. Faure. Carlo. 2003 Kilsby. Cornelia.Carpentier. tome premier. Renasterea. Bucureşti. Jean. Seuil. Le Moyen Âge. Bucuresti. Prentice Hall International. Hachette.). 1995. Paris. XVIe et XVIIe siècles. Lucien. Europe in the Fourteenth. Immanuel. Norbert. Histoire de la pensée européenne. Bucureşti. S. Lebrun. L’Aventure de la Reforme.. Paris. 1972 Delumeau. dinast şi apărător al credinţei. Flammarion. Pierre. 1977 Dickens. Martin Luther. Carol Quintul: suveran. Aur şi mirodenii. All. 1973 Dickens.

De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2005. Perroy. Imperiul mongol şi Gingis Han. Keith. All. Flammarion. Luther şi Reforma în Germania. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Chişinău. Randell. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Jean-Paul. Aventura gândirii europene. Bucureşti. Bucuresti. O istorie a ideilor occidentale. All. 1994. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Halphen. 2005 Skinner. Keith. Michel. Chişinău. Editura Enciclopedică. 1996. Univers Enciclopedic. Augustin. Henri. Bucureşti. Claude. 2000 Muchembled. religie şi refacere: 1494-1610. Arc. Randell. Machiavelli. Bucureşti. 1931 Rady. 1968. A. Mousnier. Morineau. Favier. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Le Saint Empire romain germanique. de. Francis. Jaqueline. Bernard. 240 . Marcel. Martin. Istoria Portugaliei. 2008 Russ. Andrei. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Jean Calvin şi Reforma târzie. 2001.Mignot. Cluj-Napoca. 2005 Oliveira Marques. Histoire de l’art Flammarion. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Corint. Iaşi. vol. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Luce. 1996 Oţetea. Pillorget. Robert. O istorie a secularizării. Bucureşti. Cartier. vol. Renaudet. Accent. Daniel. Istoria Universală Larousse. Paris. All. Pietri. Rabreau. Univers. 2006 Roux. Bucureşti. Rady. Marc. Politică şi politeţe în Franţa. 2001. Paris. D’Otton le Grand à Charles Quint. Rapp. Tallandier. Roland. Bucureşti. Suzanne. Librairie Félix Alcan. Randell. Paris. 2001. Bucureşti. All. Quentin. Guillemain. Jean. Simona. 2000 Riché. Bucureşti. Randell. Societatea rafiinată. Louis. 2001. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Martin. 1517-1555. 2004 Nicoară. H. 1550-1650. Bucureşti. Renaşterea şi Reforma. XIV-XVIII). 1989 Pirenne. 2000. Edouard. Franţa: renaştere. II. 2. Bucureşti. Randell. 1999. Keith. La fin du Moyen Âge. Pierre. Handelsman. Paris. Keith. All. All. Bucureşti. Institutul European. Reforma catolică şi contrareforma. Venard. Keith. Le monde et son histoire.

Istoria Ungariei. Bucureşti. Histoire de l’Autriche. Ileana. Epoca clasică. Teora. 1993 Cândea. Xxx Istoria bisericească universală. Bucureşti. Istoria slavilor. 2000 Mantran. Mustafa Ali. 3. Brăila. 2000. Odorheiul Secuiesc. Istoria Balcanilor. Franţa şi cardinalii. Meyendorf. 2004 Chirtoagă. 1993. 1610-1661. Istoria Imperiului Otoman. 1999. Jean. 1976. 1300-1600. Maxim. Bucureşti. Droz. Sistemul mondial modern. Anastasia. Arta Renaşterii. Ion. Bucureşti. 1523-1721. vol. Jacques. Bucureşti. 1996. Meridiane. Jelavich. All. Meridiane. Vechea Rusie. Nicolae. 1956. vol. 1997. Iorga. 1968 Wallerstein. Bucuresti. Manual pntru uzul studenţilor. Nicolae. Max. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Immanuel.1-2.Stiles. Bucureşti. Decei. Virgil. II. Bucureşti. 1978. Istoria Imperiului Otoman. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Mehmed. Aurel. All. Turcii-otomani. Virgil. Bucureşti. Weber. Bucureşti. II. Inalcik. Gergely. Kondratieva. Bucureşti. Raţiunea dominantă. Halil. Bizanţ după Bizanţ. Barbara. 2001. Iaşi. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Andrina. vol. Paris. John. Bucureşti. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 2001. Căzan. 1979. 1992. 1997. vol. Corint. Istoria turcilor. Bucureşti. Tamara. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. All. 1994 Wilkinson. 241 . Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Bucureşti. Vătăşianu. Bucureşti. 1996. Bucuresti. Soliman Magnificul. Richard. Bucureşti. I. Warren. Bucureşti. 1971. Suedia şi zona baltică. 1961. Istoria artei europene. Robert. 1998 Clot. André. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Elisabeta I: religia şi politica externă. Imperiul otoman. 2004 Ciachir. Cluj-Napoca.

Ioan. 1992. 1994. Bucureşti. Stiles. Cuprins Cuvânt înainte 1. II (1054-1982). 1998. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Istoria bisericii ortodoxe române. Bucureşti. Bucureşti. Erich. De la începuturi până în prezent. Rezachevici. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Chişinău. Introducere: structuri politice. Bucureşti. Imperiul Otoman. 1992. Constantin. 2005 Wandycz. vol.Păcurariu. Istoria Austriei. vol. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Zamfirescu. Pace. Milan. Bodogae. vol. 1995. Teodor. Istorie. teologie. 1997. Rămureanu. Andrina. Rămureanu. tradiţii monastice. Manual pentru seminariile teologice. Piotr. Bucureşti. 1450-1700. 1998. Janos. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Bucureşti. Bucureşti. Szavai. Zollner. Bucureşti. 1992. Michelina. Panaite. 1993. Istoria bisericească universală. război şi comerţ în Islam. Dan. Bucureşti. I. Istoria bisericească universală. Bucureşti. Creştinismul bizantin. XV-XVII). Pentru Institutele teologice. Ioan. sociale şi religioase 2. Ungaria. Preţul libertăţii. Şesan. Viorel. Mircea. Tenace. I-II. 2002.

Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.America Precolumbiană 3. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Începuturile expansiunii europene 4. Marile descoperiri geografice. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful