Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

formală. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. Africa. 2. dependente sau nu de o organizare politică superioară. cu cele din vestul şi centrul continentului). americană. cel puţin teoretică. America centrală şi de sud. Cazuri de acest tip găsim în Europa. în lumea asiatică. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. cel puţin formală. putem presupune că structura socială era una egalitară. etc. oraşe state. O regăsim în lumea islamică. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Toată hrana 5 . Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. de asemenea. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. pe măsura organizării statului papal. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). faţă de un imperiu sau un regat. De exemplu. în multe privinţe. Există. umma. la populaţiile de vânători culegători .). unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. organizate în bande de vânătoare. Există. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. africană. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. a suveranităţii desăvârşite. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). consilii orăşeneşti. Asia. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. sociale şi de organizare familială. şi prin supunerea. în general. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. 1. caracterizate în general prin lipsa. de diverse tipuri. Alte forme de organizare politică sunt principatele.

ca la pigmei sau boşimani. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. fie prin creşterea animalelor.obţinută se împărţea. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. cele mai multe însă fiind monogame. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). De asemenea. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. dar femeile participau. rudenie. La eschimoşi. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. gen şi vârstă. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). între toţi membrii grupului. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. nu existau posibilităţi de stocare. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. foarte importante sunt cele legate de vârstă. conform unor reguli clare. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). unele grupuri practicând poligamia. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. în care producerea hranei. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. care presupun uneori iniţieri. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. prin vânătoare şi pescuit. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. sau mai valorizată social. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. probe dificile. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. 6 .

Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. dar şi triburile Hopi şi Crow). aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. în unele regiuni din sud-vestul Africii. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. neamul.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. sau mai mult pământ. la foarte puţine societăţi. mai multe capete de animale aduse ca zestre. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. Exista însă şi poliandrie. (grupuri matriliniare). soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. în unele insule din Pacific. Aceste grupuri îşi socotesc. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. 7 . descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. care se revendică de la un strămoş comun. din punctul nostru de vedere. Adeseori. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). De asemenea. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. alcătuită din trei generaţii. de regulă. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. Ca şi vânătorii-culegători. social şi politic în societăţile tribale. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. de la o plantă sau un animal sacru.

în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. care erau strict subordonate bărbaţilor. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. care adesea tind să aibă caracter ereditar. În societăţile matriliniare. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. statutul femeilor era mai înalt. de asemenea. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. ele având un rol important în activitatea economică. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. şi anume cea între liberi şi 8 . De asemenea. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. ca de exemplu la irochezi. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. practicau poliandria). Natura economiei. care.

sau al şefilor incaşi). ea fiind dominată economic. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. africane. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. pe de altă parte. la arabi. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Japonia. spaţiul islamic. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Practicarea agriculturii pe scară largă. Agricultura intensivă. au 9 . indieni. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. De asemenea. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. polineziene. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. mongoli. pentru anumite segmente ale populaţiei. China. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. turci. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. şi meşteşugari şi negustori. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială).non-liberi. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Statele din Europa. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. etc. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. social şi politic de către bărbaţi. americane. care caracterizează economia statelor. prestigiul social şi politic al familiilor. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. alte populaţii asiatice. pe de o parte. Statutul femeii rămâne unul inferior. domesticirea unor animale variate. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale.

în care creştinismul a reuşit să impună. Astfel. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. după constituirea statului. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Islamul. precum sacerdoţii de diferite tipuri. în cadrul societăţilor organizate în stat. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. predomina familia extinsă. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. precum în Arabia. Europa. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. inclusiv în Europa. De asemenea. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. specialiştii sacrului. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. Desigur. Se adaugă. rămâne o structură socială importantă. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. cu transmiterea ereditară a statutului. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. în unele cazuri. În America centrală şi de sud. Familia. mulţi fiind meniţi sacrificiilor.folosit monedă din metale preţioase. În cele mai multe dintre aceste societăţi. în cele mai 10 . cu destulă greutate. de aceea. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. preoţii sau călugării. monogamia strictă. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. La azteci. care tolera sclavia. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. În Asia.

în general se constată continuitatea.. haremul islamic sau chinez. Hr. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. unele împărătese chineze). cazurile de femei care au reuşit să exercite. între secolul VI î. iar altele reprezintă creaţii noi. budismul dispare practic din ţara sa de origine. 1. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp.1. In India.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. în care mitologia vedică este reinterpretată. în parte şi datorită 11 . a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. 3.3. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. de o manieră mai concretă. pe parcursul prelegerilor următoare.). etc. Astfel. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Hr. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. Vom analiza. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. puterea. În schimb. 1. Hr. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. femeia era asociată cu sfera privată. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. şi secolul V d. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.

un monoteism consecvent. dintre care Krishna şi Rama). pe tot parcursul evului mediu. Coreea. În Japonia. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Acesta. budismul coexistă cu religia naţională. Shiva. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. tehnicile yoga. Tot în secolul al XVI-lea. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). budismul pătrunde din secolul al II-lea d. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. etc. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. abolirea sistemului castelor. abluţiunile rituale. teoria castelor. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. problemele teologice. Religie politeistă. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” .. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. sec. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. care au adoptat budismul (secolul IV d. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. apare religia sikh. ofrandele şi libaţiile. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste.influenţei budismului. Fiind o creaţie artificială. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. şi o mare zeiţă. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. In China.Hr. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. shintoismul. Hr. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. In secolul al XVI-lea.

lună. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. islamul. Sub posibila lor influenţă. venerează spiritele strămoşilor. zeiţa soarelui. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. din care apar apoi celelalte zităţi. 2. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. apare. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. Izanami şi Izanagi. Aceste religii au un panteon foarte complex. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. un al treilea mare monoteism al lumii. elementelor naturale (cer. aztecă şi incaşă. Acest mit a sost. sub influenţa arabă. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. conform profeţiei. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. din spaţiul marilor civilizaţii maya. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. de culte animiste. Începând din nordul continentului. altare aflate în locuinţele credincioşilor. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. de altfel. creştinismul şi iudaismul. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. 1. sunt practicate sacrificii umane. şamanism şi religii politeiste.). au o serie de practici şamanice. cartoful). cu eroi civilizatori şi salvatori. etc. 13 . abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. în Peninsula Arabică. apă. care. Viracocha). în secolul al VII-lea. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. soare. In concepţia japoneză. în secolul al XVIlea. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. spre soare-apune. 3. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. dar bazându-se pe evoluţia locală.

între care duodecimanii. divinitate unică. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). şi Ali. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. atotputernică şi atotprezentă. simplu muritor. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. ginerele său. care au avut efect în planul doctrinar. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. care provin din Fatima.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. Ca atare. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. un fiu natural al lui Ali. tribul Quraish. Prin arhanghelul Gabriel. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). transcendentă. născuţi din Fatima. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. (partizanii ideii imamului ascuns. din Mecca. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. Şiiţi refuză sunna. născut pe la 570 în familia Hasim. de tipul sfinţilor intercesori. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. singurii califi legitimi au fost Ali. caracterul nedrept al sclaviei. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. În urma unor complexe evoluţii politice. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. un fiu secret al lui Hasan. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. şi Muhammad. creatorul lumii şi al oamenilor. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Profetul (Rasul). ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. care va reveni 14 . Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. fii acestuia Hasan şi Husein. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. fiica acestuia. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah.

Centrul vieţi religioase. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. stăpân al Universului). a ortodoxiei. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. ismaeliţii sau Asasinii. o ramură a acestora din urmă. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. De asemenea. fiind exponenţi de seamă ai 15 . etc. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. comentarii la Mişna. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Convins de argumentele iudaice. ca locuri de studiu şi de cult. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. colecţie de legi rabinice. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Se spune că pe la 958. de prin secolul al IV-lea d. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. se dezvoltă Cabala. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î.Hr. Hr. prin dezvoltarea Mişnei. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul.Hr. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”.ca Mahdi. şi a Talmudului. septimanii. Sinagogile.

1.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . ca un mozaic de populaţii. articulat. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. În cele din urmă. sec. 2. într-o relativă linişte. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. Creştinismul. 2. 1. demonstrau gravitatea acestor probleme. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. persecutaţi în ţările occidentale. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. Spre sfârşitul perioadei medievale. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). 16 . China 2. cu limbi şi culturi diferite. de-a lungul celor două axe majore. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Caracteristici generale China se prezenta. cu vocaţie misionară. în mare. între care populaţia Han era majoritară. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Civilizaţiile extraeuropene 2.

populaţii originare în regiunile nordice. religii care nu se exclud reciproc. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. din dinastia Tang (680). Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. deşi uneori pot exista conflicte. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. Ming (1368-1644). în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. justiţie. primul împărat de origine ţărănească. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. în pofida momentelor de ruptură. fără să se renunţe cu totul la mandarini. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. şi în cele din urmă prin a se siniza. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. lucrări publice. în conducere au fost preferaţi eunucii. cu şase ministere (afaceri publice. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. 17 . Examenele erau scrise. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. taoismului şi budismului. Yuan (1279-1368. al unei culori şi al unui punct cardinal. cunoaşterea doctrinei confucianiste. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. armată. Acest sistem. dinastie de origine mongolă). finanţe. Tang (618-907). culte) . Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. În timpul dinastiei Ming. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). Continuitatea. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. Song (960-1279). Imperiul chinez este unul universal. atestat încă din dinastia Han. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. şi verificau cultura generală a candidaţilor.

a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. Această perioadă este numită. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436.2. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. care redacta textele oficiale. economică. care transcria şi controla decretele imperiale. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. în mod tradiţional. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Marele Secretariat imperial. Ruan ruan. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. În nord. între 311. Cancelaria imperială.1. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. să crească proporţional. şi în China. mereu mai numeroase. "a celor şaisprezece regate".Consiliul de Stat. fără însă ca eficienţa trupelor. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. Tuo ba (sau Tabghatch). care par să fi fost avari. 18 . asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. din secolul al III-lea. dincolo de Fluviul Galben. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. ca şi în Europa. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. populaţie de origine turco-mongolă. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. 2. În această perioadă tulbure. demografică. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. În ceea ce priveşte armata. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii.

iar sistemul de examene a fost reluat. Forţele centrifuge. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. băuturi alcolice). Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. prin unificarea monetară. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. iar Japonia. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. ceai. regionalismele. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. ceea ce a contribuit. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. care obţin. a reuşit să reorganizeze imperiul. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. s-a diminuat. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. în timpul dinastiei Sui (581-618). În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. s-a sinizat din punct de vedere cultural. victoria pe râul Talas. capitala imperiului. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". în absenţa oricărei dominaţii politice chineze.Reunificarea a fost opera nordului. Chang an. în 755. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. mai ales în perioada următoare. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. An Lu shan. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. în 751. reforme administrative şi militare. A fost stabilizată economia. către Asia Centrală şi către Coreea. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. până atunci budistă. impozite indirecte pe sare. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. care reuşeşte să cucerească. foarte importante în perioadele precedente. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. scutite de taxe şi de 19 . ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). care. China cunoaşte o perioadă dificilă. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud).

sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. Pentru a mări masa de contribuabili. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. cu capitala în zona actualului Beijing. întemeind proprie lor dinastie. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. taie Drumul Mătăsii. În secolul XI. care instaurează dinastia Song (960-1279). şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. datorită mongolilor. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. ceea ce conduce. după model chinez. Din 1115. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. De partea poporului prin origine. Turcii. prin constituirea categoriei negustorilor. În această perioadă. O transformare profundă afecta societatea chineză. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. pentru un secol şi jumătate. de Zhao Kuang yin. aproape fără luptă. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. în 1234. Jin. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . de conducătorul unei revolte ţărăneşti. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. pentru a relansa circulaţia monetară. În 1038. uigurii. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. din nord s-a exercitat o continuă presiune. sub numele Song de Sud. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. în schimb. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. pretind şi obţin tributuri. În sud se reconstituia dinastia Song. datorată şi refugiaţilor din nord. Unificarea este reuşită. djurceţii.serviciul militar). Până în 960. care fuseseră subordonaţi statului Liao.

Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). transmise ereditar. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Japonia. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. precum Coreea. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. destinate hergheliilor şefilor militari. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. 21 . dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Marele Secretariat imperial e suprimat. ca în epoca Song. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. care avea însă doar un caracter formal. după ce. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Oamenii aveau statute profesionale rigide. cu staţii de cai de schimb. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. Teoretic. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. Puterea imperială devenise despotică. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. De asemenea. în 1271.cucerirea mongolă. Vietnam. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. desăvârşită în 1279. care şi-a luat numele imperial de Hongwu.

o putem considera explozivă. caracteristici climatice şi de civilizaţie. cultural. În funcţie de relief. în diferite etape ale istoriei. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Astfel. Raportul demografic se inversase astfel. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. raportată la condiţiile epocii. aflată într-o poziţie inferioară. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. acestea există în număr mic. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. În aceste condiţii. în sud. vin din aceste regiuni nordice. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. China de Nord. astfel încât. Pe de altă parte. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. Astfel. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. în general. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. şi a permis o creştere demografică pe care. China medievală era impărţită în două mari zone. şi China de sud. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. cei mai mulţi în zonele sudice. de ordin tehnologic. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. De altfel. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. cele mai importante în imperiu. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei.

Aceasta presupune o anumită conduită socială. Confucianismul. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. 2. pe tot parcursul evului mediu. Această sinteză a înglobat elemente budiste. daoismul şi budismul. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. latinizat de iezuiţi în Confucius.1. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. Numărul mare de locuitori. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. confucianismul. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. în general paşnică. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Hr. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. consideraţie pentru ceilalţi. urmat de numeroşi alţi gânditori. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Astfel. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. centrându-se în jurul conceptului Ren. dintre care figuri dominante 23 .3. Religia In China. pornită. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. a devenit. cât şi regulile de convieţuire civilizată. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. în scopul de a oferi o armătură religioasă. virtute omenească. care ar fi fost reprezentată de confucianism. umanitate. respect pentru superiori sau vârstnici. în cele din urmă. Li.desprindă. pentru confucianişti. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”.). concept ce desemnează atât riturile. Convieţuirea. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. al VI-lea î.

Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). Daoismul ar fi fost întemeiat. într-o cuprinzătoare sinteză. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. opusă unităţii reprezentată de Dao. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. a ideilor înaintaşilor. Budismul pătrunsese din secolul I d.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. orientat mai mult spre idealism. Literal.. şi Cheng Yi (1033-1107). Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. potrivit legendei. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. poeţi. dar şi în Coreea şi Japonia. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. dao înseamnă cale. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. morală şi politică. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Dao este principiul superior. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Lao Zi. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Din punct de vedere metafizic. reprezentant al şcolii Raţiunii. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. scriitori artişti. De asemenea. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste.Hr. Antiintelectualist. cât în expunerea novatoare. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. ci să-şi observe propriul spirit. Din secolele III-IV.

Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. cele venite din Asia Centrală. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate.1. dar şi în capitală. şi ulterior. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. în prezenţa suveranului. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. Notând idei. mai ales după cucerirea mongolă. djurceţilor şi mongolilor. şi nu sunete. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. profund influenţat de taoism. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. Budismul chinez. cele islamice. Coreea. 2.4. rămâne însă. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. sec. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. cu limbi diferite. uneori chiar în palatul imperial. mai ales în oraşe. în afară de sistemul examenelor. Hr. şi scrierea. în urma promovării unor examene. Pe de altă parte. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. din partea kitanilor. în evul mediu o religie importantă şi influentă. dar influentă pe plan social şi politic. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cele mai importante fiind cele indiene. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. care au adoptat budismul (secolul IV d. în evul mediu. un conglomerat de popoare. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. indiferent de originea lor socială. China reprezenta de fapt. 25 . cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege.intense persecuţii ale budismului.

care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. prin secolul al XIV-lea. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. de exemplu a poeziei. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. arhaică. literaţii-funcţionari.). Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. pentru că el necesita mii de caractere. Totuşi. japoneză. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. difuzarea operelor scrise. teatrul. principalul focar cultural al Chinei medievale. De asemenea. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. în China epocii Song. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. reprezentate de oraşe. Oricum. noul gen al « simplelor note ». dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. cum au fost negustorii. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Cunoscând mai puţin limba clasică. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. pentru populaţiile din Asia Centrală. cele coreeană sau 26 . se pare. în Coreea. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. Povestirile. inclusiv al ilustraţiilor. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti.etc. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. Hr. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. Desigur. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez.

Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. teatrul. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. cu metrică strictă. realizt în secolul al XIV-lea. şi la care Lou Guangzhong a colaborat.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. chitara cu trei coarde. Astfel. de către Luo Guanzhong. în general privind dinastiile precedente. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. interzis celor de rând). contribuind la dezvoltarea artelor plastice. se dezvoltă filologia clasică.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. din ordin imperial. De asemenea. etc . romanul. realizată de Si Ma Guang. În epoca Yuan. epigrafia. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . pătrund influenţe mongole şi musulmane. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. în 22. Tot un roman istoric. a fost cel realizat de Shi Nai An. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. de asemenea strâns legată de muzică. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. ilustrate de genul ci. pe cât se pare. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Yong Le. în oraşul « purpuriu ». în vremea dinastiei Song se realizează. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. publicată în 1060. mici poeme lirice. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. arheologia chiar. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. mai ales cel în limbile vorbite. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. 937 de capitole. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. de către Ou Yang Xiu. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Cronica Tang. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. realizate în zeci de volume. spre sfârşitul dinastiei Yan. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi.

care uneori sunt chiar eliminaţi. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. 2. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. De exemplu. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. 28 . deoarece. considerată « moartă ». iar după sporirea contactelor cu europenii. producţia de porţelanuri şi lacuri. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. Evoluţia ştiinţei chineze este.5. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. legată de cea a societăţii în ansamblu. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. de aceea construcţiile sunt zvelte. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. uneori chiar miniaturală. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. ale vieţii de zi cu zi. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. caligrafia.1. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. în general. în linii mari. ci stâlpilor sau coloanelor. precum pictura. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. strâns legată de poezie şi de literatură. acesta evită linia dreaptă. pe hârtie sau pe mătase. de apăsare. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. în general. producţia de porţelan atinge apogeul. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Sculptura chineză nu are.senzaţiei de materialitate. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă.

Progresele cartografiei se repercutează. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Încă din secolul al XI-lea. şi asupra realizării hărţilor terestre. în 1090. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. ci şi Africa şi chiar Europa. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. mai ales prin dezvoltarea algebrei. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Astfel. 29 . care. la nivelul tehnicii. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice.Trebuie început. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. în secolul al XI-lea. prin Biroul astronomic de la Nanjing. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. În domeniul matematicii. în secolul al XVI-lea. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. În timpul dinastiei Yuan. în epoca Song. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. De asemenea. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. Shao Yong. sub redacţia lui Zhu Shijie. pentru desenarea hărţilor celeste. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Puţin propice creaţiei culturale în general. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. regulată şi continuă. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. la realizarea de hărţi în relief. căci alături de progresele matematicii. firesc. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. Se ajunsese. pe baze hidraulice.

precum fierul pentru tratarea anemiilor. bambus. India 2. caolinul.inventate de Shen Gua. camforul. obţinut din planta numită chaulmoogra. etc. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. iar pe de altă parte. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. perfecţionarea turnării fierului. Din secolul al XIV-lea. 2. 2. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman.1. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. efedrina sau ginsengul. Yuditu. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. crizanteme. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. crabi. în urma a nouă ani de muncă. citrice. savant şi om politic. Caracteristici generale 30 . păsări. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. cu rezultate remarcabile. în cercetările privind pediatria. unde munca umană era foarte ieftină. La începutul secolului al XIV-lea. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. bujori. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. un mare atlas.2. În planul tehnicii. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. călugărul taoist Zhu Siben realiza. de închidere în faţa influenţelor externe. bolile infecţioase şi vasculare. a busolei. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. ginecologia. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre.

sudra (agricultori). 975-1189). kşatria (războinici). La sud de Narbada. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. dintre care unele erau seminegroide. pe platoul Deccan. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. în 565. în cele din urmă. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. principe din Patalipputra. de către împăratul persan Chosroes. sau intangibilii. vayşia (neguţători). aliat cu turcii. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. Ghandragupta. întemeind statul Gupta. la începutul secolului al IV-lea. precum arienii. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. erau indoeuropene. care a condus la generalizarea sistemului castelor. 2. cum a mai fost numită această formaţiune. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. şi regatul Pallava (sec. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. Se adaugă Islamul. budismul în declin coexistând cu hinduismul. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. cu capitala la Badami. În timpul Imperiului Gupta.India. De asemenea. iar altele. Puterea heftaliţilor a fost distrusă.2. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. religie sincretică şi politeistă. învăţaţi). IV-IX). la 31 . dar care pot. exista o mare diversitate religioasă. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. vechea capitală a regilor Maurya. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. în mare. În afara sistemului castelor se aflau paria. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. unde astăzi se află şi alte state. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. extrem de numeroase.2. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757.

VIII-XII) era orientat spre răsărit. inclusiv musulmane. şi îşi constituie propriul stat. VII . pe coasta de răsărit. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. cu capitala la Kabul. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. numit Sultanatul de la Delhi. în Malaysia şi Indonezia. La sfârşitul domniei lui Harsha. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. 32 . asigură Indiei 275 de ani de pace. cu excepţia extremităţii sale sudice. stabilindu-şi capitala la Delhi. în valea Indusului. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. XIX). dar îşi păstra şi diviziunea politică. se constituia Kapisha. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. şi care încercau să reziste avansului musulman. În valea Kabulului. Spre vest. din secolul XI. care se islamiza apoi. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. în Siam. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. anul morţii lui Muhammad. Este o perioadă de strălucire culturală. stând la baza civilizaţiei khmere. Din 712 era ocupat regatul din Sind. După 1206. În secolul al XII-lea. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. Aceştia erau un fel de şefi de clan. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. un stat vasal al Chinei. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. Înfrângerea arabilor la Navsari. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). împărţit între diferite statulţe. treptat.răsărit de acesta. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. cucerit de englezi la începtul sec. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. în 731. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi.

conducătorul Ferghanei. şi Mahayana. condus de maharajahi indieni. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. condus de o dinastie de şahi musulmani. Micul Vehicul. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. Cel mai 33 . între care cele mai importante erau Hinayana. în zonele centrale şi vestice. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. Între acestea. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. la Panipat.2. conduse de musulmani sau de hinduşi. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. în zonele sale centrale şi sudice. Marele Vehicul. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. întemeiat în 1336. 2. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă.3. În secolul al XVII-lea. un descendent al lui Timur Lenk. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Şah Jahan.Hr. în zona de sud. imperiul mogul intra în declin. din Asia Centrală. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui.. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. Religia In India. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. În secolul al XVI-lea. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. Nepotul lui. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. reîncarnare a lui Buddha etern. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. şi ca atare ele trebuie redescoperite. un emir turc. de tradiţie antică. în frunte cu Babur. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. fondat în 1347. În 1526. şi imperiul Vijayanagara. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. statul Bahmani.

în parte şi datorită influenţei budismului. teoria castelor. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Dintre aceşi bodhisattva. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. problemele teologice. În cadrul acestei forme de budism. Hr. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. În perioada care ne interesează. Importanţa elementului feminin. între secolul VI î. etc. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani.. şi o mare zeiţă. Religie politeistă. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. şi secolul V d. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. în India dar mai ales în Extremul Orient. budismul dispare practic din ţara sa de origine. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. dintre care Krishna şi Rama). în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. pe la jumătatea secolului al XI-lea. în care mitologia vedică fusese reinterpretată.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. tehnicile yoga. În schimb. Hr. între care budsimul tantric. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Shiva. Vishnu ( şi avatarurile sale. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă.

ceea ce a influenţat cristalizarea. ca şi budismul. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. abluţiunile rituale. în perioada noastră. principiul universal. ca şi budismul. cea din nord. dualistă a Vedantei. brahman adorator al lui Vişnu. vadagalai. fidelă textelor sanscrite. Vedanta. După el. Şcoala întemeiată de el. Spre deosebire de budism. care se conducea mai ales după textele tamile. mai târziu. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. tengalai. iar în evul mediu a suferit.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. În vremea imperiului Gupta. Jina sau Mahavira. şi cea a lumii reale. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. importantă este doctrina lui Ramanuja. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. o apropiere între sufism şi vedanta. indiferent de casta căreia îi aparţineau. mare interpret al Vedantei. brahman tamil din secolul al XI-lea. Întemeietorul său. şi cea din sud. identificată cu Vişnu. Jainismul a fost o altă religie care promitea. propune o interpretare diferită. o cunoaştere şi o conduită corecte. ar fi prin secolele VIV î. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. 35 . care au încercat. În secolul al XII-lea. realizate. persecuţiile generate de Islam. numită Srivaisnava. Nimbarka. Adorator al lui Vişnu. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. între care. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. el nu făcea distincţii între credincioşi. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. s-a divizat ulteiror în două direcţii. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. ofrandele şi libaţiile. Hr. Madhva (1238-1317). De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene.

În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. dar şi datorită influenţelor externe. marathi. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. nu e mai puţin adevărat că yoga. în teoriile sale psihologice fundamentale. tamilă. în care au fost scrise marile opere. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. căci şi aici. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. la care învăţau mii de studentţI din India. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. 36 . în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. sanscrita. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. unei elite. al XII-lea) un idiom artificial. Învăţământul era rezervat în India. ca pretutindeni în acea vreme. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. limba de cultură a Asiei Centrale. dar care a devenit de la un moment dat (sec. în secolele XI-XII a universităţilor budiste.probabil în prileme veacuri creştine. recrutată mai ales din castele superioare. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. să fie diferite : hindi. devenite vehicole ale creaţiei literare. 4. China şi Asia Centrală. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. ca şi în alte arii culturale. şi în principal din cea a brahmanilor. şi limbile vorbite. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. etc. 2. 2. bengali. assami. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. a existat o dihotomie între limba savantă.

operă a lui Chand Bardai. sculptura monumentală. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. prin obiecte realizate din lemn. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. fildeş. pictura murală. influenţăandu-se reciproc. fără a dispărea cu desăvârşire. a lui Zia ud-din Barani. moscheilor şi palatelor. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. metale preţioase. uneori cu existenţă istorică. De altfel.În perioada Gupta a creat Kalidasa. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). os. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. care însă au comunicat una cu alta. din secolul al XI-lea. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. autorul operei Sakuntala. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. Arta indiană a fost profund marcată de religie. până la crearea unei arte indiene unitare. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. Poemul lui Prithviraja. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. şi din aceeaşi perioadă. partea de nord a Indiei a fost 37 . fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. În perioada de care ne ocupăm. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. din secolul al XIV-lea. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. Alături de arhitectură. folosite în realizarea templelor. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. Dar în compensaţie. În ceea ce priveşte creaţia poetică.

Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie.3. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. s-au afirmat prin lucrările lor. în secolul al XII-lea şi Arundatta. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă.1. între care şi populaţia ainu. din secolul al XI-lea. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. cu trăsături asemănătoare albilor. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). ci inovau pe baza observaţiilor proprii.Hr. cu o configuraţie geografică extrem de variată. 2. precum şi un manual medical. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. au 38 . după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. şi a participat. precum Madanavinoda şi Rajanighantu.3. În mileniul I î. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. precum Bhaskara. Matematicile. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. De asemenea. din secolul al XIV-lea. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală.inclusă în lumea musulmană. Japonia 2. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. prin aceasta. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. Medicina continuă să se dezvolte. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. oricum acolo. Hemâdri. în secolul al XIII-lea.

odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. în acest fel. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Kamakura (1192-1333). funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. Muromachi (1333-1573). Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Astfel. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. în care sistemul de proprietate nu era individual. pământurile au fost declarate proprietate publică. Heian (794-1192). Nara (710-794). Oricum. S-a impus budismul ca religie oficială. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. percepea impozit funciar în produse şi. în vremea epocii Nara.3. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. precum şi a armatei. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene.2. 2.Hr. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. III – 710). Aparatul central şi local.

adevărate războaie civile. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. stabilindu-se printr-un contract. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. 40 . integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. Practic. precum mineritul şi turnarea metalelor. ceea ce a generat între altele.. având ca unică ocupaţie meseria armelor. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. cu atribuţii militare. cu caracter laic sau religios. juridice etc. Între altele. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. Astfel. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. atunci s-a constituit categoria samurailor. în repetate rânduri anarhie. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă.din cele mai diverse. precum Taira sau Minamoto.

Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Fiind multă vreme izolat. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză.subordonate direct doar Marelui şogun. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. neavând nici un fel de atribuţii politice. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. având aşadar monopolul puterii. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. de la nivel local. în special din anii 1274 şi 1281. statal sau în domeniul vieţii materiale. original. 41 . în curusul istoriei sale medievale. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal.” În ansamblu. tradiţionalistă. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. ulterior acesta a fost înlăturat. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate.

cu origini etnice diferite. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. numită Kuriltai. şi venerau.4. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. treptat. Cerul divinizat. Existau şi triburi de pădure. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. lacurile. sub numele Tangri. confecţionarea hamurilor. care marca drumul spre apariţia statului. care dispare însă pe la 1161.4. etc. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. mongolii erau adepţii şamanismului. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . adorau focul. mai ales la triburile de pădure. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii.1. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. realizarea armelor. a pâslei. dar care. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. existau două grupuri mari de populaţii. 2. 42 . nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. precum prelucrarea fierului. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. au început să-şi afirme trăsăturile comune. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). soldată cu stabilirea unei regalităţi. de asemenea. Mongolii 2. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. 2. beletristică. Din punct de vedere religios. În evul mediu. impletirea funiilor. în primul rând. Munţii.4. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.2.

primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Marea Iasă. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. de tipul despoţilor orientali. Cuceririle acestea. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. extrem de rapide. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Europa estică şi centrală. De asemenea. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . care trimiteau la oaste o sută. prin cruzimea lor calculată. Constituind unităţi de cavalerie. alcătuite din grupuri de familii. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Marele han exercita o importantă putere. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. şi extinse pe un teritoriu imens. oboseală. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. noionul Temugin. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. o mie. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. rezistenţa lor deosebită la foame. Hanatul mongol dispunea. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. începând cu Gingis Han. Încă de la Kuriltaiul din 1206. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. şi de un cod juridic. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. născut probabil pe la 1155. acceptat de o parte a mongolilor. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen).Descendent al ultimului rege. Asia Centrală. şi din partea creştinismului nestorian. intemperii. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. Orientul Mijlociu şi Apropiat.

care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. În timp. etc). Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. şi exemplele ar putea continua. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Djuci. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. aceştia nu se mai concertează. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. suliţe. Ogoday devenea mare han. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. cele situate spre Europa. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. Cel mai tânăr fiu. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. În anumite cazuri. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. moştenirea a revenit urmaşilor lui. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. După distrugerile provocate de campaniile militare. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni.şi pentru cucerirea altora noi. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. Apoi. în special la cele chineze şi musulmane. Tuli. Djagatai primea Asia Centrală. arcane. ci încep chiar conflicte 44 . În urma contactelor cu China. multe dintre ele superioare lor. inclusiv Afganistanul. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. Ca tactici de luptă. În urma cuceririlor mongole. De exemplu. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor.

privitoare la controlul oamenilor. După moartea lui Timur (1405. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. 2. precum Ferghana. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Khorasan. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. Kazanului. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. fratele acestuia. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. vămilor. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Civilizaţia Islamului 2. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. Ulusul lui Djuci. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. ocupă Delhi. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. în India. nepot al întemeietorului imperiului. un emir mongol turcizat.5. Timur Lenk.1. care vizase stăpânirea apusului. subordonează Hoarda de Aur. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Astrahanului. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. Siberiei. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. Ulusul lui Kubilay. cuprindea Mongolia şi China. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. La mijlocul secolului al XV-lea.Geneza Islamului 45 . Afganistan. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. conduce Ilhanatul Persiei. păşunilor. care se destramă îm 1335.5. până spre Obi. El cucereşte Persia. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor.intermongole. Hulagu.

întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. pe când ea avea 40. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. simplu muritor. De altfel. de-a lungul istoriei. Într-unul din aceste momente. Acestea au început să apară prin 610. Profetul (Rasul). Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. atotputernică şi atotprezentă. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. întrucât deţin o revelaţie scrisă. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. divinitate unică. una dintre marile religii universaliste ale lumii. dar au înţeles-o doar parţial. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. în timp. caracterul nedrept al sclaviei. în general. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. fiind rămas de timpuriu orfan. precursor al lui Muhammad. la începutul secolului al VII-lea. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. creatorul lumii şi al oamenilor. din Mecca. a fost întemeiat de Muhammad. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. numit Allah în limba arabă. Aceasta explică în parte de ce. dar avea şi o încărcătură socială importantă. Muhammad are o situaţie destul de grea. musulmanii au fost. (Iqra înseamnă „citeşte”. chiar dacă. Khadija. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. tribul Quraish.Islamul. dar şi „profetizeză”). de tipul sfinţilor mijlocitori. la începuturile predicii lui Muhammad. într-o grotă de lângă Mecca.

sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). Muhammad părăseşte în 622 Mecca. pe qurayshiţi să cedeze. Cei din Mecca acceptă să se convertească. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. în cele din urmă. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor.Quraish. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Muhammad precizează doctrina. la anumite ore. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. care încep persecutarea adepţilor acestuia. cu faţa înspre Mecca. • Mărturisirea de credinţă. La Mecca. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. Această fugă. împreună cu un grup de adepţi. Muhammad. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). ceea ce-i îndeamnă. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. (Pe când se afla la Medina. Muhammad revine în oraşul său natal. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Ei se refugiază la Yathrib. hegira. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. 47 . dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. după purificări rituale. • Rugăciunea.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

se poate spune că arabii. reprezentate de exegeza coranică. ştiinţele profane. pe vivacitatea religiei. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante.În perioada medievală. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. la fel ca bizantinii sau occidentalii. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. Asia Centrală. Astfel. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. ca şi în Europa creştină. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. este în primul rând un « paşaport social ». Este de netăgăduit că arabii. gramatica şi dreptul. literatura. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. Ca şi în spaţiul european. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. şi se află la apogeul dezvoltării sale. bazate pe tradiţii preislamice. prin confruntările de idei. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. numele islamic al acesteia este adab. dar acestea au fost întotdeauna. în lumea arabo-islamică. De altfel. suspecte. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. cultura. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. sau pe creaţiile noi. care continuă să se definească. la fel ca şi în cea creştină. Artele. De aceea. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. indiană sau chineză. 53 . erau clar distinse de ştiinţele musulmane. Pe de altă parte însă. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. sau “ştiinţe ale anticilor”. Desigur. India. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. persană. au preluat o serie de elemente.

care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. în care araba este singura limbă de cultură. Dincolo de acest nivel elementar. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . Pe de altă parte. În marile oraşe. accentul nu era pus pe inovaţie. subsumat teologiei. de exemplu. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. numite madrasa. de asemenea. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. mai ales celor persane. etc. după primele secole. Literatura arabă s-a constituit. destul de mult vechilor modele. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. Bagdad. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. ajutau la realizarea partajelor succesorale. Astfel. într-un anumit sens. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. pe originalitate. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). dar care datorează. întinsă până spre secolul al XIII-lea. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. s-a trecut la o elaborare mai originală. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. există şi instituţii corespunzătoare. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. ca la Basra. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. După epoca traducerilor din greacă sau persană. care au marcat primele secole ale Islamului. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. universităţilor europene. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. accesibil doar câtorva iniţiaţi. în principal. plasate mai ales în marile oraşe. pe baza Coranului. Kufa. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. pe de o parte. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. Învăţământul în lumea islamică este. care constituie şi principalele centre de cultură.

este de fapt preluarea termelor romane. cea andaluză din Spania. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». XI). fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. hanafită. Baia musulmană. fixate în scris în secolul al XIV-lea. Datorită interdicţiilor coranice. definitoriu pentru arhitectura islamică. Palatele califale. cuprinzând genuri vechi. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. inspirat de modelul creştin. hammam. se constituie şi şcoli artistice regionale. iar minaretul. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . la rândul lor. La începutul perioadei noastre. Ca elemente decorative. frescele. ci în Spania. tributare influenţelor exterioare. arta islamică a preluat sculptura. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. din secolul al XV-lea. O valoare deosebită. Proza. mozaicurile. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Pe de altă parte. Dacă tipul cronicii universale. şafiită. Saadi. hanbalită. preislamice. preluate prin filieră persană. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. cea fatimidă din Egipt. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. au fost construite după modelul celor iraniene. cât cele persane. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. dar şi creaţii noi. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. hadith. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. o are istoriografia. Hafiz. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. precum Ibn Hazm. recunoscută şi azi. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene.

prelucrarea lemnului şi a fildeşului. arabescul. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. logică şi fizică. în celebrele sale miniaturi). lucrări filosofice originale. nu poate fi negată. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. de exemplu). ceramica smălţuită. Astfel. dacă nu şi mai târziu. esenţial în dezvoltarea goticului european. folosit la construcţii din Spania musulmană. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. pătrunse şi în Europa. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. într-o familie de şiiţi duodecimani). a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Artele minore au fost. Bijuteriile. în filosofia greacă. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. pierdută din păcate în 56 . Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. de asemenea. o imensă enciclopedie. Decorul zoomorf. stilizare a motivelor vegetale. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone.reprezentarea figurii umane. o summa care trata probleme de metafizică. ar fi putut sta la baza arcului ogival. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Personalitate enciclopedică. toate acestea au constituit obiecte de lux. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Pe de altă parte. adesea cu reflexe metalice. născut în 980. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. lângă Buhara. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. după cucerirea provinciilor orientale. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale.

cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. este considerat cel mai mare filosof musulman. al religiei şi al filosofiei). numit de latini Avempace. Mistica musulmană. Filosof. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. ca atare imortalitatea este doar impersonală. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. În secolul al XIII-lea. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. superioritatea musulmanilor. Averroes pentru occidentalii europeni. evident. Ibn Hazm (1013-1063). şi de asemenea. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. lipsită de compromisuri cu teologia. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. care se inspiră din Banchetul lui Platon. poet şi jurist. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. cât şi a celor creştini. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. deşi lipsit de un plan sistematic. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. face totuşi concesii teologiei. mort în 1240 la Damasc). maestrul lui Thoma d’Aquino. nu putea decât să suscite vii împotriviri. Colierul porumbiţei. justificându-i pertinenţa demersului. născut la Cordoba. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. Ibn Bağğa. atât din partea teologilor musulmani. dar individualul e coruptibil. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. O astfel de teză. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. profund tributar lui Aristotel. Colierul înţelepciunii. subliniind. Sistemul său filosofic. Materia este pentru el principiu de individuaţie. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. Ibn Roşd.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. fiind atacat şi Tunisul. Înregistrăm astfel practic apogeul. Liban. favorabil de altfel otomanilor. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Abisinia. Algeria. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Albania. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Libia. În 1533. de exemplu împotriva Persiei. Grecia. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Soliman lăsa ca moştenire. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Egipt. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. În timpul asaltului general. Israel. Iugoslavia. România. Tunisia. La moartea sa. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Bulgaria. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Crimeea. Ucraina. asupra cetăţii Szigetvar. fie în totalitate. Iran. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. nu numai teritorial al statului otoman. în 1566. Siria. Iordania. În mai multe rânduri. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Irak. Turcia. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Ulterior.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. sudul Rusiei. 62 . După aceasta.

la 7 octombrie 1571. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. producători direcţi. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. precum armata. a continuat politica în forţă în diferite zone. administraţia centrală şi locală şi. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. În paralel. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. în acelaşi an. Mai mult chiar. acţiune militară de mare răsunet în Europa. O vreme însă. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. în anul 1571. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. nu în ultimul rând. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. Este adevărat că. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. regele Franţei. dar care practic a rămas o victorie izolată. fiscalitatea. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. a fost anexat Ciprul. justiţia. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale.

După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. Ulterior. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. cu anumite intermitenţe. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. De asemenea. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. 64 . între anii 1638-1639. În parţile centrale ale Europei. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. pe direcţia subcontinentului indian. despotică. soldată cu un dezastru. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. împotriva Imperiului otoman. s-a purtat un lung război cu Persia. Astfel. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. devenit vreme de câţiva ani. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani.

Organismul militar otoman cuprindea atât marina. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . cât mai cu seama armata de uscat.. Era o oaste permanentă. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Un dregător special. cea aparţinând în mod direct sultanului. marele nişangiu.6. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. anarhie etc.2. justiţia. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. bucurându-se de o serie de privilegii. timaruri şi ziameturi. administraţia provinciilor imperiale etc. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. pentru a ajunge apoi. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă.2. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. dar şi visteria. precum akângii. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. Imediat după acesta urma deftertarul. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. deci finanţele.

După modelul oriental. în cavalerie. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. purtau denumirea de ziamet. iar cele de peste 100. de exemplu creştinii. 66 . Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Au existat şi unele proprietăţi personale.000 acce. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. cu venituri de până la 100. Practic. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. aşa numita turmă „reaia”. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. care era un domeniu condiţionat. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. precum şi marea masă a populaţiei.000 acce. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite.6. ei şi urmaşii lor. în lumea otomană exista timarul. cea a contribuabililor. populat cu producători aserviţi. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. revocabili şi viageri. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. 2. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. scutită de obligaţii fiscale. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste.000 denumirea de has. respectiv paşa).3. iar altele mai mari. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental.

într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut.6. Apoi. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. M. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. În schimb. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. mai mult chiar. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. situaţie caracteristică în mare măsură. În sfârşit. 2. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. În acest din urmă caz. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. căruia trebuia chiar. Astfel. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. deci ca ţări tributare. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului.3. peşcheşuri etc. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. atât în 67 . domnitorul provenind din ţară. nu lipsită însă şi de abuzuri. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. de exemplu. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Desigur că. În schimb. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. pe baza vechilor instituţii. fără nici un amestec otoman. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. până la începutul epocii moderne. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. în caz de nevoie.

1. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. apoi şi Tighina. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Banatul şi Crişana. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea.2. Sursele scrise sunt puţine. tot mai sistematic şi mai masiv.7. unele nedescrifrate până azi. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. savane. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. multilaterală şi sistematică. Turnu.plan economic cât şi în plan politic. până la Capul Bunei Speranţe. Dobrogea.7. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. 2. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Masudi. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. precum Chilia şi Cetatea Albă. Giurgiu. dar şi cu o serie de trăsături proprii. păduri şi jungle 68 . Orşova. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast.). Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. Ibn Batutta etc. 2. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. lucrările de specialitate sunt încă puţine. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Abul Feda. antropologi etc. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Datorită climatului. Oradea. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri.7. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Africa neagră 2. Nu se cunoaşte azi. la fel ca şi pe alte continente..

tropicale. structuri proprii.Hr. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. se exploatau şi prelucrau metale. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. sud-est şi sud-vest. Ulterior. În mileniile IV-II î. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. masive muntoase etc. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. faze istorice. existente uneori pe o arie întinsă. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. timp de multe secole. au apărut. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. fiecare cu trăsături.. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. obiceiuri şi tradiţii distincte. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. mai ales pe valea Nilului. în special fierul. transformarea Saharei într-un întins deşert. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. ca stadiu de dezvoltare. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. 69 .Hr. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. limbă. au înflorit şi au dispărut state. Pe teritoriul african. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. în medii geografice diferite. Întinderea mare a continentului. Oricum.

sunt prea puţin cunoscute. cu menţionări chiar şi în Biblie. oraşul Meroe. Astfel.7. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. guez (coptă). Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. în Kenia. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. a devenit limbă de cult. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. între cele două oceane ce mărgineau continentul. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Zimbabwe. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. în secolul al III lea e.n. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord.. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. la sud de Tropice. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. 70 . Mozambic. în spaţiul Africii negre. Axumul a avut importante relaţii comerciale. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. când populaţia era relativ numeroasă.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. La sud de prima cataractă a Nilului. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. kush şi meroe. capitală a unui stat însemnat. iar limba populaţiei. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. 2. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.3. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. Regatul Axumit. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental.

fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . ca şi raporturile sociale seamănă. precum şi cu negoţul. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Structura proprietăţii. cu realităţi din mediul asiatic. Pe un teritoriu vast. răspândită în întreaga ţară. încă din secolul al XIII lea. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. dar şi populaţii sedentare. de la răsărit de lacul Ciad. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. nefiind de natură feudală. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. plină de aur. au activat acolo. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. precum în spaţiul european. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. Nu au apărut forme de imunitate. Acolo trăiau populaţii nomade. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. mai cu seamă în natură. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. În Europa. în special iezuiţi. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. S-au succedat mai multe dinastii. fără a se suprapune. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. fie obştilor săteşti.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. ca de exemplu dinastia Zagwe. judiciare şi militare. savana a uşurat viaţa oamenilor. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor.

mătăsuri şi ţesături. Cronologic. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. între secolele V-XVI. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Kamen. Benin şi altele. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. la sud. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. iar mai la sud Ioruba. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. obiecte de podoabă şi arme. care s-a menţinut până în secolul XI. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Gao. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Mali. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. dinspre sud. veniţi din nord. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Statul s-a extins considerabil. au impus impozite permanente în bani sau produse. de Almoravizi. în cea mai mare parte. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. la sud de Sahara au existat câteva mari state. au apărut o serie de centre importante: Walata. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Ibn Kaldun şi alţii. Kano. Tombuktu. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Almoravizii. Mahmud Kati. Songhai. ca El Bakr. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. În ţara Wangara. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Mabruc şi altele. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. De-a lungul a circa 1000 de ani.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. aur şi adeseori robi. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. pe râul Nioro. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul.

000 alcătuiau trupe de elită. în care un rol hotărâtor. era un oraş mare (cca. El Bakr notează. dar şi în surse arabe.organizare socială şi politică. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Regele a trimis două expediţii. În vremea acestuia. cu instituţii de cultură şi moschei.000 locuitori). între care Abu Bakar II (1303-1312). cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Se ştie că.000 războinici din care peste 40. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Capitala statului. unele cu mai multe etaje. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. s-a islamizat în secolul XI. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. în fruntea statului nou apărut. Regele. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. că armata ghaneză era de 200. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. 30. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. existând aşadar. Forţa militară a statului era însemnată. impozitele percepute de la populaţie. începând cu secolul al XI lea. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. decorate după modelele artei islamice. în Ioruba. care avea puteri nelimitate. Acolo. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. considerat de esenţă divină. cu numeroase clădiri de piatră. încă din secolul X. în secolul XI. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. Kumbi Saleh. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. îl avea cavaleria. veniturile dobândite din activitatea comercială. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. se cultiva porumbul. 73 . Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. fiind aduşi cai din lumea arabă. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. mai spre sud. destule asemănări cu modele asiatice. fiecare cu numeroase vase. În fruntea statului era monarhul.

urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu).Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). alese de populaţie. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. sub conducerea familiei Songhai. Astfel. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. cu marile centre arabe. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Societatea maliană era relativ complexă. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Cairo şi Granada. bucurându-se de un regim privilegiat. dar şi activitatea culturală. în special la Tombuktu. aveau în atenţie bumbacul. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Ulterior. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. mai ales pe plan economic. Toate funcţiile erau eligibile. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Ki-zerbo). până la lacul Ciad. 74 . în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. întreaga regiune a Africii centrale. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. nuca de cola. La est de fluviul Niger. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. finalizându-se prin dispariţia sa. arahidele. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. Mai multe familii alcătuiau o obşte. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. dar şi vânatul. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul.

pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . precum şi un templu de formă elipsoidală. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. iar alături altele. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. cuprul. Angola (secolele XV-XVII) etc. până la formaţiuni statale. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Cetatea era de formă circulară. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. În podişul Matabele. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. precum Benin. nici sedentarizarea. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. La fel ca şi în alte părţi. În interiorul cetăţii.La sud de savană. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. cositorul. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. manganul şi fierul. unele bine organizate. Congo (între secolele XIV-XVII). în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase.

Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. de a-i spori coeziunea. cultura. Ele reprezintă expresii riguros codificate. se transmiteau cunoştinţe. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. într-uncuvânt. cu excepţia oraşelor musulmane. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. artistic. Astfel. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. unde există medrese. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. Desigur. în slujba căreia este pusă.în consideraţie din punct de vedere economic. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. concepţiile religioase şi regulile morale. 2. despre pasiunile omeneşti. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. pe etape. invocarea divinităţilor. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. unde din secolul al 76 . sau plecarea la război ori la vânătoare. componenta estetică fiind secundară. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. printr-o serie de rituri de trecere. memoria colectivă. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. păstrau. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. precum nunta. şi uneori poate chiar incidentală.4.7.

după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. la care trebuie adăugate olăritul. a zeilor şi strămoşilor. respectiv „Lumea nouă”. Atunci. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. din Zimbabwe. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”.1. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale.8. în zona deşertului Kalahari. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. în jurul anului 1500.8. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. dornici de bogăţii şi mai ales de aur.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. sculptura în os şi fildeş. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. spiritual. împletiturile. 77 . cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . Sculptura africană este departe de realism. America Precolumbiană 2. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. De asemenea. Toate aceste domenii. într-un larg evantai. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. 2. mai ales cea în lemn.

de la sud spre nord. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. ardei. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. Multe milenii. tomate. În ultimele două milenii înainte de Hristos. prin Alaska. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. considerându-se aproape unanim. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. puţine şi disparate. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. Asia şi Africa. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. Se opinează că. fază în care au rămas destule.000 de ani. nu mai veche de 50. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. înainte de Columb. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. 78 . În acest fel. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. precum şi contactele acestui continent cu Europa. cacao. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. portughezi etc. Unii afirmă că un proces de colonizare. ananas etc. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. deci ţărani.. mai ales a porumbului. timp de foarte multe milenii. ulterior şi orăşeni. într-o vreme recentă. cartofi. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). Descoperirile arheologice. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. pescuit şi vânat. că America nu a intrat în arealul etnogenezei.

distruse de europeni în mare măsură. religioase. populaţiile domesticind doar lama. oi şi porci. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală.Hr. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. şi fără contacte nemijlocite. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. în regiunea 79 . fără influenţare reciprocă. în cursul secolului al XVI lea. câinele şi unele păsări. în planul vieţii spirituale.. în mod independent. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. ba chiar au fost ridicate primele piramide. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni.De altfel. nu s-a extras şi prelucrat fierul. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. olărit şi alte meşteşuguri casnice. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. În ansamblu. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. înainte de venirea europenilor. într-o perioadă corespunzând. La debarcarea lor în spaţiul mexican. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. astronomia sau anatomia. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. Ulterior. Încă în plină antichitate. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. cea a olmecilor. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. maya şi incaşă. în trei regiuni. Treptat. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. Paradoxal poate. precum agricultură. mai mult sau mai puţin evului mediu european. incompletă. cornute mari. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. înflorită întrun stat relativ puternic. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat.

incluzând un mare ansamblu de piramide. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. putând fi transmise loturile în mod ereditar. la o înălţime de 2260 m. Astfel. militare şi judecătoreşti. Între altele. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Conform tradiţiei. unde au fondat capitala Tenochtitlan. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). în general irigat şi care aparţinea statului. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. pe o insulă înconjurată de ape. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. A apărut şi un monarh eligibil. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Se adăugau apoi meşteşugari.1. de exemplu. dar şi meşteşugăreşti). originari din California. 2. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole.8. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. Nu era o societate împărţită pe caste. negustori. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. cu centrul la El Tajin. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor.

numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. în decurs de câteva decenii. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Mayaşii Deja înainte de azteci. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Despre oraşele mayaşe. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. Palanque. cu excepţia. a consemnărilor cronologice. Civilizaţia maya. ceea ce. Axayakatl (1469-1481). Guatemala şi Honduras. între acestea remarcându-se Uaxactun. Tycal. Jungla a distrus multe din realizările lor. 2. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic.. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. în mijlocul pădurii 81 . iar perioada postclasică durează până în anul 1520. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin.000 kmp. în final. enigmatice.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. în Peninsula Yucatan.3.8. În condiţii neelucidate. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Montezuma I (1440-1469).Hr. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. în principal. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. a facilitat. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. marele istoric A. se află departe de orice aşezare omenească.

la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. dar şi cu o serie de meşteşuguri. Acest popor. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară.. de-a lungul Anzilor. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Astfel..Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. mai vechi. civilizaţii ale altor popoare. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m.4. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.tropicale. fiu al zeului Soare. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem.8. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. înainte de venirea europenilor. de la est spre vest. din Columbia până în sudul statului Chile. a înflorit civilizaţia incaşilor. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite..Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.. din rocă extrem de rezistentă. cu centrul în Peru. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. civilizaţia Chavin. ce a existat între secolele VIII-XIII. 2.

ca şi în Africa neagră. integrată în Imperiul colonial portughez).000 de locuitori. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. în momentul cuceririi avea peste 200. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. 2. Pe de o parte.4. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. povestiri eroice. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. fabule moralizatoare. treptat.8. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. 83 .pământului”) ce se pare că. alcătuită din legende mitologice. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. Cultura În domeniul cultural. Astfel. Educaţia se făcea. orală. orientată spre necesităţi practice şi de cult. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. de la sud de Rio Grande. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. în interiorul familiei. al clanului sau tribului. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. poeme lirice. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. preoţi şi slujitori ai cultului etc. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă.

Din arta maya. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Poezia maya avea un rol cermonial. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. de exemplu). artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Din spusele episcopului Diego de Landa. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Chilal Balam. probabil. cu edificii predominant cu caracter religios. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. în oraşe. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Rachinal Achi. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Scrierea maya avea caracter pictografic. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. Acestea erau grupate. se pare.De asemenea. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. exclusiv cultului. care depindea probabil de temple. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. într-un centru consacrat. poem dramatic. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. pe obiecte de jad. impresionează mai ales arhitectura. căci întovărăşea riturile religioase. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. continuă tradiţii mult mai vechi. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. de muzică şi de dans. alături. Din imensa producţie de manuscrise maya. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care.

unde cele mai importante centre urbane. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. calmecac. şi face apel mai frecvent la simboluri. iar limba nahuatl. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). bogat decorate. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. probabil locuinţe ale preoţilor. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. din perioada clasivă. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. câteva au supravieţuit. iar pe de altă parte. De aceea. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. Labna. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Mayapan. Palatele. a putut fi la rândul ei reconstituită. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . vorbită pe o arie largă. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. dar exista şi o scară principală. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. Templele erau dreptunghiulare. cu decor policrom.oarecare depărtare de spaţiul sacru. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. În perioada de care ne ocupăm. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. dar. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Uxmal. conduse şi organizate de preoţi. reprezentând divinităţi. accesul la templu se făcea pe scări laterale. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. construite în vârful unei piramide tronconice . erau ridicate pe platforme mai joase. reprezentată de vase elegante. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. confecţionarea podoabelor din pene. pe faţadă.

Existau şi temple circulare. Mexico.Tenochtitlan se învăţau religia. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. şI adesea de dans. apreciate poemele epice. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. prinsă în nesfârşite războaie. 86 . Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. sau cea toltecă. precum Tlatecatzin. noţiuni de istorie şi de drept. cel puţin în capitală. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. astronomia. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. nu doar pe console. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. Erau. etc. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. regele Nezaualcoyotl. precum mayaşii. La azteci. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. Piramidele erau tot în trepte. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. slăvit astfel ca zeu al vântului. anterioară. Specific aztecă este piramida teocalli. istorice. de asemenea. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. dramele cu subiect mitologic. Arhitectura aztecă. era dominată de aspectul religios. Tochihitzin. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). cel puţin cu instrumente de percuţie. cu scări abrupte pe faţadă. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. precum cea mayaşă. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. caracterul războinic al societăţii.

dar aceste fresce nu s-au păstrat. deşi nu era cunoscută roata olarului. obsidian. cu ajutorul unor panglici cu noduri. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. 87 . maceualtin. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. cu ideea de canon bizantin).Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. granate. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. quippu. jadeitul. pitici. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. fiind subrodonată arhitecturii. pictografică. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. sidef. În absenţa scrierii. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). după cum am mai spus. În realizarea imaginilor divinityăţilor. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. ceramica. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. în prinicipiu. folosit pentru a comunica date contabile. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. jadul. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. precum purtătorii culturii Mochica. cristalul de rocă. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. asemenea lui Quetzalcoatl. sau oameni din popor. chiar scrierea aztecă. şi erau neîntrecuţi orfevri. animale diverse. adesea încrustate cu turcoaze. atinsese un deosebit nivel artistic. De asemenea. De altfel. avea un evident rol ornamental.

cronicari spanioli. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. şi de dans. mai degrabă epopei decât cronici. Istoriografia. în pofida lipsei consemnării în scris. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. Forma orală a povestirilor istorice. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. fără mortar.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. poezia era indisociabilă de muzică. calendar şi astronomie. şi sunt decorate cu motive geometrice. zoomorfe şi vegetale. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. şi sobrietate. Literatura incaşă. unii chiar de origine incaşă. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. în relief sau prin pictură policromă. au forme şi dimensiuni variate. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. De altfel. Ca şi în celelalte arii culturale americane. După conquistă. cosmogonic sau de dragoste. quechua. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. se bucurau de mari privilegii. iar construcţiile aveau un singur nivel.Educaţia tinerilor. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . unde se învăţa limba oficială a imperiului. în forma în care ajunseseră până la ei. legislaţie. unde păstrătorii tradiţiilor colective. Vasele incaşe. cuprindea poezii. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. cu uşi în formă trapezoidală. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. prin folosirea pietrei cioplite. Ţesăturile incaşe. au fost şi talentaţi poeţi. întărită de predominarea liniilor orizontale. Suverani incaşi. este una de masivitate. şi în general erau lipsite de uşi. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. precum Pachacuti Inca. ale căror faţade sunt în general severe. precum Garcilaso de la Vega el Inca. atât cât a fost consemnată după Conquistă. aşa numiţii amawta. cu caracter epic. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. precum ceramica sau ţesutul. antropomorfe. au consemnat unele din aceste cronici. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii.

aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. ardei. cu caracter religios şi divinatoriu. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). a câte 20 de zile fiecare. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. care erau însă considerate nefaste. precum cea mayaşă. de scoarţele vechi româneşti. manioc. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. purgative. sau pe absenţa scrierii. cartof. etc. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. căci indigenii. matematică şi cronologie. diuretice. trimis să se documenteze în Lumea nouă. etc. În domeniul medicinei. cacao. calculat cu o exactitate uimitoare. aminteşte uneori. Francisco Hernandez. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. Anul solar era împărţit în 18 luni. deşi războiul era unul foarte primitiv. un calendar solar. fasole. ale unui mare număr de plante. ananas. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). acesta a marcat şi calendarul. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase.. în paralel. în mod frapant. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. foarte stilizat. « civil ». prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. roşie. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. Se adăugau cele cinci zile rămase. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . şi un calendar lunar. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Decorur geometric. febrifuge. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. în care existau.respectivă în întreaga lume. Acesta e cazul botanicii. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. ca la incaşi.

cu numere de gradul miliardelor. 3. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. Cu toate aceste realizări remarcabile. cu relativă uşurinţă. Fiecare nod. de asemenea. cu nenumărate sacrificii umane. Începuturile expansiunii europene 3. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. în cel mai fericit caz din bronz. în măsură foarte mare. în calculul timpului. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. destinate restabilirii echilibrului cosmic. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. cu boabe de porumb. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Marile descoperiri geografice. ceea ce le permitea să opereze. adică 104 ani tereştri.importanţă planetei Venus.1. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Matematicile erau foarte dezvoltate. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. incaşii foloseau sistemul zecimal. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. al cărui ciclu îl foloseau. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. în funcţie de poziţia pe panglică. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . De aceea. căci nu cunoşteau roata. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. corespund a 65 ani venusieni.

La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. apoi. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. În ceea ce priveşte navele. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. hărţile. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. vizând navele. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. şi de mirodenii la un preţ mai mic. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. Portugalia şi Spania.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. pentru o economie în continuă expansiune. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. instrumentele de navigaţie. marile 91 . începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul.

Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. astrolabul (pentru calculul longitudinii). Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. permiţând calcularea poziţiei navei). amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. 3.2. precum cel chinez sau islamic. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Era nevoie. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). etc. esenţiale au fost busola. caravela avea un sistem complex de vele. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. De asemenea. hărţile maritime. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. în declanşarea marilor expediţii. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. dintr-o parte. Pentru orientarea navigatorilor. pătrate pentru folosirea vântului din spate. dintre care Marco Polo. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. de asemenea. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. De asemenea. şi manevrabilă.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. În secolul al XV-lea. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. evitând imobilizarea în larg. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. Descoperirile portugheze 92 . pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara.

pe rând. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. cu un pilot arab. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. o singură 93 . cu o mare lungime a ţărmurilor. În 1486. până la Insulele Capului Verde. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. doi ani după plecare. la Calicut. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. Portugalia este o ţară relativ săracă. organizând metodic cercetările. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. În etapa următoare. în stăpânire portugheză. în care iniţiativa aparţine. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. ajunge pe coasta vestică a Indiei. Prima etapă. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Sub patronajul său. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). în zona Etiopiei. Din expediţie se întoarce. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Vasco da Gama. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. De la Malindi. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. şi fără potenţial demografic deosebit. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). şi în 1497. În declanşarea expediţiilor.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. insulele Madeira şi Azore. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. iniţiativa este preluată de particulari. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. Pe de altă parte. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. puterii politice sau particularilor. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. de la Ceuta.

şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. 1502. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. În august acelaşi an. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Goa. Urmează alte trei călătorii. În 1500. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. în 1493. 1498. dornic să descopere un nou drum spre Indii. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. interzicând accesul altor nave. 3. viitoarea Brazilie. Insulele Sonde şi Moluce. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. Ceylon. De asemenea. Malacca. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. În orient. la gurile fluviului Orinocco. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. cu vestea că au ajuns în Indii. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. în drum spre Indii. Jamaica. explorează litoralul Americii de Sud. din Malaezia.corabie. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc.3. de aceea. afirmând că e vorba de un alt pământ. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. Când în 94 . în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. prin căderea Granadei în 1492. şi nu despre Indii. Cristofor Columb pleca spre vest.

fără însă a reuşi. prin tratatul de la Saragoza. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. pe care ruşesc să o cucerească treptat.4. de aceea. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. Ruşii realizează expediţii de uscat. care completa partajarea domeniilor coloniale. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. Englezii (prin John Cabott). Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. pe care o numesc Noua Olandă. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. în 1529 se trasează o nouă linie. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). 3. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. dar reuşind explorarea zonelor din nord.5. spre Siberia. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. de partea cealaltă a pământului. olandezii descoperă Australia. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. Noua Zeelandă. 95 . după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Astfel. 3. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Tazmania. În urma progresului descoperirilor. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. francezii (prin Jacqus Cartier).

precum gripa şi variola. (minele de argint de la Potosi. viţa de vie. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . precum oraşele italiene. acesta din urmă introdus în colonii. fasolea. curcanul. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. America pe de o parte. europenii au preluat din America sifilisul. şi Europa cu Asia pe de alta .6. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . se estimează că datorită şocului microbian au murit. aduc de acolo cartoful. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . animale precum calul. în primele secole ale conquistei. precum grâul. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. . care uneau Europa. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . tutunul. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. precum Olanda şi Anglia. etc. vitele mari . implicând declinul unor foste puteri comerciale. -formarea imperiilor coloniale . porumbul. Africa. ardeii. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. roşiile. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. -noi curente comerciale. -se pun bazele unificării economice a lumii.3. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . şi conducând la ridicarea altora. 4.

există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. până în zilele noastre. Dincolo de aceste cifre globale. tifos şi sifilis. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare.1. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . apar epidemiile de gripă. Unele dintre acestea.2. 4. precum Bizanţul. după expresia lui Braudel. pătrat. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.4. lumea arabă. Acestea scad înspre est şi nord. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. loveşte mult mai rar.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. fără sa dispară. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. În schimb. ciuma. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. Estimările propun drept cifre cca. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). E adevărat că apar noi boli contagioase. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km.

În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor.Evoluţii economice şi sociale 4. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ.1. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. precum porci sau păsări. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. clericii. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. nobili. precum Constantinopolul. o lume proponderent rurală şi agrară. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. se întâlnesc în oraşe. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. 4. Există însă diferenţe regionale foarte mari. peste medie. precum porumbul. cum ar fi meşteşugarii rurali. culturile americane de mare randameant. etc.mai mare număr de oameni. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc.3. în unele zone. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. în această perioadă. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. dintre care unele. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. aici se cresc animale. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei.3. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. Londra. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. livezi. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. precum Italia de Nord. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. Creşteri mai mari ale populaţiei. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Astfel. Pe de altă parte. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.

Polonia. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Astfel. Ucraina. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Italia. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi.2. în urma crizei secolului al XIV-lea. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european.3. mai ales Polonia şi Ucraina. Ungaria. Pe această bază. Germania. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei.3.puţin. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole.3. ca şi cele de fier şi de cărbune. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. unde ajung din zonele limitrofe. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. 4. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. iar în Italia se practică de asemenea asanările. în vestul continentului. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. 4. prin îndiguiri şi desecări. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Moldova. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Astfel.

Investiţiile. din America de Sud. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. precum Augsburg. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. care realizează toate operaţiunile. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. De asemenea. sunt foarte mari. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. pieptănatul. torsul lânii) în mediul rural. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. aflate în exploatarea Spaniei. din postăvărit. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). precum pompele pentru scoaterea apei din mină. Nou apărute. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. adesea în mediul rural. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. de exemplu din Tirol la Baia Mare. legarea) făcute de persoane diferite. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători.inovaţii tehnice. Tesutul. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. în care cartea. Din aceste motive. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. unde forţa de muncă e mai ieftină. Anglia. Tările de Jos. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. şi dispersate. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. imprimarea. culesul paginii. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). prepararea cernelii. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Nuremberg. ca produs final. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. În secolul al 100 . de la un capăt la altul a procesului de producţie. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter.

mai frumos finisate şi mai ieftine. cu tradiţii medievale.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. De exemplu. probabil şi sub influenţa postăvarilor. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. şi moda poate acum evolua mai rapid. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. pe de o parte datorită conservatorismului. tocmai datorită conflictului cu Spania. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. desigur. aşa numita “nouă postăvărie”. 101 . Spre deosebire de postavurile realizate anterior. dar şi mai puţin durabile. politica statului e diferită. datorită şi preţului mai redus. În această perioadă. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. schimbări determinate. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. postăvăria italiană este în declin. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. şi drept consecinţă. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. statul favorizează exportul de postav. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. Pe de altă parte. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. client tradiţional. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. se dezvoltă în continuare. care erau groase şi foarte durabile. parte a imperiului său multietnic. În Anglia. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. satele sâont distruse. şi de alţi factori. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Astfel. Astfel. acum se realizează postavuri mai subţiri. se poate vinde mai mult. bazat pe creşterea oilor. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav.

ca în Italia. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. aplicată prima oară la Amsterdam. s-a dezvoltat în mod constant. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. eficientizării producţiei. Anglia. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Legată strâns de progresele umanismului. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. O dată cu folosirea orologiilor. Paris). chemând la slujba religioasă. renaşterii şi reformei. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. tocmai datorită importanăei preciziei. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. care revoluţionează şi concepţia despre timp. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. planificării. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc.Sectorul financiar-bancar 102 . iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. scădeau costurile. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. Germania. 4.4. ci şi unul economic. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. sortit unei dezvoltări de succes. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. domeniu nou. ci devine treptat un timp laic. De asemenea.3. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. Anglia.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Tarile de Jos). se facilitau reparaţiile la corăbii. Franţa (Lyon.

meşteşugarii). Ambrosiana de la Milano. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. caracterizată de relaţii de tip capitalist. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. nespecializate. De exemplu. O instituţie specific capitalistă este bursa. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. transferuri de capital. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. acordarea de credite. La Anvers. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. care pot fi de mai multe tipuri. 103 . Apar însă şi companiile comerciale. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. la sfârşitul secolului al XVI-lea. în activitate din 1581. la schimbări sociale şi poliltice. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. iar din 1531 trece la un sistem modern. La Amsterdam. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Companiile de familie. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Uneori. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. faţă de companiile de familie. pentru a proteja interesele companiei. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. De altfel. Casa din San Giorgio la Florenţa. şi mai puţin pe activităţi bancare. de deschidere şi cotaţii.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). la instaurarea societăţii moderne. În acest sens. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609).

Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei.1. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Polonia. satul şi senioria.4.4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări.4. în înţelegerea cu statul. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. care au variat în funcţie de zonă. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. până atunci majoritară. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Franţa. În Europa de la Est de Elba (Germania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia.4. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. altele celor politice şi militare. De aceea. Italia centrală şi de Nord. 104 . aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». mai ales cele în bani. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Anglia. Germania. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară.Aspecte sociale 4. În Franţa de Nord. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Ungaria. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Italia de Sud. 4. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional.2. adesea simbolice. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Ţările Române.

locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Structural. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. unde se pot bucura de favorurile regelui.4. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. În societate. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. Originea străveche. Pe câmpul de luptă. ci pe talentul politic. de darurile bogate care li se fac. 4. acum destul de secătuit. În Anglia. Transformarea idealului de nobil. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Vechile idealuri cavalereşti. suveranul tuturor. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. între elita urbană. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. ci în slujba regelui. În Franţa. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. uneori din ce în ce mai 105 . şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. mai ales prin cumpărarea acestora. fidelitatea. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. onoarea s-au păstrat. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. care ştie să se dueleze la nevoie. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. În secolele XVI-XVII. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. la care pot avea acces şi alte categorii. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează.3. aceasta este denumită “de robă”.

Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. care treptat. Pe de altă parte. marchizatul de Montferrat. În raporturile cu statul. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. prin impozite. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. limitată autonomia. republicile Sienna. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. se dovedeşte neguvernabilă. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. 5. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. oraşele îşi văd. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Spania. Anglia. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. de regulă. Florenţa. prin impunerea principiului de liberum veto. mai ales în centru şi nord. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. precum Franţa. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. şi funcţionari bine pregătiţi. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. Mantova. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. care le furnizează resurse financiare.numeroşi. Spre marginile Europei. Monarhii de tradiţie medievală. Veneţia. Astfel. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. 106 . eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. de regulă. în ţările scandinave sau în Rusia.

prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă.1. Worms. Sicilia. prinţi şi oraşe imperiale. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. 107 . Passau. arhiducele Burgundiei. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Besançon. după cel al papei. ducele de Saxa. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. în special Austria. etc). teritoriile din America. regatul Neapolului. adică esenţialul Ţărilor de Jos . Osnabrück. Salzburg. Münster. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Brunswick. regele Franţei. din 1516. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. contele palatin). ducatul Milanului. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. şi al Ioanei. fiica ducelui Carol Temerarul). Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. condus de Carol Quintul. şi Henric al VIII-lea. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. În faţa unor competitori precum Francisc I. care era electivă. între care Fugger. rege al Spaniei. margravul de Brandeburg. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. regele Angliei.5. Sardinia. Hessa. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Baden) sau ecleziastici (Speyer. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. zis cel Frumos. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. Wurtemberg. Moştenirea maternă îî aduce Spania. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Bamberg. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. de asemenea. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Hochstetter).

Strasbourg. Augsburg. şi contestarea luterană era la începuturile sale. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. eclezistice. Imperiul German rămâne un mozaic de state. prin pacea de la Augsburg. Carol este obligat. 1555. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. 108 . Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. predicate de Luther. Soţia sa. Köln. împreună cu fiul său. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. de asemenea. oraşele imperiale. când avea cam 100 000 de locuitori. Ulm. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei.Existau. în număr de peste 300. Filip al II-lea. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Lübeck. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. cu o serie de privilegii garantate.cavaleri). Gegenbach. idealul său creştin. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Isabela de Portugalia. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Nu există o capitală propriu-zisă. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. persoana suveranului constituia un element de unitate. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. etc). Bremen. De alfel. principate laice.

aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). în vremea domniei lui Rudolf. cedând Spania. Carol asistă la eşecul visului său. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. în prima parte a secolului al XVII-lea.cu diferite conflicte. între Rudolf şi fratele său Mathias. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. Ferdinand al II-lea(1619-1637). În acelaşi timp însă. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. încă din timpul vieţii. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. Imperiul se confruntă. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). Mathias (1612-1619) să restabilească. Pe de altă parte. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. unul dintre ei chiar fratricid. Rudolf al II-lea (1564-1612). trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. şi care au condus. de tip medieval. 109 . întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. despre stat. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. redus la o juxtapunere de principate independente. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. care au continuat. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. controlul asupra domeniilor patrimoniale. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. spre sfârşitul vieţii. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. şi reuşeşte să impună. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. recunoaşterea ca succesor a fiului său. din care Imperiul iese şubrezit. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii.

Pe de altă parte. din care face. Resursele financiare. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. într-o clasă de curteni. Astfel. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. În Franţa.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. de fapt. ca în evul mediu. de altfel. cum ar fi adunările de stări. De asemenea. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. mai întotdeauna insuficiente. care. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului.5. orientată spre o producţie destinată pieţei.2. În Anglia. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. care nu este însă nelimitată. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. în Franţa. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. Monarhul joacă rolul de arbitru. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. şi care se apropie de interesele burgheziei. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. nobilimea. unde beneficiază de privilegii. parte. prin care accesul femeilor la tron este interzis). şi transformată. dependenţi economic şi politic de rege. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. burghezia 110 . aflată totuşi sub autoritatea regelui. dar poate fi şi mai bine controlată. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. De asemenea. care succedă monarhiei stărilor.

deşi continuă să existe ca instituţie. de a fi judecător suprem. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. de robă. birocraţia profesionistă. iar religia de stat. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. În Franţa. este anglicanismul. care. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii.3. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. de a numi funcţionari în teritoriu. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase.Franţa În Franţa. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). Aici regele este capul suprem al bisericii. Papalitatea. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale".pune la dispoziţia regelui specialişti. de a bate monedă. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). ca instituţie supranaţională. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. în timpul lui Henric al VIII-lea. un anumit progres spre laicizare). Anglia. 5. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). armata regulată. se transformă într-o nouă nobilime. Spania centralizarea politică a reuşit. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. sau limitarea activităţii Statelor Generale. prin cumpărarea de titluri. 111 . Acestea din urmă. de a stabili şi percepe impozite. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. care fac din el înaintaşul direct al statului modern.

Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. secretarii de stat.1. cu excepţia unor delicte grave. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. de Bourbon. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. fiind alcătuit din mari nobili. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. care făcea din el seniorul suprem în regat.3. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. conetabilul (conducătorul armatei). aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. La început. 5. funcţiile încep să fie vândute de către rege. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. iar pentru a asigura noi intrări financiare. La rândul lor. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. numărul acestora este multiplicat. prin simplă atingere scofulele. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. care o exercită pe rând. la una de tip absolut. în vremea Frondei. Cu timpul însă.ele nu mai sunt convocate până în 1614. câte un trimestru sau semestru). oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. să-l lase moştenire sau să-l 112 .

gabella. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. iar regalitatea. dar şi din Franţa. Se adaugă o marină permanentă. Aix. regele Francisc I încheie cu papa 113 . care purta greul taxelor. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. În 1516. cu legea care avea să se numească Paulette. ceea ce duce la o bancrută parţială. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. Rennes). dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. dintre care cel mai important e cel din Paris. Grenoble. Colaboratorul său. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare.vândă. accentueză acest proces. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Dijon. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Rouen. superintendent general al regatului. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Bordeaux. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. riguros controlată pentru a evita jafurile. În 1604. La nevoie se făcea apel la mercenari. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. Curţile superioare sunt Parlamentele. Evoluţia armelor de foc. ducele de Sully. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea.

mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. dar apoi. Pe de altă parte. se arată tolerant. în prima parte a secolului. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. În vremea sa.3. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. Adesea. La început. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. calvinismul făcea progrese în regat. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii.Concordatul de la Bologna. era o protectoare a reformaţilor. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. puterea regală creşte. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. inclusiv din înalta nobilime. mai cu seamă că sora sa. în tradiţie umanistă. Margareta.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. iar adepţii săi. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. reacţia catolică la progresul calvinismului. În acest fel. dar şi cu unele state italiene. şi a celor interne. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. numiţi hughenoţi. 5. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . începeau să se recruteze din toate stările sociale. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. în cea de-a doua parte a acestuia. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia.2. De asemenea. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. adeziunea la Reformă sau la Ligă. s-au manifestat multiple violenţe. când apar scandaluri publice. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. În acea perioadă.

dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. particularisme regionale. sora lui Carol al IX-lea.pe politica internă. soldată cu arestări şi execuţii. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. care au însângerat ultima parte a secolului. regele murea. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. unele zone centrale de protestanţi). Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. fără rezultat clar. membri influenţi ai Cosiliului regal. regina Scoţiei. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. considerat şeful protestanţilor. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Dar în noaptea de 23 spre 24 august. cu garnizoane proprii. coasta sud-vestică. Henric. În 1570. Carol al IX-lea(1560-1574). O primă fază. Caterina de Medici. fiind rănit accidental într-un turnir. Urma la tron fiul său cel mare. şi este urmat de fratele său. şi războaie civile. în 1572. Luptele dintre 115 . Nordul. se întinde între 1562-1584. şi în cea catolică. în folosul familiei regale. pe atunci rege al Poloniei. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. cea mai mare parte a Provenţei. Războaiele religioase sunt. În 1574 Carol al IX-lea murea. Catolici intransigenţi. în acelaşi timp. bolnav. Regenţa este asigurată de mama acestuia. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. Margareta. Într-o încercare de conciliere. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Războiul reîncepe. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. era căsătorită cu Henric de Navarra. Tânărul rege. moare în decembrie 1560. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Francisc al II-lea (1559-1560). căsătorit cu Maria Stuart. cardinalul. şi în 1562 izbucnea un război. o parte din sud-est e controlată de catolici. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. pe atunci un copil de zece ani. dar în 1559. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători.

În 1589 Henric al III-lea este. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. sora regelui Henric. În 1593 abjură protestantismul. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. cardinalul de Lorena. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. printr-o politică de impozite moderată. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. şi cetăţi de siguranţă. şi aveau împreună o fiică. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). în cele din urmă. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. 1598). dar şi ca apărător al credinţei catolice. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. În acel moment. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. Henric al IV-lea. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. 116 . ca descendent direct din Sfântul Ludovic. Jacques Clement. infanta Clara-Isabela. Contestat în propria capitală. Războiul reîncepe. În numele acesteia. regele Navarrei. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. moştenitorul prezumtiv al tronului. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. Francois d’Anjou. în 1588. dar care a permis refacerea. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. reuşită cucerire a regatului. când fratele regelui. Henric al III-lea fuge din Paris. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. iar ducele de Guise.catolici şi protestanţi continuă. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele.

apărute încă din secolele XII-XIII. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. care reprezintă baza judiciară a regatului. Maria de Medicis. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez.4. absolutismul regal ajunge la maturitate. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. Structuri instituţionale Ïn Anglia. Prin astfel de instituţii. 117 .1. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Anglia 5. şi Camera comunelor.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. a doua soţie a lui Henric. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. care pune capăt Războiului celor două roze. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. şi extinse mereu. 5. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. care avea autoritate asupra înaltului cler. şi la tron urma fiul său minor. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. cardinalul Richelieu. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh.4. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. Ludovic al XIII-lea. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. sub regenţa mamei sale. fiind împărţit între Camera Lorzilor.

dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. şi diferite alte persoane. Fiul lui Henric al VII-lea.Armata este recrutată când este nevoie. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. La nivel local. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. Între 1509-1529. În comitate continuă să existe şerifii. anexată în 1535. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). Politica sa fiscală echilibrată. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. Henric al VIII-lea (1509-1547). în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. păstrătorul Sigiliilor. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. din care fac parte cancelarul. Regele este ajutat de un Consiliu privat. şi care au atribuţii judiciare şi administrative.2. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. dar care necesita sume mari de bani. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. când principalul său consilier a fost Wolsey. trezorierul. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. fiind alcătuită din profesionişti.4. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Astfel. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. reorganizarea armatei. ca reprezentanţi ai puterii centrale. în funcţie de dorinţa suveranului. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. regele a evitat să convoace Parlamentul. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. cu autoritate asupra mai multor comitate. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . 5. recuperarea domeniilor coroanei.

semn al maturizării atinse de puterea regală. ajungând la ruptura cu Roma. Elisabeta (1558-1603). iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Pe parcursul lungii sale domnii. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. de tip rus sau francez. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. a încurajat comerţul. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. deoarece succesorul său imediat. Spre deosebire de tatăl său. lăsând deschisă problema succesiunii. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. întrucât. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. fiica Annei Boleyn. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. în total. a urcat pe tron fiind minor. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă).o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Robert Cecil. În condiţiile în care ţara era în război. Maria Tudor (1553-1558). aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. Tânărul rege a dispărut destul de repede. John Dudley. a continuat războiul cu Spania. ultima posesiune engleză în Franţa. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. în sesiuni care au durat. Pe această bază. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Regina a întărit instituţii mai vechi. îşi înlăturase surorile. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. În vremea sa. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Căsătorită cu Filip al II-lea. iar la stingerea unor 119 . Eduard al VI-lea (1547-1553). Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. ci de o a treia cale. doar trei ani.

Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. 5.5. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Filip al IIlea. aduce reginei avantaje financiare şi militare. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Virginia). bastionul catolicismului. conflictul deschis era inevitabil. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. în 1604. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. Apelul la corsari. ca şi producţia internă.case nobiliare. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. fiul Mariei Stuart. Din punct de vedere religios. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. pe care trebuia s-o protejeze. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Scoţia 120 . rivala pe care o decapitase. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Pe plan extern. regele Spaniei. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Cum în acelaşi timp. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. era cel mai fervent apărător al catolicismului. După o domnie îndelungată şi glorioasă.

Bothwell. După moartea acesteia. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. unde devine soţia delfinului. După moartea regentei. Maria Stuart a fost judecată. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. soţul său. viitoarea Maria Stuart. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. în 1557. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. prezentată de John Konx. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. cu ajutorul amantului. viitorul Francisc al II-lea. cu scopul de a jefui. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. şeful spiritual al partidei reformate. Maria de Guise asigură regenţa. În Scoţia continua să domnească fiul ei. şi Madeleine. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). este crescută din fragedă copilărie în Franţa. aflată adesea în conflict cu Anglia. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. În absenţa acesteia. pentru a-şi consolida puterea în interior. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. fiica regelui Francisc I. Lordul Darnley. Sprijinitoare a catolicismului. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. mama ei. la ruda sa Elisabeta. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. şi se refugiază în Anglia. soldate cu conflicte militare. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. 121 . Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. Iacob. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. iar fiica lor. Iacob al VI-lea. condamnată şi executată în 1587.

Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. în nord şi în est. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Când. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. în loturi. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. englezilor de confesiune anglicană. Acestea. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. a fost decapitat. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. numit de regele Angliei. În 1649. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. acordând ajutor răsculaţilor. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. 122 .Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. în 1565. reuşind să devină foarte repede nepopular. în special în rândul coloniştilor. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. 5. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat.6.

favoritul reginei. O’Neill.1. Exista un Consiliu al Castiliei. învingătorul rebelilor. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. în continuare. cu competenţe legislative. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. definitivând organizarea în comitate. separate de nivelul economic. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. Englezii conduşi de contele de Essex. vămi la graniţa dintre ele. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . administrative. dar forţele engleze. de religiile diferite.sau Consiliu de stat. fiscale. renunţă la luptă. reuşesc să-i înfrângă. Cele două regate îşi păstrează individualitatea.7. principalul conducător al răsculaţilor. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. moştenitoarea tronului Castiliei. În 1603. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. moştenitorul tronului Aragonului. şi având chiar. izgonindu-i pe iezuiţi. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. conservându-şi instituţii specifice. mult mai ridicat în cazul englezilor. Aceştia încep să domnească din 1479.7. aşa numiţii letrados. şi Isabela.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. economice. 5. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. când irlandezii. 5. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. adunări de stări (Cortesuri) separate. conduse acum de Mountjoy. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.

să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. folosită şi în scopuri politice. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. şi până la urmă sunt expulzaţi. funcţionau consilii specializate. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. Alcantara. Consiliul Inchiziţiei. Santiago. Calatrava. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). în 1492. finanţele regale au fost reorganizate. urmând unui război civil îndelungat. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. Consiliul Portugaliei. aşa numiţii conversos. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. Consiliul Italiei. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. reprezentant al regalităţii. De asemenea. cu puteri administrative şi judiciare. În oraşe există consilii municipale. 124 . Până la urmă. precum Consiliul de finanţe. dar şi a populaţiei. prin capitularea Granadei. De asemenea. care colabora activ cu Inchiziţia. controlate de corregidor. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. din partea autorităţilor. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. Cei convertiţi la creştinism. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. Consiliul Indiilor.Aragonului. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. stabilindu-se în Italia. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. denunţându-i pe « falşii creştini ». iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. oferind regilor resurse materiale importante.

ci şi adversarii politici ai regalităţii. Aici este sediul curţii. interzicerea limbii arabe. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. în special cu Inchiziţia. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Astfel. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. un palat ca o mănăstire. Regatul celor două Sicilii). pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Filipinele. mult în urma altor puteri europene. Carol (1516-1556). Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. teritoriile de peste ocean. Franche-Comté. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Tările de Jos. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. în forma de grătar. care a fost în cele din urmă înfrântă. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. al armatei şi al bisericii. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. După aceea.7. cu ajutorul funcţionarilor regali. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Fiul lui Carol. Filip al II-lea (1556-1598). în numele purităţii credinţei şi a sângelui. în inima Spaniei.5. pe lângă Spania. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. 125 . precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. aşezându-se în Nordul Africii. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. la Madrid. În vremea lui Filip al II-lea. din 1561.2. stăpânea un vast imperiu care cuprinde.

5. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. şi se transformase şi ea. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată.La moartea lui Filip al II-lea. de favoriţi. de războaie şi lupte dinastice. ca şi în Castilia. căreia i-a recunoscut independenţa. în pofida veniturilor aduse de colonii. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Spania intrase într-un declin pronunţat. Regii care au urmat. prin pacea din Pirinei. şi cu alte state europene. de fapt. Portugalia Portugalia. o serie de teritorii. în 1668. Franţa. ca şi vecina ei Portugalia. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda.8.1. careia i-a cedat. devenită regat din secolul al XII-lea. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . în pofida menţinerii imperiului colonial. într-o putere de rang secund. 5. În cele din urmă. precum Francisco de Lerma în timpul primului. 1659. Prin confiscări de averi. pierderea influenţei de către Cortesuri. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. sau Gaspar de Guzman.8. Diminuarea puterii marilor nobili. reducerea privilegiilor oraşelor. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Au continuat conflictele cu Franţa. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). şi în urma tratativelor din Westfalia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. resursele materiale ale regalităţii cresc. în timpul lor puterea fiind exercitată.

văr şi cumnat al monarhului. ceea ce pentru Portugalia.rar. din cea mai puternică familie feudală portugheză. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. a unei mari părţi a imperiului său colonial. să se ralieze regelui Spaniei. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. La 1640. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. avea să ducă la pierderea. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. 127 . care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. până la urmă. datorită atacurilor olandezilor. duce de Viseu. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Între diferiţii pretendenţi. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. în speranţa unei posibile unificări. a Peninsulei Iberice. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. nobilimea alege. Al doilea senior din regat. sub sceptru portughez. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. a fost înjunghiat chiar de rege. în contextul războiului cu Ţările de Jos. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. contribuie la progresul centralizării. implicat şi el într-o conspiraţie. când uniunea dinastică se desfăcea. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. Ca şi în Spania. În urma unei conspiraţii nobiliare. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Diogo. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). care domneşte între 1481-1485. Regele Ioan al II-lea (Joao II).

9. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Italia În secolele XVI-XVII. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. În această perioadă. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Veneţia şi Genova. şi marile puteri comerciale italiene.5. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. integrând comitatul Vaud. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. care au reuşit să instituie impozite permanente. pe văile Padului şi a Ronului. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. să modernizeze administraţia şi justiţia. Nisa. Piemontul şi Savoia propriuzisă. Administraţia şi armata sunt 128 . au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. să-şi organizeze o ramată profesionistă. În plan politic. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. prin circumnavigarea Africii. De asemenea. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. erau puternic afectate. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. Milanul devenise ducat în 1395. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Bine populat. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637).

bazată pe industrii de lux. pe coasta Adriaticii. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. de tradiţie mai veche. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). politica externă. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Consiliul Secret şi Congregaţia statului. având puteri foarte largi. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. războiul. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Aceasta. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Deşi bine populat. Datorită acestor pierderi teritoriale. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. beneficiind de o economie destul de modernă. În perioada următoare. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. şi având în alcătuirea sa. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. care îl asista pe Doge. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. şi care avea atribuţii privind economia. olandezi în Levantul otoman. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. englezi. de 6 membri. Exista şi un Senat. unde se extinsese pe terra ferma. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Dogele. Teoretic republică. pe cursul inferior al Padului. Din nefericire. numărând apropae un million de locuitor. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei.puternice. responsabil cu problemele fiscale. care număra 150-200 membri. reprezentant al regelui Spaniei. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Milanul era condus de un guvernator. în insulele Mediteranei orientale.

ales pe viaţă. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. mai multe mişcări separatiste. a izbândit cea cu caracter popular. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Exista şi un tribunal suprem. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. Ca şi la Veneţia. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . După moartea lui Lorenzo de Medici. datorită ocupării acestora de către turci. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. şi de diferite ale consilii. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. format din 40 de membri. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. dar puterea era deţinută. în cele din urmă înfrânte. Piero. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Quarantia. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. Genova continua să stăpânească insula Corsica. de 400 de membri. de către familia de Medici. care a restabilit instituţiile republicane. practic. cu sprijin francez. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. de 100 de membri. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. în 1492. din punct de vedere formal. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Exista şi aici un doge. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. între partizanii şi adversarii Medicilor. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Genova rămânea o republică aristocratică. din 1435.

iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. Organul colectiv de conducere era Signoria. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. cum se numea acum. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. etc. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. Cosimo a dus o politică de centralizare. familia Medici era din nou izgonită de florentini. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. s-a extins. iar acesta. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). În cele din urmă. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. În 1527. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. prin acţiunile fiului său. arderea operelor de artă considerate imorale.Savonarola. unele au fost restituite 131 . la petreceri. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. şi. dar care erau golite de conţinut. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. şi de întărire a puterii ducale. înglobând republica Siennei. de 48 de membri. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. cu ajutorul Imperiului German. numit de imperiali duce ereditar. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. în tradiţie milenaristă. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. stăpânirea ducatului Toscanei. duce. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. după lupte cu sorţi schimbători. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. anunţau. Statul papal Sub conducerea papei. în primăvaralui 1498.

precum Colonna sau Orsini. iar în timpul războaielor italiene. 132 . papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. care doresc să-şi afirme independenţa. reprezentând interesele bisericii. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. În acest context. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. dar altele au fost alipite statului papal. De aceea. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. cruciada împotriva turcilor. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. precum Rimini sau Urbino. Această regiune juca rolul de grânar. nobiliar şi domenial. Respublica christiana.vechilor seniori. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. fără efecte prea mari însă. 1500. 1456. Pe de altă parte. în teritoriile statului său. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. 1460. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. În Regatul Neapolelui. conducerea era asigurată de un vice-rege. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. Suveran temporal asupra unui stat puternic. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. pe coastă. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). în 1453. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. ca Bologna. reprezentant al regelui Spaniei. Papii predică deci. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri.

Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Astfel. Parma. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. de aşa numitele “războaie italiene”. Lucca. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Zurich. Piacenza. Schaffhouse şi Appenzell. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. În 1499. după modelul spaniol. prin tratatul de la Bassel. 5. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. în 1476. Pe de altă parte. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Berna) şi a senioriei Glaris. La începutul secolului al XVI-lea. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Carol Temerarul. intrau în confederaţia şi Bassel.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Confederaţia originară. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. şi cu ducele Burgundiei. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Din punctul de vedere al organizării. Mantova. precum Ferrar. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. de la sfârşitul secolului al XV-lea. a cantoanelor montane. în secolul al XIV-lea. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. dar există şi elemente comune. care controla trecerea Alpilor. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat.10. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg.

cu acelaşi nume) în 1520. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. pe care conta în lupta cu hanseaticii. El poate trece la o recucerire a Suediei. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. a reginei Margareta a Danemarcei. juridice. Danemarca. instituţiile şi legile specifice. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. de origine germană. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Isabela. De asemenea. care se implica în problemele Germaniei. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. adminisrative. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. la Kalmar. care evoluau în direcţia absolutismului. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. 5. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Şi în Danemarca. Pe de altă parte.instituţionale. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . În prima parte a secolului al XVI-lea. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul.11. Dar în timp. şi prin tradiţia apărării independenţei. În 1397.

de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. ducele 135 . pe o armată puternică. aflată în componenţa Suediei. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. în teorie. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Ca şi în Anglia. Dar acesta. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. regele e nevoit să fugă. Clerul trece la Reformă.revoltă. Serviciul militar este obligatoriu. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Suedia devenise o monarhie absolută. chiar dacă. Frederik de Holstein. 5. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Ioan.11. şi pe un sentiment naţional în formare. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. fie cu caracter politic. fie religios. profund influenţat de confesiunea reformată. şi unchiul său.1. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. vizând controlul Mării Baltice. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. în 1524. animată de un sentiment patriotic puternic. La moartea lui Gustav Vasa. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. regele este şeful unei biserici separate de Roma.

şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Suedia. luteranismul face progrese. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. refugiat în Ţările de Jos. şi ocupă Ingria şi Carelia. căsătorit cu Caterina Iagellon. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. Fiul său Sigismund. fiul acestuia. Carol devenea rege în 1600. se impune cu forţa armelor. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Cu sprijinul aristocraţiei. 136 . în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. 5. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. Cristian al III-lea. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Gustav al II-lea Adolf (16111632). clerul este plasat sub tutela regelui. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. pentru Ingria şi Carelia. Cristian al III-lea iese. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). La capătul mai multor conflicte. În plan intern. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Apoi are loc conflictul cu Rusia. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. învingător. ceea ce conduce la conflicte interne. sora regelui Poloniei Sigismund August. fratele lui Ioan al III-lea. în cele din urmă.11. Din 1527. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. care se înstăpânise în Estonia din 1595. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. care dădea acces la Marea Nordului. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. În vremea lui. Ioan al III-lea. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. pe tron urcă unchiul său.Finlandei. În vremea sa. prin Cartea Roşie. deja rege al Poloniei. revoltaţi împotriva seniorilor lor. sprijinit de oăşenii din Lubeck. La moartea lui Frederic I. În 1576 impune o nouă liturghie.2. Frederic I (15231533).

lipsită de o nobilime puternică. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). prin tratatul de la Stettin. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. 137 . Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. 5.12. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. În Danemarca. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale.În scop politic. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. în favoarea coroanei şi a nobililor. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. În pofida dezastrelor militare. marea aristocraţie. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. Norvegia. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. în 1536. cu rezultate dezastruoase. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Insulele Gotland şi Ösel. alcătuită din circa 150 de familii. iar apoi participarea. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. când sunt obţinute. Pe de altă parte. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. summum episcopus. În aceste condiţii. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). fiind percepută ca un instrument danez. În Norvegia reforma se bucură de succes. către sfârşitul secolului al XVI-lea.

la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. la nivelul epocii. sora naturală a lui Filip. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. reprezentative. cu interese divergente. la Gand). în anumite momente. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Zuichem şi Berlaymont. De asemenea. ci rămăseseră catolici. de la luarea deciziilor. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor.care. dar care s-au manifestat. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . în care fuseseră implicaţi până atunci. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). prin rolul acestor personaje. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Filip al II-lea. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. încă de la începutul domniei lui Filip. şi. de asemenea. şi era destul de străină realităţilor din zonă. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. născut şi educat în această regiune (1500. Nobilii se vedeau excluşi. Opoziţia începe în rândul nobililor. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. de o manieră concertată împotriva Spaniei.

se manifestă prin petiţii. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). care nu doreau destabilizarea totală a ţării. Dar predicatorii calvini. în cerşetori) sunt numiţi gueux. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. În decursul evenimentelor ce vor urma. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. Pe de altă parte. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. în tradiţia vechilor sale libertăţi. în special în varianta calvinistă. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. de altfel. 139 . datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. în primăvara lui 1566. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. şi aşa numiţii gueux d’état.Reformei. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. în decursul unei întrevederi. nobilimea.

şi cea populară. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. fără a obţine însă rezultatele scontate.Campania în vederea înţelegerii religioase. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. în vreun fel. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. Opoziţia. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. prost văzută de intransigenţi. cea nobiliară. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. la gurile Meusei. La 1566 existau două mişcări diferite. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. Moartea celor doi. şi să obţină reprimarea pe plan local. care. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. cu caracter în primul rând politic. o trădare faţă de coroana spaniolă. afectând comerţul şi meşteşugurile. „Calicii mării”. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. executaţi în 1568. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. cu 10 000 de soldaţi de elită. ia acum forma cetelor de răsculaţi. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. 140 . iconoclastă. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă.

dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. dar înaintarea lor este dificilă. Unii şefi calvini. rămase încă loiale Spaniei. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. calvini radicali organizau o republică teocratică. Requesens murea în 1576. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. libertate religioasă (în esenţă. frate natural al lui Filip al II-lea. fiul Margaretei de Parma. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. la cererea sa. La Gand. fără a putea însă promite. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). în noiembrie 1576. pe lângă mijloacele militare. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. după modelul celei de la Geneva. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. convocarea Statelor Generale. cu Luis de Requesens. care încearcă. şi până la numirea altui guvernator. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi.În contextul creat. anularea măsurilor luate de Alba. 7000 de localnici. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. şi calea tratativelor. În 1578. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. aşa cum cereau răsculaţii. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. între altele. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. să se alieze cu provinciile nodice. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. garantarea libertăţii religioase. În oraşele sudice precum Gand sau 141 .

partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. al cărui exponent fusese Erasmus. la 23 ianuarie 1579. Pacea de la Arras. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. peste câteva zile. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. cu patriotismul anti-spaniol. Utrecht. Gand.Bruxelles. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Wilhelm de Orania. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. calvinismul a fost declarat religie oficială. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. retragerea trupelor spaniole. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. În nord. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Zeelanda. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Războiul dintre provinciile nordice. rolul Statelor Generale. din mai 1579. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Bruges. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Mauriciu de Orania. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. În aceste condiţii. prevedea recunoaşterea autonomiei. După moartea sa. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Drenthe. dar nu accepta decât cultul catolic. conducerea a fost preluată de fiul său. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Cu toate acestea. provinciile nordice Olanda. În 1581. de către mase. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. stadhouder general. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. care avea să capete consistenţă republicană. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Conducătorul de fapt a fost.

în pofida rezistenţei lor comune. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. în cele din urmă. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. arhiducele Albert. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. diferenţa nu era nici etnică. După Războiul de 30 de ani. în continuare. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. la o stabilizare a situaţiei. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. În 1598. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli.progresul spaniolilor spre nord. Ţările de Jos. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. în cele din urmă. Începută de o manieră conservatoare. Pe de altă parte. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. zonele sudice numărau. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. E adevărat însă că. consecinţe revoluţionare. de natură culturală. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Nefiind religioasă.

ţinuturile baltice etc. 5. respectiv administraţie. Polonia. urma să fie ales de nobili. justiţie. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. Polonia În secolul al XVI lea. acesta. Ştefan Bathory (1575- 144 . finanţe şi armată. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. concomitent cu întărirea regimului feudal. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Chiar şi Prusia. încheierea păcii. cărora. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). întrunindu-se regulat şi periodic. era una dintre marile puteri. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Se crea un singur organ central comun – seimul general. cea mai mare parte a Ucrainei. Pe lângă elegibilitatea regelui. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. inclusiv Kievul. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. mobilizarea armatei. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. devenit ulterior rege al Franţei. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. O adunare specială. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). Împrejurările interne. Monarhia ereditară era desfiinţată.13. cât şi puterea regală. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. alături de Imperiul Otoman. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. în partea central-răsăriteană a Europei. Iar în plan religios. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării.Olanda şi Belgia.

Imperiul Otoman. Rusia 145 . denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. 5. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. provocând o situaţie deosebit de grea. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care.1586). Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. conducători ai marilor familii nobiliare. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. Austria. susţinând activ pe habsburgi. Prusia. deosebit de bogate. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. ca de altfel şi a Turciei. atât din partea turcilor. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. de la începutul secolului XVII. în apropiere de raiaua Hotinului. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. turcii şi tătarii musulmani. Suedia.14. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii.

confiscarea averilor etc. În contextul de atunci. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. călugăriri cu forţa. cu reprezentanţi ai clerului..Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. iar Moscova devine « a treia Romă ». Pentru asigurarea veniturilor acesteia. După cucerirea Bizanţului de către otomani. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. Incontestabil. astfel a reorganizat justiţia. fiul său. Efectiv. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. negustorilor şi meşteşugarilor. cortesurile în Spania etc. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. Vasile III continuă opera acestuia. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. opricina. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. Riazan. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. deportări. în Siberia. În anii următori el a promovat numeroase reforme. deci împărat). boierimii. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. profesioniste. cea a streliţilor. precum stările generale în Franţa. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. respectiv din anul 1547. Dver. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat.

unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. căruia i-a adăugat în 1556. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. de regulă. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Suedia şi Danemarca. timp de peste 20 de ani. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. teritorii periferice sărace. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. S-a desfăşurat un război popular. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. patriarhul Filaret. Rusia a 147 . În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. pe mai multe direcţii. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. În aceste condiţii. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi.ţării. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. care a domnit până în 1645. Oricum. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. condus de Minim şi Pojarski. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. reprezentând. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Polonia. secondată de Suedia împotriva Rusiei. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. Iniţial s-au obţinut unele victorii. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. În fapt.

Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). multinaţional al acestui stat. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. în Ucraina. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. într-o stare de anarhie. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. reprezentat alături de cel al bisericii. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. împreună cu fratele său vitreg. cu rol consultativ. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. Petru I (1682-1696). precum zemski sobor. de exemplu). XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. Sporadic. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. urmat de Ivan al V lea. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. de duma formată din curteni şi boieri. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Existau relaţii feudale. predominând sistemul domeniilor boierimii. A urmat un război ruso-polonez. În guvernare ţarul era asistat. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. sub conducerea hatmanului cazacilor. Încă de la început. La 8 ianuarie 1654. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. Alexei Mihailovici (16451676). prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. Bogdan Hmelniţki. În statul rus economia era preponderent rurală. Se apreciază că în a doua jumătate a sec.

de Luxemburg. regatul Croaţiei etc. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. acolo. respectiv dinastia Angelină. 5. cu o dublă origine. germană. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Treptat.1. atât din continentul European.15. Începând cu secolul al XI lea. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc.15. fiul românului Ioan Corvin. de Habsburg. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. voievodatul Transilvaniei. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. ocolind lanţul carpatic. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. cu forţa. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. drept Ştefan I. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. dincolo de Nistru. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Europa Centrală 5. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin.chiar în rândurile clerului. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. jucând un rol important datorită şi 149 . cât şi din cel asiatic. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. napolitană. Iagelo (poloneză).

de exemplu. Pentru puţină vreme. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. după înstăpânirea treptată în Balcani. respectiv celebra victorie românească de la Posada. respectiv cu Imperiul romano-german. maghiarii au avut un rol important. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. în primul rând a ţărănimii aservite. respectiv în lumea catolică a vremii. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Regele decedat neavând urmaşi. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. înăsprind şi fiscalitatea. În veacurile XIV şi XV. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. Între altele. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. Astfel. începând cu anul 1330. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Acesta a reuşit. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. A reformat justiţia. de la ţărmurile Mării Adriatice. cu Polonia. să controleze în mod centralizat teritoriul statului.întinderii sale consistente. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. din Dalmaţia. cel puţin pentru o vreme. fiscal. în mai multe rânduri. alături de Ţările Române. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. militar etc. următorii doi monarhi. politic. Cehia etc. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. dar şi armata şi birocraţia. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 .

punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. cât şi al înzestrării tehnice. lângă Dunăre. acolo s-a strâns o armată de tip popular. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. Între altele. încorporat în regatul maghiar. după care o serie de conducători. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. în anul 1514. Urcat pe tron în 1520. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. până la ţărani de diverse neamuri. se întărea Unio trium nationum. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. înalţi prelaţi. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. În tabăra de la Racoş. În acest context. În anul 1521 Belgradul. net superioare. ca de exemplu anularea şerbiei. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. atât din punct de vedere numeric. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. în 1517. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. secuilor şi saşilor. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. nobili. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. la îndemnul papei. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. Cinci ani mai târziu. s-a strâns o masă importantă de oameni. Astfel. Trei ani mai târziu. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. În acest context.

situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. cât şi de Ioan Zapolia. aflat sub suzeranitate otomană. având drept scop ocuparea Vienei. în centrul Europei.. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. Mureş. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. Tisa şi Dunăre. ai Croaţiei. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. principi ai Transilvaniei etc. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. fost voievod al Transilvaniei. cel mai adesea victorioasă.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. ca de altfel regi ai Boemiei. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. atunci. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. Tot atunci. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. Practic. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. unde au suferit însă un eşec. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). respectiv în Ungaria. În acest context. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. ce a rămas apoi 152 . Profitând de luptele interne. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. În anii imediat următori. cu centru la Zagreb. nu o dată foarte strânse.

Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz.15. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. părţi ale viitoarei Slovenii etc.2. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Tirol. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. până la finele primei confragraţii mondiale. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. respectiv ţările române din imediata apropiere. Între altele. asupra populaţiei maghiare. Carintia. Rudolf de Habsburg. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. multi-naţional. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Salzburg. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. exercitată în diverse modalităţi. în fapt Ungaria propriu-zisă. în 1686. 5. dată considerată în general ca debut al statului austriac). ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. economic etc. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Aşadar. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. dintr-un stat pluri-etnic. precum Stiria. La început.

Astfel. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Bramant. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. În aceeaşi perioadă. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. FrancheComte. Totodată. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. devenit împărat între anii 1493-1519. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Luxemburg. Astfel. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Slovacia. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. în timp ce fratele său mai tânăr. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. cât şi calvinismul. Habsburgii. care a trăit la Praga. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. Ţările de Jos. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Artois. respectiv Carol Quintul. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. atât lutheranismul. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Ferdinand. în toamna anului 1918. Francisc I. la Marea Adriatică. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Astfel. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. precum Flandra. otomanii. posesiunile Habsburgilor. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Maximilian. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. Deosebită 154 . în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. după 1519. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. în cadrul căruia. în timpul împăratului Rudolf al II lea.

cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Sicilia. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială.16. aparat administrativ de tip guvernamental. juridică. fiscală etc. Sardinia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Milano. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. să supună definitiv Boemia. Habsburgii stăpâneau. ele întinzându-se. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Habsburgii au reuşit atunci. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. Regatul Neapolelui. după 1700. italieni. Slovacia. Transilvania. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. sârbi. De fapt. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. flamanzi etc. dispersat. o bună parte a Ungariei. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. cehi. Cehia. Era un stat multinaţional.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). de la Rin spre Câmpia rusă. Ţările de Jos (Belgia). Croaţia. în forme variate. împotriva Imperiului Otoman. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. maghiari.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. români. Şi în acest stat. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. organizare constituţională. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. adunări reprezentative etc. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. francezi. Aceste teritorii însumau peste 600. de exemplu. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. Astfel. Statul nu avea o unitate politică. 5.

În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. respectiv a modelului italian. croaţi. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. în principal în Dalmaţia. o parte a Croaţiei etc. Slovenia. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. Aşa cum s-a mai arătat. români balcanici. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). Strânsa legătură 156 . continuându-se realităţi mai vechi. albanezi. italieni etc. Muntenegru. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Split. o parte a Ungariei. precum posesiunile ereditare. statutului politic. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. dar şi comercial. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. bulgari. de-a lungul litoralului adriatic. BosniaHerţegovina. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. slavomacedoneni. Acolo. Şimenic. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. s-au creat trei realităţi politice distincte. Imperiului habsburgic. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. a mozaicului de popoare precum greci. modul de viaţă era în bună măsură. În spaţiul ex-iugoslav. în plan instituţional. republicii Veneţia. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. de altfel. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. trăind laolaltă sârbi. acţiuni ale Imperiului otoman. propriile instituţii de tot felul. Bar etc. Popatia şi Pola. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. după mai multe implicări. parţial români balcanici etc. În sfârşit. Serbia. situaţiei religioase. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. sârbi.

mici negustori. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. Descoperirile geografice. o dată cu epopee descoperirilor geografice. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. mai ales în calitatea lor de păstori. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. marinari şi chiar ţărani. precum şi un număr de aromâni.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. în comparaţie cu veacurile anterioare. dar şi de meşteşugari. Braudel). rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. era deţinut de câteva zeci de nobili. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. cărbănari etc. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. 6. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. prin Marele Consiliu. aşa numita revoluţie a preţurilor. Relaţiile internaţionale (sec. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. demarararea unei ample expansiuni europene. proces ce a durat 157 . atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Mica republică de pe malul mării Adriatice.

evident distincte. într-un mod specific. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. Anglia şi Franţa. cel spaniol şi cel portughez. Tot acolo. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. necesitând între altele sporite resurse demografice. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. al XVI lea şi în cel următor. dincolo de expansiunea sa colonială. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. să ajungă mari puteri. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. cu câteva mari probleme. sistemele de fortificaţii. în părţile apusene. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. înnoirile precum introducerea armelor de foc. cel al „interesului de stat”. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. lumea europeană s-a confruntat în sec. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. Astfel. în condiţii complexe.mai multe veacuri. în părţile vestice. 158 . În fapt. financiare etc. perfecţionări sensibile în domeniul militar. s-au înfruntat. estice sau sud-estice ale continentului. respectiv Spania. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. Astfel. economice. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. În fapt. în cea de-a doua jumătate a veacului. La cealaltă extremitate a continentului european. diferite.

Florenţa. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. într-un fel sau altul. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. devenită mai apoi. După ce în spaţiul italian. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Machiavelli. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. dar nu în cele din urmă.1. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. Franţa a fost înfrântă. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). ducatul de Milano etc. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic.) sau au căutat: Veneţia. Temporar. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. rezolvată parţial abia în veacul XX. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. statul papal. 6. Într-o primă perioadă. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. 159 . astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”.În sfârşit.

preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). Practic. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. 160 . căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. noul rege al Franţei. după 1511. acesta dobândise. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. din 24 februarie 1525. diametral opus statelor centralizate. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. pentru ca. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. cu victorii schimbătoare. În faţa supremaţiei habsburgice. cât şi în Peninsula Iberică. din 1516. cel al universalismului politic. în 1499. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Luptele au avut o evoluţie dramatică. la Rin etc. În acest context. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. coaliţia antifranceză formată din italieni. respectiv de materializare a unui concept medieval.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. Era o ultimă tentativă de revigorare. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. Practic. războaiele italiene s-au extins. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. În acest context. luându-l prizonier pe regele Francis. În bătălia de la Pavia. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. prin tratatul de la Noyon. Prin jocul moştenirilor. o situaţie preponderenta în Europa. Carol Quintul. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. cel puţin teritorial. de altfel complet depăşit. dus apoi în captivitate în Spania. împotriva Imperiului habsburgic. respectiv al păgânilor musulmani. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman.

în acea 161 . instaurarea sa. Polonia şi chiar Transilvania. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. 1558. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. aşa numitul război de treizeci de ani. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. respectiv Spania. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. state în fruntea cărora.2. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). dar şi militare. De asemenea. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. găsise aliaţi în Danemarca. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. între principalele state occidentale ale vremii. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Anglia. În final. Totuşi. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. Franţa. nu peste multă vreme. 6.În aceste condiţii. Mai multă vreme. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. respectiv al pactelor de familie. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. de fapt un prim război. Suedia. în timp. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Franţa putând să-şi continue astfel.

În final. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. De asemenea. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. o vreme. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. de furtuni. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. precum Francisc Drake. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. mai ales corsarii. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. forţele engleze. regina Angliei între anii 1553-1558. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. Elisabeta I. de un tonaj mai redus. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. după 1566. între anii 1558-1603. Iniţial. mulţi renumiţi. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. Războaiele religioase din Franţa 162 .3. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. În revanşă. 6. până la încheierea unei păci în anul 1604.

Astfel. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. 163 . în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594.4. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. financiar şi uman. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. atât spre Marea Baltică. 6. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. între altele. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). uman şi material. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. cât şi spre Marea Neagră. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. invocând.Timp de mai multe decenii. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. În mai multe rânduri.

a existat o stare de război cvasipermanentă. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. practic se stingea vechea dinastie rusească. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. până la Petru cel Mare. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. începând o perioadă de frământări interne. Războaiele dintre Rusia. În jurul anului 1600 Polonia. După moartea lui Ivan cel Groaznic. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. În acest context. atât cu Polonia. la 1654. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. încheindu-se prin păci separate în anii 1617.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. De fapt. cât şi Suedia. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. între Marea Neagră şi Marea Baltică. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. respectiv 1618. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. stăpânind o bună parte a continentului. 164 . Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. de-a lungul întregului secol al XVII lea. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin.

Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. urmaşii săi. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. timp de aproape doi ani. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. În această calitate. continuând de acolo acţiunile antiotomane. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. stabiliţi în insula Rhodos. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. până la Dunăre. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Pe rând. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. Astfel. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. între stăpânirile efective ale Imperiului. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. Urmaşul său. Deja la moartea lui Selim I. au fost alipite imperiului Siria.6. de califi. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. pentru o vreme. Mecca şi Medina. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. 165 . După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. După eforturi militare susţinute.5. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Totodată.

Tot atunci. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. Transilvania. bătrân şi bolnav. a şi murit. unde. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. inclusiv în cel germanic. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. Astfel. respectiv spre Europa centrală. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. de altfel. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. manifestându-se astfel. Viena. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . În anul 1541. Spre sfârşitul vieţii sale. în 1526. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. până spre Bavaria. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. în anul 1529. după o serie de frământări interne. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. Trei ani mai târziu. a devenit principat sub suzeranitate otomană. În cadrul politicii externe. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. În câteva rânduri.

Palestina. în primul rând în spaţiul european. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. parţial Iranul. ţările române. în contextul înfruntării cu habsburgii. Astfel. sudul Ucrainei şi al Rusiei. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Asia Mică. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. al situaţiei deosebite al unor occidentali. dintre anii 1594-1606. precum şi Africa de Nord. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. la o dată ce nu poate fi precizată. Iordania. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. din Egipt până în Tunis. a creştinilor. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. Irakul. Spania şi papalitatea. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. 167 . La moartea sa. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. ca de exemplu anexarea Podoliei. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. de exemplu. acte sultanale etc. devenită raia. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. Siria. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. consfinţite prin tratate. în anul 1676. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. Între acestea. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. începea declinul otoman. inclusiv Crimeea. mai ales conflictul cu habsburgii. În a doua jumătate a secolului XVII. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. întregul spaţiu balcanic. poate fi amintită de exemplu. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. În ultimele decenii ale secolului XVI. cuprinzând.

acţionând şi ca un instrument al acesteia. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. într-un fel sau altul. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă.În acest context. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. deci a unei supremaţii politice. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. Franţa se temea să nu 168 . la nivel continental. cel mai important conflict internaţional. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Astfel. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. de exemplu. cât şi reluarea mai vechii direcţii. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. Contrareforma. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea.6. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Cel de-al doilea asediu al Vienei. cât şi de raporturile dintre statele europene. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. continuând şi la începutul celui următor. respectiv pe papalitate. 6. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German.

perioada daneză (1625-1629). deci şeful principilor protestanţi din Germania. la Muntele Alb (1629). Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. în sud Spania. formată din nobili şi orăşeni cehi. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. iar la răsărit imperiul. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). precum Ian Amos Comenskky. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Comenius. în special pământuri. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Cehia a devenit o simplă provincie germană.fie prinsă între doi duşmani puternici. o provincie din apusul Germaniei. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. perioada suedeză (1629-1635). ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. printre care se găsea şi Cehia. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Armata împăratului. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Din această pricină. În anul următor. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. 169 . pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare.

Franţei alăturându-i-se Olanda. invadat vremelnic de trupe spaniole. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. El a reuşit în urma unor lupte navale. anume trecerea. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. în Ţările de Jos. 170 . foarte bun militar. Au reintrat în război şi suedezii. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. inclusiv titlul de rege al Ungariei.. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf.. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. în Europa ooccidentală şi centrală. principele protestant al Transilvaniei. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. A intervenit în ajutorul cehilor. alungând de acolo pe principele elector. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. deocamdată timidă. pe valea Rinului. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. Transilvania.După aceasta. dar mai ales pe uscat. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. conflictul s-a extins. Boemia etc. precum şi al Provinciilor unite (Olandei).una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Intervenţia Franţei. în ajutorul căruia. Astfel. în Bavaria. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. dar şi politician ambiţios. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor.

Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Se punea astfel capăt practic politicii. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. de o dietă imperială. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. eius religio”. respectiv 24 octombrie 1648.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). catolică şi calvină. Astfel. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. practic independente. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. în lumea germană a casei de Austria. deci limitate. prin achiziţii teritoriale. 171 . Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. evident în favoarea. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. a învingătorilor. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei.

precum suveranitatea statelor. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Între altele. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale.1. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. Franţa a devenit prima putere continentală. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius.. cel puţin pentru o vreme. a relaţiilor dintre state. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. În sfârşit. după 1660. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. 172 . În rândurile credincioşilor. chiar în această formă. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Pe de altă parte. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. 7. Pentru asigurarea mântuirii. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Biserica şi viaţa religioasă 7. de aceea. egalitatea lor juridică etc.

iar nu pe conţinutul credinţei. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. ţinerea postului în perioadele prescrise. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. În secolul al XV-lea. favorizată de folosirea geamurilor transparente. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. De asemenea. împărtăşania cu ocazia Paştelui. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. « fiul credincios al bisericii ». sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Pentru aceasta. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. spovedania o dată pe an. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. construite sau împodobite de membrii confreriilor. De asemenea. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. generozitatea manifestată prin danii. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. sau a bibliilor ilustrate. Se multiplică bisericile parohiale. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. iar pe de altă parte datorită predicilor. exemplelor extrase din biblie. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. adoptaţi ca patroni de către confrerii.

Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. inspirat. De asemenea. prin imitarea lui Christos. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. XI-XII). Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. Pe de altă parte. apar şi se impun noi obiecte liturgice. din secolul al XV-lea. prin perfecţionarea de sine. în episcopatul de Cambrai. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. pe care o poate acorda sau refuza. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. preotul este figura cheie a mântuirii. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. cunoscută sub numele de Devotio moderna. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. Această doctrină justifica. separat de masa credincioşilor. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381).constată sporirea rolului muzicii religioase. precum cultul Eucharistiei. se pare. la care se poate ajunge prin 174 . ci pe acţiunea individuală. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). printre altele. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. prin experienţa extazului). statutul aparte al preotului. pietatea să devină ceva mai interiorizată. datorită acestei concepţii. devenite. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. exprimată în special prin răspândirea orgilor. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea.

Acesta scrie Urmarea lui Christos. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. cum li se cerea în secolele anterioare. şi care. prin analiza de sine. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). cum au fost numiţi aceştia. după Biblie. acestea frapau 175 . Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal.contemplare perpetuă. a fost cea mai tipărită carte. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Imagini difuzate prin xilografie. De aceea. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. este sentimentul tragic al morţii. Fraţii vieţii în comun. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. după invenţia lui Gutenberg. prin examenul de conştiinţă. probabil. 1380-1471). legată de interiorizarea trăirilor religioase. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Devotio moderna. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns.

putea însă scăpa controlului autorităţilor. cu care Anglia era în război. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. Reflexia personală.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. preot. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). 1330-1384). în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. regina Joan de Kent. aflată sub influenţa Franţei. pe care o ataca în tratatele sale. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). averile ei să fie considerate doar posesii. între care Despre stăpânirea divină. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. În acţiunile sale. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. născut în Yorkshire spre 1330. orice obicei. Wycliff a contestat rolul 176 . Prin extensie. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. şi nu doar unui vicar unic. Despre stăpânirea civilă. precum regele Eduard al III-lea. astfel că. alături de unii colaboratori. duce de Lancaster. profesor la Oxford. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. De altfel. laici şi clerici. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. Prinţul Negru. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. John de Gand. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea.

ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. ceea ce explică. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. astfel. după 1400. însă. care l-au influenţat pe Ian Hus. Wycliff a fost condamnat ca eretic. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. De asemenea. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. dar şi sociale dintre oameni. nobil atunci cine era?). datorită protecţiei de care se mai bucura. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în operele lui se găseşte ideea predestinării. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. practica indulgenţelor. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. în 1384. care. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Ideile lui Wycliff. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. ordinele cerşetoare care au decăzut. şi nu prin propriile merite. 177 . Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. Pentru punerea în practică a ideilor sale. în parte. instruirea poporului. După moartea sa. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. El ca persoană nu a avut însă de suferit. numiţi apoi lollarzi. De asemenea.penitenţelor şi pelerinajelor. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. rectorul Universităţii din Praga. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. în 1381. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. şi şi-a sfârşit zilele în pace. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. care trecea drept un discipol al lui.

Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. i-a atras lui Hus simpatia populară. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. Pe urmele lui Wycliff. văzute ca instrumente ale Imperiul german. În plan social. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. pusă deja în practică. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. a devenit preot (la Capela Bethleem. Toate atacurile sunt respinse. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. de asemenea. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. a studiat teologia. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. şi biserica din Cehia începe 178 . Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. O altă idee. Un an mai târziu. transformate în adevărate războaie. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei .Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. El critică. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. În acest context. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. idee ce va fi clar enunţată de Luther. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. Adunarea îi era însă ostilă. în care motivaţiile religioase.

curentele radicale au fost foarte variate. prelungirea stării de război. dar treptat elementele de originalitate se resorb. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. Din punct de vedere religios. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. reforma morală a clerului. numiţi şi calixtini (de la potir. susţineau revendicări radicale. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc.să îmbrace forme originale. excesele sociale ale taboriţilor. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. 179 . la transformarea totală a societăţii. Moderaţii. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. o parte a husiţilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. În cele din urmă. Spre deosebire de utraquişti. statuate în Compactatele de la Iglau. 1436. numiţi şi taboriţi. secularizarea bunurilor bisericii. care pune capăt războiului devenit civil. Acestea erau însă diferite. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Pe de altă parte. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. caliciu) sau utraquişti. În cele din urmă. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. slujba în limba cehă. încoronat între timp ca împărat. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice.

Există o serie de aspecte generale.1. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. prin ricoşeu. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. într-o manieră „democratică”. se face apel la o multitudine de factori. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. dar dincolo de acestea. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. 7. temele macabre. aşa cum ne mărturiseşte arta. aparţinând diferitelor domenii. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. politic şi naţional. cu caracter religios. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. molimele. de a stopa progresele noilor culte. prin care. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. sunt o prezenţă constantă 180 .2. care îi antrenează pe toţi muritorii.7. economic şi social.1. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. 7. Din secolul al XIV-lea.Factori religioşi şi intelectuali 1. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. social-politic şi ideologic. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. Într-o lume în care războaiele. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. In general. consecinţe şi asupra catolicismului.Nesiguranţa mântuirii. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani.1.2. religios şi intelectual. în secolul al XVI-lea.2. foametea erau realităţi frecvente. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. mai ales „Dansul macabru”. acea reformatio in capite et in membris.

cel puţin teoretic. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. pelerinajele.în orizontul cultural al oamenilor medievali. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. care pun accentul pe om ca persoană. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În plan religios. fie la o viaţă pasională. Activitatea de susţinători ai 181 . 2. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. 3. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. În pofida reformei gregoriene. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. sau la curţi ale principilor. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. ideea eliberării individului. dar care le aduceau beneficii materiale. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. In Occident. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. al sfintelor moaşte. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. acum se preconizează. În acest sens.

culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. în timpul pubertăţii. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. căci ele reprezentau. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. În aceste condiţii. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. 4. în care căsătoriile se contractau devreme. consecinţe negative asupra Bisericii. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. De asemenea. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Evident. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. pe termen scurt. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. 182 . rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. în mod poate greu de înţeles astăzi. De altfel. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici.

suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Aceştia. mai ales cea funciară. bogăţia bisericii. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta.3.2. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. preocupaţi de întoarcerea la surse. şi ca atare dobânda nu e permisă. Factori politici 183 . În concluzie. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. De exemplu. prin „inventarea” Purgatoriului. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. dezvoltă exegeza filologică. morale. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. mai ales din partea aristocraţiei. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. Pe de altă parte. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. ceea ce justifica acum contestarea lor. în principal. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.1. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. 7. al treilea loc destinat.1. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. De exemplu.2. angajată pe calea profitului de tip capitalist. 7.2. intelectuale. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. în secolul al XV-lea.dar şi a operelor umaniştilor. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament.

şi universalismul Bisericii romane. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Statele pornite pe calea modernizării. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. doreau să elimine un centru concurent de putere. promite să se 184 . în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. Din aceste motive. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. care se prezenta ca un organism supranaţional. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. autoritatea exclusivă a Bibliei. la Roma. cantoane. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe.2. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. In alte condiţii. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. 7. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). Francisc I şi papă. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. ci în exterior. Cu excepţia Angliei. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti.2. care evolua în direcţia naţională. principate. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. În general însă. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei.

survenită în 1519. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. şi în 1517. în 1521. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. putând fi prins şi ucis de oricine. În 1515. dându-i garanţii ferme de securitate. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. Acolo. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. Se declanşase conflictul deschis. traduce în germană Noul Testament (1522). Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. şi dieta îl declară în afara legii. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. papa Leon al Xlea. la dieta de la Worms. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. Frederic cel Înţelept. dar Luther. după ediţia realizată de Erasmus.călugărească dacă scapă). Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Pe drumul de întoarcere însă. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. dar şi în constituirea limbii germane literare. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament.

pomeni. etc. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. putea părăsi. cumpărarea de indulgenţe. pelerinaje. eius religio( a cui este conducerea. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. pe termen lung. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. prin pacea de la Augsburg. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. care în 1555 statua principiul cuius regio. care are acces la 186 . principatul. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). întrucât credinciosul. In 1526. a contribuit la întărirea şerbiei. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. în anumite condiţii. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. În 1529. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători.împărtăşească soarta lui Ian Hus. De asemenea. ceea ce. redactează Confesiunea de la Augsburg. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. în 1530 Melanchton. discipol apropiat al lui Luther. Pe de altă parte. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. după aceea.). Au loc şi clarificări doctrinare. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. Răscoala este înfrântă. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. a aceluia este şi religia). document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă.

se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. în 1536. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. care nu se poate 187 . nici valabile. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Născut într-o familie de jurişti. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. 7. greacă. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra.3. numai prin Scriptură). unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. sola fide. nici liturghie. În viziunea sa. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Ei nu sunt preoţi. data reîntoarcerii la Geneva. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. Calvin face studii de drept. Cucerit de ideile lutherane. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Reîntors în Franţa. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. unde redactează opera sa esenţială. şi întrucât orice creştin este preot. şi care au ca principal rol predica. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Fiecare credincios devine el însuşi preot. este nevoit din nou să fugă. altar. singurele pomenite explicit în Evanghelii. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. În fond. icoane. datorită contactului său direct cu Biblia. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. în 1534. Sub conducerea sa. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. publicată prima dată în latină. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. unde rămâne până în 1541.Biblia tradusă în limba sa. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. Serviciul religios este realizat de pastori. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. numai prin credinţă.2. Pleacă la Strasbourg. Instituţiile religiei creştine. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

192 . cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. în 1535.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. Astfel. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. care dobândesc individualitate din 1619. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. Între aceştia s-au afirmat teatinii. somascii. după eşecul definitiv al cruciadelor. În Spania. şi fusese recunoscut de papă în 1226. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. reformate sau nou înfiinţate. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. Prin disciplina sa riguroasă. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. instrumente utile au fost ordinele religioase. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. depun jurăminte. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. din iniţiativa Angelei Merici. oferind învăţătură acestora. la Brescia. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. jucând rolul unor directori de conştiinţă. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. predicând. franciscanii şi dominicanii. organizarea cvasi-militară. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. precum capucinii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. indiferent de confesiune. în ordin cerşetor). s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. dar continuă să acţioneze printre laici. la Roma. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. barnabiţii. Din 1524. pe vremea cruciadelor. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. preoţi care trăiau în comunitate. transformându-se apoi.

până astăzi. vechiul limes roman. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor.3. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Spania). rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Bavaria. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. 193 . cu puţine schimbări. mai accentuată în zonele reformate. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia).4. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Prin măsurile de reformă interioară. Pe termen lung. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.7. considerat apostolul Indiei. 7. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice.3. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. spaţiul scandinav). După Trento. pe o linie care s-a observat că urmează.5. Japoniei. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Polonia). dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Chinei. în mare. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier.

Provinciile Unite (viitoarea Olandă). stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. cum s-a întâmplat în Italia. micilor principate. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. cantoanelor. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. în jumătatea 194 . 7. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. cum ar fi Suedia. ca în Anglia. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. De asemenea. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. dinamică. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. al lumii oraşelor state. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Marele Maestru teuton. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. ieşită din uniunea de la Kalmar. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. la dezvoltarea capitalismului. Prusia. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic.4.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. contribuind. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă.

probleme de educaţie. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. starea civilă a populaţiei etc. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. lui şi urmaşilor săi. Bosnia. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. nu o dată brutale. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. unii creştini au îmbrăţişat islamul. o serie de scutiri. Prin reglementări specifice. fără însă a fi avut un caracter masiv. Astfel de cazuri au fost în Albania. Destul de 195 . în viaţa populaţiei ortodoxe. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). Între altele. În fapt. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. în secolul XVII. Ortodoxia. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Cu alte cuvinte. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. când sultanii au devenit şi califi. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. Ghenadios Scolarios. în părţi ale Asiei Mici. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu.

O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Bosnia. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. În 1543. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. de mitropolitul Simion Ştefan. în cazul Transilvaniei. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. numită şi greco-catolice în Transilvania. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. nestoriană şi monofizită. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. de altfel. Astfel. unde populaţia era predominant catolică. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. ca şi prin o serie de misionari. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . de asemenea canonizat şi alţii. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. cât şi ale lui Calvin. înregistrându-se mai ales. a patriarhiilor slave din Balcani. între anii 1685-1688. mitropolitul Sava Brancovici. mai cu seamă între saşi. canonizat ulterior. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. de exemplu. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. respectiv unguri.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. respectiv un număr de ucrainieni. Imediat după apariţia lor. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. o parte din ortodoxii din Polonia. Alexandria sau Ierusalim care. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”.

adolescent. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. Kiev. al cărui fiu. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. treptat. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. în secolul al XVII-lea. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. La mijlocul secolului XVII. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. s-au ţinut la Costantinopol. însă pe termen lung. În secolul al XVII lea. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. 197 . patriarhul rus Nikon (1652-1658). precum şi o serie de inovaţii. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. respingând mai cu seamă idei calvinizante. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. mitropolitul Petru Movilă etc. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. în biserica ortodoxă. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Astfel.

198 . o anumită nelinişte. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. amestecată în treburile lumeşti. devine tot mai importantă. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. De acum înainte. Cultura 8. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. şi instituţia vizibilă. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. ba dimpotrivă. Nu lipsită de importanţă. Întoarcerea spre sine. Între suferinţă şi bucurie.1. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919.În Balcani. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . distincţia între biserica invizibilă. între nenorocire şi fericire. 8. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. pieritoare. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. adevărată şi eternă. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. În plan spiritual. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.

ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. În viaţa religioasă. De exemplu. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. De exemplu. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. apoi. Henric Suso. mare mistic 199 . Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. asociat de noi cu un comportament aristocratic. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. Astfel. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. chiar în trei. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. din 1409. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. regilor. răspândită printre unii creştini. gesturi dezordonate şi reacţii violente. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. în cazul aceloraşi persoane.În transformarea sensibilităţilor. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. aflăm de la cronicari că jucătorii. Ïn cazul jocului de şah. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. căutarea volupăţii celei mai carnale. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. adesea prinţi sau capete încoronate. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. pricipilor.

conform caracterizărilor psihologilor. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. de bună calitate. autorul unor opere de mare elevaţie. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. răspândite mai ales în Italia. sex. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. orizonturi total diferite pot coexista. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. fără a face distincţie de vârstă. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. din secolul al XIII-lea. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. Forme de comportament şi de sensibilitate. Desigur. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. a unor emoţii necontrolate. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. stare socială sau profesională. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Aceste 200 . memento mori fiind una din temele lor predilecte. se pot combina sau opune unele altora. şi mai ales Dansul macabru. în cimitirul Inocenţilor din Paris. în secolul al XV-lea. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. Sentimentul morţii existase şi înainte. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. fără a apela la intermediari. neintegrate. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora.german. a unor temeri ancestrale. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre.

Slăvirea femeii. Rămas neterminat. calamităţilor naturale. alteori se distrug. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. romanul este continuat. În partea da doua a Romanului Trandafirului. este probabil efectul predicilor.teme inspiră şi lucrări literare. personajul ambiguu din miturile multor popoare. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. şi el iese de cele mai multe ori victorios. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. meditaţiilor. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. sau trucuri. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. sau Romanul Vulpoiului. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. destul de searbădă pe alocuri. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. de sorginte clericală. este ilustrat de Romanul lui Renart. cu luminile. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. mai bine sau mai rău. al epidemiilor ce marchează epoca. Acelaşi spirit nou. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. de Jean de Meung. Această angoasă în faţa morţii. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. şi adesea odios. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. câteva decenii mai târziu. caracteristică iubirii curteneşti. lumea e prezentată mult mai realist. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. a cunoştinţelor epocii sale. dar mai ales cu umbrele sale. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. prin care uneori se creează. părţi ale lumii.

în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. se numără Dante Alighieri. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. la adresa iubirii curteneşti. în 1302. a nobililor şi a oamenilor bisericii. nu îi datorează însă şi existenţa. tratat despre importanţa limbii italiene. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu.ticăloşiile sale. a studiat retorica şi medicina. pe care el o consideră ca unitară. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. Dacă lucrurile stau astfel. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. De altfel. atât de contradictorie. Exilul i-a marcat puternic opera. 202 . de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. false şi artificiale. total devotaţi papei. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. în pofida diferenţierilor dialectale certe. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. întreaga societate umană. independent de papalitate. Moare la Ravenna. a participat la campanii militare. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. în 1321. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. sau Reinecke. Partizan al supremaţiei pontificale. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. Aceeaşi epocă. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. după cum am prezentat-o mai sus. Dante este exilat din oraşul său. De monarchia este un tratat de filosofie politică.

Purgatoriu şi Paradis. începând cu Boccacio. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. de care îl separă totuşi mentalitatea. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. dedicată Beatricei Portinari. structurată în Infern. şi opera sa poetică realizată în franceză. Se aseamănă astfel.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. inclusiv papi. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. i-au adăugat epitetul de Divina. mult mai frământată în cazul lui Villon. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Mult mai medieval în concepţii. 1465). de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. 203 . din punct de vedere al biografiei. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. alături de arta sa poetică desăvârşită. teologice. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. diată ironică în versuri. supus planului Providenţei Divine. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. Marele Testament . că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. cu goliarzii. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. dar guvernat de liberul arbitru. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. căreia urmaşii. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Licenţiat al Universităţii din Paris. Guinizelli şi Cavalcanti. este poetul francez François Villon. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. conferă perenitate operei sale. În Vita nuova.

arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. umanist pasionat de manuscrisele antice. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. ce prevesteşte Renaşterea. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul.. Istoria a reţinut operele sale în italiană. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. este opera sa capitală. dedicat lui Scipio Africanul. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei.compus spre 1461. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. Scrie opere în latină. La 33 de ani. Cel mai erudit om al vremii sale. Animam cum corpore amavi. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. făuritor al măreţiei Romei. precum poemul eroic Africa. dar poeziile sale i-au supravieţuit. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. e o femeie în carne şi oase. urma lui Villon se pierdea. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. dar şi balade armonios integrate în întreg. lipsită de orice concreteţe. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. spune el. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Petrarca a reacţionat. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. uneori 204 .

Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. caracterizată. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ci cel 205 . fiind preluate din nuvele anterioare. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. sau chiar din povestiri de origine folclorică. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. nu atât de nobleţea sângelui. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. alteori tragic. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. care poate înfrânge adversităţile. bineînţeles. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. spiritul. Desigur. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. ci de cea a sufletului. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. uneori fericit. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. autonomia omului. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Dar nu trebuie să uităm.

aplecarea spre cele lumeşti. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval.2. pe care încep să o considere 206 . Ca şi la Boccaccio. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Fiu al unui negustor de vinuri. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. ajunge în slujba curţii engleze.cultural. lăcomie. ca şi unele din subiecte. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Evul mediu. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. şi ideile lui. ca şi tehnica sa literară. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. 8. dar care. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. pentru ipocrizie. Tot ca la modelul său italian. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. au început să fie depăşite de realităţi. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Geoffroy Chaucer (1340-1400). vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Decameronul rămâne ca o operă vie. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. depozitara unor idealuri valoroase. pare să fie conştient autorul. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. intitulat Troilus şi Cresida. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. satira. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară.

1550-1567. eventual pe cei ce predau aceste discipline. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. De asemenea. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. sculptori şi arhitecţi. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. Uneori. inclusiv cele ale creştinismului de început. conform expresiei lui Peter Burke. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. caracterizat. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural.o perioadă întunecată. Vieţile celor mai de seamă pictori.1. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. In cele ce urmează. termenul de Renaştere a început. 1350-1620). Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. La origine. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. Un alt înţeles. o epocă obscură şi barbară. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». definite mai întâi în Italia. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis).2. readusă la puritatea din perioada clasică. 8. Termenul a fost popularizat apoi. în secolul al XIX-lea. Într-o primă accepţie. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. printr-un « mănunchi de schimbări ». o dată cu termenul propriu-zis. din secolul al XIX-lea. apărut din secolul XIX. termenul vine din italianul umanisti. situată între evul mediu şi epoca modernă. este cel de mişcare intelectuală.

în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi.italiene. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. unele reguli privind editarea manuscriselor. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. au fost stabilite. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. după expresia lui Poggio Bracciolini. neobosit căutător al acestora. a fost donată Veneţiei în 1468. deoarece se constată. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. care. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. De aceea. 1520. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). prin compararea diferitelor variante. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. Sub patronajul familiei Medici. şi în special la Florenţa. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. în preajma cuceririi Constantinopolului. greaca. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. cardinalul Bessarion.

A întreprins numeroase călătorii. nu au dorit. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. În relaţia omului cu Dumnezeu. de Pietro Pomponazzi (14621525). este caracterizat şi de o serie de contradicţii. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Dimpotrivă. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. Erasmus din Rotterdam. în marea lor majoritate. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. preot. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. dar fără medierea obligatorie a bisericii. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. Doreau. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. În afara neoplatonismului. o vreme. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. de asemenea. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. în Franţa.ideilor. la rândul său. 8. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. în primul rând. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. fiind. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer.2. umaniştii. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. artizan al destinului său: „tu omule. Spre deosebire însă de aceştia. există şi un curent neoaristotelician. care l-au adus în contact cu 209 . să renunţe la creştinism. în calitatea sa de mişcare complexă. Intelectualii umanişti.2. Italia. Astfel. Anglia. Erasmus a devenit. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. Umanism şi creştinism Umanismul. purificarea sa de adaosurile medievale. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). de aceeaşi părere cu reformaţii. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist.

Biblia cu 42 de rânduri. ediţii de texte antice. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. mult mai corectă decât Vulgata. în 1455. Elogiul nebuniei. dimpotrivă. umaniştii circulau foarte mult. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. deja realizate din ceramică. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Ungaria (Nicolaus Olahus). prin caracterul său elevat. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. între care literele mobile. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. a Noului Testament. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei.personalităţile cele mai importante ale momentului. Franţa. Italia. Anglia. Germania.3. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». în Europa. Literele mobile. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). De asemenea. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. în Orient şi din lemn. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare.2. cenacluri. 8. la Mainz. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină.

De asemenea. iar în secolului XVI. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. clerici. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. în contextul progresului alfabetizării. medici. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. se inventează noi caractere. Basel. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. precum cele « romane » sau cele « italice ». cum era manuscrisul medieval. care. cererii de carte. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Anvers. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. Paris. De asemenea. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. devenită uzată. profesori. etc. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. Din aceste motive. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. Lyon. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. pe de o parte. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. (La Anvers. Succesul întreprinderii s-a datorat. 211 . jurişti. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. atât din punctul de vedere al formei literelor. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). cât şi al punerii în pagină. Ulterior.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. în 1575. devenit presă tipografică. ceea ce permite începutul democratizării culturii. transformarea ei dintr-un obiect de lux. Efectul este scăderea preţului cărţii. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. într-un bun relativ accesibil.

Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. în încercarea de a 212 . dar şi responsabil pentru ce a scris. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. un secol înaintea sa. De acum înainte. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. atacată de reformatori.). 5% în franceză.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. Acest schimb este facilitat. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. politice. 7% în italiană. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. într-o epocă în care Biserica. religioase. ca atare. în condiţiile în care. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. apare un nou tip de cititor. nu creaţia originală era valorizată. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. majoritare până atunci. beneficiar al operelor sale. prin folosirea preponderentă a limbii latine. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. impune cenzura operelor tipărite. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. 77% au fost scrise în latină. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. în primele decenii de după apariţia tiparului. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. socialeconomice. care practică lectura în tăcere. de a elabora noi idei şi ipoteze. devenit şi o afacere profitabilă. 6% în germană. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. multe creaţii medievale sunt anonime. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. între autor şi operă. ci fidelitatea faţă de model. În plan cultural. tiparul. etc. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. şi nu autorul ei. De altfel. la importanţa ataşată autorului. individual.

a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. Prin accentul pus pe autor. Capete încoronate. în detrimentul aprofundării celor citite). şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. se opreşte. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. care nu s-a mai transformat. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. de stabilire a regulilor. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . prin privilegii regale sau princiare editorilor. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». de care am mai vorbit. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. De asemenea. începe revoluţia în domeniul lecturii. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare.stopa progresele contestării sale. Apare treptat ideea de copy-right. timp de câteva secole. evoluţia latinei. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. acordat iniţial. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. prin difuzarea gramaticilor. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. fără medierea profesorului. într-un fenomen de masă. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. principi. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. prin fixarea ei riguroasă în scris. Dacă ne referim la tipar. ca limbă de comunicare internaţională. preotului. forma ei definitivă este stabilită acum. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. călugărului. latina a devenit o limbă moartă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare.

scriere. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. cu un indiscutabil prestigiu. numărul mai vechilor întemeieri. instituţie specific medievală. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. cât şi în cel catolic. În acest din urmă caz. centrate pe om. Dar Universitatea. matematică). îşi continuă existenţa. tiparul este introdus în Franţa la 1470. începând de pe la 10-12 ani. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. De aceea. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi.activităţii oamenilor de cultură. iar pe de altă parte. Universitatea. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. a tipografilor. Învăţământul dura şapte ani. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. şi nu pe divinitate. întrucât aceasta relevă. corespunzătoare vârstei. a artiştilor. (filosofie. pe de o parte. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. După manifestarea Reformei. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Mecenatul 214 . inspirat de vechea facultate de arte. şi încă 15 până la 1550. Şi în spaţiul românesc. În colegii. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. gramatică) înspre complex. De exemplu. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. atât în mediul protestant. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. într-un secol şi jumătate. spre deosebire de facultăţi. care dublează. colegiile se vor multiplica. logică. se adaugă până la 1500 încă 33.

limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . rămasă principalul patron al artiştilor plastici. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. şi al lui Rafael. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. De asemenea. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. să-i plătească şi să-i întreţină. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. se zice. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. începând cu biserica. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. dar atrag şi creatori italieni. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. De altfel. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. Nobilimea.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. după ce. fiu al lui Lorenzo de Medici. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). au fost comandate atâtea opere de artă. care să le ofere comenzi pentru operele lor. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit.

Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. a redus dimensiunile operelor de artă. Apariţia genului picturii de şevalet. pentru a consuma la faţa locului produsele. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. ci evoluează. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. « Sedentarizarea » nobililor. erau tapiseriile. dezvoltat în oraşele italiene. în care principalele elemente decorative. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. dar şi a literaţilor şi filosofilor. Din secolul al XV-lea. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. mai cofortabilă şi mai luxoasă. la Florenţa. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. spre deosebire de perioada anterioară. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. flamande. Individual. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. Astfel. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. devenită mai funcţională. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Acesea din urmă nu dispar. germane. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. dar şi în cadrul corporaţiilor. având în acelaşi timp şi rol practic. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. de protecţie împotriva frigului. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. existând şi o serie de factori materiali. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi.

Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. aceste obiecte de mici dimesiuni. elementele folosite la construcţia sobelor. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice.4. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. importanţei originalităţii. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. 217 . există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. care acum e o individualitate.2. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . nu un simplu membru al unei bresle anonime.Sixtine). a propriei valori a creatorului. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. cănile. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. specificului personalităţii sale. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian.5. în Renaştere. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. 8. care făcea parte dintr-o breaslă. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. cum ar fi farfuriile.2. Desigur. plăcile de faianţă. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. concepţia aceasta se schimbă. 8. accentul pus pe om. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune.

care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). spre deosebire de perioada medievală când aceasta. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». -bucuria de a trăi. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. în general. prin încrederea în om şi în forţele sale. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. ceea ce conduce la o creştere a specializării. care decurge din conştiinţa valorii omului. ca şi trupul omenesc. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul .3. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. de unde şi numele de “gotic”. mai interiorizată. titanul.1. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. în sens peiorativ. Renaşterea artistică şi literară 8.-nou raport între om şi divinitate. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Ca şi umaniştii. -individualismul. ci promovând un nou tip de pietate. 8. -natura ca sursă de inspiraţie. 218 . atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort.3. de barbar. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal.

Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. utilizate pe tot parcursul evului mediu. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice.Şi în plan artistic. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). din circa 150 de tablouri. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. De exemplu. în acest domeniu. Pe de altă parte însă. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. neglijat în perioada anterioară. prin care iluzia spaţiului. pentru a ilustra simetria perfectă. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. sunt preluate teme mitologice. Tot de la antici era preluat genul portretului. începutul săpăturilor arheologice. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. sculptură sau arhitectură. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. mai întâi masculin. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. Ca materiale. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. Pe de altă parte. la Boticelli. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. De aceea. I). inspiraţia religioasă rămâne esenţială. Fie că e vorba de pictură. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. 219 . apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). în afară de piatră şi marmură. dar continuă să domine temele religioase creştine. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. întruchipare a forţei şi frumuseţii. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. şi al sculpturilor ecvestre. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. în jur de 100 au teme legate de creştinism. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. extrem de valorizată. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară.

mai propice locuirii şi mai elegantă. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. din Franţa. de pe domeniul rural. edificii publice sau clădiri particulare. ferestre înalte. De asemenea. după începutul războaielor italiene. mai clasicist (faţade plate. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. doric. teme. si insistau pe armonia proporţiilor. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. 8. dincolo de consecinţele sale reprobabile.). Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. deoarece se puteau rula. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. 220 . Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. corintic). etc. frize). al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat.3. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. succesiune strictă a celor trei ordine antice. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. însă în noul stil. Continuă să se construiască şi castele. Castelul de tip feudal. variaţii de tonuri. Acesta. erau realizate la scară umană. lucarne sub acoperiş. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate.2.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. pilaştri. lasă locul vilei urbane. compoziţii renascentiste. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Arhitectura În arhitectură. fresca).

Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). De asemenea. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. la plecarea multor artişti către ale spaţii.8. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. la sfârşitul secolului. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. variante locale. există şi diferenţe. în secolul al XV-lea. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. redă contururi vaporoase. etc). Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. Rafael Sanzio (1483-1520).3. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. parţial contopite cu fundalul.3. prin sfumato. aici s-au definit. realizarea camerelor obscure. au inovat mai mult. dintre care prima. Boticelli (1445-1510). 221 . de adâncime în interiorul compoziţiei. în ordine cronologică şi a importanţei. De exemplu. Războaiele italiene. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Donato Bramante. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). Leonardo da Vinci. izgonirea Medicilor. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. pictori flamanzi. a fost cea florentină. Leonardo da Vinci (1452-1519). trăsături esenţiale ale artei.

în altarul Capelei Sixtine. Parma. din familia Medici. Padova. Michelangelo s-a format la Florenţa. precum Milano. aducându-i celebritatea. Sculptura 222 . Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. între care rămâne importantă. David. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . dar mai ales ca gravor. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. În Spania. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. Redevenit pictor. arta este marcată de multiple influenţe. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. 8. în spiritul propagat de Contrareformă. Papa Iuliu al II-lea. Aurorei şi Crepusculului. S-a afirmat la început ca sculptor. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. sculptor . pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. impresionante prin modernitatea lor. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. în secolul al XV-lea. creaţii precum Pieta. e rechemat la Roma. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. cea bizantină. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume.4. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. 1489-1534). aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. unde se afirmă Corregio (cca.3. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). arhitect. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). (După lucrări la Florenţa. Hans Holbein (1497-1543). poet. În Germania.La Veneţia. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Ghirlandaio. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). de asemenea. În tot acest timp. pictor. răscruce de drumuri comerciale. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano.

etc. a operelor lui Homer. în traduceri latine. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. Frunuseţea înseamnă armonie. Pe de altă parte. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. echilibrat. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. La începuturile Renaşterii. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Dante Alighieri (1265-1321). Renaşterea literară. şi astfel ceea ce este armonios. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. ca şi la antici. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. este mai aproape de divin.În sculptură. limba italiană 223 . istoriografia. într-un anumit fel. operă care a creat.3. rondel. tragedia).5. în general. în operele lor. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. cât prin operele de orfevrărie. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. ca şi cea artistică. Lorenzo Ghiberti (13781455). încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. Filippo Brunelleschi (1377-1466). Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. operele dramatice (comedia. romanul alegoric. Donatello (1386-1466). unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. 8. de a se autodepăşi. începe mai de timpuriu în Italia.

precum Pierre de Ronsard (1524-1585). cruciadele). grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Nicolo Machiavelli (1469-1527). culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Gargantua. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. şi cu o teribilă poftă de mâncare. covins că natura umană e în esenţă rea. Autorul unor interesante Istorii florentine. şi au creat opere viabile.literară. manual de teorie şi practică politică. la începuturile Renaşterii literare. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. dar şi în urma evoluţiilor interne. în Iubirile. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. dar justificate de raţiunea de stat. la rândul lor modele pentru urmaşi. În Franţa. poet sensibil. Lucrările lui François Rabelais (c. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. de asemenea. secretar al republicii florentine. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. autor al Decameronului. de umorul adesea grosier. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. Unii dintre aceşti poeţi. Pesimist. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne.1490-1533). au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Giovanni Boccacio (1313-1375). caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. pe care le tratează însă în forme noi. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. 224 . Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat.

regretul în faţa trecerii timpului. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Antoniu şi Cleopatra. În Spania. Este perioada supremaţiei politice. 225 . perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. numele ei să devină un substantiv comun. Prin intreaga sa creaţie. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. englezul William Shakespeare (1564-1616). În afara pieselor de teatru. Thomas Morus (1477-1535). militare şi economice spaniole. probabil. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Romeo şi Julieta. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. datorită valorii universale a concluziilor acestora. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. ulterior. ideea că arta poate da eternitate iubirii. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală.În Anglia. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. Regele Lear. Hamlet. Furtuna. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare.

rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. autor de nuvele. şi i-a luat locul o societate modernă. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. că Soarele. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601).3. Acesta susţinea. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). autor a peste 2000 de piese. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. din 1543. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. a dispărut o dată pentru totdeauna. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543).O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. în De revolutionibus orbium caelestium. probabil. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. idealizat. Dar cercetările astronomice au continuat. Johannes Kepler 226 . nu pământul. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616).5. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Înfrângerea sa finală. Evul mediu cavaleresc. 8. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. Puritatea morală. Aceastea nu au reuşit în totalitate. şi Calderon de la Barca (1600-1681).

este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice.6. Palestrina. nu circulare. Andreas Vesalius (1514-1554). astronom german. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Muzica religioasă. datorită disecţiilor. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. etc. 8. cunoscut ca Regiomontanus. care evoluează şi ea.7. datorită observaţiilor proprii. În trigonometrie. ştiinţific. începe să lase loc şi muzicii profane. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). mai puţin 227 . cum se credea până atunci.(1571-1630). prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Clement Jannequin. dar şi comportamental. şi că soarele se află nu în centrul. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. a putut avansa. liedul şi cântecul coral în Imperiu. Concluzii Apărută în Italia. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). chanson în Franţa. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.3. conducând la mutaţii în plan artistic.3. Astfel. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.) 8. interzise până atunci de Biserică. adesea datorită reformei. literar. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale.

Astfel. Ceaslovul etc. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. cuprinzând circa 20. în diversele ei forme de manifestare.4. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului.000 de ilustraţii.receptive la noile tendinţe. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. cu un important decalaj temporal). respectiv redactarea unor 228 . Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. au fost grupate la un loc.4. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. predominantă fiind oralitatea.000 de abecedare. ştiinţific. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. cât şi altele de istorie universală.000 pagini şi 10. 8. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. în douăsprezece volume.1. respectiv Faptele apostolilor. În continuare. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Odată cu secolul al XVI-lea. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea.

multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. sub titlul de Domostroi. Moscova etc. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. A avut o activitate culturală deosebită. fie pentru necesităţile cultului. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Pe lângă aceasta. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). în condiţii complexe. De fapt. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc.

mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită.4. ca şi mai târziu. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. cu bază octogonală. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. au avut loc o serie de distrugeri. Ori în o serie de zone. În secolul al XVI-lea în artă.2. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Cultura popoarelor sud-est europene sec. mai cu seamă destinate scopurilor militare. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. inclusiv cele de la muntele Athos. În cursul cuceririi. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. 8. cu precădere în arhitectură. Multe dintre acestea. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. Totuşi. Se ştie că în evul mediu biserica. timidă şi sinuoasă. cât şi al unor construcţii laice. s-a creat un nou stil. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane.

În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Constantinopol. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. Plovdiv. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. producţia originală fiind foarte modestă. Cărturarii erau mai ales clerici. Acolo. precum şi unele biserici din Sofia. Târnovo. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Manifestările culturale au fost în general modeste. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. în domeniul artelor. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. slavona. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. 231 . cât şi în limba vorbită de popor.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Practic. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. părintele „renaşterii bulgare”. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată.

negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. iar mai târziu a reformei. Orbini. precursor al iugoslovenismului.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. macedoneni etc. în Istria. în care era larg răspândită şi limba latină. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. uneori pe bază de documente. J. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. M. Începând cu Primoz Trubar. croaţi. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Astfel. de către autori croaţi şi sloveni.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. clerici. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. Astfel. în oraşele Dalmaţiei. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. traducător al Bibliei în limba populară. cât şi a italienilor. amândoi raguzani. Pribojevici. atât din rândurile populaţiei slave. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. relativ numeroase. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. O figură aparte. în părţile apropiate de Marea Adriatică.

dar şi cu caracter literar şi artistic. lirice sau epice. Alături de ortodoxi. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. matematician. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. matematică etc. mai ales la Ragusa. 233 . mai ales în mediul urban. astronom. precum Ohrida. arareori artiştii se apropiau de realităţi. Gundulici. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. respectiv culegeri de texte. În spaţiul stăpânit de otomani. autori anonimi creând proverbe. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. hamame etc. Milesevo. Predomina tradiţionalismul. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană.. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. manifestările au fost modeste. geamii.Roger Boscovici. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. fizician şi filosof. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. Imediat după cucerire. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. majoritatea religioase. în special despre Mihai Viteazul. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. precum cel denumit al lui Brancovici. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. În domeniul artelor. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. unde se predau dreptul musulman. cele mai multe cu conţinut religios. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. dramatice etc. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. mai ales la Ohrida şi Peci. ciclul despre Marco Cralievici etc. limbile orientale. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. multe din acestea având şi un rol cultural. În zona dalmatină. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. unde se transcriau manuscrise. Peci.

4. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. o carte de rugăciuni: Beshari. De fapt. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. de exemplu. au funcţionat acolo atât medrese. Totuşi. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. În Capitală exista o şcoală superioară. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului.4. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. şcoli de tip primar. pentru băieţi. şcoli confesionale musulmane. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. de pe poziţii catolice. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. medrese. respectiv italiană. prima apariţie în limba albaneză. în secolul al XVI lea. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. Acolo era un învăţământ elementar religios. Gjon Buzuku a publicat. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. Astfel. funcţionau pe lângă moschei. Astfel. ştiinţa şi arta turcească. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8.

dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. În secolul al XVI lea. au ocrotit cultura. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Un domeniu aparte. multe cu încărcătură mistică etc. promovând totodată ca mecenaţi. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. ce a fost cultivat. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. original. O serie de sultani. 235 . a fost cel al geografiei istorice. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. matematici. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. cu creaţii epice. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. precum medicină. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. imnuri. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. Golful Persic.Ştiinţei. în epoca clasică. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. spaţiul pontic etc. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. gustul pentru frumos. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. I s-au adăugat şi alţii. urmaţi de viziri şi mari demnitari. recent descoperită de Columb. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. Astfel. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Astfel. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. creatori de cultură. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei.

considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. monumente unice în lumea islamică. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. a devenit arhitect. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. urmându-se o tradiţie orientală. pentru gravurile în metal etc. nu şi în cel european renascentist. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane.astronomie etc. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Astfel de exemplu.. fost o vreme ienicer. a fost cultivată deosebit astronomia. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. În spaţiul cultural constantinopolitan. baraje şi apeducte. în capitală. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. În 1575. supranumit Michelangelo al Turciei. A mai lăsat urmaşilor medrese. moschea Seyhzade.. pe lângă cea românească. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. spitale. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. a fost înfiinţat un observator astronomic. excepţie făcând Moschea Albastră. pentru miniaturistică de tot felul. precum Moscheea lui Selim I. poduri etc. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. moschea Suleymanie etc. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. mausolee. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. Bibliografie 236 .

L’Europe au XVIe siècle. Le XVIIe siècle. 2002 Elisseeff. Anul I. Civilizatiile amerindiene. Bucureşti. Bréal. Sinteze.). Istoria evului mediu. Paris. Civilizaţia japoneză. Manolescu. Bucureşti.. Michel. Elisseeff. Michel. 1992 Muchembled. 2003 Cristian. Editura Meridiane. Istoria Japoniei. Editura Lucman.Manuale Bercé. 1993.). 2002 Manolescu. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Bucureşti.I: Europa apuseană. Le XVIe siècle. Michel.). Civilizaţiile extra-europene Boivin. Istoria medie universală. Ellipses. Leo. Danielle. Corint. 1980. Michel. Corint. Editura Fundaţiei România de Mâine. Cultura Africii. 1995 Universitatea Spiru Haret. Le XVIe et XVIIe siècles. Bucureşti. Meridiane. 2003 Sinteze şi monografii 1. 2006. Robert (coord. Bucureşti. Bucureşti. părţile I-II. Alain. Histoire moderne. 1620-1740. Péronnet. Paul. 1992 Cassan. Frobenius. Între China şi Pacific. R. Radu (coord. Péronnet. Sedes. 1996. Danielle şi Vadime. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Paris. Vasile. Yves-Marie. Bucureşti. Vol. 1492-1620. Hachette. Învăţământ la distanţă. Hachette. Paris. Molinier. Bucureşti. C. Istoria Asiei. 1982 237 . Istoria Indiei. Corint. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Radu (coord. 2002 Cros. Paris. Bucureşti.

Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Peter. Burke. Civilizatia chineza. Hachette.3-4. Georges (coord. Meridiane. 1994 Parsons. Bucureşti. Jacques. Bucureşti. Dominique. Bucureşti. Meridiane. Braudel. Bucureşti. vol. Meridiane. Ţvetan. 1974 Simoni Abbot.). Philippe. All. 2001 Lehmann. Meridiane. Peter. vol. Fernand. 1977 Aries. Perry. Incaşii. Aztecii.. 2 vol. 2003 Miquel. Descoperitorii. Lee A. Meridiane.1989. I-II. Bucureşti. Fred. Jean. 1995. Bucureşti. Civilizaţiile precolumbiene. Bucureşti. Bucureşti.. Bucuresti. Henri. Istoria arabilor. 2002. 2003 Todorov. Renaşterea. Istoria vieţii private. Cucerirea Americii. Iaşi. Fernand. Anne. M. Armand Colin. 2002 Stamm. Humanitas. Timpul lumii. Bernard. Problema Celuilalt. Soustelle. 1985 Granet.. Paul. 1979 Sourdel. Henri. Le temps de l’Espagne. Duby. Aztecii. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Burke. Islamul şi civilizaţia sa. China imperiala. 6 vol. 1998. 2 vol. Bucureşti. Bennassar. Lineages of the Absolutist State.Gernet.1995 Lombard. Gendrop. Pre-columbian America.1985. Fernand.. Marcel. Institutul European. 1999 Berence. Jacques. Favre.. 1996 Braudel.1985-1986. Paris. Corint. Bucureşti. Corint. Lumea chineză. Iaşi. Denise. Fernand. Bucureşti. Meridiane. 2004 238 . Vincent. Bucureşti. Mayaşii.1984. Bartolomé. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Le 16e siècle. 2 vol. XVIe-XVIIe siècle. Renaşterea italiană. Bucureşti. Ed.. Jocurile schimbului. Renaşterea europeană. Jacquart. London. Daniel. André. Paris. Meridiane. Braudel. Civilizatiile africane. Corint. 1994 2. Bucureşti. Bucureşti. Centru şi periferii. Bennassar. Bartolomé. Meridiane. 1969 Boorstin. Braudel.

200 Favier. Pierre. Lebrun. Marshall. 2002 Febvre. 1961 MacDonald.G. Jean. de la Alexandru Macedon la Magellan. A. Perrin. Bucureşti. Paris. Bucureşti.G. 1474-1643. Paris. 2003 Kilsby. Paul. Bucureşti. Immanuel. John. un destin. L’Aventure de la Reforme. Paris. Martin Luther. Bucureşti. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Stewart. 1973. 1977 Dickens. Jean.Carpentier. Leonard. Teora. The Counter Reformation.. Artemis. Paris. Corint. Lucien. Corint. 1975 Mandrou. 1500-1558. Emile. Ed. 1969 Comorovski. Delumeau. 1972 Delumeau. All. S. 239 . London. Fifteenth and Sixteenth Centuries. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Meridiane. 2002 Favier. Europe in the Fourteenth. Bucuresti. Flammarion. La société de cour.. Seuil. XVIe et XVIIe siècles. Pierre. Bucureşti. A. All. McLuhan. Goldenberg.. 1999. Thames and Hudson. Bucureşti. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Ed. Ganshof. Paris. Seuil. Jill. François. Spania: mărire şi decădere. François (dir. Prentice Hall International. Carol Quintul: suveran. Bucuresti. 1964 Geiss. Histoire de la pensée européenne. tome premier. Paris. Renasterea. Jean. Des humanistes aux hommes de science. All. Le Moyen Âge. 1973 Dickens. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Histoire des relations internationales. Bucureşti. Histoire de l’Europe. Paris. Paris. 1992 Chaunu. Naissance et affirmation de la Reforme. 1968 Elias. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. dinast şi apărător al credinţei. London. Jean. 2001. Bucureşti. Galaxia Guttenberg. 1998. 1985. Bucureşti. 1991 Chaunu. Brânza şi viermii. Belu. 2 vol. Histoire générale du Protestantisme. 2003 Ginzburg. Cornelia. Carlo. Civilizaţia Renaşterii. 1998. Hachette. 1971 Hale. The Age of Humanism and Reformation. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. 1995. Faure. Le monde de Jean Calvin. Epoca marilor descoperiri geografice. Paris. Aur şi mirodenii..). Jean. Marile descoperiri geografice. Artemis. Robert. Norbert. Bucureşti. S.. PUF. Editions Complexe.

H. Michel. Randell. Jaqueline. XIV-XVIII). 1550-1650. Guillemain. Rabreau. All. vol. Univers Enciclopedic. Reforma catolică şi contrareforma. Le monde et son histoire. O istorie a secularizării. D’Otton le Grand à Charles Quint. Perroy. Jean-Paul. Bucureşti. 2000. 2005 Oliveira Marques. Bucureşti. All. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Halphen. Randell. Editura Enciclopedică. 2004 Nicoară. All. Pierre. Edouard. Bucureşti. 1999. Bucureşti. 1989 Pirenne. Imperiul mongol şi Gingis Han. All. Simona. Librairie Félix Alcan. 2005. 1931 Rady. 240 . Louis. Cluj-Napoca. Univers. vol. Renaudet. Luce. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Bucureşti. 2001. 2006 Roux. Pietri. Andrei. Marcel. Paris. Aventura gândirii europene. Politică şi politeţe în Franţa. Morineau. 2008 Russ. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Keith. O istorie a ideilor occidentale. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Istoria Universală Larousse. Luther şi Reforma în Germania. 2000 Muchembled. Istoria Portugaliei.Mignot. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Chişinău. Randell. 2001. Quentin. Martin. Le Saint Empire romain germanique. Claude. 2001. Keith. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. 1996 Oţetea. Bernard. Handelsman. Mousnier. Machiavelli. Marc. Accent. Keith. Suzanne. Paris. Rady. Randell. All. Cartier. 1994. Bucuresti. Favier. Francis. 2000 Riché. 1996. Pillorget. Societatea rafiinată. Martin. Tallandier. Bucureşti. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Venard. Robert. Flammarion. Keith. Daniel. Bucureşti. religie şi refacere: 1494-1610. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. 1517-1555. Bucureşti. Bucureşti. Corint. de. Iaşi. La fin du Moyen Âge. Chişinău. Paris. Randell. Jean Calvin şi Reforma târzie. Renaşterea şi Reforma. A. Jean. Rapp. 2001. All. 2005 Skinner. II. Roland. Franţa: renaştere. Henri. Arc. Augustin. Institutul European. Paris. Bucureşti. Histoire de l’art Flammarion. Bucureşti. Keith. 1968. 2. Elisabeta I si guvernarea Angliei.

1998 Clot. 1971. Meyendorf. 1997. Bizanţ după Bizanţ. 1956. Histoire de l’Autriche. 2001. I. Odorheiul Secuiesc. Gergely. Anastasia. All. All. Mehmed. Teora. Franţa şi cardinalii. Bucureşti. vol. 2001. Ileana. Robert. 1979. Bucureşti. Virgil. Istoria slavilor. Meridiane. vol. Richard. Meridiane. Nicolae. Iaşi. All. Nicolae. Kondratieva. 1992. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Soliman Magnificul. 1996. Mustafa Ali. André. 1300-1600. 1994 Wilkinson.1-2. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Weber. Bucureşti. Arta Renaşterii. Bucuresti. Căzan. Maxim. Raţiunea dominantă. Virgil. Epoca clasică. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Manual pntru uzul studenţilor. 1978. 3. Bucureşti. 1997. Paris.Stiles. Jelavich. John. 1993 Cândea. Bucureşti. Istoria Balcanilor. Halil. Elisabeta I: religia şi politica externă. vol. Istoria Ungariei. Iorga. Suedia şi zona baltică. 1993. 1976. Brăila. 2004 Ciachir. Max. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Jean. Bucureşti. Bucureşti. Decei. Bucureşti. II. Bucureşti. Bucureşti. Droz. Inalcik. 1523-1721. Barbara. Bucureşti. Xxx Istoria bisericească universală. Sistemul mondial modern. Warren. Corint. Istoria Imperiului Otoman. Andrina. Biserica ortodoxă ieri şi azi. II. Ion. Jacques. Turcii-otomani. Bucuresti. Istoria Imperiului Otoman. 1999. Bucureşti. 241 . 1968 Wallerstein. 1610-1661. 2000 Mantran. 2004 Chirtoagă. Vechea Rusie. Cluj-Napoca. 1996. 2000. Bucureşti. 1961. Bucureşti. Istoria turcilor. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Aurel. Bucureşti. vol. Immanuel. Imperiul otoman. Istoria artei europene. Bucureşti. Vătăşianu. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Tamara.

Teodor. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Zollner. Stiles. Zamfirescu. Istorie. Bucureşti. Constantin. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Milan. vol. Bucureşti. Mircea. Pentru Institutele teologice. 1998. Chişinău. Bucureşti. Imperiul Otoman. război şi comerţ în Islam. Bucureşti. De la începuturi până în prezent. Rezachevici. 2005 Wandycz. 1995. XV-XVII). Tenace. Cuprins Cuvânt înainte 1. Bucureşti. Bucureşti. Şesan. 1450-1700. 1994. Preţul libertăţii. teologie. Bucureşti.Păcurariu. Rămureanu. Bucureşti. Creştinismul bizantin. Erich. Ioan. Istoria bisericească universală. Bucureşti. I. Introducere: structuri politice. Bodogae. Michelina. 1992. Szavai. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Andrina. Ungaria. 1992. 1993. vol. 2002. Ioan. vol. Bucureşti. sociale şi religioase 2. Rămureanu. Viorel. Istoria Austriei. Istoria bisericii ortodoxe române. Istoria bisericească universală. 1992. Janos. Dan. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . 1998. 1997. Pace. Piotr. II (1054-1982). tradiţii monastice. I-II. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Manual pentru seminariile teologice. Panaite.

Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Începuturile expansiunii europene 4.America Precolumbiană 3.

Cuprins 244 .9. Bibliografie 10.

245 .