Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

O regăsim în lumea islamică. Cazuri de acest tip găsim în Europa. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice.formală. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). de diverse tipuri. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. cel puţin formală. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. caracterizate în general prin lipsa. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). consilii orăşeneşti. De exemplu. de asemenea. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. în general. oraşe state. şi prin supunerea. Africa. africană. Asia. sociale şi de organizare familială. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. 1. americană. umma. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. a suveranităţii desăvârşite. la populaţiile de vânători culegători . Există. faţă de un imperiu sau un regat. cu cele din vestul şi centrul continentului). dependente sau nu de o organizare politică superioară. America centrală şi de sud. etc. cel puţin teoretică. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. organizate în bande de vânătoare.). Alte forme de organizare politică sunt principatele. 2. pe măsura organizării statului papal. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. în multe privinţe. Toată hrana 5 . Există. în lumea asiatică. putem presupune că structura socială era una egalitară. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare.

la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. unele grupuri practicând poligamia. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. prin vânătoare şi pescuit. cele mai multe însă fiind monogame. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. rudenie. probe dificile. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. foarte importante sunt cele legate de vârstă. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). sau mai valorizată social. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. dar femeile participau. La eschimoşi. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. în care producerea hranei. între toţi membrii grupului. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. gen şi vârstă. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială.obţinută se împărţea. fie prin creşterea animalelor. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. 6 . ca la pigmei sau boşimani. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. care presupun uneori iniţieri. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. De asemenea. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). nu existau posibilităţi de stocare. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . conform unor reguli clare.

Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. la foarte puţine societăţi. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. neamul. în unele regiuni din sud-vestul Africii. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Aceste grupuri îşi socotesc. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. care se revendică de la un strămoş comun. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. de regulă. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. 7 . Adeseori. (grupuri matriliniare). alcătuită din trei generaţii. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. sau mai mult pământ. De asemenea. de la o plantă sau un animal sacru. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. în unele insule din Pacific. mai multe capete de animale aduse ca zestre. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). dar şi triburile Hopi şi Crow). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. din punctul nostru de vedere. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. social şi politic în societăţile tribale. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. Ca şi vânătorii-culegători. Exista însă şi poliandrie.

hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. de asemenea. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Natura economiei. ele având un rol important în activitatea economică. În societăţile matriliniare. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. şi anume cea între liberi şi 8 . deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. care adesea tind să aibă caracter ereditar. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. De asemenea. practicau poliandria). în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. ca de exemplu la irochezi. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. statutul femeilor era mai înalt. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. care erau strict subordonate bărbaţilor. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. care.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord.

diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. China. Agricultura intensivă. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Statutul femeii rămâne unul inferior. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. care caracterizează economia statelor. sau al şefilor incaşi). creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. au 9 . alte populaţii asiatice. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. pe de o parte. prestigiul social şi politic al familiilor. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. social şi politic de către bărbaţi. indieni. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. mongoli. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Statele din Europa. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. polineziene. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. spaţiul islamic. domesticirea unor animale variate. turci. ea fiind dominată economic. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică.non-liberi. pe de altă parte. americane. la arabi. pentru anumite segmente ale populaţiei. Japonia. etc. şi meşteşugari şi negustori. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. De asemenea. Practicarea agriculturii pe scară largă. africane. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării.

precum sacerdoţii de diferite tipuri. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. În Asia. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. în cadrul societăţilor organizate în stat. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. în unele cazuri. rămâne o structură socială importantă. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. de aceea. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. predomina familia extinsă. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. preoţii sau călugării. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. care tolera sclavia. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. În cele mai multe dintre aceste societăţi. De asemenea. după constituirea statului. cu destulă greutate. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. în cele mai 10 . chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. în care creştinismul a reuşit să impună. inclusiv în Europa. Se adaugă. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». În America centrală şi de sud. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. precum în Arabia. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. Europa. monogamia strictă. cu transmiterea ereditară a statutului. Desigur. specialiştii sacrului. Astfel. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului).folosit monedă din metale preţioase. Islamul. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. Familia. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). La azteci. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale.

şi secolul V d. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. 3. în parte şi datorită 11 . O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. Hr. In India. În schimb. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. 1. Hr. între secolul VI î.1. femeia era asociată cu sfera privată. Astfel. în general se constată continuitatea. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. budismul dispare practic din ţara sa de origine. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. 1. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. în care mitologia vedică este reinterpretată. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. puterea. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii.. pe parcursul prelegerilor următoare. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. iar altele reprezintă creaţii noi.3.). Aspecte religioase Din punct de vedere religios. Hr. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. cazurile de femei care au reuşit să exercite. unele împărătese chineze).multe zone este vorba de o poligamie de resurse. etc. haremul islamic sau chinez. Vom analiza. de o manieră mai concretă. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii.

continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. teoria castelor. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. problemele teologice. Tot în secolul al XVI-lea. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. apare religia sikh. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. abolirea sistemului castelor. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. In secolul al XVI-lea. şi o mare zeiţă. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . In China. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. budismul coexistă cu religia naţională. Hr.Hr. shintoismul. În Japonia. ofrandele şi libaţiile. Religie politeistă. care au adoptat budismul (secolul IV d. dintre care Krishna şi Rama). un monoteism consecvent. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Coreea. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. abluţiunile rituale. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. pe tot parcursul evului mediu. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Shiva.. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Acesta. sec.influenţei budismului. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. tehnicile yoga. Fiind o creaţie artificială. etc.

în secolul al VII-lea. au o serie de practici şamanice. cu eroi civilizatori şi salvatori. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. Începând din nordul continentului. soare. în secolul al XVIlea. elementelor naturale (cer. Izanami şi Izanagi. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. etc. şamanism şi religii politeiste. lună. Viracocha). 3. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. venerează spiritele strămoşilor. islamul.).cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. sunt practicate sacrificii umane. Acest mit a sost. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. aztecă şi incaşă. din spaţiul marilor civilizaţii maya. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. spre soare-apune. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. un al treilea mare monoteism al lumii. în Peninsula Arabică. apare. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. de altfel. care. apă. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. Aceste religii au un panteon foarte complex. de culte animiste. In concepţia japoneză. sub influenţa arabă. dar bazându-se pe evoluţia locală. conform profeţiei. Sub posibila lor influenţă. altare aflate în locuinţele credincioşilor. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. cartoful). din care apar apoi celelalte zităţi. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. 1. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. zeiţa soarelui. 13 . Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. 2. creştinismul şi iudaismul.

tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). au loc o serie de conflicte pentru succesiune. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. (partizanii ideii imamului ascuns. născuţi din Fatima. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Primul între aceşti aleşi este Muhammad. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. atotputernică şi atotprezentă. născut pe la 570 în familia Hasim. simplu muritor. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Profetul (Rasul). Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. Ca atare. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. ginerele său. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. de tipul sfinţilor intercesori. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. care va reveni 14 . din Mecca. creatorul lumii şi al oamenilor. singurii califi legitimi au fost Ali. tribul Quraish. În urma unor complexe evoluţii politice. fiica acestuia. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. şi Ali. fii acestuia Hasan şi Husein.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. transcendentă. un fiu secret al lui Hasan. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. un fiu natural al lui Ali. care au avut efect în planul doctrinar. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. caracterul nedrept al sclaviei. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. şi Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. care provin din Fatima. Prin arhanghelul Gabriel. divinitate unică. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. Şiiţi refuză sunna. între care duodecimanii.

Sinagogile. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.ca Mahdi. comentarii la Mişna. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului.Hr. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte.Hr. etc. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. stăpân al Universului). ismaeliţii sau Asasinii. septimanii. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. a ortodoxiei. Se spune că pe la 958. se dezvoltă Cabala. şi a Talmudului. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. De asemenea. fiind exponenţi de seamă ai 15 . de prin secolul al IV-lea d. Centrul vieţi religioase. Hr. o ramură a acestora din urmă. Convins de argumentele iudaice. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. ca locuri de studiu şi de cult. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. colecţie de legi rabinice. prin dezvoltarea Mişnei.

1. 16 . îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. China 2. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. între care populaţia Han era majoritară. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. cu limbi şi culturi diferite. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. cu vocaţie misionară. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). În cele din urmă. 1. persecutaţi în ţările occidentale. într-o relativă linişte. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. sec. de-a lungul celor două axe majore. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. 2. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. 2. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Civilizaţiile extraeuropene 2. Creştinismul. Spre sfârşitul perioadei medievale. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. demonstrau gravitatea acestor probleme. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. ca un mozaic de populaţii. articulat. Caracteristici generale China se prezenta. în mare. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale.

Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. populaţii originare în regiunile nordice. Continuitatea. în conducere au fost preferaţi eunucii. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. fără să se renunţe cu totul la mandarini.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. Examenele erau scrise. lucrări publice. Yuan (1279-1368. finanţe. cu şase ministere (afaceri publice. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Ming (1368-1644). justiţie. taoismului şi budismului. Tang (618-907). abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. atestat încă din dinastia Han. Acest sistem. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). primul împărat de origine ţărănească. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. culte) . Song (960-1279). deşi uneori pot exista conflicte. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. din dinastia Tang (680). Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. armată. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. În timpul dinastiei Ming. al unei culori şi al unui punct cardinal. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. religii care nu se exclud reciproc. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. dinastie de origine mongolă). fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. şi verificau cultura generală a candidaţilor. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. şi în cele din urmă prin a se siniza. în pofida momentelor de ruptură. 17 . Imperiul chinez este unul universal. cunoaşterea doctrinei confucianiste.

Tuo ba (sau Tabghatch). demografică. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. contribuind la sinizarea acestei regiuni. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. din secolul al III-lea. 2. economică. între 311.Consiliul de Stat. în mod tradiţional. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. 18 . care redacta textele oficiale. dincolo de Fluviul Galben. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. şi în China. "a celor şaisprezece regate". În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. care par să fi fost avari. Cancelaria imperială. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale.1. care transcria şi controla decretele imperiale. mereu mai numeroase. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. să crească proporţional. În ceea ce priveşte armata. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. Ruan ruan. Marele Secretariat imperial. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. În nord. În această perioadă tulbure. fără însă ca eficienţa trupelor. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. populaţie de origine turco-mongolă. ca şi în Europa.2. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. Această perioadă este numită.

în 755. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. s-a sinizat din punct de vedere cultural. scutite de taxe şi de 19 . a reuşit să reorganizeze imperiul. iar sistemul de examene a fost reluat. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. ceai. foarte importante în perioadele precedente. China cunoaşte o perioadă dificilă. An Lu shan. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. care reuşeşte să cucerească. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). capitala imperiului. s-a diminuat. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. victoria pe râul Talas. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. până atunci budistă. Chang an.Reunificarea a fost opera nordului. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. A fost stabilizată economia. în timpul dinastiei Sui (581-618). Forţele centrifuge. prin unificarea monetară. reforme administrative şi militare. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. regionalismele. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". mai ales în perioada următoare. în 751. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. băuturi alcolice). a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. care. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. ceea ce a contribuit. care obţin. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. către Asia Centrală şi către Coreea. iar Japonia. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. impozite indirecte pe sare. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. Puterea centrală încearcă să reacţioneze.

la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". pentru un secol şi jumătate. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. Turcii. cu capitala în zona actualului Beijing. Jin. În secolul XI. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. întemeind proprie lor dinastie. aproape fără luptă. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. în schimb. Unificarea este reuşită. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. O transformare profundă afecta societatea chineză. taie Drumul Mătăsii. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. În sud se reconstituia dinastia Song. uigurii. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară.serviciul militar). Manciuria) şi stabilesc statul Liao. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. djurceţii. În această perioadă. pentru a relansa circulaţia monetară. ceea ce conduce. în 1234. Pentru a mări masa de contribuabili. Până în 960. Din 1115. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. care instaurează dinastia Song (960-1279). În 1038. pretind şi obţin tributuri. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. din nord s-a exercitat o continuă presiune. datorită mongolilor. de Zhao Kuang yin. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . De partea poporului prin origine. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. prin constituirea categoriei negustorilor. datorată şi refugiaţilor din nord. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. după model chinez. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. care fuseseră subordonaţi statului Liao. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. sub numele Song de Sud. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze.

după ce. transmise ereditar. 21 . Oamenii aveau statute profesionale rigide. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. în 1271.cucerirea mongolă. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Marele Secretariat imperial e suprimat. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. ca în epoca Song. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Vietnam. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. cu staţii de cai de schimb. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. precum Coreea. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. destinate hergheliilor şefilor militari. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. desăvârşită în 1279. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. Teoretic. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. care avea însă doar un caracter formal. De asemenea. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. Japonia. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Puterea imperială devenise despotică. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii.

În funcţie de relief. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. Astfel. aflată într-o poziţie inferioară. şi a permis o creştere demografică pe care. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. raportată la condiţiile epocii. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. caracteristici climatice şi de civilizaţie.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. în general. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. Astfel. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. În aceste condiţii. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. acestea există în număr mic. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. în sud. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. şi China de sud. astfel încât. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. cele mai importante în imperiu. De altfel. cultural. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. China medievală era impărţită în două mari zone. Raportul demografic se inversase astfel. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. în diferite etape ale istoriei. vin din aceste regiuni nordice. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. cei mai mulţi în zonele sudice. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. de ordin tehnologic. o putem considera explozivă. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. China de Nord. Pe de altă parte.

centrându-se în jurul conceptului Ren. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. confucianismul. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Această sinteză a înglobat elemente budiste. în scopul de a oferi o armătură religioasă. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. virtute omenească. în cele din urmă. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Aceasta presupune o anumită conduită socială. pe tot parcursul evului mediu. Astfel. latinizat de iezuiţi în Confucius. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală.desprindă. în general paşnică. daoismul şi budismul. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. pentru confucianişti. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). respect pentru superiori sau vârstnici. concept ce desemnează atât riturile. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Hr. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. 2. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. al VI-lea î. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Religia In China. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. Confucianismul. umanitate.). a devenit.1. urmat de numeroşi alţi gânditori. cât şi regulile de convieţuire civilizată.3. consideraţie pentru ceilalţi. pornită. Numărul mare de locuitori. Convieţuirea. dintre care figuri dominante 23 . Li. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez.

Din punct de vedere metafizic.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. opusă unităţii reprezentată de Dao. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. scriitori artişti. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Lao Zi. Dao este principiul superior. Antiintelectualist. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic.. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. De asemenea. şi Cheng Yi (1033-1107). de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. ci să-şi observe propriul spirit. potrivit legendei. dar şi în Coreea şi Japonia. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. devenind astfel un principiu de ordine naturală. reprezentant al şcolii Raţiunii. dao înseamnă cale. morală şi politică. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Din secolele III-IV. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. Budismul pătrunsese din secolul I d. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). cât în expunerea novatoare. Literal. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. poeţi.Hr. într-o cuprinzătoare sinteză. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. a ideilor înaintaşilor. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . orientat mai mult spre idealism. Daoismul ar fi fost întemeiat.

indiferent de originea lor socială. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. uneori chiar în palatul imperial. şi scrierea. 2. Coreea. cele venite din Asia Centrală. un conglomerat de popoare. şi nu sunete. în afară de sistemul examenelor. sec. în evul mediu. Notând idei. 25 . Hr. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. dar influentă pe plan social şi politic. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. rămâne însă. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe.intense persecuţii ale budismului. Pe de altă parte. din partea kitanilor. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. care au adoptat budismul (secolul IV d. China reprezenta de fapt. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. cele islamice. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale.1. profund influenţat de taoism. cele mai importante fiind cele indiene. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. Budismul chinez. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. cu limbi diferite. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. dar şi în capitală. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. mai ales după cucerirea mongolă. mai ales în oraşe. în evul mediu o religie importantă şi influentă. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. în urma promovării unor examene. djurceţilor şi mongolilor. în prezenţa suveranului. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. şi ulterior.4. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez.

Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. în Coreea. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Totuşi. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. în China epocii Song. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare.etc. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. Desigur. Cunoscând mai puţin limba clasică.). pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. difuzarea operelor scrise. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. principalul focar cultural al Chinei medievale. noul gen al « simplelor note ». Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. De asemenea. literaţii-funcţionari. pentru că el necesita mii de caractere. Povestirile. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Hr. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. cum au fost negustorii. de exemplu a poeziei. teatrul. cele coreeană sau 26 . deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. pentru populaţiile din Asia Centrală. reprezentate de oraşe. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. arhaică. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). Oricum. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. japoneză. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. prin secolul al XIV-lea. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. se pare. inclusiv al ilustraţiilor. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv.

căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. pătrund influenţe mongole şi musulmane. 937 de capitole. Tot un roman istoric. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. a fost cel realizat de Shi Nai An. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. În epoca Yuan. De asemenea. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. în 22. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. în general privind dinastiile precedente. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. de asemenea strâns legată de muzică. publicată în 1060. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. pe cât se pare. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. mici poeme lirice. în oraşul « purpuriu ». Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. Yong Le. interzis celor de rând). etc . mai ales cel în limbile vorbite. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. de către Ou Yang Xiu. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. romanul. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . şi la care Lou Guangzhong a colaborat. Cronica Tang. chitara cu trei coarde. realizt în secolul al XIV-lea. realizate în zeci de volume. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. spre sfârşitul dinastiei Yan. din ordin imperial. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. cu metrică strictă. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. se dezvoltă filologia clasică. epigrafia. arheologia chiar. de către Luo Guanzhong. în vremea dinastiei Song se realizează. realizată de Si Ma Guang. ilustrate de genul ci.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. teatrul. Astfel.

realizată cu ajutorul unor materiale diferite. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. iar după sporirea contactelor cu europenii. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. pe hârtie sau pe mătase. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. în general. considerată « moartă ». strâns legată de poezie şi de literatură. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. în general. ci stâlpilor sau coloanelor. acesta evită linia dreaptă. De exemplu. deoarece. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. de aceea construcţiile sunt zvelte. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. care uneori sunt chiar eliminaţi. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. Evoluţia ştiinţei chineze este. în linii mari.senzaţiei de materialitate. producţia de porţelan atinge apogeul. 2. uneori chiar miniaturală. producţia de porţelanuri şi lacuri.5. ale vieţii de zi cu zi. legată de cea a societăţii în ansamblu. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul.1. de apăsare. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Sculptura chineză nu are. caligrafia. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. precum pictura. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. 28 .

în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. De asemenea. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. şi asupra realizării hărţilor terestre. în 1090. prin Biroul astronomic de la Nanjing. În timpul dinastiei Yuan. mai ales prin dezvoltarea algebrei. sub redacţia lui Zhu Shijie. firesc. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni.Trebuie început. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Încă din secolul al XI-lea. ci şi Africa şi chiar Europa. căci alături de progresele matematicii. Se ajunsese. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. la realizarea de hărţi în relief. pentru desenarea hărţilor celeste. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Astfel. în epoca Song. în secolul al XVI-lea. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. la nivelul tehnicii. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. 29 . epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. care. Puţin propice creaţiei culturale în general. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Shao Yong. în secolul al XI-lea. În domeniul matematicii. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. regulată şi continuă. pe baze hidraulice. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Progresele cartografiei se repercutează. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului.

a busolei. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. savant şi om politic. 2. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. Yuditu. caolinul. efedrina sau ginsengul. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. călugărul taoist Zhu Siben realiza. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă.inventate de Shen Gua. 2. bambus. unde munca umană era foarte ieftină. India 2.1. precum fierul pentru tratarea anemiilor. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. camforul. de închidere în faţa influenţelor externe. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. un mare atlas. cu rezultate remarcabile. ginecologia. bolile infecţioase şi vasculare. păsări. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. perfecţionarea turnării fierului. crizanteme. crabi. Caracteristici generale 30 . etc. Din secolul al XIV-lea. La începutul secolului al XIV-lea. iar pe de altă parte. în urma a nouă ani de muncă. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. bujori. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme.2. citrice. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. În planul tehnicii. în cercetările privind pediatria. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». obţinut din planta numită chaulmoogra.

kşatria (războinici). religie sincretică şi politeistă. IV-IX). India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). iar altele. la 31 . sau intangibilii. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. principe din Patalipputra. la începutul secolului al IV-lea. aliat cu turcii. de către împăratul persan Chosroes. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. La sud de Narbada. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. sudra (agricultori). care a condus la generalizarea sistemului castelor. vechea capitală a regilor Maurya. dintre care unele erau seminegroide. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. unde astăzi se află şi alte state. 975-1189). învăţaţi).India. pe platoul Deccan. precum arienii. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. cum a mai fost numită această formaţiune. În timpul Imperiului Gupta. budismul în declin coexistând cu hinduismul. în 565. În afara sistemului castelor se aflau paria. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului.2. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. dar care pot. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. întemeind statul Gupta. Se adaugă Islamul. erau indoeuropene. şi regatul Pallava (sec. Ghandragupta. De asemenea. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. 2. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. în cele din urmă. cu capitala la Badami.2. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. vayşia (neguţători). care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. în mare. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. extrem de numeroase. exista o mare diversitate religioasă.

stabilindu-şi capitala la Delhi. VII . care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. XIX). Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. şi îşi constituie propriul stat. asigură Indiei 275 de ani de pace. un stat vasal al Chinei. Este o perioadă de strălucire culturală. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. anul morţii lui Muhammad. Spre vest. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. VIII-XII) era orientat spre răsărit. împărţit între diferite statulţe. numit Sultanatul de la Delhi. cucerit de englezi la începtul sec. După 1206. La sfârşitul domniei lui Harsha. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. treptat. se constituia Kapisha. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. care se islamiza apoi. stând la baza civilizaţiei khmere. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. dar îşi păstra şi diviziunea politică.răsărit de acesta. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. cu capitala la Kabul. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). 32 . Înfrângerea arabilor la Navsari. în Siam. Aceştia erau un fel de şefi de clan. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. în 731. inclusiv musulmane. cu excepţia extremităţii sale sudice. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. Din 712 era ocupat regatul din Sind. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. şi care încercau să reziste avansului musulman. din secolul XI. În valea Kabulului. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). În secolul al XII-lea. în Malaysia şi Indonezia. pe coasta de răsărit. în valea Indusului. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia.

condus de maharajahi indieni. Micul Vehicul. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. în zonele sale centrale şi sudice. Nepotul lui. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. în zona de sud. imperiul mogul intra în declin. În secolul al XVII-lea. Cel mai 33 . conducătorul Ferghanei. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. în zonele centrale şi vestice. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). Religia In India. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. reîncarnare a lui Buddha etern. la Panipat. şi imperiul Vijayanagara. Şah Jahan.2. între care cele mai importante erau Hinayana.Hr. din Asia Centrală. întemeiat în 1336. 2. Între acestea. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Marele Vehicul. în frunte cu Babur. de tradiţie antică.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. În secolul al XVI-lea. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva.. fondat în 1347. şi ca atare ele trebuie redescoperite. un descendent al lui Timur Lenk. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. un emir turc. şi Mahayana. statul Bahmani.3. În 1526. conduse de musulmani sau de hinduşi. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. condus de o dinastie de şahi musulmani. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi.

şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. Hr. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. Vishnu ( şi avatarurile sale. şi o mare zeiţă. etc. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. În perioada care ne interesează. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon).. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . budismul dispare practic din ţara sa de origine. teoria castelor. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Religie politeistă. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. în India dar mai ales în Extremul Orient. şi secolul V d. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. în parte şi datorită influenţei budismului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. dintre care Krishna şi Rama). Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. tehnicile yoga. problemele teologice. Dintre aceşi bodhisattva. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Importanţa elementului feminin. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Hr. Shiva. În schimb. pe la jumătatea secolului al XI-lea. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. între care budsimul tantric. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. între secolul VI î. În cadrul acestei forme de budism. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara.

Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. care au încercat. 35 . ofrandele şi libaţiile. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. persecuţiile generate de Islam. După el. ca şi budismul. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. importantă este doctrina lui Ramanuja. mare interpret al Vedantei. Vedanta. Spre deosebire de budism. o cunoaştere şi o conduită corecte. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. s-a divizat ulteiror în două direcţii. indiferent de casta căreia îi aparţineau. el nu făcea distincţii între credincioşi. fidelă textelor sanscrite. principiul universal. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. propune o interpretare diferită. Jina sau Mahavira. în perioada noastră. Şcoala întemeiată de el. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. brahman adorator al lui Vişnu. În secolul al XII-lea. În vremea imperiului Gupta. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. ca şi budismul. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. mai târziu. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. identificată cu Vişnu. tengalai. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. cea din nord. iar în evul mediu a suferit. brahman tamil din secolul al XI-lea. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. între care. Nimbarka.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. şi cea a lumii reale. care se conducea mai ales după textele tamile. Jainismul a fost o altă religie care promitea. şi cea din sud. ceea ce a influenţat cristalizarea. dualistă a Vedantei. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Întemeietorul său. abluţiunile rituale. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Madhva (1238-1317). Adorator al lui Vişnu. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. realizate. ar fi prin secolele VIV î. Hr. o apropiere între sufism şi vedanta. vadagalai. numită Srivaisnava. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte.

dar şi datorită influenţelor externe. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. 2. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). a existat o dihotomie între limba savantă. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. în teoriile sale psihologice fundamentale. sanscrita. devenite vehicole ale creaţiei literare. dar care a devenit de la un moment dat (sec. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. China şi Asia Centrală.probabil în prileme veacuri creştine. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. marathi. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. recrutată mai ales din castele superioare. al XII-lea) un idiom artificial. la care învăţau mii de studentţI din India. assami. 4. 2. şi limbile vorbite. limba de cultură a Asiei Centrale. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. ca şi în alte arii culturale. unei elite. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. să fie diferite : hindi. ca pretutindeni în acea vreme. bengali. nu e mai puţin adevărat că yoga. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. căci şi aici. tamilă. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. în care au fost scrise marile opere. etc. 36 . Învăţământul era rezervat în India. şi în principal din cea a brahmanilor.

datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. prin obiecte realizate din lemn. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. partea de nord a Indiei a fost 37 . în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. care însă au comunicat una cu alta. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». şi din aceeaşi perioadă. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. din secolul al XIV-lea. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. Arta indiană a fost profund marcată de religie. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. fildeş. os. În ceea ce priveşte creaţia poetică. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. În perioada de care ne ocupăm. Alături de arhitectură. De altfel. autorul operei Sakuntala. uneori cu existenţă istorică. metale preţioase. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. operă a lui Chand Bardai. Dar în compensaţie. moscheilor şi palatelor. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. până la crearea unei arte indiene unitare. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea.În perioada Gupta a creat Kalidasa. fără a dispărea cu desăvârşire. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. din secolul al XI-lea. folosite în realizarea templelor. Poemul lui Prithviraja. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. pictura murală. a lui Zia ud-din Barani. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. sculptura monumentală. influenţăandu-se reciproc.

Japonia 2. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. din secolul al XI-lea. în secolul al XII-lea şi Arundatta. În mileniul I î. respectiv un stat încă din perioada antichităţii.Hr. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. prin aceasta. Matematicile. şi a participat. oricum acolo.1. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. precum Bhaskara. au 38 . Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. De asemenea. cu trăsături asemănătoare albilor. în secolul al XIII-lea. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. s-au afirmat prin lucrările lor. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Medicina continuă să se dezvolte. cu o configuraţie geografică extrem de variată. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. între care şi populaţia ainu. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India.3. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. din secolul al XIV-lea. 2. precum şi un manual medical. Hemâdri. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice.3. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez.inclusă în lumea musulmană. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang.

S-a impus budismul ca religie oficială. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). în vremea epocii Nara. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. pământurile au fost declarate proprietate publică. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. Astfel. Heian (794-1192).2. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. 2. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. în acest fel.3. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. percepea impozit funciar în produse şi. Muromachi (1333-1573). Oricum. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Nara (710-794). Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Aparatul central şi local. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Kamakura (1192-1333). III – 710). iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. precum şi a armatei. în care sistemul de proprietate nu era individual.Hr. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi.

stabilindu-se printr-un contract. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Astfel. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. Practic. 40 . Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă.. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. cu caracter laic sau religios. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. atunci s-a constituit categoria samurailor. adevărate războaie civile. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. cu atribuţii militare. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. Între altele. precum Taira sau Minamoto. în repetate rânduri anarhie. având ca unică ocupaţie meseria armelor. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. ceea ce a generat între altele. precum mineritul şi turnarea metalelor. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. juridice etc. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari.din cele mai diverse. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele.

subordonate direct doar Marelui şogun. în curusul istoriei sale medievale.” În ansamblu. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. neavând nici un fel de atribuţii politice. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. de la nivel local. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Ideologia oficială a devenit confucianismul. ulterior acesta a fost înlăturat. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. Fiind multă vreme izolat. original. statal sau în domeniul vieţii materiale. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. în special din anii 1274 şi 1281. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. tradiţionalistă. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. 41 . având aşadar monopolul puterii.

care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. mongolii erau adepţii şamanismului. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Cerul divinizat. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. mai ales la triburile de pădure. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). existau două grupuri mari de populaţii. au început să-şi afirme trăsăturile comune. 42 .4. numită Kuriltai. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. impletirea funiilor. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. a pâslei. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . de asemenea.1. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole.2.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. beletristică. soldată cu stabilirea unei regalităţi.4. care dispare însă pe la 1161. cu origini etnice diferite. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Existau şi triburi de pădure. şi venerau. lacurile. Din punct de vedere religios. adorau focul. sub numele Tangri. 2.4. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. 2. Munţii. treptat. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. dar care. confecţionarea hamurilor. precum prelucrarea fierului. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. realizarea armelor. etc. în primul rând. Mongolii 2. care marca drumul spre apariţia statului. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. În evul mediu.

mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Cuceririle acestea. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. intemperii. de tipul despoţilor orientali. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . şi din partea creştinismului nestorian. rezistenţa lor deosebită la foame. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere.Descendent al ultimului rege. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. şi extinse pe un teritoriu imens. Constituind unităţi de cavalerie. De asemenea. Hanatul mongol dispunea. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). extrem de rapide. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Marele han exercita o importantă putere. şi de un cod juridic. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. care trimiteau la oaste o sută. noionul Temugin. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Marea Iasă. Asia Centrală. Orientul Mijlociu şi Apropiat. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Încă de la Kuriltaiul din 1206. Europa estică şi centrală. oboseală. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. prin cruzimea lor calculată. născut probabil pe la 1155. alcătuite din grupuri de familii. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. acceptat de o parte a mongolilor. începând cu Gingis Han. o mie. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic.

şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. cele situate spre Europa. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. moştenirea a revenit urmaşilor lui. suliţe. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). Ogoday devenea mare han. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Djagatai primea Asia Centrală. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. aceştia nu se mai concertează. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. inclusiv Afganistanul. Apoi. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. şi exemplele ar putea continua. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Tuli. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. În timp. În anumite cazuri. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. arcane. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. În urma cuceririlor mongole. Djuci. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. în special la cele chineze şi musulmane. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Ca tactici de luptă. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu).şi pentru cucerirea altora noi. etc). De exemplu. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. În urma contactelor cu China. ci încep chiar conflicte 44 . Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. Cel mai tânăr fiu. După distrugerile provocate de campaniile militare.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. multe dintre ele superioare lor.

subordonează Hoarda de Aur. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. până spre Obi. fratele acestuia. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească.Geneza Islamului 45 . numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. păşunilor. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Ulusul lui Kubilay. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. privitoare la controlul oamenilor. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370).1. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. vămilor. Timur Lenk. cuprindea Mongolia şi China. care vizase stăpânirea apusului. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. nepot al întemeietorului imperiului. 2. Ulusul lui Djuci. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. După moartea lui Timur (1405. Afganistan. un emir mongol turcizat. Civilizaţia Islamului 2. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368.5. Kazanului. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. precum Ferghana. Khorasan. ocupă Delhi. La mijlocul secolului al XV-lea. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. Astrahanului. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. în India. conduce Ilhanatul Persiei. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea.5. care se destramă îm 1335. El cucereşte Persia.intermongole. Siberiei. Hulagu.

ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. tribul Quraish. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. caracterul nedrept al sclaviei. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. creatorul lumii şi al oamenilor. una dintre marile religii universaliste ale lumii. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. chiar dacă. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. de tipul sfinţilor mijlocitori. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. în general. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. la începutul secolului al VII-lea. în timp. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar au înţeles-o doar parţial. Muhammad are o situaţie destul de grea. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. de-a lungul istoriei. Profetul (Rasul). dar avea şi o încărcătură socială importantă. musulmanii au fost. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. divinitate unică. De altfel. Acestea au început să apară prin 610. Khadija. numit Allah în limba arabă. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. din Mecca. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. fiind rămas de timpuriu orfan. pe când ea avea 40. precursor al lui Muhammad. (Iqra înseamnă „citeşte”. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. simplu muritor. atotputernică şi atotprezentă. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. a fost întemeiat de Muhammad. într-o grotă de lângă Mecca.Islamul. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. dar şi „profetizeză”). şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Într-unul din aceste momente. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Aceasta explică în parte de ce. la începuturile predicii lui Muhammad.

de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. la anumite ore. hegira.Quraish. • Rugăciunea. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. Cei din Mecca acceptă să se convertească. ceea ce-i îndeamnă. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Ei se refugiază la Yathrib. împreună cu un grup de adepţi. Muhammad. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. pe qurayshiţi să cedeze. după purificări rituale. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. 47 . în cele din urmă. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. cu faţa înspre Mecca. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. (Pe când se afla la Medina. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Muhammad revine în oraşul său natal. Această fugă. La Mecca. Muhammad precizează doctrina. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. • Mărturisirea de credinţă. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. transformă Islamul într-o putere redutabilă. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

se poate spune că arabii. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Ca şi în spaţiul european. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. persană. reprezentate de exegeza coranică. Este de netăgăduit că arabii. De aceea. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. pe vivacitatea religiei. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. numele islamic al acesteia este adab. prin confruntările de idei. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. bazate pe tradiţii preislamice. Asia Centrală. la fel ca bizantinii sau occidentalii. ştiinţele profane. suspecte. indiană sau chineză. India. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. în lumea arabo-islamică. 53 . Desigur. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. Pe de altă parte însă. sau pe creaţiile noi.În perioada medievală. este în primul rând un « paşaport social ». contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. Artele. literatura. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. ca şi în Europa creştină. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. sau “ştiinţe ale anticilor”. care continuă să se definească. au preluat o serie de elemente. De altfel. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. dar acestea au fost întotdeauna. gramatica şi dreptul. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. cultura. la fel ca şi în cea creştină. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. Astfel.

dar care datorează. plasate mai ales în marile oraşe. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. într-un anumit sens. Bagdad. numite madrasa. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. Învăţământul în lumea islamică este. pe originalitate. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. Pe de altă parte. destul de mult vechilor modele. în care araba este singura limbă de cultură. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. După epoca traducerilor din greacă sau persană. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. ajutau la realizarea partajelor succesorale. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. după primele secole. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. există şi instituţii corespunzătoare. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. accesibil doar câtorva iniţiaţi. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. accentul nu era pus pe inovaţie. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). pe baza Coranului. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. s-a trecut la o elaborare mai originală. în principal. mai ales celor persane. Astfel. întinsă până spre secolul al XIII-lea. pe de o parte. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. care constituie şi principalele centre de cultură. Dincolo de acest nivel elementar. ca la Basra. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. În marile oraşe.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Literatura arabă s-a constituit. Kufa. universităţilor europene. care au marcat primele secole ale Islamului. de asemenea. subsumat teologiei. de exemplu. etc.

o are istoriografia. inspirat de modelul creştin. cea andaluză din Spania. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. hanafită. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. preislamice. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. La începutul perioadei noastre. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. O valoare deosebită. Baia musulmană. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. tributare influenţelor exterioare. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. cât cele persane. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. fixate în scris în secolul al XIV-lea. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. Pe de altă parte. recunoscută şi azi. ci în Spania. la rândul lor. iar minaretul. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. Saadi. Hafiz. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. şafiită. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. Ca elemente decorative. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. arta islamică a preluat sculptura. hadith. din secolul al XV-lea. XI). Proza. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. Palatele califale. Dacă tipul cronicii universale. Datorită interdicţiilor coranice. este de fapt preluarea termelor romane. frescele. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. precum Ibn Hazm. hanbalită. dar şi creaţii noi. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. preluate prin filieră persană. definitoriu pentru arhitectura islamică. au fost construite după modelul celor iraniene. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . mozaicurile. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. hammam. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). cea fatimidă din Egipt. se constituie şi şcoli artistice regionale. cuprinzând genuri vechi.

prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. pătrunse şi în Europa. lângă Buhara. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. Astfel. după cucerirea provinciilor orientale. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Bijuteriile. arabescul. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. logică şi fizică. Artele minore au fost. de exemplu). a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. o imensă enciclopedie. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. ceramica smălţuită. stilizare a motivelor vegetale. dacă nu şi mai târziu. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. în celebrele sale miniaturi). folosit la construcţii din Spania musulmană. născut în 980. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. Pe de altă parte. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Influenţa artei musulmane asupra celei europene. pierdută din păcate în 56 . Decorul zoomorf. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». toate acestea au constituit obiecte de lux. lucrări filosofice originale. adesea cu reflexe metalice. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. în filosofia greacă. de asemenea. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. Personalitate enciclopedică. o summa care trata probleme de metafizică. nu poate fi negată. într-o familie de şiiţi duodecimani). cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. ar fi putut sta la baza arcului ogival. esenţial în dezvoltarea goticului european.reprezentarea figurii umane.

care se inspiră din Banchetul lui Platon. justificându-i pertinenţa demersului. profund tributar lui Aristotel. Colierul înţelepciunii. cât şi a celor creştini. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. numit de latini Avempace. poet şi jurist. Mistica musulmană.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. atât din partea teologilor musulmani. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. născut la Cordoba. Colierul porumbiţei. Filosof. O astfel de teză. Sistemul său filosofic. subliniind. Ibn Bağğa. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. dar individualul e coruptibil. face totuşi concesii teologiei. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. superioritatea musulmanilor. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. Ibn Hazm (1013-1063). nu putea decât să suscite vii împotriviri. lipsită de compromisuri cu teologia. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. mort în 1240 la Damasc). Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. este considerat cel mai mare filosof musulman. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. Averroes pentru occidentalii europeni. evident. al religiei şi al filosofiei). care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Ibn Roşd. Materia este pentru el principiu de individuaţie. În secolul al XIII-lea. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . ca atare imortalitatea este doar impersonală. maestrul lui Thoma d’Aquino. deşi lipsit de un plan sistematic. şi de asemenea. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Înregistrăm astfel practic apogeul. Tunisia. Irak. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Iran. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Abisinia. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. asupra cetăţii Szigetvar. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Grecia. Ulterior. în 1566. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Iordania. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. După aceasta. fiind atacat şi Tunisul. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. România. Bulgaria. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. de exemplu împotriva Persiei. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. nu numai teritorial al statului otoman. Egipt. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Israel. Algeria. Crimeea. 62 . Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Albania. fie în totalitate. În mai multe rânduri. În 1533.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Iugoslavia. La moartea sa. Siria. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. În timpul asaltului general. Ucraina. sudul Rusiei. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Liban. Soliman lăsa ca moştenire. Turcia. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. favorabil de altfel otomanilor. Libia.

Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. O vreme însă. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . în acelaşi an. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. În paralel. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. în anul 1571. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. a fost anexat Ciprul. acţiune militară de mare răsunet în Europa. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. precum armata. dar care practic a rămas o victorie izolată. fiscalitatea. la 7 octombrie 1571. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. administraţia centrală şi locală şi. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. producători direcţi. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. justiţia. a continuat politica în forţă în diferite zone. nu în ultimul rând. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. Este adevărat că. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. regele Franţei. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. Mai mult chiar. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean.

situaţia acolo rămând în continuare instabilă. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). cu anumite intermitenţe. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. De asemenea. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. În parţile centrale ale Europei. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. împotriva Imperiului otoman. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. despotică. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. 64 . Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. Astfel. Ulterior. între anii 1638-1639. s-a purtat un lung război cu Persia. soldată cu un dezastru. pe direcţia subcontinentului indian. devenit vreme de câţiva ani. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta.

2. marele nişangiu. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. pentru a ajunge apoi. timaruri şi ziameturi. Imediat după acesta urma deftertarul. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. cea aparţinând în mod direct sultanului. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. justiţia. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 .. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Era o oaste permanentă. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. cât mai cu seama armata de uscat. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului.6. bucurându-se de o serie de privilegii. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. Un dregător special. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. administraţia provinciilor imperiale etc. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. dar şi visteria. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. precum akângii. deci finanţele. anarhie etc. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului.2. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă.

cu venituri de până la 100. revocabili şi viageri. iar altele mai mari. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). care era un domeniu condiţionat. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. Au existat şi unele proprietăţi personale. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. precum şi marea masă a populaţiei. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători.3. în cavalerie. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. în lumea otomană exista timarul. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. cea a contribuabililor. populat cu producători aserviţi. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.000 acce. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite.6.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa.000 denumirea de has. 2. purtau denumirea de ziamet. 66 . aşa numita turmă „reaia”.000 acce. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. scutită de obligaţii fiscale. de exemplu creştinii. Practic. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. iar cele de peste 100. respectiv paşa). ei şi urmaşii lor. După modelul oriental.

nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin.6. căruia trebuia chiar. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. atât în 67 . precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător.3. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. să-i furnizeze chiar şi forţe militare.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. Desigur că. fără nici un amestec otoman. mai mult chiar. În sfârşit. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. domnitorul provenind din ţară. 2. Apoi. peşcheşuri etc. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. În schimb. situaţie caracteristică în mare măsură. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. Astfel. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. de exemplu. pe baza vechilor instituţii. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. până la începutul epocii moderne. deci ca ţări tributare. În acest din urmă caz. în caz de nevoie. nu lipsită însă şi de abuzuri. M. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). cât şi altele aflate în stare de dependenţă. În schimb. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik).

de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice.7. unele nedescrifrate până azi. multilaterală şi sistematică. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. antropologi etc.7. precum Chilia şi Cetatea Albă.plan economic cât şi în plan politic. fragmentar) a circa 60 de grupări umane.2. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. Datorită climatului. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Oradea. 2. apoi şi Tighina. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. până la Capul Bunei Speranţe. Dobrogea. tot mai sistematic şi mai masiv. Orşova. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Masudi.7. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun.. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. 2. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Sursele scrise sunt puţine. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. păduri şi jungle 68 . lucrările de specialitate sunt încă puţine. savane. Giurgiu. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. Banatul şi Crişana. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. la fel ca şi pe alte continente. Ibn Batutta etc. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Turnu. Africa neagră 2. Nu se cunoaşte azi.). Abul Feda. dar şi cu o serie de trăsături proprii.1.

lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. mai ales pe valea Nilului. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura.tropicale. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. au apărut. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud.. fiecare cu trăsături.Hr. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. ca stadiu de dezvoltare. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. existente uneori pe o arie întinsă. au înflorit şi au dispărut state. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. limbă. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. faze istorice. transformarea Saharei într-un întins deşert. Oricum. în special fierul. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. se exploatau şi prelucrau metale. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. Întinderea mare a continentului.Hr. Ulterior. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. În mileniile IV-II î. 69 . structuri proprii. Pe teritoriul african. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. obiceiuri şi tradiţii distincte.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. sud-est şi sud-vest. timp de multe secole. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. în medii geografice diferite. masive muntoase etc.

Zimbabwe. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. kush şi meroe. când populaţia era relativ numeroasă. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută.n. în secolul al III lea e. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. a devenit limbă de cult. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. 70 . La sud de prima cataractă a Nilului. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Regatul Axumit. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental.7. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. oraşul Meroe. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. sunt prea puţin cunoscute. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. între cele două oceane ce mărgineau continentul.. iar limba populaţiei. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. Mozambic. în spaţiul Africii negre. capitală a unui stat însemnat. Astfel. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). guez (coptă). avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. în Kenia. cu menţionări chiar şi în Biblie. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. 2. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. la sud de Tropice.3. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii.

ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. de la răsărit de lacul Ciad. Structura proprietăţii. savana a uşurat viaţa oamenilor. cu realităţi din mediul asiatic. S-au succedat mai multe dinastii. fie obştilor săteşti. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. dar şi populaţii sedentare. Pe un teritoriu vast. încă din secolul al XIII lea. în special iezuiţi. au activat acolo. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Nu au apărut forme de imunitate. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. ca de exemplu dinastia Zagwe. În Europa. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. nefiind de natură feudală. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. plină de aur. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . răspândită în întreaga ţară. precum şi cu negoţul. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. ca şi raporturile sociale seamănă. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. fără a se suprapune. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. Acolo trăiau populaţii nomade. judiciare şi militare. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. precum în spaţiul european. mai cu seamă în natură.

Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Kano. aur şi adeseori robi. Mabruc şi altele. de Almoravizi. veniţi din nord. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. dinspre sud. Gao. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. au impus impozite permanente în bani sau produse. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. În ţara Wangara. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Almoravizii. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. la sud de Sahara au existat câteva mari state. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. mătăsuri şi ţesături. Statul s-a extins considerabil. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. în cea mai mare parte. ca El Bakr. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. care s-a menţinut până în secolul XI. obiecte de podoabă şi arme. De-a lungul a circa 1000 de ani. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Songhai. Kamen. pe râul Nioro. primul dintre acestea a fost statul Ghana. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. au apărut o serie de centre importante: Walata. la sud. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. iar mai la sud Ioruba. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Tombuktu. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Mahmud Kati. Mali. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Cronologic. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. între secolele V-XVI. Ibn Kaldun şi alţii. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Benin şi altele. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel.

în care un rol hotărâtor. între care Abu Bakar II (1303-1312). spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Regele a trimis două expediţii. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. 30. în secolul XI. că armata ghaneză era de 200. În vremea acestuia. cu instituţii de cultură şi moschei. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. El Bakr notează. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. îl avea cavaleria. cu numeroase clădiri de piatră. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. mai spre sud. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. destule asemănări cu modele asiatice. fiecare cu numeroase vase. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. încă din secolul X. veniturile dobândite din activitatea comercială. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. În fruntea statului era monarhul. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. se cultiva porumbul. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. considerat de esenţă divină. impozitele percepute de la populaţie.000 locuitori). Se ştie că. care avea puteri nelimitate. s-a islamizat în secolul XI. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. unele cu mai multe etaje. fiind aduşi cai din lumea arabă. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. dar şi în surse arabe. în fruntea statului nou apărut. era un oraş mare (cca. decorate după modelele artei islamice. Capitala statului. Regele. Acolo. în Ioruba.organizare socială şi politică.000 alcătuiau trupe de elită. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. 73 . Forţa militară a statului era însemnată. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. existând aşadar.000 războinici din care peste 40. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. începând cu secolul al XI lea. Kumbi Saleh. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic.

Ulterior. La est de fluviul Niger. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. 74 . regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Societatea maliană era relativ complexă. până la lacul Ciad. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). cu marile centre arabe.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). Ki-zerbo). urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. alese de populaţie. întreaga regiune a Africii centrale. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. mai ales pe plan economic. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. finalizându-se prin dispariţia sa. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. dar şi activitatea culturală. bucurându-se de un regim privilegiat. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Mai multe familii alcătuiau o obşte. arahidele. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. în special la Tombuktu. Cairo şi Granada. Astfel. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Toate funcţiile erau eligibile. dar şi vânatul. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. aveau în atenţie bumbacul. nuca de cola. sub conducerea familiei Songhai. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale.

În podişul Matabele. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. iar alături altele. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. În interiorul cetăţii. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. manganul şi fierul. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. Congo (între secolele XIV-XVII). Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. Angola (secolele XV-XVII) etc. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Cetatea era de formă circulară. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. precum şi un templu de formă elipsoidală. până la formaţiuni statale. cuprul. nici sedentarizarea. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. cositorul.La sud de savană. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. La fel ca şi în alte părţi. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. precum Benin. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. unele bine organizate. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo.

despre pasiunile omeneşti. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. Astfel. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. concepţiile religioase şi regulile morale. Ele reprezintă expresii riguros codificate. memoria colectivă. într-uncuvânt. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex.în consideraţie din punct de vedere economic. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. de a-i spori coeziunea. componenta estetică fiind secundară. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. şi uneori poate chiar incidentală. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. Desigur. invocarea divinităţilor.4. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. păstrau. unde din secolul al 76 .7. 2. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. printr-o serie de rituri de trecere. pe etape. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. sau plecarea la război ori la vânătoare. cu excepţia oraşelor musulmane. se transmiteau cunoştinţe. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. cultura. precum nunta. unde există medrese. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. în slujba căreia este pusă. artistic.

de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. a zeilor şi strămoşilor. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. 77 . greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. împletiturile.1. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. 2. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. spiritual. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. la care trebuie adăugate olăritul. Toate aceste domenii. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. în jurul anului 1500. într-un larg evantai. respectiv „Lumea nouă”. mai ales cea în lemn. sculptura în os şi fildeş. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului.8. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. în zona deşertului Kalahari.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte.8. America Precolumbiană 2. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. Atunci. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. din Zimbabwe. De asemenea. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. Sculptura africană este departe de realism. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori.

Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. În acest fel. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. Se opinează că. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. puţine şi disparate. timp de foarte multe milenii. că America nu a intrat în arealul etnogenezei.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb.. cartofi. Asia şi Africa. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. Multe milenii. fază în care au rămas destule. cacao. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. Descoperirile arheologice. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. considerându-se aproape unanim. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. portughezi etc. În ultimele două milenii înainte de Hristos. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. pescuit şi vânat. mai ales a porumbului. Unii afirmă că un proces de colonizare. deci ţărani. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. ardei. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii.000 de ani. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. într-o vreme recentă. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. precum şi contactele acestui continent cu Europa. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. de la sud spre nord. tomate. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. 78 . ulterior şi orăşeni. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. înainte de Columb. nu mai veche de 50. ananas etc. prin Alaska. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est.

Paradoxal poate. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. La debarcarea lor în spaţiul mexican. religioase. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. astronomia sau anatomia.De altfel. incompletă. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. populaţiile domesticind doar lama. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. înflorită întrun stat relativ puternic. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. mai mult sau mai puţin evului mediu european. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. oi şi porci. maya şi incaşă. într-o perioadă corespunzând. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. ba chiar au fost ridicate primele piramide. fără influenţare reciprocă. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. În ansamblu. precum agricultură. olărit şi alte meşteşuguri casnice. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. Încă în plină antichitate. Ulterior. câinele şi unele păsări. şi fără contacte nemijlocite. în planul vieţii spirituale. în cursul secolului al XVI lea. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general.. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. nu s-a extras şi prelucrat fierul. în regiunea 79 . distruse de europeni în mare măsură. Treptat. cornute mari. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central.Hr. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. în mod independent. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. înainte de venirea europenilor. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. cea a olmecilor. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. în trei regiuni. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale.

manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). dar şi meşteşugăreşti). Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. originari din California. putând fi transmise loturile în mod ereditar. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Nu era o societate împărţită pe caste. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. negustori.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Astfel. cu centrul la El Tajin. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Conform tradiţiei.8. Se adăugau apoi meşteşugari. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. la o înălţime de 2260 m. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. de exemplu. 2. unde au fondat capitala Tenochtitlan. pe o insulă înconjurată de ape. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. militare şi judecătoreşti. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan.1. Între altele. în general irigat şi care aparţinea statului. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. incluzând un mare ansamblu de piramide. A apărut şi un monarh eligibil. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m.

ceea ce.000 kmp. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. a consemnărilor cronologice. Mayaşii Deja înainte de azteci. în mijlocul pădurii 81 . în decurs de câteva decenii. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). în principal. Guatemala şi Honduras. între acestea remarcându-se Uaxactun.3. Jungla a distrus multe din realizările lor. Despre oraşele mayaşe. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. În condiţii neelucidate. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. 2. a facilitat. cu excepţia. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Palanque.. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural).Hr. Montezuma I (1440-1469). enigmatice. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. în final. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. se află departe de orice aşezare omenească. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Tycal. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. în Peninsula Yucatan.8. marele istoric A. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. Axayakatl (1469-1481). Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Civilizaţia maya.

situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 .4. civilizaţii ale altor popoare.. ce a existat între secolele VIII-XIII. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. civilizaţia Chavin. de-a lungul Anzilor. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. înainte de venirea europenilor. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.. mai vechi. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. 2. din rocă extrem de rezistentă. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”.. din Columbia până în sudul statului Chile. a înflorit civilizaţia incaşilor. de la est spre vest. fiu al zeului Soare. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. cu centrul în Peru. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă.8. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite.tropicale. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă..Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. dar şi cu o serie de meşteşuguri. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. Astfel. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Acest popor.

prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei.pământului”) ce se pare că.000 de locuitori. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). fabule moralizatoare. orală. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. în momentul cuceririi avea peste 200. orientată spre necesităţi practice şi de cult. alcătuită din legende mitologice. preoţi şi slujitori ai cultului etc. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. 2.8. povestiri eroice. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată.4. Astfel. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. ca şi în Africa neagră. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. al clanului sau tribului. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. treptat. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. în interiorul familiei. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Educaţia se făcea. Pe de o parte. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Cultura În domeniul cultural. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. 83 . populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. poeme lirice. integrată în Imperiul colonial portughez). de la sud de Rio Grande.

în oraşe. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. se pare. Poezia maya avea un rol cermonial. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . continuă tradiţii mult mai vechi. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. care depindea probabil de temple. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. într-un centru consacrat. Din arta maya. de exemplu). ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. probabil. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. exclusiv cultului. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Scrierea maya avea caracter pictografic. de muzică şi de dans. alături. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Chilal Balam. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. poem dramatic. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. Acestea erau grupate. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Din imensa producţie de manuscrise maya. impresionează mai ales arhitectura. Rachinal Achi. pe obiecte de jad.De asemenea. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. cu edificii predominant cu caracter religios. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. căci întovărăşea riturile religioase. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Din spusele episcopului Diego de Landa.

Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. construite în vârful unei piramide tronconice . Labna. În perioada de care ne ocupăm. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. erau ridicate pe platforme mai joase. din perioada clasivă. iar pe de altă parte. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). a putut fi la rândul ei reconstituită. De aceea. şi face apel mai frecvent la simboluri. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. probabil locuinţe ale preoţilor. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. accesul la templu se făcea pe scări laterale. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice.oarecare depărtare de spaţiul sacru. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. Palatele. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. reprezentată de vase elegante. Mayapan. dar exista şi o scară principală. reprezentând divinităţi. câteva au supravieţuit. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. dar. confecţionarea podoabelor din pene. vorbită pe o arie largă. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. iar limba nahuatl. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. Templele erau dreptunghiulare. calmecac. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. unde cele mai importante centre urbane. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. cu decor policrom. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. Uxmal. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. pe faţadă. conduse şi organizate de preoţi. bogat decorate. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă.

86 . Piramidele erau tot în trepte. Erau. noţiuni de istorie şi de drept. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. cu scări abrupte pe faţadă. Mexico. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. sau cea toltecă. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. astronomia. dramele cu subiect mitologic. etc. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. Arhitectura aztecă. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. era dominată de aspectul religios. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). slăvit astfel ca zeu al vântului. La azteci. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. nu doar pe console. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. precum cea mayaşă. anterioară. de asemenea. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. Tochihitzin. cel puţin în capitală. şI adesea de dans. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. regele Nezaualcoyotl. precum mayaşii. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. prinsă în nesfârşite războaie. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere.Tenochtitlan se învăţau religia. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). istorice. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. cel puţin cu instrumente de percuţie. Specific aztecă este piramida teocalli. apreciate poemele epice. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. Existau şi temple circulare. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. precum Tlatecatzin. caracterul războinic al societăţii.

jadul. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. în prinicipiu. În realizarea imaginilor divinityăţilor. fiind subrodonată arhitecturii. pitici. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. jadeitul. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. În absenţa scrierii. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. cu ideea de canon bizantin). Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). cristalul de rocă. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. pictografică. şi erau neîntrecuţi orfevri.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. granate. asemenea lui Quetzalcoatl. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. precum purtătorii culturii Mochica. quippu. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. sau oameni din popor. dar aceste fresce nu s-au păstrat. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. 87 . folosit pentru a comunica date contabile. chiar scrierea aztecă. animale diverse. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. cu ajutorul unor panglici cu noduri. ceramica. avea un evident rol ornamental. maceualtin. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. după cum am mai spus. deşi nu era cunoscută roata olarului. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. De altfel. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. sidef. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. De asemenea. adesea încrustate cu turcoaze. obsidian. atinsese un deosebit nivel artistic.

Ca şi în celelalte arii culturale americane. atât cât a fost consemnată după Conquistă. şi sobrietate. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. precum Garcilaso de la Vega el Inca. au fost şi talentaţi poeţi. legislaţie. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. au forme şi dimensiuni variate. şi de dans. antropomorfe. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. precum Pachacuti Inca. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. fără mortar. cu uşi în formă trapezoidală. Literatura incaşă. Suverani incaşi. prin folosirea pietrei cioplite. Istoriografia. şi în general erau lipsite de uşi. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. cosmogonic sau de dragoste. întărită de predominarea liniilor orizontale. au consemnat unele din aceste cronici. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. iar construcţiile aveau un singur nivel. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. în relief sau prin pictură policromă. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. se bucurau de mari privilegii. este una de masivitate. unii chiar de origine incaşă. şi sunt decorate cu motive geometrice. cronicari spanioli. cu caracter epic. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. După conquistă. zoomorfe şi vegetale. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. ale căror faţade sunt în general severe. în forma în care ajunseseră până la ei. mai degrabă epopei decât cronici. precum ceramica sau ţesutul. unde se învăţa limba oficială a imperiului. poezia era indisociabilă de muzică. calendar şi astronomie. Ţesăturile incaşe.Educaţia tinerilor. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. De altfel. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. unde păstrătorii tradiţiilor colective. Forma orală a povestirilor istorice. aşa numiţii amawta. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. quechua. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. Vasele incaşe. în pofida lipsei consemnării în scris. cuprindea poezii.

Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. ale unui mare număr de plante. şi un calendar lunar. febrifuge. Se adăugau cele cinci zile rămase. cartof. roşie. Francisco Hernandez.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. etc. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. deşi războiul era unul foarte primitiv. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. cacao. diuretice. care erau însă considerate nefaste. ananas. precum cea mayaşă. « civil ».. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. în paralel. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. sau pe absenţa scrierii. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. calculat cu o exactitate uimitoare. de scoarţele vechi româneşti. a câte 20 de zile fiecare. fasole. cu caracter religios şi divinatoriu. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). ardei. Decorur geometric.respectivă în întreaga lume. în mod frapant. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. ca la incaşi. foarte stilizat. un calendar solar. Acesta e cazul botanicii. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. trimis să se documenteze în Lumea nouă. etc. În domeniul medicinei. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. manioc. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. matematică şi cronologie. căci indigenii. în care existau. acesta a marcat şi calendarul. purgative. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. Anul solar era împărţit în 18 luni. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. aminteşte uneori. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile).

de asemenea. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. adică 104 ani tereştri. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . De aceea. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. în cel mai fericit caz din bronz. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. cu relativă uşurinţă. Matematicile erau foarte dezvoltate. ceea ce le permitea să opereze. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. în măsură foarte mare. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. al cărui ciclu îl foloseau. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Începuturile expansiunii europene 3. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. Fiecare nod.1. cu boabe de porumb. căci nu cunoşteau roata. cu numere de gradul miliardelor. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Marile descoperiri geografice. în funcţie de poziţia pe panglică. în calculul timpului. cu nenumărate sacrificii umane. incaşii foloseau sistemul zecimal.importanţă planetei Venus. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. corespund a 65 ani venusieni. 3. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Cu toate aceste realizări remarcabile. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu.

mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. hărţile. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. Portugalia şi Spania. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. apoi. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. În ceea ce priveşte navele. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. instrumentele de navigaţie. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. pentru o economie în continuă expansiune. marile 91 . prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. şi de mirodenii la un preţ mai mic. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. vizând navele.

călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. În secolul al XV-lea. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. Pentru orientarea navigatorilor. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. precum cel chinez sau islamic. esenţiale au fost busola. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. De asemenea. permiţând calcularea poziţiei navei). De asemenea. caravela avea un sistem complex de vele. etc. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. de asemenea. Era nevoie. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate.2. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. dintre care Marco Polo. 3. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. şi manevrabilă.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. Descoperirile portugheze 92 . efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. hărţile maritime. pătrate pentru folosirea vântului din spate. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. astrolabul (pentru calculul longitudinii). dintr-o parte. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. în declanşarea marilor expediţii. evitând imobilizarea în larg.

Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. puterii politice sau particularilor. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. cu un pilot arab. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. la Calicut. iniţiativa este preluată de particulari. ajunge pe coasta vestică a Indiei. Pe de altă parte. De la Malindi. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Vasco da Gama. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. o singură 93 . Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. Din expediţie se întoarce. În etapa următoare. Portugalia este o ţară relativ săracă. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). de la Ceuta. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. doi ani după plecare. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. şi fără potenţial demografic deosebit. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. Prima etapă. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). se realizează cercetarea coastei Africii din nord. În declanşarea expediţiilor. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. până la Insulele Capului Verde. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. în stăpânire portugheză. în zona Etiopiei. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Sub patronajul său. în care iniţiativa aparţine. pe rând. organizând metodic cercetările. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. insulele Madeira şi Azore. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. şi în 1497. cu o mare lungime a ţărmurilor. În 1486.

Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. De asemenea. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. Cristofor Columb pleca spre vest. Goa. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. În orient. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. cu vestea că au ajuns în Indii. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. în drum spre Indii. afirmând că e vorba de un alt pământ. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). la gurile fluviului Orinocco. Insulele Sonde şi Moluce. În august acelaşi an. dornic să descopere un nou drum spre Indii. 1498. Jamaica. 3. Când în 94 . În 1500.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. de aceea. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. prin căderea Granadei în 1492. interzicând accesul altor nave. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Malacca. în 1493. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. Ceylon. explorează litoralul Americii de Sud. viitoarea Brazilie. din Malaezia.corabie. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Urmează alte trei călătorii. şi nu despre Indii. 1502. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest.3. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud.

4. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. În urma progresului descoperirilor. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). 95 . care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. spre Siberia. în 1529 se trasează o nouă linie. care completa partajarea domeniilor coloniale. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. 3. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. fără însă a reuşi. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. Astfel. Ruşii realizează expediţii de uscat. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. pe care o numesc Noua Olandă. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. dar reuşind explorarea zonelor din nord. francezii (prin Jacqus Cartier). spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. pe care ruşesc să o cucerească treptat. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. prin tratatul de la Saragoza.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific.5. Tazmania. 3. de partea cealaltă a pământului. Englezii (prin John Cabott). olandezii descoperă Australia. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Noua Zeelandă. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. de aceea. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice.

tutunul. şi conducând la ridicarea altora. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. precum oraşele italiene. se estimează că datorită şocului microbian au murit. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . curcanul. . (minele de argint de la Potosi. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. porumbul. viţa de vie.6. America pe de o parte. precum Olanda şi Anglia. fasolea. şi Europa cu Asia pe de alta . animale precum calul. acesta din urmă introdus în colonii. -se pun bazele unificării economice a lumii. etc. precum gripa şi variola. precum grâul. vitele mari . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. ardeii. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . 4. Africa. care uneau Europa. -formarea imperiilor coloniale . -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . europenii au preluat din America sifilisul. -noi curente comerciale.3. în primele secole ale conquistei. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . implicând declinul unor foste puteri comerciale. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. roşiile. aduc de acolo cartoful.

fără sa dispară.1. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. până în zilele noastre. loveşte mult mai rar. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. Acestea scad înspre est şi nord. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 .2. după expresia lui Braudel. Dincolo de aceste cifre globale. lumea arabă. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. ciuma. În schimb. 4. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. precum Bizanţul. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). apar epidemiile de gripă. pătrat.4. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. tifos şi sifilis. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. Unele dintre acestea. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. E adevărat că apar noi boli contagioase. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Estimările propun drept cifre cca.

Agricultura Europa apuseană continuă să fie. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. precum porumbul.mai mare număr de oameni. cum ar fi meşteşugarii rurali. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. peste medie. 4. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. dintre care unele. nobili. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare.3. Există însă diferenţe regionale foarte mari. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. culturile americane de mare randameant.3. în această perioadă. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. etc. aici se cresc animale. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. Pe de altă parte. Astfel. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Creşteri mai mari ale populaţiei. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. clericii. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat.Evoluţii economice şi sociale 4. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. livezi. se întâlnesc în oraşe.1. în unele zone. precum Constantinopolul. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. o lume proponderent rurală şi agrară. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. precum porci sau păsări. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Londra. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. precum Italia de Nord.

3. Italia. Astfel. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Ucraina. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. în vestul continentului. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Germania. mai ales Polonia şi Ucraina. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Moldova. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. iar în Italia se practică de asemenea asanările. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI.3. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă.3. ca şi cele de fier şi de cărbune. Pe această bază. 4. unde ajung din zonele limitrofe. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. prin îndiguiri şi desecări. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . în urma crizei secolului al XIV-lea. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Astfel. Polonia. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate.2.puţin. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Ungaria. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. 4.

Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. imprimarea. care realizează toate operaţiunile. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. şi dispersate. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. pieptănatul. în care cartea. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. În secolul al 100 . cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. De asemenea. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Nuremberg. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). legarea) făcute de persoane diferite. Tările de Jos.inovaţii tehnice. culesul paginii. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). torsul lânii) în mediul rural. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. sunt foarte mari. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Anglia. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. prepararea cernelii. din America de Sud. Din aceste motive. ca produs final. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. aflate în exploatarea Spaniei. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. Nou apărute. adesea în mediul rural. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. din postăvărit. Tesutul. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. de la un capăt la altul a procesului de producţie. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. Investiţiile. unde forţa de muncă e mai ieftină. precum Augsburg. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei).

politica statului e diferită. tocmai datorită conflictului cu Spania. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. Pe de altă parte. schimbări determinate.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. 101 . hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. bazat pe creşterea oilor. Astfel. De exemplu. cu tradiţii medievale. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. se dezvoltă în continuare. În Anglia. datorită şi preţului mai redus. acum se realizează postavuri mai subţiri. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. care erau groase şi foarte durabile. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. pe de o parte datorită conservatorismului. probabil şi sub influenţa postăvarilor. şi moda poate acum evolua mai rapid. parte a imperiului său multietnic. se poate vinde mai mult. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. satele sâont distruse. dar şi mai puţin durabile. mai frumos finisate şi mai ieftine. şi drept consecinţă. În această perioadă. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. statul favorizează exportul de postav. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. Pe de altă parte. desigur. Astfel. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. postăvăria italiană este în declin. şi de alţi factori. client tradiţional. aşa numita “nouă postăvărie”. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul.

scădeau costurile. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Anglia. s-a dezvoltat în mod constant. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.Sectorul financiar-bancar 102 .Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. ci devine treptat un timp laic. sortit unei dezvoltări de succes. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Tarile de Jos). sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania.3. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Franţa (Lyon. O dată cu folosirea orologiilor. ca în Italia. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. eficientizării producţiei. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. renaşterii şi reformei. Anglia. tocmai datorită importanăei preciziei. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. ci şi unul economic. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.4. Paris).Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Legată strâns de progresele umanismului. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. se facilitau reparaţiile la corăbii. care revoluţionează şi concepţia despre timp. chemând la slujba religioasă. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. planificării. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. De asemenea. aplicată prima oară la Amsterdam. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Germania. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. domeniu nou. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. 4. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc.

Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. Companiile de familie. de deschidere şi cotaţii. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. La Anvers. iar din 1531 trece la un sistem modern. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Uneori. 103 . compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. De exemplu. acordarea de credite. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. La Amsterdam. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. Apar însă şi companiile comerciale. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. De altfel. care pot fi de mai multe tipuri. în activitate din 1581. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. la schimbări sociale şi poliltice. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. şi mai puţin pe activităţi bancare. caracterizată de relaţii de tip capitalist. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. nespecializate. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. În acest sens. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. O instituţie specific capitalistă este bursa. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). Ambrosiana de la Milano. Casa din San Giorgio la Florenţa. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. meşteşugarii). Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. la instaurarea societăţii moderne. pentru a proteja interesele companiei. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). la sfârşitul secolului al XVI-lea. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. transferuri de capital. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. faţă de companiile de familie. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie.

În Franţa de Nord. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări.1. Polonia. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». În Europa de la Est de Elba (Germania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Ungaria. De aceea. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. 104 . Ţările Române. în înţelegerea cu statul. mai ales cele în bani. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului.Aspecte sociale 4. Franţa. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.4. care au variat în funcţie de zonă. adesea simbolice.4. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe.2. Anglia. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii.4. până atunci majoritară.4. Germania. Italia de Sud. satul şi senioria. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Italia centrală şi de Nord. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. 4. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. altele celor politice şi militare. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional.

aceasta este denumită “de robă”. mai ales prin cumpărarea acestora. 4. În Franţa. la care pot avea acces şi alte categorii. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi.4. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. de darurile bogate care li se fac. Transformarea idealului de nobil. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. Structural. ci în slujba regelui. unde se pot bucura de favorurile regelui. Originea străveche. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. onoarea s-au păstrat. acum destul de secătuit. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. În secolele XVI-XVII. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. care ştie să se dueleze la nevoie. suveranul tuturor. ci pe talentul politic. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. fidelitatea. între elita urbană. Vechile idealuri cavalereşti. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. În Anglia. Pe câmpul de luptă.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. uneori din ce în ce mai 105 . în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. În societate.3.

Monarhii de tradiţie medievală. se dovedeşte neguvernabilă. de regulă. 106 . cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. prin impunerea principiului de liberum veto. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. prin impozite. care treptat. Florenţa. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală.numeroşi. precum Franţa. de regulă. şi funcţionari bine pregătiţi. oraşele îşi văd. Astfel. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. 5. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Spania. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Anglia. În Italia continuă fărâmiţarea politică. care le furnizează resurse financiare. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. mai ales în centru şi nord. în ţările scandinave sau în Rusia. Mantova. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Spre marginile Europei. În raporturile cu statul. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Veneţia. limitată autonomia. republicile Sienna. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. marchizatul de Montferrat. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Pe de altă parte.

prinţi şi oraşe imperiale. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. contele palatin). Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Münster. În faţa unor competitori precum Francisc I. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Brunswick. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. care era electivă. după cel al papei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Worms. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. 107 . Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Passau. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. adică esenţialul Ţărilor de Jos . Salzburg. regatul Neapolului. Moştenirea maternă îî aduce Spania. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. margravul de Brandeburg.1. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Hessa. Sardinia. regele Franţei. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. între care Fugger. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. din 1516. Sicilia. Besançon. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. rege al Spaniei. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Osnabrück. în special Austria. Baden) sau ecleziastici (Speyer. condus de Carol Quintul. ducele de Saxa.5. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. etc). Bamberg. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. şi Henric al VIII-lea. teritoriile din America. şi al Ioanei. zis cel Frumos. Wurtemberg. Hochstetter). fiica ducelui Carol Temerarul). de asemenea. ducatul Milanului. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. arhiducele Burgundiei. regele Angliei.

Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Lübeck. Köln. Dincolo de dimensiunile sale impresionante.cavaleri). Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. care le transformau în autonomii locale (Aachen. de asemenea. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Filip al II-lea. etc). De alfel. prin pacea de la Augsburg. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. în număr de peste 300. cu o serie de privilegii garantate. persoana suveranului constituia un element de unitate. idealul său creştin. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Strasbourg. împreună cu fiul său. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială.Existau. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Imperiul German rămâne un mozaic de state. când avea cam 100 000 de locuitori. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. oraşele imperiale. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Gegenbach. principate laice. predicate de Luther. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Ulm. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Bremen. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Augsburg. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. eclezistice. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Carol este obligat. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Isabela de Portugalia. Soţia sa. Nu există o capitală propriu-zisă. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. 1555. 108 .

Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială.cu diferite conflicte. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Carol asistă la eşecul visului său. redus la o juxtapunere de principate independente. spre sfârşitul vieţii. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. Imperiul se confruntă. recunoaşterea ca succesor a fiului său. şi reuşeşte să impună. Mathias (1612-1619) să restabilească. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. În acelaşi timp însă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. unul dintre ei chiar fratricid. Pe de altă parte. care au continuat. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. în prima parte a secolului al XVII-lea. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. despre stat. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. între Rudolf şi fratele său Mathias. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. şi care au condus. din care Imperiul iese şubrezit. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. în vremea domniei lui Rudolf. de tip medieval. cedând Spania. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. 109 . Rudolf al II-lea (1564-1612).După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. încă din timpul vieţii. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral.

de altfel. Monarhul joacă rolul de arbitru. şi transformată. prin care accesul femeilor la tron este interzis). în Franţa. din care face. într-o clasă de curteni. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. unde beneficiază de privilegii. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. ca în evul mediu. orientată spre o producţie destinată pieţei. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. De asemenea. cum ar fi adunările de stări. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii.5. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. În Anglia. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice.2. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. dependenţi economic şi politic de rege. burghezia 110 . monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. şi care se apropie de interesele burgheziei. care nu este însă nelimitată. care succedă monarhiei stărilor. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. mai întotdeauna insuficiente. În Franţa. Astfel. care. dar poate fi şi mai bine controlată. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. aflată totuşi sub autoritatea regelui. parte. De asemenea.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. de fapt. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. Resursele financiare. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. Pe de altă parte. nobilimea.

sau limitarea activităţii Statelor Generale.Franţa În Franţa. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. iar religia de stat. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). care fac din el înaintaşul direct al statului modern. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Papalitatea. de a stabili şi percepe impozite. care. de a bate monedă. Aici regele este capul suprem al bisericii. În Franţa. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. 111 . După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. prin cumpărarea de titluri. ca instituţie supranaţională. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). Acestea din urmă. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). deşi continuă să existe ca instituţie. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. este anglicanismul. un anumit progres spre laicizare). de robă. se transformă într-o nouă nobilime. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. de a fi judecător suprem. birocraţia profesionistă. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Anglia. Spania centralizarea politică a reuşit.pune la dispoziţia regelui specialişti. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. în timpul lui Henric al VIII-lea. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora.3. de a numi funcţionari în teritoriu. armata regulată. 5. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea.

Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie.1. care făcea din el seniorul suprem în regat. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. 5. cu excepţia unor delicte grave. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. La început. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. să-l lase moştenire sau să-l 112 . numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). fiind alcătuit din mari nobili. La rândul lor. numărul acestora este multiplicat. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul.ele nu mai sunt convocate până în 1614. Cu timpul însă. prin simplă atingere scofulele. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). care o exercită pe rând. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. în vremea Frondei. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. funcţiile încep să fie vândute de către rege. câte un trimestru sau semestru). În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. conetabilul (conducătorul armatei). când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. la una de tip absolut. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. de Bourbon. secretarii de stat.3. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. iar pentru a asigura noi intrări financiare. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate.

ceea ce ducea la numeroase abuzuri. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Evoluţia armelor de foc. În 1516. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. dintre care cel mai important e cel din Paris. În 1604. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. riguros controlată pentru a evita jafurile. Colaboratorul său. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Rennes). Bordeaux. cu legea care avea să se numească Paulette. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. superintendent general al regatului. Curţile superioare sunt Parlamentele.vândă. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. ducele de Sully. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. gabella. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. care purta greul taxelor. Se adaugă o marină permanentă. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Grenoble. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Aix. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. La nevoie se făcea apel la mercenari. Rouen. ceea ce duce la o bancrută parţială. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. iar regalitatea. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Dijon. regele Francisc I încheie cu papa 113 . dar şi din Franţa. accentueză acest proces.

5. se arată tolerant. Margareta. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. s-au manifestat multiple violenţe. Pe de altă parte. În vremea sa. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . când apar scandaluri publice. calvinismul făcea progrese în regat. reacţia catolică la progresul calvinismului. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei.3. În acea perioadă. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. dar apoi. inclusiv din înalta nobilime. în prima parte a secolului. numiţi hughenoţi. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. mai cu seamă că sora sa. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. puterea regală creşte.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. adeziunea la Reformă sau la Ligă. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. şi a celor interne. începeau să se recruteze din toate stările sociale. dar şi cu unele state italiene. Adesea. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei.Concordatul de la Bologna. în cea de-a doua parte a acestuia. În acest fel. La început.2. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. De asemenea. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. era o protectoare a reformaţilor. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. în tradiţie umanistă. iar adepţii săi.

pe atunci un copil de zece ani. dar în 1559. particularisme regionale. Luptele dintre 115 . coasta sud-vestică. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. cu garnizoane proprii. Regenţa este asigurată de mama acestuia. Tânărul rege. regele murea. care au însângerat ultima parte a secolului. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. căsătorit cu Maria Stuart. pe atunci rege al Poloniei.pe politica internă. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. Henric. Catolici intransigenţi. unele zone centrale de protestanţi). regina Scoţiei. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. În 1574 Carol al IX-lea murea. era căsătorită cu Henric de Navarra. şi este urmat de fratele său. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Urma la tron fiul său cel mare. membri influenţi ai Cosiliului regal. se întinde între 1562-1584. în 1572. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. moare în decembrie 1560. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. cardinalul. O primă fază. şi în 1562 izbucnea un război. o parte din sud-est e controlată de catolici. considerat şeful protestanţilor. În 1570. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). fiind rănit accidental într-un turnir. Nordul. Carol al IX-lea(1560-1574). cea mai mare parte a Provenţei. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Într-o încercare de conciliere. şi în cea catolică. în acelaşi timp. în folosul familiei regale. şi războaie civile. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Războaiele religioase sunt. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. soldată cu arestări şi execuţii. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. Caterina de Medici. sora lui Carol al IX-lea. Războiul reîncepe. fără rezultat clar. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. Francisc al II-lea (1559-1560). bolnav. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Margareta. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia.

reuşită cucerire a regatului. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Henric al III-lea fuge din Paris. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. în cele din urmă. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. În numele acesteia. când fratele regelui. sora regelui Henric. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. în 1588. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. dar care a permis refacerea. şi cetăţi de siguranţă. regele Navarrei. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. printr-o politică de impozite moderată. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. dar şi ca apărător al credinţei catolice. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. Războiul reîncepe. În 1593 abjură protestantismul. Francois d’Anjou. În 1589 Henric al III-lea este. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. iar ducele de Guise. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. Jacques Clement. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. 1598). Henric al IV-lea. cardinalul de Lorena. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. infanta Clara-Isabela. În acel moment. 116 .catolici şi protestanţi continuă. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. moştenitorul prezumtiv al tronului. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). şi aveau împreună o fiică. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. Contestat în propria capitală. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic.

Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. 5. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. fiind împărţit între Camera Lorzilor. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. şi extinse mereu.4.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. a doua soţie a lui Henric. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. şi la tron urma fiul său minor. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Prin astfel de instituţii. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.4. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Anglia 5. care reprezintă baza judiciară a regatului.1. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. şi Camera comunelor. care pune capăt Războiului celor două roze. care avea autoritate asupra înaltului cler. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). cardinalul Richelieu. 117 . Structuri instituţionale Ïn Anglia. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Ludovic al XIII-lea. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. absolutismul regal ajunge la maturitate. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Maria de Medicis. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. sub regenţa mamei sale. apărute încă din secolele XII-XIII. Parlamentul putea propune modificări ale Common law.

anexată în 1535. care nu l-a obligat să impună noi impozite. cu autoritate asupra mai multor comitate. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. trezorierul. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Astfel. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. reorganizarea armatei. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. În comitate continuă să existe şerifii. 5. regele a evitat să convoace Parlamentul. Fiul lui Henric al VII-lea. păstrătorul Sigiliilor. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. Politica sa fiscală echilibrată. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. când principalul său consilier a fost Wolsey. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Între 1509-1529. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Henric al VIII-lea (1509-1547).4.2. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. în funcţie de dorinţa suveranului. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. La nivel local. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . dar care necesita sume mari de bani. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. recuperarea domeniilor coroanei. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536).Armata este recrutată când este nevoie. a continuat această politică de întărire a puterii regale. şi diferite alte persoane. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. fiind alcătuită din profesionişti. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. din care fac parte cancelarul.

în sesiuni care au durat. ultima posesiune engleză în Franţa. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. ajungând la ruptura cu Roma. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. Pe această bază. lăsând deschisă problema succesiunii. întrucât. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. doar trei ani. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. a încurajat comerţul. a continuat războiul cu Spania. Eduard al VI-lea (1547-1553). Spre deosebire de tatăl său. În vremea sa. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Elisabeta (1558-1603). pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. a urcat pe tron fiind minor. semn al maturizării atinse de puterea regală. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. în total. Pe parcursul lungii sale domnii. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. de tip rus sau francez. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Regina a întărit instituţii mai vechi. John Dudley. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. iar la stingerea unor 119 . care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Căsătorită cu Filip al II-lea. Tânărul rege a dispărut destul de repede. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. ci de o a treia cale. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. deoarece succesorul său imediat. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Robert Cecil. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. îşi înlăturase surorile. În condiţiile în care ţara era în război. o strănepoată a lui Henric al VII-lea.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. fiica Annei Boleyn. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. Maria Tudor (1553-1558).

Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. 5. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Virginia). Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Pe plan extern. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. regele Spaniei. Scoţia 120 . pe care trebuia s-o protejeze. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588.5. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. Apelul la corsari. era cel mai fervent apărător al catolicismului. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. După o domnie îndelungată şi glorioasă. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. fiul Mariei Stuart. Filip al IIlea.case nobiliare. în 1604. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. conflictul deschis era inevitabil. bastionul catolicismului. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). aduce reginei avantaje financiare şi militare. ca şi producţia internă. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Cum în acelaşi timp. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. rivala pe care o decapitase. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Din punct de vedere religios.

pentru a-şi consolida puterea în interior. În Scoţia continua să domnească fiul ei. Maria de Guise asigură regenţa. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Lordul Darnley. viitorul Francisc al II-lea. condamnată şi executată în 1587. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. soţul său. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Maria Stuart a fost judecată. viitoarea Maria Stuart. Iacob. prezentată de John Konx. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. În absenţa acesteia. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. soldate cu conflicte militare. Iacob al VI-lea. unde devine soţia delfinului. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). în 1557. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. şi Madeleine. iar fiica lor. cu ajutorul amantului. 121 . Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. fiica regelui Francisc I. mama ei. Bothwell. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. la ruda sa Elisabeta. şeful spiritual al partidei reformate. aflată adesea în conflict cu Anglia. Sprijinitoare a catolicismului. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. După moartea regentei. După moartea acesteia. şi se refugiază în Anglia. cu scopul de a jefui. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani.

Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602.6. a fost decapitat. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. în loturi. în 1565. numit de regele Angliei. 5. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. acordând ajutor răsculaţilor. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. englezilor de confesiune anglicană. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Acestea. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. reuşind să devină foarte repede nepopular. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Când. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. În 1649. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. în special în rândul coloniştilor. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. 122 . în nord şi în est. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603.

reuşesc să-i înfrângă. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. fiscale. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . Englezii conduşi de contele de Essex. adunări de stări (Cortesuri) separate. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. Aceştia încep să domnească din 1479. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. dar forţele engleze. mult mai ridicat în cazul englezilor. şi având chiar. definitivând organizarea în comitate.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. moştenitoarea tronului Castiliei.1. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. de religiile diferite. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. aşa numiţii letrados. învingătorul rebelilor. când irlandezii. în continuare. În 1603. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol.sau Consiliu de stat. conservându-şi instituţii specifice. separate de nivelul economic. administrative. economice. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. 5. renunţă la luptă.7. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. Exista un Consiliu al Castiliei. izgonindu-i pe iezuiţi. cu competenţe legislative. vămi la graniţa dintre ele. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. O’Neill. favoritul reginei. principalul conducător al răsculaţilor. moştenitorul tronului Aragonului.7. conduse acum de Mountjoy. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. 5. şi Isabela.

care colabora activ cu Inchiziţia. Cei convertiţi la creştinism. prin capitularea Granadei. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Santiago. 124 . şi până la urmă sunt expulzaţi. folosită şi în scopuri politice. În oraşe există consilii municipale. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. funcţionau consilii specializate. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Consiliul Italiei. finanţele regale au fost reorganizate. De asemenea. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. oferind regilor resurse materiale importante. De asemenea. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. Până la urmă.Aragonului. precum Consiliul de finanţe. Consiliul Portugaliei. dar şi a populaţiei. Calatrava. Consiliul Indiilor. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. stabilindu-se în Italia. reprezentant al regalităţii. cu puteri administrative şi judiciare. denunţându-i pe « falşii creştini ». care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Consiliul Inchiziţiei. în 1492. aşa numiţii conversos. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Alcantara. controlate de corregidor. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. urmând unui război civil îndelungat. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. din partea autorităţilor. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania.

zone întinse din Italia (ducatul Milanului. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. care a fost în cele din urmă înfrântă. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. Tările de Jos. un palat ca o mănăstire. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia.5.7. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat.2. ci şi adversarii politici ai regalităţii. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. Franche-Comté. După aceea. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. pe lângă Spania. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. mult în urma altor puteri europene. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. teritoriile de peste ocean. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. în forma de grătar. În vremea lui Filip al II-lea. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. la Madrid. Aici este sediul curţii. dar şi al guvernului şi al consiliilor. în special cu Inchiziţia. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Filipinele. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. al armatei şi al bisericii. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). cu ajutorul funcţionarilor regali. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. din 1561. Regatul celor două Sicilii). Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Fiul lui Carol. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. Portugalia şi coloniile sale din Africa. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. interzicerea limbii arabe. Carol (1516-1556). Filip al II-lea (1556-1598). aşezându-se în Nordul Africii. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. 125 . în inima Spaniei. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Astfel.

regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. 1659. Portugalia Portugalia. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. o serie de teritorii. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Diminuarea puterii marilor nobili. ca şi în Castilia. de fapt. căreia i-a recunoscut independenţa. şi se transformase şi ea. ca şi vecina ei Portugalia. 5. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. În cele din urmă. sau Gaspar de Guzman. Regii care au urmat.1.8. devenită regat din secolul al XII-lea. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. în timpul lor puterea fiind exercitată. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori).La moartea lui Filip al II-lea. în pofida menţinerii imperiului colonial. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. reducerea privilegiilor oraşelor.8. Spania intrase într-un declin pronunţat. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Au continuat conflictele cu Franţa. pierderea influenţei de către Cortesuri. şi cu alte state europene. precum Francisco de Lerma în timpul primului. de favoriţi. şi în urma tratativelor din Westfalia. 5. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. în pofida veniturilor aduse de colonii. într-o putere de rang secund. Prin confiscări de averi. prin pacea din Pirinei. Franţa. careia i-a cedat. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. în 1668. resursele materiale ale regalităţii cresc. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. de războaie şi lupte dinastice.

care domneşte între 1481-1485. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. în contextul războiului cu Ţările de Jos. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). La 1640. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. duce de Viseu. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. 127 . a unei mari părţi a imperiului său colonial. implicat şi el într-o conspiraţie. sub sceptru portughez. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. avea să ducă la pierderea. văr şi cumnat al monarhului. în speranţa unei posibile unificări. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. datorită atacurilor olandezilor. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. Al doilea senior din regat. În urma unei conspiraţii nobiliare. nobilimea alege.rar. Diogo. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. a Peninsulei Iberice. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. când uniunea dinastică se desfăcea. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Între diferiţii pretendenţi. contribuie la progresul centralizării. a fost înjunghiat chiar de rege. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. ceea ce pentru Portugalia. să se ralieze regelui Spaniei. din cea mai puternică familie feudală portugheză. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Ca şi în Spania. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. Regele Ioan al II-lea (Joao II). într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). până la urmă.

De asemenea. Piemontul şi Savoia propriuzisă. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. În această perioadă. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. să-şi organizeze o ramată profesionistă. Milanul devenise ducat în 1395. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». În plan politic. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. să modernizeze administraţia şi justiţia. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. şi marile puteri comerciale italiene.5.9. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. integrând comitatul Vaud. erau puternic afectate. care au reuşit să instituie impozite permanente. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. în pofida afirmării unei unităţi culturale. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Italia În secolele XVI-XVII. Nisa. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. pe văile Padului şi a Ronului. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Bine populat. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Administraţia şi armata sunt 128 . prin circumnavigarea Africii. Veneţia şi Genova. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice.

unde se extinsese pe terra ferma. responsabil cu problemele fiscale. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). şi având în alcătuirea sa. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere.puternice. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. Milanul era condus de un guvernator. care număra 150-200 membri. În perioada următoare. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Exista şi un Senat. Aceasta. Deşi bine populat. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. politica externă. pe cursul inferior al Padului. reprezentant al regelui Spaniei. de tradiţie mai veche. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. având puteri foarte largi. Din nefericire. Teoretic republică. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. numărând apropae un million de locuitor. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. bazată pe industrii de lux. şi care avea atribuţii privind economia. beneficiind de o economie destul de modernă. englezi. care îl asista pe Doge. olandezi în Levantul otoman. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). de 6 membri. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . în insulele Mediteranei orientale. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. Dogele. pe coasta Adriaticii. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Datorită acestor pierderi teritoriale. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). din 1539 şi trei inchizitori ai statului. războiul. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră.

datorită ocupării acestora de către turci. cu sprijin francez. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. Exista şi aici un doge. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. în cele din urmă înfrânte.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. din punct de vedere formal. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. După moartea lui Lorenzo de Medici. de 400 de membri. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. Piero. Quarantia. mai multe mişcări separatiste. care a restabilit instituţiile republicane. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. şi de diferite ale consilii. Genova continua să stăpânească insula Corsica. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. Exista şi un tribunal suprem. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . care erau desemnaţi de Marele Consiliu. ales pe viaţă. în 1492. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. a izbândit cea cu caracter popular. din 1435. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. format din 40 de membri. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. de către familia de Medici. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. între partizanii şi adversarii Medicilor. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. practic. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. de 100 de membri. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. dar puterea era deţinută. Ca şi la Veneţia. Genova rămânea o republică aristocratică.

s-a extins. Organul colectiv de conducere era Signoria. duce. unele au fost restituite 131 . cu ajutorul Imperiului German. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. şi. înglobând republica Siennei. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. în primăvaralui 1498. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. stăpânirea ducatului Toscanei. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. Statul papal Sub conducerea papei. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). iar acesta. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. de 48 de membri. numit de imperiali duce ereditar. la petreceri. cum se numea acum. etc. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. În 1527. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. Cosimo a dus o politică de centralizare. În cele din urmă. arderea operelor de artă considerate imorale. prin acţiunile fiului său. anunţau. în tradiţie milenaristă. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. după lupte cu sorţi schimbători. şi de întărire a puterii ducale. Dintre cuceririle făcute de Cezar. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut.Savonarola. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. familia Medici era din nou izgonită de florentini. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. dar care erau golite de conţinut. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503).

1460. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. Pe de altă parte. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. În Regatul Neapolelui. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. În acest context. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. 132 . iar în timpul războaielor italiene. în teritoriile statului său. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. De aceea. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. 1456. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. Suveran temporal asupra unui stat puternic. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. 1500. Această regiune juca rolul de grânar. Respublica christiana. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor.vechilor seniori. nobiliar şi domenial. reprezentând interesele bisericii. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. care doresc să-şi afirme independenţa. conducerea era asigurată de un vice-rege. pe coastă. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. fără efecte prea mari însă. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. cruciada împotriva turcilor. precum Rimini sau Urbino. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. ca Bologna. reprezentant al regelui Spaniei. în 1453. precum Colonna sau Orsini. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. dar altele au fost alipite statului papal. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). asupra cărora au instituit un adevărat monopol. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Papii predică deci.

şi cu ducele Burgundiei. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. La începutul secolului al XVI-lea. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Pe de altă parte. prin tratatul de la Bassel. intrau în confederaţia şi Bassel. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Mantova. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg.10. Zurich. Astfel. Berna) şi a senioriei Glaris. dar există şi elemente comune. a cantoanelor montane. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. în 1476. Lucca. după modelul spaniol. Parma. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. precum Ferrar. 5. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Confederaţia originară. de aşa numitele “războaie italiene”. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Piacenza.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Schaffhouse şi Appenzell. în secolul al XIV-lea. care controla trecerea Alpilor. Carol Temerarul. Din punctul de vedere al organizării. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. În 1499. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg.

la Kalmar. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. juridice. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. adminisrative. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. cu acelaşi nume) în 1520. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. În prima parte a secolului al XVI-lea. 5. Danemarca. În 1397. El poate trece la o recucerire a Suediei. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 .instituţionale. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. care evoluau în direcţia absolutismului. De asemenea. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. a reginei Margareta a Danemarcei. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. pe care conta în lupta cu hanseaticii.11. Şi în Danemarca. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. de origine germană. care se implica în problemele Germaniei. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. Dar în timp. instituţiile şi legile specifice. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. şi prin tradiţia apărării independenţei. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. Isabela. Pe de altă parte. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare.

Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. animată de un sentiment patriotic puternic. vizând controlul Mării Baltice. fie religios. ducele 135 . din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Dar acesta. Clerul trece la Reformă. Frederik de Holstein. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. regele e nevoit să fugă. fie cu caracter politic.revoltă.1. în 1524. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. aflată în componenţa Suediei. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei.11. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Suedia devenise o monarhie absolută. chiar dacă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. şi unchiul său. în teorie. şi pe un sentiment naţional în formare. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. profund influenţat de confesiunea reformată. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. pe o armată puternică. Serviciul militar este obligatoriu. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Ioan. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. 5. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Ca şi în Anglia. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. La moartea lui Gustav Vasa.

Fiul său Sigismund. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. În 1576 impune o nouă liturghie. La capătul mai multor conflicte. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. 5.11. fratele lui Ioan al III-lea. clerul este plasat sub tutela regelui. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. În vremea lui. Cristian al III-lea iese. şi ocupă Ingria şi Carelia. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. căsătorit cu Caterina Iagellon. în cele din urmă. Apoi are loc conflictul cu Rusia. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. 136 . care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani.2. Suedia. Gustav al II-lea Adolf (16111632).Finlandei. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. În plan intern. deja rege al Poloniei. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. Frederic I (15231533). care dădea acces la Marea Nordului. Din 1527. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). sora regelui Poloniei Sigismund August. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. În vremea sa. Carol devenea rege în 1600. luteranismul face progrese. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. Cristian al III-lea. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. Ioan al III-lea. se impune cu forţa armelor. prin Cartea Roşie. ceea ce conduce la conflicte interne. revoltaţi împotriva seniorilor lor. fiul acestuia. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. pentru Ingria şi Carelia. sprijinit de oăşenii din Lubeck. La moartea lui Frederic I. Cu sprijinul aristocraţiei. care se înstăpânise în Estonia din 1595. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. refugiat în Ţările de Jos. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. pe tron urcă unchiul său. învingător. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea.

iar apoi participarea. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Insulele Gotland şi Ösel. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării.În scop politic. În Norvegia reforma se bucură de succes. Norvegia. lipsită de o nobilime puternică. În aceste condiţii. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. În pofida dezastrelor militare. cu rezultate dezastruoase. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. Pe de altă parte. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. summum episcopus. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. prin tratatul de la Stettin. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. când sunt obţinute. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. alcătuită din circa 150 de familii. 137 . în 1536. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. În Danemarca. în favoarea coroanei şi a nobililor. 5. către sfârşitul secolului al XVI-lea. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. fiind percepută ca un instrument danez. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. marea aristocraţie. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648).12.

dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. de la luarea deciziilor. cu interese divergente. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. prin rolul acestor personaje. născut şi educat în această regiune (1500. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. la Gand). Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . de asemenea. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. sora naturală a lui Filip. Nobilii se vedeau excluşi. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. reprezentative. în anumite momente. la nivelul epocii. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Filip al II-lea. ci rămăseseră catolici. şi. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. dar care s-au manifestat. Opoziţia începe în rândul nobililor. De asemenea. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în care fuseseră implicaţi până atunci. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme.care. încă de la începutul domniei lui Filip. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. şi era destul de străină realităţilor din zonă. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). de o manieră concertată împotriva Spaniei. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Zuichem şi Berlaymont. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor.

se manifestă prin petiţii. 139 . Pe de altă parte. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. şi aşa numiţii gueux d’état. Dar predicatorii calvini. care nu doreau destabilizarea totală a ţării.Reformei. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. În decursul evenimentelor ce vor urma. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. în special în varianta calvinistă. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. în decursul unei întrevederi. în tradiţia vechilor sale libertăţi. în primăvara lui 1566. de altfel. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. nobilimea. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. în cerşetori) sunt numiţi gueux.

a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. Opoziţia. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. şi să obţină reprimarea pe plan local. „Calicii mării”. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. iconoclastă. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. executaţi în 1568. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. care. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. afectând comerţul şi meşteşugurile. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. cu 10 000 de soldaţi de elită. ia acum forma cetelor de răsculaţi. prost văzută de intransigenţi. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. La 1566 existau două mişcări diferite. Moartea celor doi. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. în vreun fel. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. cea nobiliară. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. 140 . fără a obţine însă rezultatele scontate. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba.Campania în vederea înţelegerii religioase. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. la gurile Meusei. cu caracter în primul rând politic. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. şi cea populară. o trădare faţă de coroana spaniolă.

„Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. între altele. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. rămase încă loiale Spaniei. dar înaintarea lor este dificilă. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. care încearcă. fără a putea însă promite. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. după modelul celei de la Geneva. calvini radicali organizau o republică teocratică. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. În 1578. şi până la numirea altui guvernator. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. libertate religioasă (în esenţă. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. la cererea sa. La Gand. anularea măsurilor luate de Alba. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. convocarea Statelor Generale. frate natural al lui Filip al II-lea. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. şi calea tratativelor. aşa cum cereau răsculaţii. 7000 de localnici. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. cu Luis de Requesens. pe lângă mijloacele militare. în noiembrie 1576. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. garantarea libertăţii religioase. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. să se alieze cu provinciile nodice. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit.În contextul creat. Requesens murea în 1576. fiul Margaretei de Parma. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. Unii şefi calvini. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism).

Pacea de la Arras. Drenthe. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. După moartea sa. Bruges. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Conducătorul de fapt a fost. Utrecht. care avea să capete consistenţă republicană. calvinismul a fost declarat religie oficială. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. rolul Statelor Generale. Mauriciu de Orania. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. În 1581. la 23 ianuarie 1579. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). dar nu accepta decât cultul catolic. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. din mai 1579. al cărui exponent fusese Erasmus. provinciile nordice Olanda. de către mase. peste câteva zile. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. Wilhelm de Orania. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. În nord. conducerea a fost preluată de fiul său. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. cu patriotismul anti-spaniol. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . Cu toate acestea. prevedea recunoaşterea autonomiei.Bruxelles. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Războiul dintre provinciile nordice. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Gand. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. stadhouder general. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Zeelanda. În aceste condiţii. retragerea trupelor spaniole.

Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. Începută de o manieră conservatoare. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. la o stabilizare a situaţiei. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. În 1598. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. în continuare. în cele din urmă. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Nefiind religioasă. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. Ţările de Jos. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. diferenţa nu era nici etnică. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. zonele sudice numărau. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . mai mulţi calvinişti decât cele nordice).progresul spaniolilor spre nord. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. în pofida rezistenţei lor comune. consecinţe revoluţionare. Pe de altă parte. arhiducele Albert. de natură culturală. După Războiul de 30 de ani. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. E adevărat însă că. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. în cele din urmă.

O adunare specială. Chiar şi Prusia.Olanda şi Belgia. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. cărora. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. cea mai mare parte a Ucrainei. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. mobilizarea armatei. Polonia În secolul al XVI lea. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). Iar în plan religios. alături de Imperiul Otoman. justiţie. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. 5. finanţe şi armată. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. concomitent cu întărirea regimului feudal. respectiv administraţie. Monarhia ereditară era desfiinţată. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. inclusiv Kievul. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. era una dintre marile puteri. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. întrunindu-se regulat şi periodic. în partea central-răsăriteană a Europei. Pe lângă elegibilitatea regelui. încheierea păcii. ţinuturile baltice etc. Se crea un singur organ central comun – seimul general. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. Polonia. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. urma să fie ales de nobili. Ştefan Bathory (1575- 144 . A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. cât şi puterea regală. devenit ulterior rege al Franţei. acesta. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state.13. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. Împrejurările interne. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite.

atât din partea turcilor. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. provocând o situaţie deosebit de grea. Suedia. conducători ai marilor familii nobiliare. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. cât şi din partea suedezilor care ulterior. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi.1586). Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. în apropiere de raiaua Hotinului. Austria. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. Prusia. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. 5. susţinând activ pe habsburgi. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. ca de altfel şi a Turciei. de la începutul secolului XVII. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. Rusia 145 . turcii şi tătarii musulmani. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia.14. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. deosebit de bogate. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Imperiul Otoman. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman.

cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). deci împărat). ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. După cucerirea Bizanţului de către otomani. În anii următori el a promovat numeroase reforme. boierimii. călugăriri cu forţa. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . cu reprezentanţi ai clerului.. Dver. deportări. iar Moscova devine « a treia Romă ». respectiv din anul 1547. Efectiv. negustorilor şi meşteşugarilor. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. În contextul de atunci. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Riazan. precum stările generale în Franţa. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. fiul său. cortesurile în Spania etc. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. Incontestabil. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. cea a streliţilor. opricina. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. astfel a reorganizat justiţia. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. în Siberia. Vasile III continuă opera acestuia. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. profesioniste. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. confiscarea averilor etc. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani.

Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. S-a desfăşurat un război popular. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. În fapt. timp de peste 20 de ani. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. căruia i-a adăugat în 1556. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. secondată de Suedia împotriva Rusiei. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei.ţării. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. Suedia şi Danemarca. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). ce a condus destinele Rusiei până în 1917. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. Oricum. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. de regulă. patriarhul Filaret. În aceste condiţii. reprezentând. Polonia. care a domnit până în 1645. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Rusia a 147 . Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. Iniţial s-au obţinut unele victorii. pe mai multe direcţii. teritorii periferice sărace. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. condus de Minim şi Pojarski.

XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). sub conducerea hatmanului cazacilor. Alexei Mihailovici (16451676). Existau relaţii feudale. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. Petru I (1682-1696). extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. într-o stare de anarhie.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. predominând sistemul domeniilor boierimii. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. multinaţional al acestui stat. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. Încă de la început. Bogdan Hmelniţki. În statul rus economia era preponderent rurală. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . A urmat un război ruso-polonez. reprezentat alături de cel al bisericii. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. în Ucraina. precum zemski sobor. împreună cu fratele său vitreg. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. cu rol consultativ. În guvernare ţarul era asistat. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. de exemplu). urmat de Ivan al V lea. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Sporadic. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. La 8 ianuarie 1654. de duma formată din curteni şi boieri.

de Habsburg. jucând un rol important datorită şi 149 . la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. Iagelo (poloneză).chiar în rândurile clerului. germană. 5.1. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. voievodatul Transilvaniei. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. acolo. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. drept Ştefan I.15. Treptat. ocolind lanţul carpatic. regatul Croaţiei etc. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. cu o dublă origine.15. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. napolitană. Europa Centrală 5. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. fiul românului Ioan Corvin. cât şi din cel asiatic. cu forţa. respectiv dinastia Angelină. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. atât din continentul European. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. de Luxemburg. Începând cu secolul al XI lea. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. dincolo de Nistru. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301.

Regele decedat neavând urmaşi. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. fiscal. cel puţin pentru o vreme. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. începând cu anul 1330. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. În veacurile XIV şi XV. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. militar etc. Acesta a reuşit. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. în mai multe rânduri. înăsprind şi fiscalitatea. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. Astfel. maghiarii au avut un rol important. de exemplu. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. respectiv în lumea catolică a vremii. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale.întinderii sale consistente. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. de la ţărmurile Mării Adriatice. cu Polonia. în primul rând a ţărănimii aservite. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Între altele. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. după înstăpânirea treptată în Balcani. A reformat justiţia. alături de Ţările Române. Pentru puţină vreme. Cehia etc. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. dar şi armata şi birocraţia. din Dalmaţia. politic. următorii doi monarhi. respectiv celebra victorie românească de la Posada. respectiv cu Imperiul romano-german. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad.

deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. În acest context. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. după care o serie de conducători. secuilor şi saşilor. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. În acest context. la îndemnul papei. Între altele. se întărea Unio trium nationum. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. până la ţărani de diverse neamuri. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. Cinci ani mai târziu. acolo s-a strâns o armată de tip popular. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. atât din punct de vedere numeric. ca de exemplu anularea şerbiei. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. Astfel. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Urcat pe tron în 1520. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. cât şi al înzestrării tehnice. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. net superioare. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. În anul 1521 Belgradul. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. înalţi prelaţi. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. în anul 1514. încorporat în regatul maghiar.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. în 1517. lângă Dunăre. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. În tabăra de la Racoş. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. nobili. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. s-a strâns o masă importantă de oameni. Trei ani mai târziu. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi.

Profitând de luptele interne. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. În anii imediat următori. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. În acest context. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. ce a rămas apoi 152 . Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. nu o dată foarte strânse. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). atunci. cu centru la Zagreb. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. unde au suferit însă un eşec. în centrul Europei. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. Tot atunci. cel mai adesea victorioasă. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. având drept scop ocuparea Vienei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. principi ai Transilvaniei etc. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. ai Croaţiei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români.. Tisa şi Dunăre. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. ca de altfel regi ai Boemiei. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. fost voievod al Transilvaniei. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. aflat sub suzeranitate otomană. Practic. Mureş. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. respectiv în Ungaria. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. cât şi de Ioan Zapolia. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei.

devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. părţi ale viitoarei Slovenii etc. asupra populaţiei maghiare. în 1686. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. în fapt Ungaria propriu-zisă. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. economic etc. multi-naţional. Carintia. până la finele primei confragraţii mondiale. respectiv ţările române din imediata apropiere. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor.15. Între altele. Salzburg. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. exercitată în diverse modalităţi. Tirol. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. La început. dată considerată în general ca debut al statului austriac). Aşadar.2. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. precum Stiria. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. 5. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. dintr-un stat pluri-etnic. Rudolf de Habsburg.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor.

devenit împărat între anii 1493-1519. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Ferdinand. precum Flandra.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. otomanii. Habsburgii. în cadrul căruia. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. Slovacia. Artois. FrancheComte. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în timpul împăratului Rudolf al II lea. la Marea Adriatică. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Astfel. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. în toamna anului 1918. În aceeaşi perioadă. Maximilian. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Bramant. atât lutheranismul. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Astfel. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. posesiunile Habsburgilor. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. respectiv Carol Quintul. în timp ce fratele său mai tânăr. după 1519. Deosebită 154 . în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Totodată. care a trăit la Praga. cât şi calvinismul. Luxemburg. Ţările de Jos. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Astfel. Francisc I.

16. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. de exemplu. Slovacia. ele întinzându-se. cehi. fiscală etc. să supună definitiv Boemia. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Sicilia. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. după 1700. împotriva Imperiului Otoman. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. francezi. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Transilvania. Era un stat multinaţional. Şi în acest stat. adunări reprezentative etc. italieni. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Regatul Neapolelui. în forme variate.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Milano. o bună parte a Ungariei. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . aparat administrativ de tip guvernamental.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). De fapt. sârbi. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. organizare constituţională. maghiari. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Croaţia. flamanzi etc. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. Sardinia. Habsburgii stăpâneau. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. români. Cehia. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. 5. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Ţările de Jos (Belgia). Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Astfel. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. juridică. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. dispersat. Statul nu avea o unitate politică. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Habsburgii au reuşit atunci. Aceste teritorii însumau peste 600. de la Rin spre Câmpia rusă.

Acolo. s-au creat trei realităţi politice distincte. Şimenic. republicii Veneţia. slavomacedoneni. o parte a Croaţiei etc. dar şi comercial. precum posesiunile ereditare. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. continuându-se realităţi mai vechi. italieni etc. Serbia. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. Bar etc. respectiv a modelului italian. Aşa cum s-a mai arătat. de-a lungul litoralului adriatic. BosniaHerţegovina. În spaţiul ex-iugoslav. o parte a Ungariei. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. a mozaicului de popoare precum greci. propriile instituţii de tot felul. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. bulgari. acţiuni ale Imperiului otoman. croaţi. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. în plan instituţional. Slovenia.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Strânsa legătură 156 . albanezi. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. după mai multe implicări. români balcanici. de altfel. Split. modul de viaţă era în bună măsură. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. sârbi. trăind laolaltă sârbi. parţial români balcanici etc. situaţiei religioase. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Imperiului habsburgic. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. statutului politic. În sfârşit. Popatia şi Pola. în principal în Dalmaţia. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Muntenegru.

în comparaţie cu veacurile anterioare. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. dar şi de meşteşugari. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. demarararea unei ample expansiuni europene. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Relaţiile internaţionale (sec. Descoperirile geografice. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. Mica republică de pe malul mării Adriatice. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. mai ales în calitatea lor de păstori. proces ce a durat 157 . rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. precum şi un număr de aromâni. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. o dată cu epopee descoperirilor geografice. mici negustori. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). era deţinut de câteva zeci de nobili. 6. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. prin Marele Consiliu. cărbănari etc. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. Braudel). marinari şi chiar ţărani. aşa numita revoluţie a preţurilor. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari.

Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. evident distincte. Anglia şi Franţa. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. sistemele de fortificaţii. lumea europeană s-a confruntat în sec. înnoirile precum introducerea armelor de foc. economice. În fapt. necesitând între altele sporite resurse demografice. financiare etc. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. cel al „interesului de stat”. La cealaltă extremitate a continentului european. într-un mod specific. cel spaniol şi cel portughez. să ajungă mari puteri. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. în părţile apusene. Tot acolo. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. Astfel. Astfel. al XVI lea şi în cel următor. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice.mai multe veacuri. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. în condiţii complexe. 158 . Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. dincolo de expansiunea sa colonială. perfecţionări sensibile în domeniul militar. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. diferite. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. în părţile vestice. cu câteva mari probleme. s-au înfruntat. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. În fapt. în cea de-a doua jumătate a veacului. respectiv Spania. estice sau sud-estice ale continentului.

a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. După ce în spaţiul italian. Machiavelli. Temporar. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. într-un fel sau altul. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519.) sau au căutat: Veneţia. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei.În sfârşit. ducatul de Milano etc. 159 .1. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. dar nu în cele din urmă. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. statul papal. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Într-o primă perioadă. Franţa a fost înfrântă. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. 6. devenită mai apoi. rezolvată parţial abia în veacul XX. Florenţa. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru.

respectiv al păgânilor musulmani. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. Practic. Era o ultimă tentativă de revigorare. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. În acest context. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. În acest context. cel al universalismului politic. Practic. acesta dobândise. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. războaiele italiene s-au extins. cel puţin teritorial.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. din 1516. Carol Quintul. Prin jocul moştenirilor. după 1511. 160 . În bătălia de la Pavia. la Rin etc. dus apoi în captivitate în Spania. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. pentru ca. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Luptele au avut o evoluţie dramatică. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. noul rege al Franţei. cât şi în Peninsula Iberică. diametral opus statelor centralizate. respectiv de materializare a unui concept medieval. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. din 24 februarie 1525. în 1499. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. luându-l prizonier pe regele Francis. o situaţie preponderenta în Europa. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). de altfel complet depăşit. În faţa supremaţiei habsburgice. prin tratatul de la Noyon. coaliţia antifranceză formată din italieni. cu victorii schimbătoare. împotriva Imperiului habsburgic.

Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. şi de la Atlantic până la Carpaţi. în acea 161 . Totuşi. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. state în fruntea cărora. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. Franţa putând să-şi continue astfel. nu peste multă vreme. respectiv Spania. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. între principalele state occidentale ale vremii. De asemenea.2.În aceste condiţii.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Polonia şi chiar Transilvania. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Mai multă vreme. 6. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Franţa. găsise aliaţi în Danemarca. Suedia. instaurarea sa. dar şi militare. în timp. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. de fapt un prim război. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Anglia. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. 1558. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. respectiv al pactelor de familie. aşa numitul război de treizeci de ani. În final. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor.

Războaiele religioase din Franţa 162 . respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. precum Francisc Drake. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. între anii 1558-1603. mulţi renumiţi. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. de un tonaj mai redus. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. după 1566. o vreme.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. regina Angliei între anii 1553-1558. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. de furtuni. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. De asemenea. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. Elisabeta I. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. 6. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. Iniţial. În revanşă. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. mai ales corsarii. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. forţele engleze. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune.3. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. În final. până la încheierea unei păci în anul 1604. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat.

6. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. 163 . apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. între altele. invocând. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. cât şi spre Marea Neagră. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. financiar şi uman. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. Astfel.Timp de mai multe decenii. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. atât spre Marea Baltică. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. uman şi material. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. În mai multe rânduri. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare.4. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584.

între Marea Neagră şi Marea Baltică. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. În acest context. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Războaiele dintre Rusia. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. a existat o stare de război cvasipermanentă. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. practic se stingea vechea dinastie rusească. 164 . prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. stăpânind o bună parte a continentului. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. la 1654. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. În jurul anului 1600 Polonia. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. atât cu Polonia. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. începând o perioadă de frământări interne. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. De fapt. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. până la Petru cel Mare. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. de-a lungul întregului secol al XVII lea. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. cât şi Suedia. După moartea lui Ivan cel Groaznic. respectiv 1618.

Pe rând.5. Deja la moartea lui Selim I. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. de califi. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. continuând de acolo acţiunile antiotomane. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. 165 . dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. În această calitate. timp de aproape doi ani. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. Astfel. După eforturi militare susţinute. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Mecca şi Medina. între stăpânirile efective ale Imperiului. Urmaşul său. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman.6. stabiliţi în insula Rhodos. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. Totodată. până la Dunăre. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. pentru o vreme. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. urmaşii săi. au fost alipite imperiului Siria.

în anul 1529. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Transilvania. În anul 1541. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. după o serie de frământări interne. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. În câteva rânduri. inclusiv în cel germanic. unde. până spre Bavaria. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. manifestându-se astfel. Tot atunci. bătrân şi bolnav. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Astfel. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. a şi murit. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. a devenit principat sub suzeranitate otomană. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. Trei ani mai târziu. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. în 1526. de altfel. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. respectiv spre Europa centrală. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. În cadrul politicii externe. Spre sfârşitul vieţii sale. Viena.

devenită raia. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. la o dată ce nu poate fi precizată. a creştinilor. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. acte sultanale etc. în contextul înfruntării cu habsburgii. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Iordania. Astfel. În a doua jumătate a secolului XVII. mai ales conflictul cu habsburgii. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. al situaţiei deosebite al unor occidentali. dintre anii 1594-1606. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. din Egipt până în Tunis. în primul rând în spaţiul european. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. precum şi Africa de Nord. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. inclusiv Crimeea. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. începea declinul otoman. întregul spaţiu balcanic. sudul Ucrainei şi al Rusiei. Între acestea. Siria. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. Palestina. 167 . Spania şi papalitatea. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Asia Mică. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. în anul 1676. În ultimele decenii ale secolului XVI. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. cuprinzând. parţial Iranul. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. de exemplu. La moartea sa. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. ca de exemplu anexarea Podoliei. ţările române. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. poate fi amintită de exemplu. Irakul. consfinţite prin tratate.

situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699.În acest context. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. 6. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. la nivel continental. Contrareforma.6. Franţa se temea să nu 168 . Astfel. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. continuând şi la începutul celui următor. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. acţionând şi ca un instrument al acesteia. într-un fel sau altul. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. cât şi reluarea mai vechii direcţii. deci a unei supremaţii politice. cel mai important conflict internaţional. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. Cel de-al doilea asediu al Vienei. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. de exemplu. respectiv pe papalitate. cât şi de raporturile dintre statele europene. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. urmărind atât restaurarea autorităţii lor.

pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. perioada daneză (1625-1629). În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Din această pricină. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. 169 . Comenius. în sud Spania. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. la Muntele Alb (1629). a înfrânt pe cehi lângă Praga. formată din nobili şi orăşeni cehi. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648).fie prinsă între doi duşmani puternici. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. iar la răsărit imperiul. În anul următor. printre care se găsea şi Cehia. Armata împăratului. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. în special pământuri. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. perioada suedeză (1629-1635). o provincie din apusul Germaniei. precum Ian Amos Comenskky.

în Ţările de Jos. în Bavaria. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Boemia etc. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. Transilvania. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Astfel.. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. Intervenţia Franţei. în ajutorul căruia. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena.După aceasta. pe valea Rinului. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. 170 . dar mai ales pe uscat. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. principele protestant al Transilvaniei. foarte bun militar. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Franţei alăturându-i-se Olanda. dar şi politician ambiţios. Au reintrat în război şi suedezii. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. El a reuşit în urma unor lupte navale. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. invadat vremelnic de trupe spaniole. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. A intervenit în ajutorul cehilor. conflictul s-a extins. deocamdată timidă. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. alungând de acolo pe principele elector. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. anume trecerea. în Europa ooccidentală şi centrală..

Unele state germane şi-au mărit teritoriul. catolică şi calvină. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. evident în favoarea. practic independente. Astfel. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. în lumea germană a casei de Austria. respectiv 24 octombrie 1648. eius religio”. prin achiziţii teritoriale. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. a învingătorilor. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Se punea astfel capăt practic politicii. de o dietă imperială. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. deci limitate. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. 171 . deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. precum şi problema unei viitoare hărţi politice.

înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. Pe de altă parte. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. Franţa a devenit prima putere continentală. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. de aceea. 172 .. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. chiar în această formă.1. precum suveranitatea statelor. Între altele. după 1660. În rândurile credincioşilor. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Biserica şi viaţa religioasă 7. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. a relaţiilor dintre state. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. Pentru asigurarea mântuirii. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. cel puţin pentru o vreme. egalitatea lor juridică etc. În sfârşit. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. 7. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente.

credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. adoptaţi ca patroni de către confrerii. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . sau a bibliilor ilustrate. generozitatea manifestată prin danii. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. Pentru aceasta. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. Se multiplică bisericile parohiale. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. împărtăşania cu ocazia Paştelui. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. favorizată de folosirea geamurilor transparente. De asemenea. spovedania o dată pe an. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). iar nu pe conţinutul credinţei. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. În secolul al XV-lea. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. iar pe de altă parte datorită predicilor. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. De asemenea. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. construite sau împodobite de membrii confreriilor. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. exemplelor extrase din biblie. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. « fiul credincios al bisericii ». ţinerea postului în perioadele prescrise.

XI-XII). El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. De asemenea. Pe de altă parte. inspirat. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. devenite. se pare. din secolul al XV-lea. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. apar şi se impun noi obiecte liturgice. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. prin perfecţionarea de sine. datorită acestei concepţii. ci pe acţiunea individuală. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. precum cultul Eucharistiei. în episcopatul de Cambrai. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. cunoscută sub numele de Devotio moderna. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. separat de masa credincioşilor. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. exprimată în special prin răspândirea orgilor. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. statutul aparte al preotului. prin experienţa extazului). preotul este figura cheie a mântuirii. prin imitarea lui Christos. printre altele. Această doctrină justifica.constată sporirea rolului muzicii religioase. la care se poate ajunge prin 174 . Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). pietatea să devină ceva mai interiorizată. pe care o poate acorda sau refuza. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin.

a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. probabil. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. acestea frapau 175 . Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. este sentimentul tragic al morţii. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. a fost cea mai tipărită carte. Fraţii vieţii în comun. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. cum au fost numiţi aceştia. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului.contemplare perpetuă. şi care. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. cum li se cerea în secolele anterioare. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. prin examenul de conştiinţă. De aceea. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). legată de interiorizarea trăirilor religioase. după invenţia lui Gutenberg. prin analiza de sine. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Devotio moderna. 1380-1471). Imagini difuzate prin xilografie. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. după Biblie.

când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. pe care o ataca în tratatele sale. În acţiunile sale. născut în Yorkshire spre 1330. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. orice obicei. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. aflată sub influenţa Franţei. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. putea însă scăpa controlului autorităţilor. laici şi clerici. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. precum regele Eduard al III-lea. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. între care Despre stăpânirea divină. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. 1330-1384). duce de Lancaster. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. alături de unii colaboratori. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. profesor la Oxford. Despre stăpânirea civilă. De altfel. Prin extensie. regina Joan de Kent. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. preot. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. Reflexia personală. astfel că. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. Prinţul Negru. John de Gand.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. averile ei să fie considerate doar posesii. şi nu doar unui vicar unic. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. cu care Anglia era în război. Wycliff a contestat rolul 176 .

predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. numiţi apoi lollarzi. De asemenea. în 1384. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. nobil atunci cine era?). Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. după 1400. El ca persoană nu a avut însă de suferit. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. instruirea poporului. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. rectorul Universităţii din Praga.penitenţelor şi pelerinajelor. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. După moartea sa. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în 1381. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. care trecea drept un discipol al lui. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. în parte. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. De asemenea. care. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. datorită protecţiei de care se mai bucura. 177 . ordinele cerşetoare care au decăzut. practica indulgenţelor. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. Ideile lui Wycliff. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Pentru punerea în practică a ideilor sale. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. Wycliff a fost condamnat ca eretic. ceea ce explică. care l-au influenţat pe Ian Hus. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. în operele lui se găseşte ideea predestinării. dar şi sociale dintre oameni. însă. astfel. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. şi nu prin propriile merite. şi şi-a sfârşit zilele în pace. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică.

Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. transformate în adevărate războaie. El critică.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. a studiat teologia. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Toate atacurile sunt respinse. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. a devenit preot (la Capela Bethleem. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. În plan social. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. Un an mai târziu. văzute ca instrumente ale Imperiul german. de asemenea. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . În acest context. Pe urmele lui Wycliff. în care motivaţiile religioase. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Adunarea îi era însă ostilă. i-a atras lui Hus simpatia populară. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. pusă deja în practică. şi biserica din Cehia începe 178 . O altă idee. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419.

simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. curentele radicale au fost foarte variate. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. Acestea erau însă diferite. numiţi şi taboriţi. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. o parte a husiţilor. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. care pune capăt războiului devenit civil. secularizarea bunurilor bisericii. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. slujba în limba cehă. statuate în Compactatele de la Iglau. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. excesele sociale ale taboriţilor. Din punct de vedere religios. În cele din urmă. reforma morală a clerului. la transformarea totală a societăţii. caliciu) sau utraquişti. Pe de altă parte. În cele din urmă. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. susţineau revendicări radicale. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. 179 . cu pâine şi cu vin şi pentru laici. 1436. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Spre deosebire de utraquişti. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. conciliu şi Sigismund de Luxemburg.să îmbrace forme originale. Moderaţii. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. dar treptat elementele de originalitate se resorb. încoronat între timp ca împărat. numiţi şi calixtini (de la potir. prelungirea stării de război.

trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. In general. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. foametea erau realităţi frecvente. prin ricoşeu. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. economic şi social. aparţinând diferitelor domenii. 7. care îi antrenează pe toţi muritorii. acea reformatio in capite et in membris. politic şi naţional.1. religios şi intelectual.7. molimele. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. într-o manieră „democratică”. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. prin care. social-politic şi ideologic.2. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex.Factori religioşi şi intelectuali 1.Nesiguranţa mântuirii. cu caracter religios. mai ales „Dansul macabru”.1.2. aşa cum ne mărturiseşte arta. dar dincolo de acestea. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. temele macabre. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei.2. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. consecinţe şi asupra catolicismului. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. în secolul al XVI-lea. 7.1. Din secolul al XIV-lea. sunt o prezenţă constantă 180 . Există o serie de aspecte generale. de a stopa progresele noilor culte. se face apel la o multitudine de factori. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. Într-o lume în care războaiele. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.

mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. 2. În pofida reformei gregoriene. Activitatea de susţinători ai 181 . Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. În acest sens. cel puţin teoretic. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. care pun accentul pe om ca persoană. pelerinajele. acum se preconizează. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. dar care le aduceau beneficii materiale. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. In Occident. ideea eliberării individului. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. 3. al sfintelor moaşte. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. În plan religios. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism.în orizontul cultural al oamenilor medievali. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. sau la curţi ale principilor. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. fie la o viaţă pasională. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului.

4. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. 182 . luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. De asemenea. Evident. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. În aceste condiţii. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. în mod poate greu de înţeles astăzi. De altfel. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. consecinţe negative asupra Bisericii. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. în care căsătoriile se contractau devreme. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. în timpul pubertăţii. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. pe termen scurt. căci ele reprezentau. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice.

denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia.3. ceea ce justifica acum contestarea lor. în secolul al XV-lea. şi ca atare dobânda nu e permisă. morale. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. dezvoltă exegeza filologică. Pe de altă parte.1. În concluzie. al treilea loc destinat. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Aceştia. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament.2. intelectuale. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. mai ales cea funciară. în principal. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. De exemplu. De exemplu. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. bogăţia bisericii. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim.dar şi a operelor umaniştilor.2. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. 7. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.2. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. 7. mai ales din partea aristocraţiei.1. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. Factori politici 183 . prin „inventarea” Purgatoriului. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. angajată pe calea profitului de tip capitalist. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. preocupaţi de întoarcerea la surse.

7.2. la Roma. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. doreau să elimine un centru concurent de putere.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. care evolua în direcţia naţională. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. ci în exterior. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. cantoane. Francisc I şi papă. In alte condiţii. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. principate. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. promite să se 184 . şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). Din aceste motive. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. Statele pornite pe calea modernizării. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. şi universalismul Bisericii romane. autoritatea exclusivă a Bibliei. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe.2. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. care se prezenta ca un organism supranaţional. În general însă. Cu excepţia Angliei.

Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. şi în 1517. Pe drumul de întoarcere însă. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. Frederic cel Înţelept. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. în 1521. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. Se declanşase conflictul deschis. dar şi în constituirea limbii germane literare.călugărească dacă scapă). putând fi prins şi ucis de oricine. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. traduce în germană Noul Testament (1522). papa Leon al Xlea. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. dându-i garanţii ferme de securitate. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. Acolo. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. dar Luther. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. la dieta de la Worms. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. În 1515. şi dieta îl declară în afara legii. după ediţia realizată de Erasmus. survenită în 1519.

discipol apropiat al lui Luther. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. întrucât credinciosul. cumpărarea de indulgenţe. Pe de altă parte. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. redactează Confesiunea de la Augsburg. eius religio( a cui este conducerea. pe termen lung. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. care are acces la 186 . din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. ceea ce. etc. Au loc şi clarificări doctrinare. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. In 1526. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. în anumite condiţii. De asemenea. pomeni. pelerinaje. putea părăsi. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă.împărtăşească soarta lui Ian Hus. prin pacea de la Augsburg.). a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. a contribuit la întărirea şerbiei. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. principatul. a aceluia este şi religia). după aceea. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. în 1530 Melanchton. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. care în 1555 statua principiul cuius regio. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. Răscoala este înfrântă. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. În 1529. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie.

dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar.2. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Fiecare credincios devine el însuşi preot. icoane. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Ei nu sunt preoţi. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Născut într-o familie de jurişti. numai prin credinţă. nici liturghie. 7. Cucerit de ideile lutherane. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Sub conducerea sa. în 1536.Biblia tradusă în limba sa. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. care nu se poate 187 . Pleacă la Strasbourg. Instituţiile religiei creştine. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. altar. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). nici valabile. Calvin face studii de drept. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. În viziunea sa. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. data reîntoarcerii la Geneva. greacă. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. unde rămâne până în 1541. în 1534. Serviciul religios este realizat de pastori. Reîntors în Franţa. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. şi întrucât orice creştin este preot. sola fide. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania.3. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. unde redactează opera sa esenţială. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. În fond. datorită contactului său direct cu Biblia. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. singurele pomenite explicit în Evanghelii. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. este nevoit din nou să fugă. şi care au ca principal rol predica. numai prin Scriptură). publicată prima dată în latină.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

la Roma. după eşecul definitiv al cruciadelor. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. în 1535. şi fusese recunoscut de papă în 1226. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. în ordin cerşetor). barnabiţii. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. reformate sau nou înfiinţate. preoţi care trăiau în comunitate. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. la Brescia. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. transformându-se apoi. jucând rolul unor directori de conştiinţă. În Spania. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. depun jurăminte. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. pe vremea cruciadelor. Astfel. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. precum capucinii. Între aceştia s-au afirmat teatinii. 192 . Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. din iniţiativa Angelei Merici. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. predicând. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. dar continuă să acţioneze printre laici. instrumente utile au fost ordinele religioase. care dobândesc individualitate din 1619. franciscanii şi dominicanii. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. oferind învăţătură acestora. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. Din 1524. indiferent de confesiune. organizarea cvasi-militară. Prin disciplina sa riguroasă. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. somascii. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula).

Prin măsurile de reformă interioară. 193 . Japoniei. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. pe o linie care s-a observat că urmează. După Trento. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). spaţiul scandinav). Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.5. Spania). întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. în mare. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa.7. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. până astăzi. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. cu puţine schimbări.3. Pe termen lung. considerat apostolul Indiei. vechiul limes roman. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Bavaria. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei.3. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. mai accentuată în zonele reformate. 7. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. Polonia). Chinei.4.

ieşită din uniunea de la Kalmar. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. cum s-a întâmplat în Italia. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. De asemenea. la dezvoltarea capitalismului. 7. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice.4. dinamică. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. ca în Anglia. contribuind. Marele Maestru teuton. cum ar fi Suedia. Prusia. în jumătatea 194 . Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. micilor principate. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. al lumii oraşelor state. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. cantoanelor. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului.

O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Ghenadios Scolarios. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Între altele. Astfel de cazuri au fost în Albania. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. probleme de educaţie. Bosnia. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Destul de 195 . fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Ortodoxia. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. starea civilă a populaţiei etc. în viaţa populaţiei ortodoxe. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. lui şi urmaşilor săi. Prin reglementări specifice. în secolul XVII. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. nu o dată brutale. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. În fapt. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). unii creştini au îmbrăţişat islamul. Cu alte cuvinte. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. când sultanii au devenit şi califi. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. fără însă a fi avut un caracter masiv.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. în părţi ale Asiei Mici. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. o serie de scutiri.

Astfel. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. mitropolitul Sava Brancovici. cât şi ale lui Calvin. înregistrându-se mai ales. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. unde populaţia era predominant catolică. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. ca şi prin o serie de misionari. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. între anii 1685-1688. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Bosnia. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. canonizat ulterior. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. de altfel.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. mai cu seamă între saşi. o parte din ortodoxii din Polonia. numită şi greco-catolice în Transilvania. respectiv unguri. nestoriană şi monofizită. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. de mitropolitul Simion Ştefan. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. a patriarhiilor slave din Balcani. respectiv un număr de ucrainieni. Imediat după apariţia lor. în cazul Transilvaniei. de asemenea canonizat şi alţii. de exemplu. În 1543. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. Alexandria sau Ierusalim care. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare.

La mijlocul secolului XVII. patriarhul rus Nikon (1652-1658). treptat. Kiev. al cărui fiu. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. În secolul al XVII lea. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. 197 . ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. Astfel. precum şi o serie de inovaţii. însă pe termen lung. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. respingând mai cu seamă idei calvinizante. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. s-au ţinut la Costantinopol. adolescent. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. în biserica ortodoxă. în secolul al XVII-lea. mitropolitul Petru Movilă etc.

1. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. Întoarcerea spre sine. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». 198 . carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. între nenorocire şi fericire. adevărată şi eternă. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. devine tot mai importantă. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. amestecată în treburile lumeşti. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Nu lipsită de importanţă. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă .În Balcani. o anumită nelinişte. pieritoare. Între suferinţă şi bucurie. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. De acum înainte. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. Cultura 8. 8. În plan spiritual. şi instituţia vizibilă. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. ba dimpotrivă. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. distincţia între biserica invizibilă. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale.

chiar în trei. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. De exemplu. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. Astfel. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. aflăm de la cronicari că jucătorii. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Ïn cazul jocului de şah. De exemplu. în cazul aceloraşi persoane. răspândită printre unii creştini. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. pricipilor. În viaţa religioasă. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. adesea prinţi sau capete încoronate. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea.În transformarea sensibilităţilor. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. apoi. regilor. din 1409. mare mistic 199 . căutarea volupăţii celei mai carnale. gesturi dezordonate şi reacţii violente. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Henric Suso. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor.

deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. din secolul al XIII-lea. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. sex. se pot combina sau opune unele altora. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. fără a apela la intermediari. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. de bună calitate. Forme de comportament şi de sensibilitate. Aceste 200 . şi mai ales Dansul macabru. Desigur. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri.german. memento mori fiind una din temele lor predilecte. Sentimentul morţii existase şi înainte. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. conform caracterizărilor psihologilor. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. autorul unor opere de mare elevaţie. a unor temeri ancestrale. fără a face distincţie de vârstă. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. în cimitirul Inocenţilor din Paris. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. neintegrate. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. în secolul al XV-lea. a unor emoţii necontrolate. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. orizonturi total diferite pot coexista. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. stare socială sau profesională. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. răspândite mai ales în Italia.

a cunoştinţelor epocii sale. prin care uneori se creează. caracteristică iubirii curteneşti. romanul este continuat. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. sau Romanul Vulpoiului. destul de searbădă pe alocuri.teme inspiră şi lucrări literare. mai bine sau mai rău. meditaţiilor. calamităţilor naturale. părţi ale lumii. şi adesea odios. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. sau trucuri. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. dar mai ales cu umbrele sale. şi el iese de cele mai multe ori victorios. este probabil efectul predicilor. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. este ilustrat de Romanul lui Renart. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. Slăvirea femeii. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. lumea e prezentată mult mai realist. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Acelaşi spirit nou. câteva decenii mai târziu. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. al epidemiilor ce marchează epoca. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. În partea da doua a Romanului Trandafirului. de Jean de Meung. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. Rămas neterminat. cu luminile. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. Această angoasă în faţa morţii. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. de sorginte clericală. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. alteori se distrug.

independent de papalitate. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal.ticăloşiile sale. Exilul i-a marcat puternic opera. Aceeaşi epocă. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. nu îi datorează însă şi existenţa. De altfel. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. pe care el o consideră ca unitară. după cum am prezentat-o mai sus. tratat despre importanţa limbii italiene. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Moare la Ravenna. a participat la campanii militare. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. a nobililor şi a oamenilor bisericii. în 1302. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. total devotaţi papei. De monarchia este un tratat de filosofie politică. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. 202 . în pofida diferenţierilor dialectale certe. atât de contradictorie. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. false şi artificiale. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. sau Reinecke. se numără Dante Alighieri. întreaga societate umană. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. a studiat retorica şi medicina. Dante este exilat din oraşul său. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. la adresa iubirii curteneşti. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. Dacă lucrurile stau astfel. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. în 1321. Partizan al supremaţiei pontificale. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta.

i-au adăugat epitetul de Divina. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Licenţiat al Universităţii din Paris. Marele Testament . Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. dar guvernat de liberul arbitru. Guinizelli şi Cavalcanti. conferă perenitate operei sale. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. 203 . vastă sinteză a concepţiilor filosofice. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. diată ironică în versuri. este poetul francez François Villon. Se aseamănă astfel. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. În Vita nuova. Mult mai medieval în concepţii. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Villon refuză totuşi înrădăcinarea.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. din punct de vedere al biografiei. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. începând cu Boccacio. supus planului Providenţei Divine. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. teologice. mult mai frământată în cazul lui Villon. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. cu goliarzii. şi opera sa poetică realizată în franceză. căreia urmaşii. Purgatoriu şi Paradis. structurată în Infern. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. inclusiv papi. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. 1465). dedicată Beatricei Portinari. alături de arta sa poetică desăvârşită. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. de care îl separă totuşi mentalitatea. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente.

şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. Cel mai erudit om al vremii sale. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. spune el. e o femeie în carne şi oase. lipsită de orice concreteţe. Scrie opere în latină. precum poemul eroic Africa. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. La 33 de ani. dedicat lui Scipio Africanul.. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. este opera sa capitală. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. dar poeziile sale i-au supravieţuit. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. dar şi balade armonios integrate în întreg. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. făuritor al măreţiei Romei. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Animam cum corpore amavi. Istoria a reţinut operele sale în italiană. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. urma lui Villon se pierdea. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Petrarca a reacţionat. uneori 204 . sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie.compus spre 1461. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. umanist pasionat de manuscrisele antice. ce prevesteşte Renaşterea.

ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ci de cea a sufletului. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. spiritul. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. bineînţeles. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. sau chiar din povestiri de origine folclorică. alteori tragic. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. care poate înfrânge adversităţile. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. autonomia omului. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. nu atât de nobleţea sângelui. Dar nu trebuie să uităm. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. uneori fericit. caracterizată. fiind preluate din nuvele anterioare. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Desigur. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. ci cel 205 . Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea.

2. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. intitulat Troilus şi Cresida.cultural. Tot ca la modelul său italian. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. satira. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. şi ideile lui. Fiu al unui negustor de vinuri. Ca şi la Boccaccio. pare să fie conştient autorul. Evul mediu. dar care. aplecarea spre cele lumeşti. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. ajunge în slujba curţii engleze. 8. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. ca şi tehnica sa literară. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Geoffroy Chaucer (1340-1400). şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. au început să fie depăşite de realităţi. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Decameronul rămâne ca o operă vie. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. ca şi unele din subiecte. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. depozitara unor idealuri valoroase. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. pentru ipocrizie. lăcomie. pe care încep să o considere 206 .

Acest nume cuprinde un întreg program ideologic.o perioadă întunecată. La origine. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. termenul vine din italianul umanisti. eventual pe cei ce predau aceste discipline. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. caracterizat. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. Uneori. 8. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. situată între evul mediu şi epoca modernă. 1550-1567. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. Într-o primă accepţie. De asemenea. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Vieţile celor mai de seamă pictori. readusă la puritatea din perioada clasică. Un alt înţeles. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. definite mai întâi în Italia. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. în secolul al XIX-lea. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns.2. conform expresiei lui Peter Burke. apărut din secolul XIX. o epocă obscură şi barbară. In cele ce urmează. din secolul al XIX-lea. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). sculptori şi arhitecţi. inclusiv cele ale creştinismului de început. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». 1350-1620). Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. Termenul a fost popularizat apoi. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. o dată cu termenul propriu-zis. printr-un « mănunchi de schimbări ». este cel de mişcare intelectuală. termenul de Renaştere a început.1. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei.

Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). Sub patronajul familiei Medici. şi în special la Florenţa.italiene. 1520. unele reguli privind editarea manuscriselor. cardinalul Bessarion. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. care. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. De aceea. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. a fost donată Veneţiei în 1468. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . în preajma cuceririi Constantinopolului. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. deoarece se constată. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. greaca. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. după expresia lui Poggio Bracciolini. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. au fost stabilite. prin compararea diferitelor variante. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. neobosit căutător al acestora. devenită textul oficial folosit de biserica catolică.

fiind. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. în Franţa. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes.ideilor. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. A întreprins numeroase călătorii. de aceeaşi părere cu reformaţii. în calitatea sa de mişcare complexă. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. există şi un curent neoaristotelician. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. preot. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Doreau. să renunţe la creştinism. nu au dorit. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. de asemenea. o vreme. Erasmus a devenit. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul.2. Spre deosebire însă de aceştia. artizan al destinului său: „tu omule. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. în primul rând. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. umaniştii.2. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. purificarea sa de adaosurile medievale. 8. Anglia. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. în marea lor majoritate. Astfel. dar fără medierea obligatorie a bisericii. Umanism şi creştinism Umanismul. În relaţia omului cu Dumnezeu. care l-au adus în contact cu 209 . Erasmus din Rotterdam. În afara neoplatonismului. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. la rândul său. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. Italia. de Pietro Pomponazzi (14621525). Dimpotrivă. Intelectualii umanişti.

8. ediţii de texte antice. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. deja realizate din ceramică. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. în Orient şi din lemn. prin caracterul său elevat. Elogiul nebuniei. Anglia. Italia. la Mainz. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. dimpotrivă. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Literele mobile.2. a Noului Testament. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Germania. în Europa. umaniştii circulau foarte mult. cenacluri. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Franţa.3.personalităţile cele mai importante ale momentului. De asemenea. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. între care literele mobile. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). în 1455. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. mult mai corectă decât Vulgata. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Ungaria (Nicolaus Olahus). Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Biblia cu 42 de rânduri.

dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. (La Anvers. Efectul este scăderea preţului cărţii. pe de o parte. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. se inventează noi caractere. De asemenea. Anvers. Lyon. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. 211 . devenită uzată. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. într-un bun relativ accesibil. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. medici. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. cum era manuscrisul medieval. Paris. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. devenit presă tipografică. cât şi al punerii în pagină. De asemenea. cererii de carte. ceea ce permite începutul democratizării culturii. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. în 1575. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Din aceste motive. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Basel. care. transformarea ei dintr-un obiect de lux. iar în secolului XVI. Ulterior. în contextul progresului alfabetizării. etc. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). precum cele « romane » sau cele « italice ». suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. atât din punctul de vedere al formei literelor. clerici. Succesul întreprinderii s-a datorat. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. profesori. jurişti. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie.

Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. tiparul. majoritare până atunci. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii.). Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. apare un nou tip de cititor. socialeconomice. impune cenzura operelor tipărite. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. multe creaţii medievale sunt anonime. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. între autor şi operă. prin folosirea preponderentă a limbii latine. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. care practică lectura în tăcere. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. dar şi responsabil pentru ce a scris. 77% au fost scrise în latină. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. De altfel. În plan cultural. în primele decenii de după apariţia tiparului. ca atare. la importanţa ataşată autorului. ci fidelitatea faţă de model. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. beneficiar al operelor sale. 7% în italiană. un secol înaintea sa. de a elabora noi idei şi ipoteze. 5% în franceză. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. în încercarea de a 212 . 6% în germană. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. religioase. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. în condiţiile în care. într-o epocă în care Biserica. devenit şi o afacere profitabilă. Acest schimb este facilitat. politice. şi nu autorul ei. nu creaţia originală era valorizată. etc. atacată de reformatori. De acum înainte. individual. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare.

Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. de stabilire a regulilor. într-un fenomen de masă. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. prin privilegii regale sau princiare editorilor. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. Prin accentul pus pe autor. în detrimentul aprofundării celor citite). evoluţia latinei. preotului.stopa progresele contestării sale. Apare treptat ideea de copy-right. forma ei definitivă este stabilită acum. De asemenea. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. de care am mai vorbit. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. călugărului. acordat iniţial. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. Capete încoronate. se opreşte. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. latina a devenit o limbă moartă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. prin fixarea ei riguroasă în scris. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. principi. prin difuzarea gramaticilor. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. ca limbă de comunicare internaţională. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. care nu s-a mai transformat. timp de câteva secole. Dacă ne referim la tipar. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. fără medierea profesorului. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». începe revoluţia în domeniul lecturii. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană.

tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. instituţie specific medievală. a tipografilor. În acest din urmă caz. corespunzătoare vârstei. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. Universitatea. De aceea. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. tiparul este introdus în Franţa la 1470. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. În colegii. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. Învăţământul dura şapte ani. începând de pe la 10-12 ani. îşi continuă existenţa. şi nu pe divinitate. gramatică) înspre complex. centrate pe om. Şi în spaţiul românesc. Mecenatul 214 . semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. se adaugă până la 1500 încă 33. numărul mai vechilor întemeieri. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. iar pe de altă parte. a artiştilor. Dar Universitatea. De exemplu. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. matematică). şi încă 15 până la 1550. într-un secol şi jumătate. pe de o parte. cu un indiscutabil prestigiu. care dublează. inspirat de vechea facultate de arte. logică. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. scriere. spre deosebire de facultăţi. întrucât aceasta relevă.activităţii oamenilor de cultură. După manifestarea Reformei. (filosofie. cât şi în cel catolic. atât în mediul protestant. colegiile se vor multiplica.

Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. dar atrag şi creatori italieni. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. Nobilimea. se zice. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. şi al lui Rafael. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. după ce. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). fiu al lui Lorenzo de Medici. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. au fost comandate atâtea opere de artă. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. începând cu biserica. De altfel. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. De asemenea. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). să-i plătească şi să-i întreţină. care să le ofere comenzi pentru operele lor. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 .

artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. flamande. devenită mai funcţională. dar şi în cadrul corporaţiilor. de protecţie împotriva frigului. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . Individual. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. Din secolul al XV-lea. dezvoltat în oraşele italiene. Acesea din urmă nu dispar. ci evoluează. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. Apariţia genului picturii de şevalet. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. în care principalele elemente decorative. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. la Florenţa. existând şi o serie de factori materiali. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. mai cofortabilă şi mai luxoasă. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. pentru a consuma la faţa locului produsele. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. având în acelaşi timp şi rol practic. erau tapiseriile. Astfel. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. a redus dimensiunile operelor de artă. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. spre deosebire de perioada anterioară. dar şi a literaţilor şi filosofilor. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. germane. « Sedentarizarea » nobililor. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii.

devenit centrul creaţiei artistice şi literare . dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. în Renaştere. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. 8. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite.4. 217 . nu un simplu membru al unei bresle anonime. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti.Sixtine). contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. Desigur. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. concepţia aceasta se schimbă. aceste obiecte de mici dimesiuni. cănile. cum ar fi farfuriile. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. care acum e o individualitate.5. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes.2. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. plăcile de faianţă.2. 8. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. specificului personalităţii sale. care făcea parte dintr-o breaslă. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. elementele folosite la construcţia sobelor. a propriei valori a creatorului. accentul pus pe om. importanţei originalităţii. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun.

-nou raport între om şi divinitate. în sens peiorativ. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. ci promovând un nou tip de pietate. care decurge din conştiinţa valorii omului. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. mai interiorizată. -bucuria de a trăi. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. ca şi trupul omenesc. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. de barbar. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. în general. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». prin încrederea în om şi în forţele sale. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). spre deosebire de perioada medievală când aceasta.1. 8. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. titanul. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . Renaşterea artistică şi literară 8. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor.3. ceea ce conduce la o creştere a specializării. de unde şi numele de “gotic”. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu.3. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. 218 . -individualismul. -natura ca sursă de inspiraţie. Ca şi umaniştii.

se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. Fie că e vorba de pictură. Pe de altă parte însă. Tot de la antici era preluat genul portretului. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. De aceea. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. extrem de valorizată. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). Pe de altă parte. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. utilizate pe tot parcursul evului mediu. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. în afară de piatră şi marmură. neglijat în perioada anterioară. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. în acest domeniu. pentru a ilustra simetria perfectă. 219 . apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. De exemplu. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. întruchipare a forţei şi frumuseţii. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. prin care iluzia spaţiului. mai întâi masculin. în jur de 100 au teme legate de creştinism.Şi în plan artistic. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. la Boticelli. sunt preluate teme mitologice. I). din circa 150 de tablouri. Ca materiale. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. şi al sculpturilor ecvestre. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. dar continuă să domine temele religioase creştine. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. sculptură sau arhitectură. începutul săpăturilor arheologice.

ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. corintic). mai propice locuirii şi mai elegantă. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. deoarece se puteau rula. De asemenea.3. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. Arhitectura În arhitectură. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. succesiune strictă a celor trei ordine antice. edificii publice sau clădiri particulare. Continuă să se construiască şi castele. lucarne sub acoperiş. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. lasă locul vilei urbane. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. si insistau pe armonia proporţiilor. dincolo de consecinţele sale reprobabile. de pe domeniul rural. după începutul războaielor italiene. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. doric. ferestre înalte. Castelul de tip feudal. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului.2. 8. etc. variaţii de tonuri. însă în noul stil. mai clasicist (faţade plate. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. teme. pilaştri. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. compoziţii renascentiste. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Acesta. frize).). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. fresca). se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. 220 . a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. erau realizate la scară umană. din Franţa.

S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. parţial contopite cu fundalul. la sfârşitul secolului.3. etc). sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. variante locale. De asemenea.8. pictori flamanzi. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. 221 . Michelangelo Buonarotti (1475-1564). nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). trăsături esenţiale ale artei. prin sfumato. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. în ordine cronologică şi a importanţei. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. a fost cea florentină. Boticelli (1445-1510). Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. realizarea camerelor obscure. dintre care prima. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. au inovat mai mult. redă contururi vaporoase. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Războaiele italiene. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. izgonirea Medicilor. Leonardo da Vinci. Leonardo da Vinci (1452-1519). de adâncime în interiorul compoziţiei. în secolul al XV-lea. aici s-au definit. teocraţia instaurată de Savonarola au condus.3. la plecarea multor artişti către ale spaţii. există şi diferenţe. Rafael Sanzio (1483-1520). fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. De exemplu. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Donato Bramante.

e rechemat la Roma. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. unde se afirmă Corregio (cca. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. în spiritul propagat de Contrareformă. creaţii precum Pieta. În tot acest timp. 8. S-a afirmat la început ca sculptor. unde realizează noua sacristie San Lorenzo.3. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. cea bizantină. Ghirlandaio. Michelangelo s-a format la Florenţa. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. Aurorei şi Crepusculului. (După lucrări la Florenţa. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. Padova. pictor. 1489-1534). David. Sculptura 222 . sculptor . impresionante prin modernitatea lor. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. precum Milano. Hans Holbein (1497-1543). dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. În Spania. În Germania. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. între care rămâne importantă. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. arhitect. răscruce de drumuri comerciale. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi.La Veneţia. dar mai ales ca gravor. Papa Iuliu al II-lea. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. Redevenit pictor. din familia Medici. arta este marcată de multiple influenţe. de asemenea. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. Parma. în altarul Capelei Sixtine. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. poet. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). în secolul al XV-lea. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii.4. aducându-i celebritatea.

tragedia). în operele lor. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. în traduceri latine. Renaşterea literară. La începuturile Renaşterii. romanul alegoric. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. limba italiană 223 . Pe de altă parte. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. Dante Alighieri (1265-1321). încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. într-un anumit fel. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. Lorenzo Ghiberti (13781455). operele dramatice (comedia. ca şi cea artistică.În sculptură. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Donatello (1386-1466). cât prin operele de orfevrărie. echilibrat. rondel. istoriografia. 8. începe mai de timpuriu în Italia. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. este mai aproape de divin. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. Filippo Brunelleschi (1377-1466).3. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. Frunuseţea înseamnă armonie.5. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. operă care a creat. a operelor lui Homer. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. în general. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. şi astfel ceea ce este armonios. etc. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. ca şi la antici. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). de a se autodepăşi. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea.

Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Gargantua. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. şi au creat opere viabile. pe care le tratează însă în forme noi. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. poet sensibil.literară. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. În Franţa. manual de teorie şi practică politică. secretar al republicii florentine. Unii dintre aceşti poeţi. Autorul unor interesante Istorii florentine. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. în Iubirile. la începuturile Renaşterii literare. cruciadele). şi cu o teribilă poftă de mâncare. de asemenea. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. covins că natura umană e în esenţă rea. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. autor al Decameronului. Giovanni Boccacio (1313-1375). care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. 224 . culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). la rândul lor modele pentru urmaşi. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. de umorul adesea grosier.1490-1533). şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. dar justificate de raţiunea de stat. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Lucrările lui François Rabelais (c. dar şi în urma evoluţiilor interne. Pesimist. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Nicolo Machiavelli (1469-1527).

În Anglia. În afara pieselor de teatru. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Furtuna. Antoniu şi Cleopatra. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Este perioada supremaţiei politice. 225 . militare şi economice spaniole. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Regele Lear. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. ulterior. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. În Spania. regretul în faţa trecerii timpului. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Romeo şi Julieta. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. datorită valorii universale a concluziilor acestora. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. probabil. englezul William Shakespeare (1564-1616). şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Thomas Morus (1477-1535). Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Hamlet. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. numele ei să devină un substantiv comun. Prin intreaga sa creaţie.

spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. a dispărut o dată pentru totdeauna. Evul mediu cavaleresc. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. şi i-a luat locul o societate modernă. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton.5. autor a peste 2000 de piese. în De revolutionibus orbium caelestium.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Puritatea morală. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. nu pământul. Înfrângerea sa finală. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Acesta susţinea. Johannes Kepler 226 . 8. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. probabil. autor de nuvele. Dar cercetările astronomice au continuat. din 1543. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. că Soarele.3. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Aceastea nu au reuşit în totalitate. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). idealizat.

7. liedul şi cântecul coral în Imperiu. În trigonometrie.) 8. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. etc. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. cunoscut ca Regiomontanus. Astfel. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. ştiinţific. literar. datorită disecţiilor. mai puţin 227 . Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Palestrina. Concluzii Apărută în Italia. Muzica religioasă. adesea datorită reformei. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. astronom german. conducând la mutaţii în plan artistic. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. dar şi comportamental. datorită observaţiilor proprii.3. nu circulare.3. Clement Jannequin. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). a putut avansa. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie.6.(1571-1630). cum se credea până atunci. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. 8. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. chanson în Franţa. începe să lase loc şi muzicii profane. Andreas Vesalius (1514-1554). şi că soarele se află nu în centrul. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. interzise până atunci de Biserică. care evoluează şi ea. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476).

Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. Astfel. au fost grupate la un loc. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.4. respectiv redactarea unor 228 . Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. respectiv Faptele apostolilor. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. predominantă fiind oralitatea.000 de ilustraţii. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. În continuare. în diversele ei forme de manifestare. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.000 de abecedare. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. cât şi altele de istorie universală.1.4. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. 8.000 pagini şi 10.receptive la noile tendinţe. Ceaslovul etc. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. cuprinzând circa 20. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. cu un important decalaj temporal). în douăsprezece volume. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Odată cu secolul al XVI-lea. ştiinţific. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.

ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. A avut o activitate culturală deosebită. Moscova etc. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. fie pentru necesităţile cultului. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. sub titlul de Domostroi. Pe lângă aceasta. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. în condiţii complexe. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. De fapt. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene.

Multe dintre acestea. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. ca şi mai târziu. inclusiv cele de la muntele Athos. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Ori în o serie de zone. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. mai cu seamă destinate scopurilor militare. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. au avut loc o serie de distrugeri. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. s-a creat un nou stil. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor.4. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . În secolul al XVI-lea în artă. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. În cursul cuceririi. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. cât şi al unor construcţii laice. cu precădere în arhitectură. Se ştie că în evul mediu biserica. 8. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. timidă şi sinuoasă. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. Totuşi. cu bază octogonală. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. atât în domeniul edificiilor bisericeşti.2.

Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Constantinopol. slavona. Târnovo. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. precum şi unele biserici din Sofia. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Manifestările culturale au fost în general modeste. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. în domeniul artelor. Acolo. producţia originală fiind foarte modestă. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. cât şi în limba vorbită de popor. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. părintele „renaşterii bulgare”. Cărturarii erau mai ales clerici. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Plovdiv. 231 . ce a avut un periplu pe la Târnovo. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. Practic.

au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. M. O figură aparte. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Astfel. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. amândoi raguzani. traducător al Bibliei în limba populară. uneori pe bază de documente. în care era larg răspândită şi limba latină. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. atât din rândurile populaţiei slave. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . J. Începând cu Primoz Trubar. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. de către autori croaţi şi sloveni. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. cât şi a italienilor. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. relativ numeroase. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. clerici. macedoneni etc. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. iar mai târziu a reformei. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. croaţi. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. precursor al iugoslovenismului. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Pribojevici. în oraşele Dalmaţiei. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în Istria. Orbini. Astfel. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale.

dar şi cu caracter literar şi artistic. precum Ohrida. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. Imediat după cucerire. astronom. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. Alături de ortodoxi. Predomina tradiţionalismul. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I.Roger Boscovici. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. cele mai multe cu conţinut religios. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. precum cel denumit al lui Brancovici. Gundulici. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. lirice sau epice. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. mai ales la Ohrida şi Peci. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. multe din acestea având şi un rol cultural. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. mai ales în mediul urban. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. hamame etc. În domeniul artelor. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. În zona dalmatină. fizician şi filosof. dramatice etc. în special despre Mihai Viteazul. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. matematician. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. matematică etc. Peci. geamii. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. Milesevo.. unde se transcriau manuscrise. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. ciclul despre Marco Cralievici etc. mai ales la Ragusa. autori anonimi creând proverbe. În spaţiul stăpânit de otomani. majoritatea religioase. 233 . manifestările au fost modeste. limbile orientale. respectiv culegeri de texte. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. arareori artiştii se apropiau de realităţi. unde se predau dreptul musulman. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane.

cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. o carte de rugăciuni: Beshari.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. Astfel. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . şcoli de tip primar. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. de pe poziţii catolice. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. şcoli confesionale musulmane. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. Gjon Buzuku a publicat. ştiinţa şi arta turcească.4. medrese. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. prima apariţie în limba albaneză. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. Totuşi. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. pentru băieţi. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. funcţionau pe lângă moschei. Astfel. în secolul al XVI lea. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. De fapt. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. În Capitală exista o şcoală superioară. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. respectiv italiană. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular.4. Acolo era un învăţământ elementar religios. de exemplu. au funcţionat acolo atât medrese.

ce a fost cultivat. Astfel. au ocrotit cultura.Ştiinţei. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. Un domeniu aparte. O serie de sultani. matematici. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. spaţiul pontic etc. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. în epoca clasică. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. Astfel. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. gustul pentru frumos. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. În secolul al XVI lea. Golful Persic. cu creaţii epice. recent descoperită de Columb. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. imnuri. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. creatori de cultură. original. urmaţi de viziri şi mari demnitari. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. multe cu încărcătură mistică etc. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). a fost cel al geografiei istorice. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. promovând totodată ca mecenaţi. I s-au adăugat şi alţii. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. 235 . precum medicină. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi.

baraje şi apeducte. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. a fost cultivată deosebit astronomia.. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. mausolee. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. moschea Seyhzade. pentru gravurile în metal etc. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. În spaţiul cultural constantinopolitan. precum Moscheea lui Selim I. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. Bibliografie 236 .astronomie etc. excepţie făcând Moschea Albastră. poduri etc. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. moschea Suleymanie etc. În 1575. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. a fost înfiinţat un observator astronomic. fost o vreme ienicer. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. supranumit Michelangelo al Turciei. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc.. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. pe lângă cea românească. Astfel de exemplu. nu şi în cel european renascentist. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. pentru miniaturistică de tot felul. în capitală. spitale. A mai lăsat urmaşilor medrese. urmându-se o tradiţie orientală. monumente unice în lumea islamică. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. a devenit arhitect. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir.

Michel. Péronnet. 2006. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Civilizaţia japoneză. Bucureşti. Paul. Paris. Bucureşti. Radu (coord. Civilizatiile amerindiene. Frobenius. 1999 Delsalle-Faid’herbe. C. Danielle şi Vadime. Alain. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Manolescu. 1980. Vasile. Bréal. Între China şi Pacific. Istoria Asiei. Istoria evului mediu. Editura Meridiane. Învăţământ la distanţă. Robert (coord. Péronnet. Michel. Paris. Le XVIe siècle. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. 1620-1740. Corint. Editura Fundaţiei România de Mâine. Michel. Cultura Africii. R.. Elisseeff. Danielle. Molinier. Sinteze. Bucureşti. Radu (coord. 1992 Cassan. 2002 Manolescu.). 1992 Muchembled. Meridiane. 1982 237 . Istoria Japoniei. 2003 Sinteze şi monografii 1.Manuale Bercé. Bucureşti. Sedes. Bucureşti. L’Europe au XVIe siècle. Le XVIe et XVIIe siècles. Hachette. Paris. Bucureşti. Michel.I: Europa apuseană. Corint. 1993. Le XVIIe siècle.). Bucureşti. Istoria medie universală. Editura Lucman. 1995 Universitatea Spiru Haret. Istoria Indiei. Corint. Anul I. Bucureşti. Bucureşti.). Yves-Marie. 2002 Cros. Paris. Vol. Histoire moderne. 1492-1620. părţile I-II. 2002 Elisseeff. 1996. 2003 Cristian. Ellipses. Leo. Hachette. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610.

Meridiane. Fernand. vol. I-II. Bucureşti.. Civilizaţiile precolumbiene. London.Gernet. Ţvetan. Bucureşti. Bucureşti. 1985 Granet. Descoperitorii.. Burke. Ed. Problema Celuilalt. Meridiane. Armand Colin. Fernand. 2 vol. Bucureşti.1995 Lombard. André. Corint. Jocurile schimbului. Bucureşti. Bennassar. 1994 2. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Meridiane. 2002 Stamm. Aztecii. Braudel. Henri. Civilizatiile africane. Meridiane. 2003 Miquel. Philippe. Braudel. XVIe-XVIIe siècle. Iaşi. 2 vol. Bucureşti. Bucureşti. Bucuresti. Bucureşti. Meridiane. Hachette.1989. 1977 Aries. Paris. Lee A.3-4.1985. Bartolomé. Bucureşti. Jacques. Civilizatia chineza. Fernand. Daniel. 1999 Berence. Mayaşii. Istoria arabilor.. Braudel. 1998.1984. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Meridiane. Marcel. Renaşterea italiană. Bartolomé. Anne. Denise. Fred. Henri. Jacques. 1996 Braudel. Lumea chineză. 2002. Aztecii.). Incaşii. 6 vol. Le temps de l’Espagne. Humanitas. Meridiane. 1995. 2004 238 . Institutul European. Perry. Centru şi periferii. Bucureşti. Le 16e siècle. All. Fernand. Corint. Paul. Bucureşti. M. Bucureşti. vol. Vincent. 1974 Simoni Abbot. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Georges (coord. 1969 Boorstin. Gendrop. Favre. Peter. Cucerirea Americii. Iaşi. Dominique. Jean. Bucureşti. 2003 Todorov. Burke. Corint. Renaşterea europeană. Istoria vieţii private. Pre-columbian America. Bucureşti. Paris.. Islamul şi civilizaţia sa. Bucureşti. 2001 Lehmann. 2 vol. Lineages of the Absolutist State. Bennassar...1985-1986. Renaşterea. Duby. Bernard. Meridiane. 1994 Parsons. Soustelle. 1979 Sourdel. Peter. China imperiala. Timpul lumii. Jacquart.

2 vol. 1991 Chaunu. 1969 Comorovski. 2002 Febvre. 2001. Immanuel. London. Naissance et affirmation de la Reforme.G. Editions Complexe. Brânza şi viermii. Corint. Emile. 1998.. 1973. Ed. tome premier.). Artemis. Histoire des relations internationales. 1973 Dickens. Le Moyen Âge. Marshall. John. 1474-1643. Hachette. Bucureşti. Epoca marilor descoperiri geografice. Paris. Lebrun. Pierre.. François. Paris. 1995. 1975 Mandrou. Robert. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. François (dir. Paris. un destin.G. 200 Favier. Bucuresti. Histoire générale du Protestantisme. Pierre. Seuil. Spania: mărire şi decădere. 239 . London. Civilizaţia Renaşterii. Europe in the Fourteenth. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Jill. dinast şi apărător al credinţei. Perrin. Renasterea. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Histoire de l’Europe. Jean. Seuil. Paris. 2003 Kilsby. Bucureşti. The Age of Humanism and Reformation. All. 1977 Dickens. Jean. 1992 Chaunu. Prentice Hall International. Faure. 1500-1558.Carpentier. Galaxia Guttenberg. Bucureşti. All. Corint. XVIe et XVIIe siècles. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Histoire de la pensée européenne. Des humanistes aux hommes de science. La société de cour.. 1972 Delumeau. Bucuresti. Paris. Bucureşti. Martin Luther. S. S. A. 1968 Elias. 1985. 1971 Hale. The Counter Reformation. Leonard. L’Aventure de la Reforme. 1999. Carol Quintul: suveran. Thames and Hudson. Teora. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. McLuhan. Norbert. Ganshof. A. Flammarion. Lucien. 1961 MacDonald. Bucureşti. Paris. Delumeau. Bucureşti. Belu. Ed.. Carlo. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Artemis. Goldenberg.. Bucureşti. 1964 Geiss. de la Alexandru Macedon la Magellan. Stewart. Bucureşti. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Paul. Bucureşti. 2003 Ginzburg. All. Paris. Cornelia. Bucureşti. 2002 Favier. Paris. Meridiane. 1998. PUF. Paris. Jean. Jean. Aur şi mirodenii. Le monde de Jean Calvin. Jean. Marile descoperiri geografice.

Bucureşti. 2001. 2001. de. Quentin. Paris. 2001. Rabreau. Bucureşti. Keith. Tallandier. Iaşi. 2000. Machiavelli. Halphen. Keith. Bucureşti. Claude. 2008 Russ. O istorie a secularizării. Paris. Rady. Univers. Marcel. Perroy. Pietri. 1994. D’Otton le Grand à Charles Quint. All. Morineau. Mousnier. Histoire de l’art Flammarion. Arc. Imperiul mongol şi Gingis Han. Robert. Reforma catolică şi contrareforma. 1968. Bernard. Luce. Le Saint Empire romain germanique. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Istoria Universală Larousse. Michel. 2004 Nicoară. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Chişinău. 1550-1650. Luther şi Reforma în Germania. La fin du Moyen Âge. Bucureşti. Venard. Handelsman. Edouard. 1931 Rady. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Bucureşti. Martin. Le monde et son histoire. 2. Keith. 1999. Pillorget. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. All. Keith. Franţa: renaştere. All. Paris. Aventura gândirii europene. Bucuresti. Jaqueline. Bucureşti. Andrei. Rapp. Jean-Paul. 1996. All. Randell. All. 1996 Oţetea. 240 . Louis. 1517-1555. Cluj-Napoca. vol. Martin. A. H. Randell. Bucureşti. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2000 Muchembled. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Bucureşti. Univers Enciclopedic. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. II.Mignot. Politică şi politeţe în Franţa. 2006 Roux. Cartier. 1989 Pirenne. religie şi refacere: 1494-1610. Librairie Félix Alcan. Suzanne. Pierre. Istoria Portugaliei. Editura Enciclopedică. Paris. Accent. Simona. Roland. XIV-XVIII). Randell. Chişinău. Flammarion. vol. Marc. Guillemain. Daniel. Institutul European. Jean. Keith. Bucureşti. Bucureşti. 2005 Skinner. Societatea rafiinată. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Renaudet. All. Randell. Henri. Favier. 2005. Jean Calvin şi Reforma târzie. Bucureşti. Renaşterea şi Reforma. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Randell. Augustin. Francis. O istorie a ideilor occidentale. Corint. 2001. 2005 Oliveira Marques. 2000 Riché.

Aurel. Andrina. Bucureşti. Bucureşti. vol. Jacques. 1610-1661. Istoria Balcanilor. Vechea Rusie.Stiles. 2000. Mehmed. Jelavich. Epoca clasică.1-2. 1997. 1961. 1994 Wilkinson. Warren. Meridiane. 1992. 2000 Mantran. Cluj-Napoca. 2004 Ciachir. 1999. André. 1993 Cândea. Soliman Magnificul. Nicolae. Bucureşti. Manual pntru uzul studenţilor. Gergely. Iorga. II. Robert. Bucureşti. II. Căzan. Bucureşti. 1996. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Bucureşti. Imperiul otoman. Xxx Istoria bisericească universală. Istoria Ungariei. Decei. Iaşi. Tamara. vol. Odorheiul Secuiesc. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Meyendorf. Bucureşti. Bucureşti. All. Bucureşti. 241 . Elisabeta I: religia şi politica externă. Bucureşti. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Mustafa Ali. John. 1976. Suedia şi zona baltică. Ileana. vol. 1996. Virgil. Halil. Vătăşianu. 2001. 1523-1721. Jean. Maxim. Histoire de l’Autriche. Bucureşti. Kondratieva. Bucureşti. Corint. Istoria slavilor. Istoria turcilor. Anastasia. Virgil. Meridiane. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Bucureşti. Inalcik. All. Istoria Imperiului Otoman. Barbara. Turcii-otomani. Droz. vol. Bucureşti. 2001. Istoria Imperiului Otoman. 1998 Clot. Raţiunea dominantă. Brăila. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 3. Franţa şi cardinalii. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Teora. Bizanţ după Bizanţ. 1997. Weber. Nicolae. Richard. Paris. Ion. Istoria artei europene. 2004 Chirtoagă. Immanuel. Bucuresti. 1971. 1968 Wallerstein. Bucureşti. Bucuresti. 1300-1600. Bucureşti. 1956. Max. 1978. Sistemul mondial modern. 1993. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. I. All. Arta Renaşterii. 1979.

Bucureşti. 1995. Bucureşti. teologie. 1992. II (1054-1982). Zollner. tradiţii monastice. vol. Bucureşti. Preţul libertăţii. Stiles. Mircea. Bucureşti. Imperiul Otoman. 1992. Constantin. Cuprins Cuvânt înainte 1. Istoria bisericească universală. Creştinismul bizantin. Rămureanu. Istoria bisericească universală. Pentru Institutele teologice. Istoria Austriei. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . război şi comerţ în Islam. 2002. Janos. Bucureşti. Bucureşti. XV-XVII). Rămureanu. Michelina. 1992. Chişinău. I-II. Szavai. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. vol. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Zamfirescu. I. 1993. vol. Ioan. Piotr. Milan. Manual pentru seminariile teologice. Istoria bisericii ortodoxe române. Teodor. Bodogae. Panaite. Erich. Rezachevici. Dan. 1450-1700. Tenace. Pace. Introducere: structuri politice.Păcurariu. Istorie. Bucureşti. Andrina. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. 1997. Viorel. Bucureşti. 1994. Bucureşti. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Bucureşti. Şesan. 1998. 1998. sociale şi religioase 2. Ungaria. De la începuturi până în prezent. 2005 Wandycz. Ioan.

Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Marile descoperiri geografice. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8.America Precolumbiană 3. Începuturile expansiunii europene 4.

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful