Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

America centrală şi de sud. cel puţin formală. etc. de asemenea. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. africană. în multe privinţe. putem presupune că structura socială era una egalitară. consilii orăşeneşti. oraşe state. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. în general. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. cu cele din vestul şi centrul continentului). conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. faţă de un imperiu sau un regat. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). sociale şi de organizare familială. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). 2. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. Există.). în lumea asiatică. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. americană. 1. O regăsim în lumea islamică. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. şi prin supunerea. Există. cel puţin teoretică. pe măsura organizării statului papal. organizate în bande de vânătoare. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german.formală. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. Toată hrana 5 . umma. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. la populaţiile de vânători culegători . caracterizate în general prin lipsa. a suveranităţii desăvârşite. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Alte forme de organizare politică sunt principatele. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. Asia. De exemplu. Africa. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Cazuri de acest tip găsim în Europa. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. de diverse tipuri.

unele grupuri practicând poligamia.obţinută se împărţea. conform unor reguli clare. La eschimoşi. sau mai valorizată social. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). între toţi membrii grupului. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. cele mai multe însă fiind monogame. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. ca la pigmei sau boşimani. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). prin vânătoare şi pescuit. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. 6 . deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. în care producerea hranei. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. foarte importante sunt cele legate de vârstă. dar femeile participau. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. gen şi vârstă. De asemenea. care presupun uneori iniţieri. nu existau posibilităţi de stocare. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. rudenie. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. fie prin creşterea animalelor. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. probe dificile.

luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. mai multe capete de animale aduse ca zestre. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. din punctul nostru de vedere. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. De asemenea. de la o plantă sau un animal sacru. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. Exista însă şi poliandrie. Aceste grupuri îşi socotesc. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Ca şi vânătorii-culegători. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. la foarte puţine societăţi. Adeseori. de regulă. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. neamul. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. alcătuită din trei generaţii. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. sau mai mult pământ. care se revendică de la un strămoş comun. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. (grupuri matriliniare). social şi politic în societăţile tribale. 7 . Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. dar şi triburile Hopi şi Crow). O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. în unele insule din Pacific. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi.

mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. statutul femeilor era mai înalt. şi anume cea între liberi şi 8 . în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. care. De asemenea. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. care adesea tind să aibă caracter ereditar. ca de exemplu la irochezi. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. de asemenea. În societăţile matriliniare. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. care erau strict subordonate bărbaţilor. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. practicau poliandria). în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. Natura economiei. ele având un rol important în activitatea economică. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului.

Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. ea fiind dominată economic. au 9 . turci. Japonia. indieni. şi meşteşugari şi negustori. Statutul femeii rămâne unul inferior. polineziene. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Statele din Europa. China. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. care caracterizează economia statelor. pe de o parte. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. domesticirea unor animale variate. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. Agricultura intensivă. la arabi. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. alte populaţii asiatice. De asemenea. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Practicarea agriculturii pe scară largă. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. social şi politic de către bărbaţi. spaţiul islamic. sau al şefilor incaşi).non-liberi. etc. prestigiul social şi politic al familiilor. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. mongoli. pe de altă parte. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). pentru anumite segmente ale populaţiei. africane. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. americane.

În America centrală şi de sud. Familia. cu transmiterea ereditară a statutului. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. după constituirea statului. monogamia strictă. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». Astfel. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. rămâne o structură socială importantă. preoţii sau călugării. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. Se adaugă. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. de aceea. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. care tolera sclavia. Islamul. în cele mai 10 . tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. În cele mai multe dintre aceste societăţi. în unele cazuri. precum în Arabia. inclusiv în Europa. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. predomina familia extinsă. precum sacerdoţii de diferite tipuri. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. în care creştinismul a reuşit să impună. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului).folosit monedă din metale preţioase. Desigur. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. De asemenea. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. În Asia. La azteci. Europa. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. specialiştii sacrului. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. cu destulă greutate. în cadrul societăţilor organizate în stat.

unele împărătese chineze). în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. femeia era asociată cu sfera privată.). în general se constată continuitatea. In India. de o manieră mai concretă. între secolul VI î. 3. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. În schimb. etc. în care mitologia vedică este reinterpretată. 1. Hr. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Hr.. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. pe parcursul prelegerilor următoare. Hr. puterea. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. 1.3. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. Astfel. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. iar altele reprezintă creaţii noi. Vom analiza. fiind doar excepţii (împărătese bizantine.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. haremul islamic sau chinez. şi secolul V d. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. cazurile de femei care au reuşit să exercite. în parte şi datorită 11 . doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei.1. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin.

Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului.. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. abluţiunile rituale. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. etc. În Japonia.Hr. teoria castelor. şi o mare zeiţă. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . budismul coexistă cu religia naţională. care au adoptat budismul (secolul IV d. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste.influenţei budismului. abolirea sistemului castelor. Coreea. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. apare religia sikh. Tot în secolul al XVI-lea. Shiva. In China. shintoismul. pe tot parcursul evului mediu. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). budismul pătrunde din secolul al II-lea d. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Religie politeistă. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. dintre care Krishna şi Rama). această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. ofrandele şi libaţiile. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Hr. Acesta. un monoteism consecvent. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. sec. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. In secolul al XVI-lea. Fiind o creaţie artificială. problemele teologice. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. tehnicile yoga. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului.

Viracocha). etc. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. venerează spiritele strămoşilor. un al treilea mare monoteism al lumii. In concepţia japoneză. creştinismul şi iudaismul. de culte animiste. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. şamanism şi religii politeiste. altare aflate în locuinţele credincioşilor. Aceste religii au un panteon foarte complex. în Peninsula Arabică. sunt practicate sacrificii umane. zeiţa soarelui.). utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. lună. au o serie de practici şamanice. cu eroi civilizatori şi salvatori. Sub posibila lor influenţă. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. Acest mit a sost. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. apă. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. aztecă şi incaşă. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. care. de altfel. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. islamul. apare. 2. din care apar apoi celelalte zităţi. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. 1. în secolul al VII-lea. în secolul al XVIlea. 3. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. cartoful). elementelor naturale (cer. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. sub influenţa arabă. din spaţiul marilor civilizaţii maya. dar bazându-se pe evoluţia locală. spre soare-apune. conform profeţiei. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Izanami şi Izanagi. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Începând din nordul continentului.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. soare. 13 . urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl.

profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. din Mecca. între care duodecimanii. născut pe la 570 în familia Hasim. care va reveni 14 . ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. tribul Quraish. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). caracterul nedrept al sclaviei. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. Profetul (Rasul). care au avut efect în planul doctrinar. transcendentă. născuţi din Fatima. Şiiţi refuză sunna. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. fii acestuia Hasan şi Husein. atotputernică şi atotprezentă. În urma unor complexe evoluţii politice. (partizanii ideii imamului ascuns. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. singurii califi legitimi au fost Ali. un fiu secret al lui Hasan. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. şi Muhammad. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). un fiu natural al lui Ali. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. simplu muritor. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. ginerele său. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Ca atare. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. care provin din Fatima. creatorul lumii şi al oamenilor. şi Ali.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. de tipul sfinţilor intercesori. divinitate unică. Prin arhanghelul Gabriel. fiica acestuia.

în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. şi a Talmudului.Hr. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. De asemenea. se dezvoltă Cabala. ca locuri de studiu şi de cult. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. fiind exponenţi de seamă ai 15 . ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte.Hr. colecţie de legi rabinice. Hr. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. a ortodoxiei. Se spune că pe la 958. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. septimanii. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. Centrul vieţi religioase. comentarii la Mişna. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. prin dezvoltarea Mişnei. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). etc. stăpân al Universului). Sinagogile. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. ismaeliţii sau Asasinii. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Supus persecuţiilor în Imperiul roman.ca Mahdi. Convins de argumentele iudaice. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. de prin secolul al IV-lea d. o ramură a acestora din urmă.

pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Caracteristici generale China se prezenta. China 2. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. 1. cu vocaţie misionară.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. persecutaţi în ţările occidentale. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. Spre sfârşitul perioadei medievale. 16 . în mare. 2. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. de-a lungul celor două axe majore. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. într-o relativă linişte. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. ca un mozaic de populaţii. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). demonstrau gravitatea acestor probleme. Civilizaţiile extraeuropene 2. sec. 2. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. 1. între care populaţia Han era majoritară. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. În cele din urmă. articulat. cu limbi şi culturi diferite. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Creştinismul. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă.

taoismului şi budismului. dinastie de origine mongolă). Tang (618-907). Imperiul chinez este unul universal. Acest sistem. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. Yuan (1279-1368. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. cunoaşterea doctrinei confucianiste. justiţie. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Ming (1368-1644). finanţe. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. lucrări publice. Examenele erau scrise. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. primul împărat de origine ţărănească. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. în pofida momentelor de ruptură. şi verificau cultura generală a candidaţilor. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. culte) . Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. şi în cele din urmă prin a se siniza. Song (960-1279). cu şase ministere (afaceri publice. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). armată. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. În timpul dinastiei Ming. atestat încă din dinastia Han. în conducere au fost preferaţi eunucii. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. al unei culori şi al unui punct cardinal. 17 . populaţii originare în regiunile nordice. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. religii care nu se exclud reciproc. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. din dinastia Tang (680). Continuitatea. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. deşi uneori pot exista conflicte. fără să se renunţe cu totul la mandarini.

Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Ruan ruan. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. 18 .2. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. "a celor şaisprezece regate". ca şi în Europa. populaţie de origine turco-mongolă. şi în China. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. În ceea ce priveşte armata. care par să fi fost avari. În această perioadă tulbure. Această perioadă este numită. fără însă ca eficienţa trupelor. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. mereu mai numeroase. Marele Secretariat imperial. din secolul al III-lea.1. Tuo ba (sau Tabghatch).Consiliul de Stat. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. 2. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. în mod tradiţional. între 311. În nord. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). Cancelaria imperială. să crească proporţional. care redacta textele oficiale. economică. demografică. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. care transcria şi controla decretele imperiale. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. dincolo de Fluviul Galben. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică.

reforme administrative şi militare. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. mai ales în perioada următoare. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Chang an. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. ceai. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. impozite indirecte pe sare. victoria pe râul Talas. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. foarte importante în perioadele precedente. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. în 755. iar Japonia. care obţin. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. a reuşit să reorganizeze imperiul. ceea ce a contribuit. An Lu shan. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud).Reunificarea a fost opera nordului. prin unificarea monetară. capitala imperiului. scutite de taxe şi de 19 . Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). s-a diminuat. China cunoaşte o perioadă dificilă. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. Forţele centrifuge. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. iar sistemul de examene a fost reluat. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. până atunci budistă. băuturi alcolice). În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. care. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. s-a sinizat din punct de vedere cultural. regionalismele. care reuşeşte să cucerească. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. în timpul dinastiei Sui (581-618). către Asia Centrală şi către Coreea. A fost stabilizată economia. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. în 751. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă.

datorată şi refugiaţilor din nord. Până în 960. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. care fuseseră subordonaţi statului Liao. uigurii. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. În sud se reconstituia dinastia Song. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. datorită mongolilor. djurceţii. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. pentru a relansa circulaţia monetară. taie Drumul Mătăsii. În secolul XI. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. după model chinez. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". care instaurează dinastia Song (960-1279). Jin. Unificarea este reuşită. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. prin constituirea categoriei negustorilor. Din 1115. pretind şi obţin tributuri. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. O transformare profundă afecta societatea chineză. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. din nord s-a exercitat o continuă presiune. În această perioadă. pentru un secol şi jumătate. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. Turcii. întemeind proprie lor dinastie. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. în 1234. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. cu capitala în zona actualului Beijing. de Zhao Kuang yin. sub numele Song de Sud. aproape fără luptă. În 1038. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. în schimb. De partea poporului prin origine. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord.serviciul militar). ceea ce conduce. Pentru a mări masa de contribuabili. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară.

antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. care avea însă doar un caracter formal. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. în 1271. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Marele Secretariat imperial e suprimat. Teoretic. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. precum Coreea. Vietnam. destinate hergheliilor şefilor militari. ca în epoca Song. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. după ce. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. transmise ereditar. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Puterea imperială devenise despotică. desăvârşită în 1279.cucerirea mongolă. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. cu staţii de cai de schimb. Japonia. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. Oamenii aveau statute profesionale rigide. De asemenea. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. 21 . acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului.

Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. acestea există în număr mic. Pe de altă parte. Astfel. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. Raportul demografic se inversase astfel. de ordin tehnologic. în general. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. China de Nord.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. caracteristici climatice şi de civilizaţie. China medievală era impărţită în două mari zone. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Astfel. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. şi China de sud. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. vin din aceste regiuni nordice. De altfel. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. cultural. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. raportată la condiţiile epocii. cei mai mulţi în zonele sudice. cele mai importante în imperiu. astfel încât. în diferite etape ale istoriei. o putem considera explozivă. în sud. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. aflată într-o poziţie inferioară. şi a permis o creştere demografică pe care. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. În aceste condiţii. În funcţie de relief. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor.

urmat de numeroşi alţi gânditori. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Religia In China. virtute omenească. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului.3. al VI-lea î.desprindă. latinizat de iezuiţi în Confucius. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. concept ce desemnează atât riturile. în general paşnică. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. a devenit. centrându-se în jurul conceptului Ren. 2. dintre care figuri dominante 23 . în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. confucianismul. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Li. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. pornită. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. Convieţuirea. daoismul şi budismul. Numărul mare de locuitori. respect pentru superiori sau vârstnici. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. cât şi regulile de convieţuire civilizată.). pentru confucianişti.1. umanitate. Confucianismul. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. în scopul de a oferi o armătură religioasă. Această sinteză a înglobat elemente budiste. consideraţie pentru ceilalţi. în cele din urmă. Aceasta presupune o anumită conduită socială. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Hr. pe tot parcursul evului mediu. Astfel. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue).

întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Antiintelectualist. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Dao este principiul superior. Daoismul ar fi fost întemeiat. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China.. dao înseamnă cale. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. Din secolele III-IV. ci să-şi observe propriul spirit. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. opusă unităţii reprezentată de Dao. Din punct de vedere metafizic. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . potrivit legendei. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Literal. dar şi în Coreea şi Japonia. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. cât în expunerea novatoare. reprezentant al şcolii Raţiunii. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. şi Cheng Yi (1033-1107). şi să aibă încredere doar în propria sa fire. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Budismul pătrunsese din secolul I d. Lao Zi. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. într-o cuprinzătoare sinteză. poeţi. a ideilor înaintaşilor. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi.Hr. scriitori artişti. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. orientat mai mult spre idealism. morală şi politică. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. De asemenea.

iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. în afară de sistemul examenelor. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. în prezenţa suveranului. şi ulterior. China reprezenta de fapt. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. djurceţilor şi mongolilor. cele mai importante fiind cele indiene. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege.1. mai ales în oraşe. mai ales după cucerirea mongolă. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. care au adoptat budismul (secolul IV d. 2. din partea kitanilor. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. Pe de altă parte. Hr. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. în evul mediu o religie importantă şi influentă. sec.intense persecuţii ale budismului. indiferent de originea lor socială. profund influenţat de taoism. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. uneori chiar în palatul imperial. Notând idei. Coreea. un conglomerat de popoare.4. Budismul chinez. şi scrierea. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. cele venite din Asia Centrală. dar influentă pe plan social şi politic. în evul mediu. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). dar şi în capitală. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. 25 . şi nu sunete. cele islamice. cu limbi diferite. în urma promovării unor examene. rămâne însă. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie.

Oricum. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. De asemenea. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. pentru populaţiile din Asia Centrală. prin secolul al XIV-lea. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. în China epocii Song. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. în Coreea. inclusiv al ilustraţiilor. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Hr. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. Totuşi.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. difuzarea operelor scrise. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). noul gen al « simplelor note ». se pare. teatrul. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez.). literaţii-funcţionari. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. arhaică. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. principalul focar cultural al Chinei medievale. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. japoneză. cele coreeană sau 26 . cum au fost negustorii. Desigur.etc. pentru că el necesita mii de caractere. Povestirile. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. reprezentate de oraşe. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. de exemplu a poeziei. Cunoscând mai puţin limba clasică. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice.

etc . contribuind la dezvoltarea artelor plastice. se dezvoltă filologia clasică. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. cu metrică strictă. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. arheologia chiar. chitara cu trei coarde. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . realizt în secolul al XIV-lea. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. teatrul. spre sfârşitul dinastiei Yan. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. romanul. publicată în 1060. în 22. În epoca Yuan. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. pe cât se pare. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. De asemenea. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. ilustrate de genul ci.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. 937 de capitole. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. în oraşul « purpuriu ». Astfel. din ordin imperial. mai ales cel în limbile vorbite. în general privind dinastiile precedente. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. a fost cel realizat de Shi Nai An. pătrund influenţe mongole şi musulmane. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. epigrafia. Tot un roman istoric. de către Luo Guanzhong. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. în vremea dinastiei Song se realizează. mici poeme lirice. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. realizată de Si Ma Guang. realizate în zeci de volume. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. Cronica Tang. Yong Le. de către Ou Yang Xiu. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. interzis celor de rând). realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. de asemenea strâns legată de muzică. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan.

De exemplu. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. în general. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. strâns legată de poezie şi de literatură. precum pictura. legată de cea a societăţii în ansamblu. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor.1. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. în linii mari. în general. ci stâlpilor sau coloanelor. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. 2. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. producţia de porţelanuri şi lacuri. de aceea construcţiile sunt zvelte. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. caligrafia. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. ale vieţii de zi cu zi. considerată « moartă ». Evoluţia ştiinţei chineze este. 28 . întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. pe hârtie sau pe mătase. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. deoarece. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. acesta evită linia dreaptă. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. care uneori sunt chiar eliminaţi. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. uneori chiar miniaturală. producţia de porţelan atinge apogeul. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal.5. Sculptura chineză nu are. de apăsare.senzaţiei de materialitate. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. iar după sporirea contactelor cu europenii.

Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. 29 . Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. În timpul dinastiei Yuan. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. căci alături de progresele matematicii. Încă din secolul al XI-lea. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. la nivelul tehnicii. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. ci şi Africa şi chiar Europa. Puţin propice creaţiei culturale în general. în epoca Song. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. la realizarea de hărţi în relief. pe baze hidraulice. sub redacţia lui Zhu Shijie. regulată şi continuă.Trebuie început. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. în 1090. care. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. Astfel. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. şi asupra realizării hărţilor terestre. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. Shao Yong. în secolul al XI-lea. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. pentru desenarea hărţilor celeste. Se ajunsese. Progresele cartografiei se repercutează. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. firesc. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. În domeniul matematicii. mai ales prin dezvoltarea algebrei. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. De asemenea. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. prin Biroul astronomic de la Nanjing. în secolul al XVI-lea.

S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. un mare atlas. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. păsări. caolinul. precum fierul pentru tratarea anemiilor. în urma a nouă ani de muncă. 2. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. citrice. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. bolile infecţioase şi vasculare. Din secolul al XIV-lea. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. perfecţionarea turnării fierului. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. călugărul taoist Zhu Siben realiza. camforul. efedrina sau ginsengul. unde munca umană era foarte ieftină. ginecologia. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song.inventate de Shen Gua. savant şi om politic. 2. obţinut din planta numită chaulmoogra. În planul tehnicii. crizanteme.1. etc. crabi. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. cu rezultate remarcabile. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. La începutul secolului al XIV-lea. a busolei. iar pe de altă parte. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat.2. de închidere în faţa influenţelor externe. în cercetările privind pediatria. Yuditu. India 2. Caracteristici generale 30 . bujori. bambus.

de către împăratul persan Chosroes. De asemenea. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. dintre care unele erau seminegroide. În timpul Imperiului Gupta. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. întemeind statul Gupta. în 565. principe din Patalipputra. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. şi regatul Pallava (sec. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. kşatria (războinici). care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. pe platoul Deccan. vayşia (neguţători). budismul în declin coexistând cu hinduismul. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian.2. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. exista o mare diversitate religioasă. la începutul secolului al IV-lea. 2. cum a mai fost numită această formaţiune. unde astăzi se află şi alte state.India. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. vechea capitală a regilor Maurya. dar care pot. în mare. iar altele. cu capitala la Badami. Ghandragupta. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. la 31 . care a condus la generalizarea sistemului castelor. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. IV-IX). cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. aliat cu turcii. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. sau intangibilii. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. 975-1189). În afara sistemului castelor se aflau paria. în cele din urmă.2. erau indoeuropene. extrem de numeroase. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. La sud de Narbada. religie sincretică şi politeistă. învăţaţi). India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). precum arienii. Se adaugă Islamul. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. sudra (agricultori).

Este o perioadă de strălucire culturală. cu excepţia extremităţii sale sudice. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. asigură Indiei 275 de ani de pace. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). Înfrângerea arabilor la Navsari. Din 712 era ocupat regatul din Sind. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. în valea Indusului. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. La sfârşitul domniei lui Harsha. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. în 731. treptat. şi care încercau să reziste avansului musulman. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. se constituia Kapisha. care se islamiza apoi. În valea Kabulului. în Siam. Aceştia erau un fel de şefi de clan. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. VIII-XII) era orientat spre răsărit. şi îşi constituie propriul stat. stabilindu-şi capitala la Delhi. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. numit Sultanatul de la Delhi. pe coasta de răsărit. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. stând la baza civilizaţiei khmere.răsărit de acesta. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. În secolul al XII-lea. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. inclusiv musulmane. Spre vest. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. 32 . cucerit de englezi la începtul sec. un stat vasal al Chinei. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. anul morţii lui Muhammad. din secolul XI. dar îşi păstra şi diviziunea politică. în Malaysia şi Indonezia. cu capitala la Kabul. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. XIX). cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). VII . Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. După 1206. împărţit între diferite statulţe. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător.

aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). condus de o dinastie de şahi musulmani. un emir turc. statul Bahmani. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. În secolul al XVI-lea. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. reîncarnare a lui Buddha etern. întemeiat în 1336. şi imperiul Vijayanagara. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). Între acestea. în zonele centrale şi vestice. Şah Jahan. la Panipat. Nepotul lui. conduse de musulmani sau de hinduşi. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. imperiul mogul intra în declin. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. Marele Vehicul.Hr. În secolul al XVII-lea. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. în frunte cu Babur. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală.3. Cel mai 33 . şi ca atare ele trebuie redescoperite. conducătorul Ferghanei. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente.2. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. între care cele mai importante erau Hinayana. fondat în 1347. în zona de sud. Religia In India. şi Mahayana. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. 2. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. în zonele sale centrale şi sudice. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. un descendent al lui Timur Lenk. din Asia Centrală. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha.. condus de maharajahi indieni. de tradiţie antică. Micul Vehicul. În 1526.

şi secolul V d. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. etc. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. Shiva. Hr. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani.. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În cadrul acestei forme de budism. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. Religie politeistă. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. dintre care Krishna şi Rama). budismul dispare practic din ţara sa de origine. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. problemele teologice. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Importanţa elementului feminin. Vishnu ( şi avatarurile sale. tehnicile yoga. şi o mare zeiţă. între care budsimul tantric. În perioada care ne interesează. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . teoria castelor. între secolul VI î.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. în parte şi datorită influenţei budismului. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Dintre aceşi bodhisattva. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Hr. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. În schimb. în India dar mai ales în Extremul Orient. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente.

Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. Întemeietorul său. numită Srivaisnava. o apropiere între sufism şi vedanta. fidelă textelor sanscrite. După el. mai târziu. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. În vremea imperiului Gupta. ca şi budismul. Vedanta. Madhva (1238-1317). şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. 35 . ofrandele şi libaţiile. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. Nimbarka.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. el nu făcea distincţii între credincioşi. ceea ce a influenţat cristalizarea. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. Şcoala întemeiată de el. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. brahman adorator al lui Vişnu. propune o interpretare diferită. ca şi budismul. persecuţiile generate de Islam. abluţiunile rituale. dualistă a Vedantei. Jainismul a fost o altă religie care promitea. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. cea din nord. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. În secolul al XII-lea. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. o cunoaştere şi o conduită corecte. mare interpret al Vedantei. vadagalai. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. tengalai. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Jina sau Mahavira. şi cea a lumii reale. Spre deosebire de budism. şi cea din sud. Hr. identificată cu Vişnu. care se conducea mai ales după textele tamile. ar fi prin secolele VIV î. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. brahman tamil din secolul al XI-lea. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. s-a divizat ulteiror în două direcţii. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. care au încercat. între care. principiul universal. realizate. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. importantă este doctrina lui Ramanuja. indiferent de casta căreia îi aparţineau. în perioada noastră. iar în evul mediu a suferit. Adorator al lui Vişnu.

dar şi asupra evoluţiei culturii în general. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. al XII-lea) un idiom artificial. nu e mai puţin adevărat că yoga. în care au fost scrise marile opere. 36 . asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. să fie diferite : hindi. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. şi în principal din cea a brahmanilor. ca şi în alte arii culturale. recrutată mai ales din castele superioare. China şi Asia Centrală. 4. a existat o dihotomie între limba savantă. devenite vehicole ale creaţiei literare. căci şi aici. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. sanscrita. 2. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. assami. limba de cultură a Asiei Centrale. tamilă. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. bengali. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. ca pretutindeni în acea vreme. marathi. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. unei elite. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja).probabil în prileme veacuri creştine. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. 2. în teoriile sale psihologice fundamentale. dar care a devenit de la un moment dat (sec. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. dar şi datorită influenţelor externe. etc. şi limbile vorbite. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. la care învăţau mii de studentţI din India. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. Învăţământul era rezervat în India.

care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. influenţăandu-se reciproc. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. autorul operei Sakuntala. Dar în compensaţie. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. moscheilor şi palatelor. din secolul al XIV-lea. Poemul lui Prithviraja. partea de nord a Indiei a fost 37 . În ceea ce priveşte creaţia poetică. Arta indiană a fost profund marcată de religie. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». fără a dispărea cu desăvârşire. până la crearea unei arte indiene unitare. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. prin obiecte realizate din lemn. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. a lui Zia ud-din Barani. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii.În perioada Gupta a creat Kalidasa. care însă au comunicat una cu alta. De altfel. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. şi din aceeaşi perioadă. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. operă a lui Chand Bardai. os. În perioada de care ne ocupăm. din secolul al XI-lea. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. sculptura monumentală. Alături de arhitectură. folosite în realizarea templelor. fildeş. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). metale preţioase. pictura murală. uneori cu existenţă istorică.

Medicina continuă să se dezvolte. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. în secolul al XIII-lea. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. din secolul al XIV-lea. 2. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). s-au afirmat prin lucrările lor. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. şi a participat. între care şi populaţia ainu.inclusă în lumea musulmană.3. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Matematicile. au 38 . în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă.3. în secolul al XII-lea şi Arundatta. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. precum Bhaskara. cu o configuraţie geografică extrem de variată. De asemenea. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. Hemâdri. Japonia 2. oricum acolo. prin aceasta.Hr. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. precum şi un manual medical. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic.1. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. cu trăsături asemănătoare albilor. În mileniul I î. din secolul al XI-lea. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală.

Kamakura (1192-1333). Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. percepea impozit funciar în produse şi. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Aparatul central şi local.Hr. Astfel. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în vremea epocii Nara. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. în care sistemul de proprietate nu era individual.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi.3. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Oricum. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Heian (794-1192). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. 2. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez.2. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. precum şi a armatei. S-a impus budismul ca religie oficială. Nara (710-794). III – 710). în acest fel. pământurile au fost declarate proprietate publică. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Muromachi (1333-1573). statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct.

fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. precum mineritul şi turnarea metalelor. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. 40 . ceea ce a generat între altele. cu caracter laic sau religios. în repetate rânduri anarhie. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. adevărate războaie civile. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. Practic. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă.. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. precum Taira sau Minamoto. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. cu atribuţii militare. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale.din cele mai diverse. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. juridice etc. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. atunci s-a constituit categoria samurailor. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. Astfel. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Între altele. stabilindu-se printr-un contract.

administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Ideologia oficială a devenit confucianismul. original. în curusul istoriei sale medievale. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. Fiind multă vreme izolat. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. statal sau în domeniul vieţii materiale. în special din anii 1274 şi 1281. neavând nici un fel de atribuţii politice. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară.subordonate direct doar Marelui şogun. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. tradiţionalistă. de la nivel local. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal.” În ansamblu. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. 41 . într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. având aşadar monopolul puterii. ulterior acesta a fost înlăturat.

sub numele Tangri. în primul rând. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. şi venerau. Din punct de vedere religios.2. Cerul divinizat. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală.4.4. realizarea armelor. impletirea funiilor. Existau şi triburi de pădure. care dispare însă pe la 1161. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. au început să-şi afirme trăsăturile comune. etc. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). cu origini etnice diferite. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. În evul mediu. precum prelucrarea fierului. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. de asemenea. numită Kuriltai. beletristică. 42 . În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. dar care. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul.4.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie.1. confecţionarea hamurilor. Munţii. soldată cu stabilirea unei regalităţi. a pâslei. 2. care marca drumul spre apariţia statului. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. treptat. mai ales la triburile de pădure. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . Şamanii aveau o autoritate destul de mare. adorau focul. lacurile. 2. mongolii erau adepţii şamanismului. existau două grupuri mari de populaţii. Mongolii 2.

Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Europa estică şi centrală. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. care trimiteau la oaste o sută. Marea Iasă.Descendent al ultimului rege. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. prin cruzimea lor calculată. acceptat de o parte a mongolilor. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. născut probabil pe la 1155. Hanatul mongol dispunea. de tipul despoţilor orientali. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. şi de un cod juridic. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. intemperii. Asia Centrală. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. Constituind unităţi de cavalerie. De asemenea. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. rezistenţa lor deosebită la foame. Marele han exercita o importantă putere. începând cu Gingis Han. Cuceririle acestea. extrem de rapide. o mie. alcătuite din grupuri de familii. Încă de la Kuriltaiul din 1206. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. şi extinse pe un teritoriu imens. oboseală. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. noionul Temugin. şi din partea creştinismului nestorian. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate.

Tuli. şi exemplele ar putea continua.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. ci încep chiar conflicte 44 . suliţe. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Cel mai tânăr fiu. multe dintre ele superioare lor. În urma contactelor cu China. în special la cele chineze şi musulmane. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. În timp. Apoi. În anumite cazuri. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Djagatai primea Asia Centrală. Ca tactici de luptă. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. aceştia nu se mai concertează. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. cele situate spre Europa. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. inclusiv Afganistanul. arcane. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. În urma cuceririlor mongole. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. etc).şi pentru cucerirea altora noi. De exemplu. Djuci. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. moştenirea a revenit urmaşilor lui. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. După distrugerile provocate de campaniile militare. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. Ogoday devenea mare han. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său.

Hulagu.5. un emir mongol turcizat. nepot al întemeietorului imperiului. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. în India. Khorasan. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. Astrahanului. precum Ferghana. vămilor. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. care se destramă îm 1335. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). privitoare la controlul oamenilor. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. fratele acestuia. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Timur Lenk. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole.1. Ulusul lui Djuci. conduce Ilhanatul Persiei. El cucereşte Persia. Afganistan. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. La mijlocul secolului al XV-lea. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. până spre Obi. Ulusul lui Kubilay. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han.Geneza Islamului 45 . După moartea lui Timur (1405. care vizase stăpânirea apusului. subordonează Hoarda de Aur. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). cuprindea Mongolia şi China.intermongole. Kazanului. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Civilizaţia Islamului 2. ocupă Delhi. Siberiei. păşunilor.5. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. 2.

Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. de tipul sfinţilor mijlocitori. într-o grotă de lângă Mecca. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . fiind rămas de timpuriu orfan. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. Profetul (Rasul). Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. una dintre marile religii universaliste ale lumii. din Mecca. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. De altfel. numit Allah în limba arabă. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). (Iqra înseamnă „citeşte”. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. în general. Muhammad are o situaţie destul de grea. la începutul secolului al VII-lea. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. caracterul nedrept al sclaviei. dar au înţeles-o doar parţial. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. în timp. la începuturile predicii lui Muhammad. musulmanii au fost. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Într-unul din aceste momente. dar şi „profetizeză”). datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Aceasta explică în parte de ce. simplu muritor. pe când ea avea 40. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Acestea au început să apară prin 610. creatorul lumii şi al oamenilor. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar avea şi o încărcătură socială importantă. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. de-a lungul istoriei. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. tribul Quraish. Khadija. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. chiar dacă. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. precursor al lui Muhammad. atotputernică şi atotprezentă. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. divinitate unică. a fost întemeiat de Muhammad.Islamul.

după purificări rituale. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. Muhammad. la anumite ore. hegira. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. La Mecca.Quraish. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. • Rugăciunea. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Muhammad precizează doctrina. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad revine în oraşul său natal. împreună cu un grup de adepţi. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. Cei din Mecca acceptă să se convertească. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. (Pe când se afla la Medina. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. • Mărturisirea de credinţă. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). care încep persecutarea adepţilor acestuia. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. cu faţa înspre Mecca. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Această fugă. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Ei se refugiază la Yathrib. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). pe qurayshiţi să cedeze. în cele din urmă. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. 47 . ceea ce-i îndeamnă. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

India. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. De altfel. ştiinţele profane. persană. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. Este de netăgăduit că arabii. reprezentate de exegeza coranică. suspecte. Pe de altă parte însă. dar acestea au fost întotdeauna. gramatica şi dreptul. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. sau pe creaţiile noi. Asia Centrală. în lumea arabo-islamică. pe vivacitatea religiei. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale.În perioada medievală. şi se află la apogeul dezvoltării sale. se poate spune că arabii. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. Desigur. prin confruntările de idei. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. sau “ştiinţe ale anticilor”. la fel ca şi în cea creştină. indiană sau chineză. au preluat o serie de elemente. Astfel. numele islamic al acesteia este adab. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. este în primul rând un « paşaport social ». ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. bazate pe tradiţii preislamice. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. 53 . literatura. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. Artele. Ca şi în spaţiul european. ca şi în Europa creştină. De aceea. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. cultura. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. care continuă să se definească. la fel ca bizantinii sau occidentalii.

În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . există şi instituţii corespunzătoare. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. dar care datorează. pe originalitate. care constituie şi principalele centre de cultură. În marile oraşe. Dincolo de acest nivel elementar. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. ca la Basra. pe baza Coranului. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. accentul nu era pus pe inovaţie. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Kufa. care au marcat primele secole ale Islamului. Învăţământul în lumea islamică este. Bagdad. pe de o parte. După epoca traducerilor din greacă sau persană. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. accesibil doar câtorva iniţiaţi. de asemenea. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. numite madrasa. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. întinsă până spre secolul al XIII-lea. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. în care araba este singura limbă de cultură. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). de exemplu. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. universităţilor europene. într-un anumit sens. după primele secole. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. ajutau la realizarea partajelor succesorale. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. Astfel. Literatura arabă s-a constituit. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. subsumat teologiei. plasate mai ales în marile oraşe. etc. mai ales celor persane. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. Pe de altă parte. s-a trecut la o elaborare mai originală. destul de mult vechilor modele. în principal. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine.

O valoare deosebită. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). cuprinzând genuri vechi. Dacă tipul cronicii universale. Palatele califale. cea andaluză din Spania. din secolul al XV-lea. Baia musulmană. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. Ca elemente decorative. o are istoriografia. Hafiz. este de fapt preluarea termelor romane. recunoscută şi azi. tributare influenţelor exterioare. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. hanbalită. definitoriu pentru arhitectura islamică. inspirat de modelul creştin. Proza. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. mozaicurile.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. preislamice. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. hadith. La începutul perioadei noastre. hammam. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. au fost construite după modelul celor iraniene. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. se constituie şi şcoli artistice regionale. XI). cea fatimidă din Egipt. ci în Spania. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . cât cele persane. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. hanafită. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. Saadi. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. şafiită. precum Ibn Hazm. Datorită interdicţiilor coranice. preluate prin filieră persană. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. arta islamică a preluat sculptura. dar şi creaţii noi. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. fixate în scris în secolul al XIV-lea. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. Pe de altă parte. iar minaretul. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». la rândul lor. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. frescele. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei.

o summa care trata probleme de metafizică. nu poate fi negată. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. pierdută din păcate în 56 . ceramica smălţuită. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »).reprezentarea figurii umane. Artele minore au fost. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. într-o familie de şiiţi duodecimani). pătrunse şi în Europa. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. lucrări filosofice originale. logică şi fizică. ar fi putut sta la baza arcului ogival. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. după cucerirea provinciilor orientale. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. Decorul zoomorf. dacă nu şi mai târziu. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. arabescul. o imensă enciclopedie. Pe de altă parte. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Astfel. în celebrele sale miniaturi). Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. toate acestea au constituit obiecte de lux. lângă Buhara. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. esenţial în dezvoltarea goticului european. în filosofia greacă. de exemplu). născut în 980. de asemenea. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. Personalitate enciclopedică. adesea cu reflexe metalice. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. Bijuteriile. folosit la construcţii din Spania musulmană. stilizare a motivelor vegetale.

Ibn Roşd. Materia este pentru el principiu de individuaţie. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. Filosof. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. profund tributar lui Aristotel. Ibn Hazm (1013-1063). numit de latini Avempace. Colierul înţelepciunii. nu putea decât să suscite vii împotriviri. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. maestrul lui Thoma d’Aquino. născut la Cordoba. subliniind. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. Colierul porumbiţei. justificându-i pertinenţa demersului. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. dar individualul e coruptibil. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 .cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. mort în 1240 la Damasc). face totuşi concesii teologiei. al religiei şi al filosofiei). deşi lipsit de un plan sistematic. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. lipsită de compromisuri cu teologia. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. O astfel de teză. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. Ibn Bağğa. Mistica musulmană. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. atât din partea teologilor musulmani. Averroes pentru occidentalii europeni. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. şi de asemenea. evident. cât şi a celor creştini. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. superioritatea musulmanilor. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. ca atare imortalitatea este doar impersonală. În secolul al XIII-lea. care se inspiră din Banchetul lui Platon. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. poet şi jurist. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Sistemul său filosofic. este considerat cel mai mare filosof musulman.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

fiind atacat şi Tunisul. Egipt. sudul Rusiei. Abisinia. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Grecia. nu numai teritorial al statului otoman. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Albania. Turcia. fie în totalitate. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Iordania. Siria. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Soliman lăsa ca moştenire. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Ucraina. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. În 1533. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Iugoslavia. Iran. Înregistrăm astfel practic apogeul. România. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Irak. în 1566. favorabil de altfel otomanilor. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. În timpul asaltului general. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Bulgaria. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. După aceasta. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Crimeea. asupra cetăţii Szigetvar. de exemplu împotriva Persiei. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. La moartea sa. Liban. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Libia. Algeria. În mai multe rânduri. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Tunisia. unii reuşind să se strămute în insula Malta.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Ulterior. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Israel. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. 62 . În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania.

a fost anexat Ciprul. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. Este adevărat că. acţiune militară de mare răsunet în Europa. a continuat politica în forţă în diferite zone. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. producători direcţi. regele Franţei. la 7 octombrie 1571. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. fiscalitatea. justiţia. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. precum armata. dar care practic a rămas o victorie izolată. Mai mult chiar. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. nu în ultimul rând. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. în anul 1571. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. administraţia centrală şi locală şi. în acelaşi an. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. În paralel. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. O vreme însă. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene.

întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. s-a purtat un lung război cu Persia. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. împotriva Imperiului otoman. 64 . devenit vreme de câţiva ani. Ulterior. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. între anii 1638-1639. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. despotică. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. soldată cu un dezastru. pe direcţia subcontinentului indian. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. În parţile centrale ale Europei. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. De asemenea. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). Astfel. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. cu anumite intermitenţe.

dar şi visteria. cât mai cu seama armata de uscat. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. bucurându-se de o serie de privilegii. cea aparţinând în mod direct sultanului. marele nişangiu. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Imediat după acesta urma deftertarul. Un dregător special. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 .2.6. justiţia. administraţia provinciilor imperiale etc. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. deci finanţele. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. timaruri şi ziameturi. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. Era o oaste permanentă. anarhie etc. precum akângii. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. pentru a ajunge apoi. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat.. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor.2. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei.

scutită de obligaţii fiscale. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. populat cu producători aserviţi. iar altele mai mari. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc.000 denumirea de has. iar cele de peste 100. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. purtau denumirea de ziamet. cea a contribuabililor. ei şi urmaşii lor. respectiv paşa). în cavalerie. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. în lumea otomană exista timarul. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.3. 66 . de exemplu creştinii.000 acce. precum şi marea masă a populaţiei. Practic.000 acce. După modelul oriental. Au existat şi unele proprietăţi personale. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. 2. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. aşa numita turmă „reaia”. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. revocabili şi viageri. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. care era un domeniu condiţionat.6. cu venituri de până la 100.

domnitorul provenind din ţară. deci ca ţări tributare. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. mai mult chiar. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. în caz de nevoie. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. Apoi. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman.6. În acest din urmă caz. atât în 67 . Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. de exemplu. În sfârşit. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. M. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. până la începutul epocii moderne.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. peşcheşuri etc. pe baza vechilor instituţii. Desigur că. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. nu lipsită însă şi de abuzuri. Astfel.3. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. căruia trebuia chiar. situaţie caracteristică în mare măsură. În schimb. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. În schimb. 2. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). După cum s-a sintetizat (în principal de prof. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. fără nici un amestec otoman. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale.

Oradea. Datorită climatului. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Ibn Batutta etc. antropologi etc. Abul Feda. 2. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului.7.7.). în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. la fel ca şi pe alte continente. precum Chilia şi Cetatea Albă. Masudi. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. savane.7. Dobrogea. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. lucrările de specialitate sunt încă puţine. până la Capul Bunei Speranţe. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. 2. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti.plan economic cât şi în plan politic. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. tot mai sistematic şi mai masiv. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Orşova. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. Giurgiu. Africa neagră 2. Turnu. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. Banatul şi Crişana. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. multilaterală şi sistematică.2.1. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. apoi şi Tighina. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. unele nedescrifrate până azi. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă.. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. păduri şi jungle 68 . Sursele scrise sunt puţine. Nu se cunoaşte azi.

se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. Pe teritoriul african. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm.Hr. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. transformarea Saharei într-un întins deşert. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. structuri proprii. Oricum. Întinderea mare a continentului. obiceiuri şi tradiţii distincte. se exploatau şi prelucrau metale. limbă. sud-est şi sud-vest. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin.tropicale. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. Ulterior. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. în medii geografice diferite. timp de multe secole. fiecare cu trăsături. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. existente uneori pe o arie întinsă. ca stadiu de dezvoltare.. masive muntoase etc. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. mai ales pe valea Nilului. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. au înflorit şi au dispărut state. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura.Hr. în special fierul. 69 . În mileniile IV-II î. au apărut.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. faze istorice.

Astfel. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. iar limba populaţiei. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental.. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. în secolul al III lea e. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori).n. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. 2. capitală a unui stat însemnat. când populaţia era relativ numeroasă. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. cu menţionări chiar şi în Biblie. Regatul Axumit. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. sunt prea puţin cunoscute. 70 . în Kenia. La sud de prima cataractă a Nilului. în spaţiul Africii negre. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. la sud de Tropice. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. guez (coptă). Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie.3. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. oraşul Meroe. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. kush şi meroe. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Mozambic. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene.7. între cele două oceane ce mărgineau continentul. a devenit limbă de cult. Zimbabwe.

mai cu seamă în natură. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. Structura proprietăţii. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. nefiind de natură feudală. Nu au apărut forme de imunitate. judiciare şi militare. au activat acolo. răspândită în întreaga ţară. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. Acolo trăiau populaţii nomade. savana a uşurat viaţa oamenilor. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. de la răsărit de lacul Ciad. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. plină de aur. precum în spaţiul european. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. fără a se suprapune. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. S-au succedat mai multe dinastii. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Pe un teritoriu vast. ca şi raporturile sociale seamănă. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. În Europa. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . cu realităţi din mediul asiatic. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. în special iezuiţi. ca de exemplu dinastia Zagwe. fie obştilor săteşti. încă din secolul al XIII lea. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. precum şi cu negoţul. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. dar şi populaţii sedentare.

mătăsuri şi ţesături. dinspre sud. veniţi din nord. Gao. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Cronologic. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. iar mai la sud Ioruba. Mahmud Kati. obiecte de podoabă şi arme. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. la sud de Sahara au existat câteva mari state. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Ibn Kaldun şi alţii. Kamen. Tombuktu. aur şi adeseori robi. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. au impus impozite permanente în bani sau produse. de Almoravizi. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Mali. Mabruc şi altele. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. ca El Bakr. la sud. Benin şi altele. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. care s-a menţinut până în secolul XI. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. pe râul Nioro. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Kano. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. În ţara Wangara. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. în cea mai mare parte. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Almoravizii. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. au apărut o serie de centre importante: Walata. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. Statul s-a extins considerabil. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. De-a lungul a circa 1000 de ani. între secolele V-XVI. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Songhai.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi.

destule asemănări cu modele asiatice. El Bakr notează. Kumbi Saleh. cu numeroase clădiri de piatră. s-a islamizat în secolul XI. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Regele. în Ioruba. Se ştie că. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. se cultiva porumbul. mai spre sud. îl avea cavaleria. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Capitala statului. În fruntea statului era monarhul. 73 . Regele a trimis două expediţii. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. cu instituţii de cultură şi moschei. începând cu secolul al XI lea. veniturile dobândite din activitatea comercială. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. impozitele percepute de la populaţie. între care Abu Bakar II (1303-1312). În vremea acestuia. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. că armata ghaneză era de 200. 30. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. decorate după modelele artei islamice. unele cu mai multe etaje. considerat de esenţă divină.000 locuitori). fiind aduşi cai din lumea arabă. Forţa militară a statului era însemnată. în fruntea statului nou apărut. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere.organizare socială şi politică. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. fiecare cu numeroase vase. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. era un oraş mare (cca. în care un rol hotărâtor. Acolo. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. în secolul XI.000 alcătuiau trupe de elită. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană.000 războinici din care peste 40. încă din secolul X. dar şi în surse arabe. existând aşadar. care avea puteri nelimitate.

Ki-zerbo). Alături de culturi necesare alimentaţiei. finalizându-se prin dispariţia sa. 74 . în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. bucurându-se de un regim privilegiat. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. mai ales pe plan economic. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. sub conducerea familiei Songhai. întreaga regiune a Africii centrale. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. arahidele. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. alese de populaţie. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. în special la Tombuktu. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). Semnificativă a fost înflorirea culturală. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. La est de fluviul Niger. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. cu marile centre arabe. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. nuca de cola. dar şi activitatea culturală. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. Cairo şi Granada. Toate funcţiile erau eligibile. Mai multe familii alcătuiau o obşte. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. aveau în atenţie bumbacul. până la lacul Ciad. Astfel. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. dar şi vânatul. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Societatea maliană era relativ complexă. Ulterior. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme.

până la formaţiuni statale. precum Benin. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. Angola (secolele XV-XVII) etc. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. nici sedentarizarea. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. precum şi un templu de formă elipsoidală. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. Cetatea era de formă circulară. La fel ca şi în alte părţi. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. cuprul. Congo (între secolele XIV-XVII). după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. iar alături altele.La sud de savană. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . unele bine organizate. În podişul Matabele. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. cositorul. manganul şi fierul. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. În interiorul cetăţii. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. asemănătoare realităţilor de pe alte continente.

dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. cu excepţia oraşelor musulmane. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. precum nunta. componenta estetică fiind secundară.în consideraţie din punct de vedere economic. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. 2. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul.4. pe etape. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. invocarea divinităţilor. unde din secolul al 76 . printr-o serie de rituri de trecere. în slujba căreia este pusă. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. Astfel. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. păstrau. şi uneori poate chiar incidentală. unde există medrese.7. memoria colectivă. cultura. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. de a-i spori coeziunea. artistic. se transmiteau cunoştinţe. despre pasiunile omeneşti. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. Desigur. concepţiile religioase şi regulile morale. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. într-uncuvânt. Ele reprezintă expresii riguros codificate. sau plecarea la război ori la vânătoare. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea.

De asemenea. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. mai ales cea în lemn. Sculptura africană este departe de realism. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. din Zimbabwe. în jurul anului 1500. a zeilor şi strămoşilor. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. într-un larg evantai. Toate aceste domenii. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori.1.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. 2. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. 77 . se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. spiritual. America Precolumbiană 2. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. sculptura în os şi fildeş. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. în zona deşertului Kalahari. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale.8. Atunci. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . respectiv „Lumea nouă”. împletiturile. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani.8. la care trebuie adăugate olăritul.

într-o vreme recentă. Se opinează că. deci ţărani. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. nu mai veche de 50.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. În acest fel. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. de la sud spre nord. fază în care au rămas destule. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. precum şi contactele acestui continent cu Europa. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. puţine şi disparate. În ultimele două milenii înainte de Hristos. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). cacao. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. înainte de Columb. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. ananas etc. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. Descoperirile arheologice. Unii afirmă că un proces de colonizare. portughezi etc. pescuit şi vânat. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. ardei. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. timp de foarte multe milenii. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. Asia şi Africa. tomate. cartofi. considerându-se aproape unanim. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. 78 .. Multe milenii. ulterior şi orăşeni. prin Alaska. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. mai ales a porumbului.000 de ani.

cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. cea a olmecilor. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă.. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. În ansamblu. înainte de venirea europenilor. maya şi incaşă.Hr. Paradoxal poate. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. în cursul secolului al XVI lea.De altfel. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. Treptat. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. câinele şi unele păsări. înflorită întrun stat relativ puternic. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. La debarcarea lor în spaţiul mexican. cornute mari. incompletă. în regiunea 79 . ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. nu s-a extras şi prelucrat fierul. şi fără contacte nemijlocite. în mod independent. oi şi porci. populaţiile domesticind doar lama. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. olărit şi alte meşteşuguri casnice. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. mai mult sau mai puţin evului mediu european. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. fără influenţare reciprocă. Încă în plină antichitate. religioase. precum agricultură. ba chiar au fost ridicate primele piramide. astronomia sau anatomia. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. distruse de europeni în mare măsură. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. într-o perioadă corespunzând. Ulterior. în trei regiuni. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. în planul vieţii spirituale.

Nu era o societate împărţită pe caste. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. unde au fondat capitala Tenochtitlan. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. originari din California. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. Astfel. la o înălţime de 2260 m. Între altele. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public.1. 2. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. militare şi judecătoreşti. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii.8. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. incluzând un mare ansamblu de piramide. dar şi meşteşugăreşti). Se adăugau apoi meşteşugari. pe o insulă înconjurată de ape. putând fi transmise loturile în mod ereditar. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. de exemplu. A apărut şi un monarh eligibil. negustori. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. în general irigat şi care aparţinea statului. cu centrul la El Tajin. Conform tradiţiei. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi.

distrugerea statului aztec între anii 15191521. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Mayaşii Deja înainte de azteci. Axayakatl (1469-1481). centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est.8. Tycal. în mijlocul pădurii 81 . enigmatice. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Civilizaţia maya. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi.000 kmp.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. cu excepţia. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. în final. Palanque. Jungla a distrus multe din realizările lor. se află departe de orice aşezare omenească. Despre oraşele mayaşe. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. în Peninsula Yucatan. în decurs de câteva decenii. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic.. a facilitat. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. în principal. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. 2. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată.3. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Montezuma I (1440-1469).Hr. între acestea remarcându-se Uaxactun. În condiţii neelucidate. ceea ce. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. marele istoric A. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. a consemnărilor cronologice. Guatemala şi Honduras.

tropicale. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. ce a existat între secolele VIII-XIII.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.4. fiu al zeului Soare. 2. Astfel. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. a înflorit civilizaţia incaşilor. Acest popor. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. dar şi cu o serie de meşteşuguri. de la est spre vest.. cu centrul în Peru. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. mai vechi. de-a lungul Anzilor. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . civilizaţia Chavin. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. înainte de venirea europenilor.8.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite... din rocă extrem de rezistentă. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. civilizaţii ale altor popoare. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. din Columbia până în sudul statului Chile. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”.

populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată.pământului”) ce se pare că. orală. 2.8. fabule moralizatoare. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. Cultura În domeniul cultural. Educaţia se făcea. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. alcătuită din legende mitologice. Pe de o parte.000 de locuitori. Astfel. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. povestiri eroice. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri.4. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. ca şi în Africa neagră. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. în momentul cuceririi avea peste 200. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. treptat. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). poeme lirice. preoţi şi slujitori ai cultului etc. în interiorul familiei. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. de la sud de Rio Grande. al clanului sau tribului. integrată în Imperiul colonial portughez). 83 .

artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. care depindea probabil de temple. exclusiv cultului. impresionează mai ales arhitectura. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. probabil. în oraşe. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. cu edificii predominant cu caracter religios. Din imensa producţie de manuscrise maya. alături. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. Rachinal Achi. de muzică şi de dans. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. poem dramatic. continuă tradiţii mult mai vechi. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Poezia maya avea un rol cermonial. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Scrierea maya avea caracter pictografic. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. Din spusele episcopului Diego de Landa. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Acestea erau grupate. se pare. Din arta maya. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. căci întovărăşea riturile religioase. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. într-un centru consacrat. Chilal Balam. pe obiecte de jad. de exemplu). deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului.De asemenea.

fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. dar exista şi o scară principală. dar.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. cu decor policrom. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. câteva au supravieţuit. Labna. Uxmal. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. probabil locuinţe ale preoţilor. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. vorbită pe o arie largă. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. reprezentând divinităţi. Palatele. calmecac. confecţionarea podoabelor din pene. Mayapan. unde cele mai importante centre urbane. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. erau ridicate pe platforme mai joase. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. În perioada de care ne ocupăm. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. bogat decorate. accesul la templu se făcea pe scări laterale. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . din perioada clasivă. şi face apel mai frecvent la simboluri. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. De aceea. conduse şi organizate de preoţi. iar limba nahuatl. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Templele erau dreptunghiulare. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. reprezentată de vase elegante. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. pe faţadă. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. a putut fi la rândul ei reconstituită. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). construite în vârful unei piramide tronconice . iar pe de altă parte.

şI adesea de dans. apreciate poemele epice. La azteci. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. istorice. cel puţin cu instrumente de percuţie. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. de asemenea. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. etc. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. precum cea mayaşă. regele Nezaualcoyotl. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. prinsă în nesfârşite războaie. Piramidele erau tot în trepte. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. cu scări abrupte pe faţadă. sau cea toltecă. Erau.Tenochtitlan se învăţau religia. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). cel puţin în capitală. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. 86 . întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. slăvit astfel ca zeu al vântului. Specific aztecă este piramida teocalli. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. noţiuni de istorie şi de drept. Tochihitzin. Existau şi temple circulare. precum Tlatecatzin. Mexico. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. nu doar pe console. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. dramele cu subiect mitologic. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. astronomia. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). era dominată de aspectul religios. anterioară. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Arhitectura aztecă. precum mayaşii. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. caracterul războinic al societăţii. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ».

De asemenea. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. jadul. jadeitul. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. atinsese un deosebit nivel artistic. pictografică. chiar scrierea aztecă. animale diverse. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. folosit pentru a comunica date contabile. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. pitici. precum purtătorii culturii Mochica. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. De altfel. În realizarea imaginilor divinityăţilor. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. maceualtin. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. şi erau neîntrecuţi orfevri. adesea încrustate cu turcoaze. fiind subrodonată arhitecturii. avea un evident rol ornamental. quippu. după cum am mai spus.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. sau oameni din popor. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). asemenea lui Quetzalcoatl. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. granate. ceramica. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. obsidian. cristalul de rocă. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. sidef. cu ajutorul unor panglici cu noduri. cu ideea de canon bizantin). dar aceste fresce nu s-au păstrat. În absenţa scrierii. în prinicipiu. 87 . deşi nu era cunoscută roata olarului. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă.

cosmogonic sau de dragoste. legislaţie. în forma în care ajunseseră până la ei. au consemnat unele din aceste cronici. fără mortar. precum Pachacuti Inca. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. quechua. atât cât a fost consemnată după Conquistă. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. ale căror faţade sunt în general severe. cu caracter epic. Suverani incaşi. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. Literatura incaşă. cu uşi în formă trapezoidală. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. unde se învăţa limba oficială a imperiului. unii chiar de origine incaşă. în relief sau prin pictură policromă. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. în pofida lipsei consemnării în scris. Istoriografia. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. zoomorfe şi vegetale. Forma orală a povestirilor istorice. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. au fost şi talentaţi poeţi. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. şi sobrietate. precum ceramica sau ţesutul. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. se bucurau de mari privilegii. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. cronicari spanioli. Ţesăturile incaşe. Ca şi în celelalte arii culturale americane. Vasele incaşe. şi sunt decorate cu motive geometrice. antropomorfe. prin folosirea pietrei cioplite. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. şi de dans. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». aşa numiţii amawta. De altfel. Spre deosebire de mayaşi sau azteci.Educaţia tinerilor.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. unde păstrătorii tradiţiilor colective. cuprindea poezii. precum Garcilaso de la Vega el Inca. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. După conquistă. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. este una de masivitate. au forme şi dimensiuni variate. şi în general erau lipsite de uşi. întărită de predominarea liniilor orizontale. calendar şi astronomie. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. poezia era indisociabilă de muzică. iar construcţiile aveau un singur nivel. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. mai degrabă epopei decât cronici.

putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. în paralel. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. roşie. sau pe absenţa scrierii.respectivă în întreaga lume. matematică şi cronologie. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. În domeniul medicinei. aminteşte uneori. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. cu caracter religios şi divinatoriu. cartof.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. febrifuge. ale unui mare număr de plante. deşi războiul era unul foarte primitiv. etc. căci indigenii. fasole. în mod frapant. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). Francisco Hernandez. Acesta e cazul botanicii. în care existau. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . de scoarţele vechi româneşti. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. care erau însă considerate nefaste. Se adăugau cele cinci zile rămase. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. ananas. foarte stilizat. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. trimis să se documenteze în Lumea nouă. un calendar solar. precum cea mayaşă. şi un calendar lunar. manioc. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile).. purgative. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. Anul solar era împărţit în 18 luni. cacao. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. « civil ». calculat cu o exactitate uimitoare. a câte 20 de zile fiecare. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. diuretice. acesta a marcat şi calendarul. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. ardei. Decorur geometric. etc. ca la incaşi.

nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. Cu toate aceste realizări remarcabile. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. în cel mai fericit caz din bronz. căci nu cunoşteau roata. Marile descoperiri geografice. în calculul timpului. în funcţie de poziţia pe panglică. Fiecare nod. destinate restabilirii echilibrului cosmic. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. De aceea. incaşii foloseau sistemul zecimal. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor.importanţă planetei Venus. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). cu nenumărate sacrificii umane.1. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. în măsură foarte mare. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. cu boabe de porumb. adică 104 ani tereştri. de asemenea. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Matematicile erau foarte dezvoltate. cu numere de gradul miliardelor. corespund a 65 ani venusieni. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. cu relativă uşurinţă. al cărui ciclu îl foloseau. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. 3. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Începuturile expansiunii europene 3. ceea ce le permitea să opereze.

pentru o economie în continuă expansiune. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. Portugalia şi Spania. şi de mirodenii la un preţ mai mic. hărţile. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. instrumentele de navigaţie. apoi. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. În ceea ce priveşte navele. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. marile 91 . vizând navele. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani.

precum cel chinez sau islamic. În secolul al XV-lea. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. dintr-o parte. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. esenţiale au fost busola. permiţând calcularea poziţiei navei). manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). în declanşarea marilor expediţii. hărţile maritime. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). de asemenea. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. şi manevrabilă. Descoperirile portugheze 92 . Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. De asemenea. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. etc. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. evitând imobilizarea în larg. caravela avea un sistem complex de vele. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători.2. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. 3. astrolabul (pentru calculul longitudinii).călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. Pentru orientarea navigatorilor. Era nevoie. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. dintre care Marco Polo. De asemenea. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute.

Sub patronajul său. organizând metodic cercetările. Pe de altă parte. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. iniţiativa este preluată de particulari. în care iniţiativa aparţine. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. o singură 93 . care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. În etapa următoare. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. la Calicut. De la Malindi. insulele Madeira şi Azore. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. În 1486. până la Insulele Capului Verde. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. cu un pilot arab. de la Ceuta. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). şi fără potenţial demografic deosebit. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. Prima etapă. Vasco da Gama. doi ani după plecare. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Din expediţie se întoarce. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. În declanşarea expediţiilor. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. pe rând. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). ajunge pe coasta vestică a Indiei.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Portugalia este o ţară relativ săracă. cu o mare lungime a ţărmurilor. în stăpânire portugheză. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. şi în 1497. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. în zona Etiopiei. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. puterii politice sau particularilor. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii.

dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor.corabie. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Când în 94 . În orient. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. Malacca. În 1500. din Malaezia. 3. Urmează alte trei călătorii. afirmând că e vorba de un alt pământ. Ceylon. 1498.3. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. viitoarea Brazilie. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). De asemenea. În august acelaşi an. dornic să descopere un nou drum spre Indii. şi nu despre Indii. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. explorează litoralul Americii de Sud. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Jamaica. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. la gurile fluviului Orinocco. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Cristofor Columb pleca spre vest. de aceea. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. în 1493. Insulele Sonde şi Moluce. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. în drum spre Indii.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. 1502. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). interzicând accesul altor nave. prin căderea Granadei în 1492. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. cu vestea că au ajuns în Indii. Goa. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici.

Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Tazmania. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. 95 . devenea clar că a fost descoperit un nou continent. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Astfel. care completa partajarea domeniilor coloniale. prin tratatul de la Saragoza. Englezii (prin John Cabott). spre Siberia. 3. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. de aceea. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. pe care o numesc Noua Olandă. dar reuşind explorarea zonelor din nord. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. în 1529 se trasează o nouă linie.4.5. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. francezii (prin Jacqus Cartier). În urma progresului descoperirilor. pe care ruşesc să o cucerească treptat. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Noua Zeelandă. 3. olandezii descoperă Australia. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). de partea cealaltă a pământului. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. Ruşii realizează expediţii de uscat. fără însă a reuşi.

centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. Africa. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. porumbul. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. şi Europa cu Asia pe de alta .3. animale precum calul. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . ardeii. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. implicând declinul unor foste puteri comerciale. (minele de argint de la Potosi. se estimează că datorită şocului microbian au murit. care uneau Europa. America pe de o parte. precum oraşele italiene. precum gripa şi variola. precum grâul. -noi curente comerciale. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . etc. -se pun bazele unificării economice a lumii. curcanul. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . -formarea imperiilor coloniale . tutunul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . 4. acesta din urmă introdus în colonii. roşiile. viţa de vie. şi conducând la ridicarea altora. europenii au preluat din America sifilisul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. aduc de acolo cartoful. vitele mari . în primele secole ale conquistei.6. precum Olanda şi Anglia. . fasolea.

rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. după expresia lui Braudel. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. tifos şi sifilis. Unele dintre acestea.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). ciuma. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. fără sa dispară. pătrat.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. Estimările propun drept cifre cca. apar epidemiile de gripă. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. Acestea scad înspre est şi nord.1. Dincolo de aceste cifre globale. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar.2. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). E adevărat că apar noi boli contagioase. 4. până în zilele noastre. precum Bizanţul. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.4. În schimb. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. loveşte mult mai rar. lumea arabă.

precum Constantinopolul. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. dintre care unele. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. precum porci sau păsări. se întâlnesc în oraşe. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600.Evoluţii economice şi sociale 4. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. etc. Astfel. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. 4. clericii. Londra. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică.3. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. nobili. o lume proponderent rurală şi agrară. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. livezi. Creşteri mai mari ale populaţiei. cum ar fi meşteşugarii rurali. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură.mai mare număr de oameni. Există însă diferenţe regionale foarte mari. precum Italia de Nord. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole.1. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. aici se cresc animale. Pe de altă parte. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş.3. peste medie. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. culturile americane de mare randameant. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. precum porumbul. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. în această perioadă. în unele zone. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane.

4. Astfel. Pe această bază. ca şi cele de fier şi de cărbune. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. 4.3.3. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Ucraina. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. Germania. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale.2. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Astfel. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. iar în Italia se practică de asemenea asanările. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Polonia. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate.3. unde ajung din zonele limitrofe. prin îndiguiri şi desecări. în urma crizei secolului al XIV-lea. mai ales Polonia şi Ucraina. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Moldova. în vestul continentului. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană.puţin. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Ungaria. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Italia. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole.

cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). aflate în exploatarea Spaniei. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. din America de Sud. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. pieptănatul. care realizează toate operaţiunile. de la un capăt la altul a procesului de producţie. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). Nuremberg. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Din aceste motive. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. şi dispersate. Tările de Jos. imprimarea. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. prepararea cernelii. culesul paginii. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. sunt foarte mari. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. din postăvărit. Tesutul. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. unde forţa de muncă e mai ieftină. de exemplu din Tirol la Baia Mare. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). adesea în mediul rural.inovaţii tehnice. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. De asemenea. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. torsul lânii) în mediul rural. precum Augsburg. Nou apărute. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. în care cartea. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Investiţiile. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. În secolul al 100 . ca produs final. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. legarea) făcute de persoane diferite. Anglia.

hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. datorită şi preţului mai redus. statul favorizează exportul de postav. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. probabil şi sub influenţa postăvarilor. Pe de altă parte. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. mai frumos finisate şi mai ieftine. schimbări determinate. şi drept consecinţă. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. bazat pe creşterea oilor. În Anglia. desigur. Astfel. şi moda poate acum evolua mai rapid. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. client tradiţional. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. care erau groase şi foarte durabile. cu tradiţii medievale. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. acum se realizează postavuri mai subţiri. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. aşa numita “nouă postăvărie”. se poate vinde mai mult. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. se dezvoltă în continuare. postăvăria italiană este în declin. satele sâont distruse. Astfel. politica statului e diferită. parte a imperiului său multietnic. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. tocmai datorită conflictului cu Spania. În această perioadă. dar şi mai puţin durabile. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. şi de alţi factori. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. 101 . Pe de altă parte. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. De exemplu. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. pe de o parte datorită conservatorismului. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu.

4. Anglia. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Paris). Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Germania.4. ci devine treptat un timp laic. planificării. renaşterii şi reformei. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. scădeau costurile. legat de munca în ateliere şi manufacturi. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. care revoluţionează şi concepţia despre timp. sortit unei dezvoltări de succes. s-a dezvoltat în mod constant. eficientizării producţiei. chemând la slujba religioasă. se facilitau reparaţiile la corăbii. ci şi unul economic. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. aplicată prima oară la Amsterdam. De asemenea. O dată cu folosirea orologiilor. Franţa (Lyon. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. ca în Italia. domeniu nou. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă.Sectorul financiar-bancar 102 .3. Legată strâns de progresele umanismului. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. Anglia.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Tarile de Jos). mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. tocmai datorită importanăei preciziei. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european.

Ambrosiana de la Milano. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. transferuri de capital. pentru a proteja interesele companiei. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Uneori.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. Casa din San Giorgio la Florenţa. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. iar din 1531 trece la un sistem modern. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. faţă de companiile de familie. La Amsterdam. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). O instituţie specific capitalistă este bursa. la schimbări sociale şi poliltice. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. la instaurarea societăţii moderne. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. şi mai puţin pe activităţi bancare. Companiile de familie. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. În acest sens. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. De exemplu. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. acordarea de credite. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. în activitate din 1581. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. 103 . Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. nespecializate. Apar însă şi companiile comerciale. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. De altfel. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. la sfârşitul secolului al XVI-lea. meşteşugarii). care pot fi de mai multe tipuri. caracterizată de relaţii de tip capitalist. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. de deschidere şi cotaţii. La Anvers.

De aceea. Ungaria. care au variat în funcţie de zonă. până atunci majoritară. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Polonia.1. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. adesea simbolice.4. Italia centrală şi de Nord. Anglia.Aspecte sociale 4. satul şi senioria. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». mai ales cele în bani. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. 4. În Franţa de Nord. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Ţările Române.4.4. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. în înţelegerea cu statul. altele celor politice şi militare. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Franţa. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. Italia de Sud. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei.2. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Germania. În Europa de la Est de Elba (Germania. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. 104 .4.

arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. Vechile idealuri cavalereşti. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. care ştie să se dueleze la nevoie. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. Pe câmpul de luptă. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică.3. În societate. uneori din ce în ce mai 105 . În secolele XVI-XVII. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. între elita urbană. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. unde se pot bucura de favorurile regelui. de darurile bogate care li se fac. ci pe talentul politic.4. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. Structural. Transformarea idealului de nobil. 4. acum destul de secătuit. În Franţa. mai ales prin cumpărarea acestora. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. ci în slujba regelui. onoarea s-au păstrat. fidelitatea. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. aceasta este denumită “de robă”. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. la care pot avea acces şi alte categorii. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Originea străveche. suveranul tuturor. În Anglia. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. idealul nobiliar este ştiutorul de carte.

106 . fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. limitată autonomia. Anglia. Veneţia. republicile Sienna. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. prin impunerea principiului de liberum veto. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. precum Franţa. Spre marginile Europei. de regulă. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. 5. care treptat. oraşele îşi văd. În Italia continuă fărâmiţarea politică. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Monarhii de tradiţie medievală.numeroşi. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Spania. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. mai ales în centru şi nord. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Pe de altă parte. Florenţa. care le furnizează resurse financiare. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. şi funcţionari bine pregătiţi. prin impozite. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. Astfel. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. se dovedeşte neguvernabilă. Mantova. marchizatul de Montferrat. de regulă. În raporturile cu statul. în ţările scandinave sau în Rusia.

Baden) sau ecleziastici (Speyer. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. ducatul Milanului. teritoriile din America. zis cel Frumos. ducele de Saxa. margravul de Brandeburg. care era electivă. rege al Spaniei. fiica ducelui Carol Temerarul). şi al Ioanei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Wurtemberg. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Besançon. regele Franţei. Sardinia. condus de Carol Quintul. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei.5. Brunswick. Moştenirea maternă îî aduce Spania. Sicilia. Hessa. adică esenţialul Ţărilor de Jos . arhiducele Burgundiei. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Worms. de asemenea. din 1516. Salzburg. contele palatin). regatul Neapolului. În faţa unor competitori precum Francisc I. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei.1. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. 107 . Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Passau. Bamberg. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. adunarea reprezentativă a Imperiului German. în special Austria. regele Angliei. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. etc). trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. şi Henric al VIII-lea. după cel al papei. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. între care Fugger. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. Münster. Hochstetter). Osnabrück. prinţi şi oraşe imperiale.

oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Augsburg. Nu există o capitală propriu-zisă. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Isabela de Portugalia. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Carol este obligat. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului.cavaleri). 108 . din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. în număr de peste 300. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. de asemenea. eclezistice. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Köln. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. predicate de Luther. principate laice. persoana suveranului constituia un element de unitate. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. Strasbourg. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Lübeck. Filip al II-lea. Ulm. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. idealul său creştin. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. cu o serie de privilegii garantate.Existau. Bremen. când avea cam 100 000 de locuitori. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. prin pacea de la Augsburg. Gegenbach. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. De alfel. 1555. împreună cu fiul său. etc). oraşele imperiale. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Soţia sa. Imperiul German rămâne un mozaic de state.

în prima parte a secolului al XVII-lea. care au continuat. între Rudolf şi fratele său Mathias. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. cedând Spania. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. în vremea domniei lui Rudolf. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. Carol asistă la eşecul visului său.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. încă din timpul vieţii. redus la o juxtapunere de principate independente. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. recunoaşterea ca succesor a fiului său. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Imperiul se confruntă. unul dintre ei chiar fratricid. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Pe de altă parte. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. şi reuşeşte să impună. 109 . În acelaşi timp însă. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). de tip medieval. din care Imperiul iese şubrezit. şi care au condus. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Rudolf al II-lea (1564-1612). din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. despre stat. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Mathias (1612-1619) să restabilească. spre sfârşitul vieţii.cu diferite conflicte. controlul asupra domeniilor patrimoniale.

un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Monarhul joacă rolul de arbitru. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. de altfel. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. care succedă monarhiei stărilor. De asemenea. dar poate fi şi mai bine controlată. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. şi care se apropie de interesele burgheziei. din care face. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. parte. în Franţa. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. şi transformată. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. de fapt. aflată totuşi sub autoritatea regelui. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. mai întotdeauna insuficiente.5. burghezia 110 . Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. În Franţa. dependenţi economic şi politic de rege. care nu este însă nelimitată. unde beneficiază de privilegii. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. într-o clasă de curteni. prin care accesul femeilor la tron este interzis). cum ar fi adunările de stări. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. Pe de altă parte. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene.2. De asemenea. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. nobilimea. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. Astfel. În Anglia. Resursele financiare. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. ca în evul mediu. care. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. orientată spre o producţie destinată pieţei.

unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi.pune la dispoziţia regelui specialişti. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. deşi continuă să existe ca instituţie.3. 5. În Franţa. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". sau limitarea activităţii Statelor Generale. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. ca instituţie supranaţională. se transformă într-o nouă nobilime. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. Aici regele este capul suprem al bisericii. birocraţia profesionistă. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Anglia. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. iar religia de stat. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). care. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). de a numi funcţionari în teritoriu. de a bate monedă.Franţa În Franţa. de robă. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. 111 . care fac din el înaintaşul direct al statului modern. Papalitatea. armata regulată. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. un anumit progres spre laicizare). în timpul lui Henric al VIII-lea. prin cumpărarea de titluri. de a stabili şi percepe impozite. Spania centralizarea politică a reuşit. este anglicanismul. de a fi judecător suprem. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Acestea din urmă.

oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). de Bourbon. în vremea Frondei. Cu timpul însă. să-l lase moştenire sau să-l 112 . Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns.3. 5. iar pentru a asigura noi intrări financiare. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. cu excepţia unor delicte grave. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. funcţiile încep să fie vândute de către rege. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative.ele nu mai sunt convocate până în 1614. conetabilul (conducătorul armatei). câte un trimestru sau semestru). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. care făcea din el seniorul suprem în regat. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. numărul acestora este multiplicat. La rândul lor. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). prin simplă atingere scofulele. la una de tip absolut. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă.1. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. care o exercită pe rând. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. fiind alcătuit din mari nobili. La început. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. secretarii de stat.

Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. iar regalitatea. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Curţile superioare sunt Parlamentele. cu legea care avea să se numească Paulette. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. superintendent general al regatului. Rennes). ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Grenoble. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. gabella. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Bordeaux. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. dintre care cel mai important e cel din Paris. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. regele Francisc I încheie cu papa 113 . urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. La nevoie se făcea apel la mercenari. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. ducele de Sully. Aix. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Dijon. Evoluţia armelor de foc. care purta greul taxelor. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor.vândă. ceea ce duce la o bancrută parţială. riguros controlată pentru a evita jafurile. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. În 1604. Colaboratorul său. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. dar şi din Franţa. În 1516. accentueză acest proces. Se adaugă o marină permanentă. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Rouen.

una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic.Concordatul de la Bologna. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. în prima parte a secolului. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. Adesea. puterea regală creşte. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. începeau să se recruteze din toate stările sociale. inclusiv din înalta nobilime. adeziunea la Reformă sau la Ligă. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. În acea perioadă. în cea de-a doua parte a acestuia. s-au manifestat multiple violenţe. era o protectoare a reformaţilor. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. şi a celor interne.2. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic.3. calvinismul făcea progrese în regat. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. mai cu seamă că sora sa. De asemenea. dar şi cu unele state italiene. Pe de altă parte. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 .Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. dar apoi. În acest fel. în tradiţie umanistă. numiţi hughenoţi. reacţia catolică la progresul calvinismului. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. se arată tolerant. În vremea sa. La început. 5. Margareta. când apar scandaluri publice. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. iar adepţii săi. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa.

dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Regenţa este asigurată de mama acestuia. sora lui Carol al IX-lea. era căsătorită cu Henric de Navarra. Henric. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. cu garnizoane proprii. regele murea. care au însângerat ultima parte a secolului. şi în 1562 izbucnea un război. Carol al IX-lea(1560-1574). în folosul familiei regale. pe atunci un copil de zece ani. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. se întinde între 1562-1584. moare în decembrie 1560. Războaiele religioase sunt. bolnav. coasta sud-vestică. şi războaie civile. membri influenţi ai Cosiliului regal. considerat şeful protestanţilor. cardinalul. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. unele zone centrale de protestanţi). cea mai mare parte a Provenţei. fără rezultat clar. O primă fază. dar în 1559. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Catolici intransigenţi. soldată cu arestări şi execuţii. regina Scoţiei. particularisme regionale. În 1574 Carol al IX-lea murea. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). şi este urmat de fratele său. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. în acelaşi timp. căsătorit cu Maria Stuart. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Războiul reîncepe. Urma la tron fiul său cel mare. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. o parte din sud-est e controlată de catolici. Francisc al II-lea (1559-1560). fiind rănit accidental într-un turnir. Într-o încercare de conciliere. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. În 1570. Margareta.pe politica internă. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Nordul. Luptele dintre 115 . pe atunci rege al Poloniei. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Tânărul rege. în 1572. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. şi în cea catolică. Caterina de Medici.

Henric al IV-lea. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. 116 . moştenitorul prezumtiv al tronului. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput.catolici şi protestanţi continuă. cardinalul de Lorena. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. regele Navarrei. Jacques Clement. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. sora regelui Henric. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). printr-o politică de impozite moderată. Contestat în propria capitală. 1598). În 1593 abjură protestantismul. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. Henric al III-lea fuge din Paris. reuşită cucerire a regatului. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. în 1588. iar ducele de Guise. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. În acel moment. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. dar care a permis refacerea. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. şi cetăţi de siguranţă. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. în cele din urmă. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. şi aveau împreună o fiică. când fratele regelui. Războiul reîncepe. În numele acesteia. dar şi ca apărător al credinţei catolice. În 1589 Henric al III-lea este. Francois d’Anjou. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. infanta Clara-Isabela.

Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată.4.1. şi Camera comunelor. Structuri instituţionale Ïn Anglia. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Prin astfel de instituţii. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. 5. care avea autoritate asupra înaltului cler. fiind împărţit între Camera Lorzilor. 117 . în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. cardinalul Richelieu. care reprezintă baza judiciară a regatului. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. care pune capăt Războiului celor două roze. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Ludovic al XIII-lea. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. apărute încă din secolele XII-XIII. Anglia 5. şi la tron urma fiul său minor. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. a doua soţie a lui Henric. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. absolutismul regal ajunge la maturitate. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. sub regenţa mamei sale. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). şi extinse mereu. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Maria de Medicis. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.4. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său.

dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. trezorierul. anexată în 1535. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. cu autoritate asupra mai multor comitate. 5. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. regele a evitat să convoace Parlamentul. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. Politica sa fiscală echilibrată.4. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Fiul lui Henric al VII-lea. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma.2. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. şi diferite alte persoane. ca reprezentanţi ai puterii centrale. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. Între 1509-1529. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. Regele este ajutat de un Consiliu privat.Armata este recrutată când este nevoie. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Astfel. când principalul său consilier a fost Wolsey. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. din care fac parte cancelarul. păstrătorul Sigiliilor. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). fiind alcătuită din profesionişti. Henric al VIII-lea (1509-1547). Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. care nu l-a obligat să impună noi impozite. La nivel local. în funcţie de dorinţa suveranului. În comitate continuă să existe şerifii. reorganizarea armatei. recuperarea domeniilor coroanei. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. dar care necesita sume mari de bani. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate.

ajungând la ruptura cu Roma. Elisabeta (1558-1603). După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. În vremea sa. John Dudley. iar la stingerea unor 119 . Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. în total. a continuat războiul cu Spania. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. În condiţiile în care ţara era în război. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Pe această bază. de tip rus sau francez. întrucât. în sesiuni care au durat. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. semn al maturizării atinse de puterea regală. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. lăsând deschisă problema succesiunii.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Spre deosebire de tatăl său. Căsătorită cu Filip al II-lea. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. a urcat pe tron fiind minor. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Tânărul rege a dispărut destul de repede. Pe parcursul lungii sale domnii. a încurajat comerţul. fiica Annei Boleyn. doar trei ani. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. deoarece succesorul său imediat. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Maria Tudor (1553-1558). ci de o a treia cale. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. îşi înlăturase surorile. Eduard al VI-lea (1547-1553). caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Regina a întărit instituţii mai vechi. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Robert Cecil. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. ultima posesiune engleză în Franţa. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul.

Pe plan extern. Cum în acelaşi timp. ca şi producţia internă. Scoţia 120 . Virginia).5. Filip al IIlea. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. bastionul catolicismului. Apelul la corsari. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. rivala pe care o decapitase. Din punct de vedere religios. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. regele Spaniei. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. pe care trebuia s-o protejeze. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. fiul Mariei Stuart. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul.case nobiliare. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. în 1604. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. conflictul deschis era inevitabil. 5. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. era cel mai fervent apărător al catolicismului. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. După o domnie îndelungată şi glorioasă. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă.

Tulburările dintre catolici şi protestanţi. prezentată de John Konx. Iacob al VI-lea. şeful spiritual al partidei reformate. cu ajutorul amantului. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. După moartea regentei. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. După moartea acesteia. Lordul Darnley. în 1557. Sprijinitoare a catolicismului. soldate cu conflicte militare. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. şi Madeleine. pentru a-şi consolida puterea în interior. 121 . Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Iacob. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. soţul său. fiica regelui Francisc I. unde devine soţia delfinului. şi se refugiază în Anglia. iar fiica lor. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. mama ei. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. aflată adesea în conflict cu Anglia. În absenţa acesteia. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. În Scoţia continua să domnească fiul ei. la ruda sa Elisabeta. viitorul Francisc al II-lea. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). Bothwell. viitoarea Maria Stuart. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. cu scopul de a jefui. Maria de Guise asigură regenţa. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Maria Stuart a fost judecată. condamnată şi executată în 1587. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat.

ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Când.6. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. 122 . reuşind să devină foarte repede nepopular. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. În 1649. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. a fost decapitat. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. 5. în nord şi în est. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. englezilor de confesiune anglicană. numit de regele Angliei. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. în 1565. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. acordând ajutor răsculaţilor. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. în special în rândul coloniştilor. Acestea. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. în loturi.

fiscale. Englezii conduşi de contele de Essex. când irlandezii.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. izgonindu-i pe iezuiţi. renunţă la luptă.7. Exista un Consiliu al Castiliei. Aceştia încep să domnească din 1479.sau Consiliu de stat.7. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. moştenitorul tronului Aragonului. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. 5. separate de nivelul economic. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. şi Isabela. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. economice. reuşesc să-i înfrângă. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. în continuare. de religiile diferite. dar forţele engleze. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării.1. În 1603. administrative. moştenitoarea tronului Castiliei. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. mult mai ridicat în cazul englezilor. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . conservându-şi instituţii specifice. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. O’Neill. principalul conducător al răsculaţilor. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. definitivând organizarea în comitate. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. aşa numiţii letrados. conduse acum de Mountjoy. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. adunări de stări (Cortesuri) separate. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. învingătorul rebelilor. vămi la graniţa dintre ele. 5. favoritul reginei. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. şi având chiar. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. cu competenţe legislative.

Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. finanţele regale au fost reorganizate. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor).Aragonului. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Consiliul Portugaliei. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. Calatrava. Cei convertiţi la creştinism. din partea autorităţilor. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Consiliul Italiei. Până la urmă. cu puteri administrative şi judiciare. care colabora activ cu Inchiziţia. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). oferind regilor resurse materiale importante. Alcantara. prin capitularea Granadei. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. precum Consiliul de finanţe. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. reprezentant al regalităţii. şi până la urmă sunt expulzaţi. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. aşa numiţii conversos. Consiliul Inchiziţiei. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. În oraşe există consilii municipale. denunţându-i pe « falşii creştini ». unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. 124 . Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. Consiliul Indiilor. funcţionau consilii specializate. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. folosită şi în scopuri politice. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. urmând unui război civil îndelungat. Santiago. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. De asemenea. dar şi a populaţiei. controlate de corregidor. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. stabilindu-se în Italia. De asemenea. în 1492.

Aici este sediul curţii. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. un palat ca o mănăstire. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. După aceea. Regatul celor două Sicilii). al armatei şi al bisericii. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). aşezându-se în Nordul Africii. dar şi al guvernului şi al consiliilor. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. mult în urma altor puteri europene. Fiul lui Carol. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Tările de Jos. interzicerea limbii arabe. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Astfel. Filip al II-lea (1556-1598). teritoriile de peste ocean. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). la Madrid. care a fost în cele din urmă înfrântă. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. în special cu Inchiziţia. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial.2. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. În vremea lui Filip al II-lea. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. cu ajutorul funcţionarilor regali. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. Filipinele. în inima Spaniei. 125 . ci şi adversarii politici ai regalităţii. Carol (1516-1556). pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. din 1561. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Franche-Comté. în forma de grătar. Portugalia şi coloniile sale din Africa. în numele purităţii credinţei şi a sângelui.7. pe lângă Spania. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică.5. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită.

sau Gaspar de Guzman. de favoriţi.La moartea lui Filip al II-lea. careia i-a cedat. în pofida menţinerii imperiului colonial. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri.1.8. Spania intrase într-un declin pronunţat. Regii care au urmat. pierderea influenţei de către Cortesuri. Prin confiscări de averi. de războaie şi lupte dinastice. ca şi vecina ei Portugalia. Franţa. În cele din urmă. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. 5. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. căreia i-a recunoscut independenţa. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). precum Francisco de Lerma în timpul primului. şi se transformase şi ea. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Portugalia Portugalia. într-o putere de rang secund. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv.8. în timpul lor puterea fiind exercitată. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. de fapt. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. prin pacea din Pirinei. ca şi în Castilia. 1659. în 1668. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. 5. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . şi în urma tratativelor din Westfalia. reducerea privilegiilor oraşelor. devenită regat din secolul al XII-lea. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. şi cu alte state europene. Au continuat conflictele cu Franţa. o serie de teritorii. în pofida veniturilor aduse de colonii. Diminuarea puterii marilor nobili. resursele materiale ale regalităţii cresc.

astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). ceea ce pentru Portugalia. duce de Viseu. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Regele Ioan al II-lea (Joao II). un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. când uniunea dinastică se desfăcea. a Peninsulei Iberice. în contextul războiului cu Ţările de Jos. La 1640. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. din cea mai puternică familie feudală portugheză. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. să se ralieze regelui Spaniei. Ca şi în Spania. a unei mari părţi a imperiului său colonial. implicat şi el într-o conspiraţie. contribuie la progresul centralizării. Diogo. în speranţa unei posibile unificări. avea să ducă la pierderea. datorită atacurilor olandezilor. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. văr şi cumnat al monarhului. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. a fost înjunghiat chiar de rege. nobilimea alege. Al doilea senior din regat. până la urmă. În urma unei conspiraţii nobiliare. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. care domneşte între 1481-1485.rar. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. Între diferiţii pretendenţi. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. sub sceptru portughez. 127 .

au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. erau puternic afectate. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. De asemenea. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. şi marile puteri comerciale italiene. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti.5. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. care au reuşit să instituie impozite permanente. să-şi organizeze o ramată profesionistă. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. Administraţia şi armata sunt 128 . în pofida afirmării unei unităţi culturale. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Bine populat. Milanul devenise ducat în 1395. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Italia În secolele XVI-XVII. să modernizeze administraţia şi justiţia. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. prin circumnavigarea Africii. În această perioadă. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. În plan politic. Veneţia şi Genova. Nisa. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. integrând comitatul Vaud. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. pe văile Padului şi a Ronului. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei.9.

cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. unde se extinsese pe terra ferma. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. Deşi bine populat. În perioada următoare. englezi. beneficiind de o economie destul de modernă. de 6 membri. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Milanul era condus de un guvernator. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. având puteri foarte largi. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). şi care avea atribuţii privind economia. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. pe coasta Adriaticii. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Teoretic republică. numărând apropae un million de locuitor. Din nefericire. Datorită acestor pierderi teritoriale. pe cursul inferior al Padului. reprezentant al regelui Spaniei. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. politica externă. în insulele Mediteranei orientale. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. olandezi în Levantul otoman. şi având în alcătuirea sa. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. responsabil cu problemele fiscale. care îl asista pe Doge. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. Dogele. bazată pe industrii de lux. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. de tradiţie mai veche. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. Exista şi un Senat. războiul. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea.puternice. care număra 150-200 membri. Aceasta.

şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. Piero. între partizanii şi adversarii Medicilor. de 400 de membri. format din 40 de membri. dar puterea era deţinută. cu sprijin francez. în 1492. din 1435. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Ca şi la Veneţia. din punct de vedere formal. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . care a restabilit instituţiile republicane. datorită ocupării acestora de către turci. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. în cele din urmă înfrânte. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. practic. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. de 100 de membri. Quarantia. Genova rămânea o republică aristocratică. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. şi de diferite ale consilii. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Genova continua să stăpânească insula Corsica. Exista şi un tribunal suprem. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. După moartea lui Lorenzo de Medici. a izbândit cea cu caracter popular. mai multe mişcări separatiste. ales pe viaţă. Exista şi aici un doge. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. de către familia de Medici.

dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. numit de imperiali duce ereditar. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. înglobând republica Siennei. Cosimo a dus o politică de centralizare. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. dar care erau golite de conţinut. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. după lupte cu sorţi schimbători. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. la petreceri. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. cu ajutorul Imperiului German. În cele din urmă. duce. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. anunţau. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. cum se numea acum. s-a extins. în primăvaralui 1498.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. familia Medici era din nou izgonită de florentini. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. prin acţiunile fiului său. unele au fost restituite 131 . Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). iar acesta. arderea operelor de artă considerate imorale. Dintre cuceririle făcute de Cezar. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. în tradiţie milenaristă.Savonarola. etc. stăpânirea ducatului Toscanei. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. de 48 de membri. Organul colectiv de conducere era Signoria. şi de întărire a puterii ducale. Statul papal Sub conducerea papei. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. În 1527. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. şi.

pe coastă. Pe de altă parte. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. conducerea era asigurată de un vice-rege. dar altele au fost alipite statului papal. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. cruciada împotriva turcilor. precum Colonna sau Orsini. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). reprezentând interesele bisericii. nobiliar şi domenial. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal.vechilor seniori. fără efecte prea mari însă. Respublica christiana. Suveran temporal asupra unui stat puternic. reprezentant al regelui Spaniei. Această regiune juca rolul de grânar. precum Rimini sau Urbino. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Papii predică deci. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. 1456. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. În acest context. care doresc să-şi afirme independenţa. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. în 1453. În Regatul Neapolelui. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. iar în timpul războaielor italiene. De aceea. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. în teritoriile statului său. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. 1500. ca Bologna. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. 132 . cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. 1460. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. fiind reputată şi prin creşterea animalelor.

în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. după modelul spaniol. în secolul al XIV-lea. Mantova. Zurich. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Carol Temerarul. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. şi cu ducele Burgundiei. precum Ferrar. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. de aşa numitele “războaie italiene”. Berna) şi a senioriei Glaris. În 1499. Schaffhouse şi Appenzell. prin tratatul de la Bassel. 5. Piacenza. Din punctul de vedere al organizării. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. intrau în confederaţia şi Bassel. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. care controla trecerea Alpilor. dar există şi elemente comune. Pe de altă parte. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. a cantoanelor montane. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . La începutul secolului al XVI-lea. în 1476. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Astfel.10.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Confederaţia originară. Lucca. Parma. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei.

şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Isabela. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. instituţiile şi legile specifice.11. Danemarca. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. a reginei Margareta a Danemarcei. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. pe care conta în lupta cu hanseaticii. 5. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. juridice. Pe de altă parte. la Kalmar. cu acelaşi nume) în 1520. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470.instituţionale. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. De asemenea. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Şi în Danemarca. El poate trece la o recucerire a Suediei. Dar în timp. În 1397. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. În prima parte a secolului al XVI-lea. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. adminisrative. care se implica în problemele Germaniei. şi prin tradiţia apărării independenţei. de origine germană. care evoluau în direcţia absolutismului. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 .

Serviciul militar este obligatoriu. în teorie.1. fie cu caracter politic. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. aflată în componenţa Suediei. profund influenţat de confesiunea reformată. fie religios. animată de un sentiment patriotic puternic. chiar dacă. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. vizând controlul Mării Baltice. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. în 1524. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. regele e nevoit să fugă. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. şi unchiul său. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Ioan. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă.11. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Ca şi în Anglia. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. ducele 135 . e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. şi pe un sentiment naţional în formare. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. Dar acesta. Frederik de Holstein. 5. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente).revoltă. Clerul trece la Reformă. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. pe o armată puternică. La moartea lui Gustav Vasa. Suedia devenise o monarhie absolută. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său.

În plan intern. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. care se înstăpânise în Estonia din 1595. se impune cu forţa armelor. învingător. deja rege al Poloniei. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. Gustav al II-lea Adolf (16111632). sora regelui Poloniei Sigismund August. în cele din urmă. căsătorit cu Caterina Iagellon.Finlandei. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). pentru Ingria şi Carelia.2. Din 1527. Suedia. La capătul mai multor conflicte. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. În 1576 impune o nouă liturghie. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. sprijinit de oăşenii din Lubeck. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. refugiat în Ţările de Jos. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. ceea ce conduce la conflicte interne. 5. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Ioan al III-lea. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. clerul este plasat sub tutela regelui. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. şi ocupă Ingria şi Carelia. care dădea acces la Marea Nordului. fratele lui Ioan al III-lea. Apoi are loc conflictul cu Rusia. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga.11. Fiul său Sigismund. Cristian al III-lea. Frederic I (15231533). 136 . În vremea sa. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. revoltaţi împotriva seniorilor lor. La moartea lui Frederic I. Carol devenea rege în 1600. pe tron urcă unchiul său. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. fiul acestuia. Cu sprijinul aristocraţiei. Cristian al III-lea iese. luteranismul face progrese. prin Cartea Roşie. În vremea lui.

al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. prin tratatul de la Stettin. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. către sfârşitul secolului al XVI-lea. În Danemarca. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539.În scop politic. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. 137 . Pe de altă parte. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. marea aristocraţie. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). şi se tranformă într-un soi de castă închisă. în 1536. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. 5. Insulele Gotland şi Ösel. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. în favoarea coroanei şi a nobililor. În aceste condiţii. lipsită de o nobilime puternică. Norvegia.12. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. iar apoi participarea. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. alcătuită din circa 150 de familii. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. summum episcopus. În pofida dezastrelor militare. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. când sunt obţinute. În Norvegia reforma se bucură de succes. cu rezultate dezastruoase. fiind percepută ca un instrument danez.

de asemenea. născut şi educat în această regiune (1500. încă de la începutul domniei lui Filip. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. la nivelul epocii. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase.care. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. şi era destul de străină realităţilor din zonă. de o manieră concertată împotriva Spaniei. Filip al II-lea. de la luarea deciziilor. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. Opoziţia începe în rândul nobililor. în anumite momente. dar care s-au manifestat. ci rămăseseră catolici. şi. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Zuichem şi Berlaymont. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. cu interese divergente. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Nobilii se vedeau excluşi. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . în care fuseseră implicaţi până atunci. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. prin rolul acestor personaje. sora naturală a lui Filip. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. De asemenea. la Gand). dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. reprezentative. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle.

în tradiţia vechilor sale libertăţi. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Pe de altă parte. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. 139 . ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos.Reformei. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. nobilimea. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. şi aşa numiţii gueux d’état. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. se manifestă prin petiţii. În decursul evenimentelor ce vor urma. în decursul unei întrevederi. în cerşetori) sunt numiţi gueux. de altfel. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. Dar predicatorii calvini. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. în primăvara lui 1566. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. în special în varianta calvinistă.

prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. care. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. afectând comerţul şi meşteşugurile. ia acum forma cetelor de răsculaţi. prost văzută de intransigenţi. executaţi în 1568. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. iconoclastă. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. fără a obţine însă rezultatele scontate. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. „Calicii mării”. cu 10 000 de soldaţi de elită. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. la gurile Meusei. cea nobiliară. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. şi să obţină reprimarea pe plan local. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. 140 . Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. Moartea celor doi. şi cea populară. cu caracter în primul rând politic. Opoziţia. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. în vreun fel.Campania în vederea înţelegerii religioase. La 1566 existau două mişcări diferite. o trădare faţă de coroana spaniolă.

Requesens murea în 1576. La Gand. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. dar înaintarea lor este dificilă. fiul Margaretei de Parma. calvini radicali organizau o republică teocratică. frate natural al lui Filip al II-lea. libertate religioasă (în esenţă. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. să se alieze cu provinciile nodice. la cererea sa. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. pe lângă mijloacele militare. care încearcă. rămase încă loiale Spaniei. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. 7000 de localnici. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. aşa cum cereau răsculaţii. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. cu Luis de Requesens. în noiembrie 1576. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. garantarea libertăţii religioase. Unii şefi calvini. convocarea Statelor Generale. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. după modelul celei de la Geneva.În contextul creat. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). În 1578. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. anularea măsurilor luate de Alba. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. şi calea tratativelor. fără a putea însă promite. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. între altele. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. şi până la numirea altui guvernator. Acest eveniment avea să determine elitele din sud.

prevedea recunoaşterea autonomiei. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Bruges. care avea să capete consistenţă republicană. Zeelanda. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. peste câteva zile. Drenthe. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. retragerea trupelor spaniole. În aceste condiţii. conducerea a fost preluată de fiul său. dar nu accepta decât cultul catolic. Conducătorul de fapt a fost. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). Liderii calvini erau însă bine organizaţi. rolul Statelor Generale. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. Pacea de la Arras. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. al cărui exponent fusese Erasmus. Utrecht. După moartea sa. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . stadhouder general. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Cu toate acestea. Gand. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. de către mase. Războiul dintre provinciile nordice. În nord. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. calvinismul a fost declarat religie oficială. cu patriotismul anti-spaniol. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Wilhelm de Orania. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei.Bruxelles. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Mauriciu de Orania. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. din mai 1579. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. În 1581. la 23 ianuarie 1579. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. provinciile nordice Olanda. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania.

Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. la o stabilizare a situaţiei.progresul spaniolilor spre nord. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. După Războiul de 30 de ani. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). în pofida rezistenţei lor comune. În 1598. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. de natură culturală. consecinţe revoluţionare. Ţările de Jos. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. diferenţa nu era nici etnică. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. în cele din urmă. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Nefiind religioasă. E adevărat însă că. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. zonele sudice numărau. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. în cele din urmă. Pe de altă parte. în continuare. Începută de o manieră conservatoare. arhiducele Albert. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă.

alături de Imperiul Otoman. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). era una dintre marile puteri. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. respectiv administraţie. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. Chiar şi Prusia. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. întrunindu-se regulat şi periodic. Polonia. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. Împrejurările interne. Iar în plan religios. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Monarhia ereditară era desfiinţată. O adunare specială. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. în partea central-răsăriteană a Europei. cea mai mare parte a Ucrainei. cât şi puterea regală. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. 5. Polonia În secolul al XVI lea.13. mobilizarea armatei. urma să fie ales de nobili. Ştefan Bathory (1575- 144 . Pe lângă elegibilitatea regelui. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Se crea un singur organ central comun – seimul general. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita).Olanda şi Belgia. concomitent cu întărirea regimului feudal. justiţie. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. finanţe şi armată. ţinuturile baltice etc. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. încheierea păcii. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. inclusiv Kievul. devenit ulterior rege al Franţei. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. acesta. cărora.

Austria. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. Rusia 145 . declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. atât din partea turcilor. 5. turcii şi tătarii musulmani. conducători ai marilor familii nobiliare. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. susţinând activ pe habsburgi. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. deosebit de bogate. provocând o situaţie deosebit de grea. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. Prusia. ca de altfel şi a Turciei. de la începutul secolului XVII. cât şi din partea suedezilor care ulterior.14. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Suedia. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696).1586). în apropiere de raiaua Hotinului. Imperiul Otoman. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur.

cortesurile în Spania etc. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. negustorilor şi meşteşugarilor. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. deci împărat). A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. deportări. astfel a reorganizat justiţia. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. confiscarea averilor etc. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. În contextul de atunci. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani.. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. cu reprezentanţi ai clerului. opricina. respectiv din anul 1547. cea a streliţilor. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. călugăriri cu forţa. în Siberia. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. boierimii. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Incontestabil. Dver. Efectiv. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. fiul său. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Vasile III continuă opera acestuia. profesioniste. Riazan. iar Moscova devine « a treia Romă ». unind Tscov şi Smolensk la statul rus. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . În anii următori el a promovat numeroase reforme. După cucerirea Bizanţului de către otomani. precum stările generale în Franţa. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale.

cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. timp de peste 20 de ani. Oricum. patriarhul Filaret. Rusia a 147 . În fapt. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). Polonia. secondată de Suedia împotriva Rusiei. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. Iniţial s-au obţinut unele victorii. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. Suedia şi Danemarca. de regulă. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. pe mai multe direcţii. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. care a domnit până în 1645. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. căruia i-a adăugat în 1556. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. reprezentând. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi.ţării. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. S-a desfăşurat un război popular. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. În aceste condiţii. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. teritorii periferice sărace. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. condus de Minim şi Pojarski.

bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. În statul rus economia era preponderent rurală. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Sporadic. de exemplu). în Ucraina. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Petru I (1682-1696). într-o stare de anarhie. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. de duma formată din curteni şi boieri. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. A urmat un război ruso-polonez. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. La 8 ianuarie 1654. Bogdan Hmelniţki. cu rol consultativ. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. reprezentat alături de cel al bisericii. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Existau relaţii feudale. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. În guvernare ţarul era asistat. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. predominând sistemul domeniilor boierimii. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . sub conducerea hatmanului cazacilor. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. împreună cu fratele său vitreg. urmat de Ivan al V lea. multinaţional al acestui stat. precum zemski sobor. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Încă de la început. Alexei Mihailovici (16451676). A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo.

devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. Europa Centrală 5. regatul Croaţiei etc. dincolo de Nistru.chiar în rândurile clerului. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic.1. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. 5. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. jucând un rol important datorită şi 149 . fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. cât şi din cel asiatic. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. napolitană. voievodatul Transilvaniei. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin.15. ocolind lanţul carpatic. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. cu o dublă origine. de Habsburg. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Începând cu secolul al XI lea. acolo. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. Treptat. fiul românului Ioan Corvin. de Luxemburg. Iagelo (poloneză). cu forţa. germană. atât din continentul European. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. drept Ştefan I. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. respectiv dinastia Angelină. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038).15.

statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. începând cu anul 1330. Regele decedat neavând urmaşi. de la ţărmurile Mării Adriatice. cel puţin pentru o vreme. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. politic. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. Pentru puţină vreme. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. în mai multe rânduri. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. Astfel. În veacurile XIV şi XV. Între altele. următorii doi monarhi. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. alături de Ţările Române. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. fiscal. respectiv în lumea catolică a vremii. dar şi armata şi birocraţia. Cehia etc. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. înăsprind şi fiscalitatea. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. respectiv cu Imperiul romano-german. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. A reformat justiţia.întinderii sale consistente. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. de exemplu. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . militar etc. maghiarii au avut un rol important. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. cu Polonia. Acesta a reuşit. respectiv celebra victorie românească de la Posada. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. în primul rând a ţărănimii aservite. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. după înstăpânirea treptată în Balcani. din Dalmaţia.

feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. nobili. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. secuilor şi saşilor. În acest context. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. În acest context. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. lângă Dunăre. net superioare. Trei ani mai târziu. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. Cinci ani mai târziu. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. se întărea Unio trium nationum. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. Între altele. În tabăra de la Racoş. Astfel. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. înalţi prelaţi. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. încorporat în regatul maghiar. la îndemnul papei. în 1517. ca de exemplu anularea şerbiei. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. În anul 1521 Belgradul. atât din punct de vedere numeric. acolo s-a strâns o armată de tip popular. cât şi al înzestrării tehnice. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. până la ţărani de diverse neamuri. după care o serie de conducători. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. Urcat pe tron în 1520. s-a strâns o masă importantă de oameni. în anul 1514.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal.

Practic. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. în centrul Europei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. unde au suferit însă un eşec. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. nu o dată foarte strânse. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. atunci. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. aflat sub suzeranitate otomană. Tot atunci. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. cât şi de Ioan Zapolia. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. Profitând de luptele interne. În anii imediat următori. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. cu centru la Zagreb. respectiv în Ungaria. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600.. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. În acest context. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. Mureş. Tisa şi Dunăre. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. fost voievod al Transilvaniei. având drept scop ocuparea Vienei. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. cel mai adesea victorioasă. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. principi ai Transilvaniei etc. ce a rămas apoi 152 . ai Croaţiei. ca de altfel regi ai Boemiei.

Aşadar. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. economic etc. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Tirol. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. până la finele primei confragraţii mondiale. Rudolf de Habsburg. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. precum Stiria. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. 5. exercitată în diverse modalităţi. multi-naţional. Între altele. Carintia. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. La început. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. în 1686.2. asupra populaţiei maghiare. dată considerată în general ca debut al statului austriac). debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. dintr-un stat pluri-etnic. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. părţi ale viitoarei Slovenii etc.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. în fapt Ungaria propriu-zisă. Salzburg.15. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. respectiv ţările române din imediata apropiere.

În aceeaşi perioadă. Maximilian. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. atât lutheranismul. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. devenit împărat între anii 1493-1519. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. în toamna anului 1918. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. după 1519. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Astfel. precum Flandra. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Ferdinand. Francisc I. FrancheComte. cât şi calvinismul. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Astfel. Luxemburg. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. în cadrul căruia. Habsburgii. Totodată. la Marea Adriatică. Deosebită 154 . dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. în timpul împăratului Rudolf al II lea. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Artois. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. în timp ce fratele său mai tânăr. Astfel. otomanii. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Bramant. Ţările de Jos. posesiunile Habsburgilor. Slovacia.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. respectiv Carol Quintul. care a trăit la Praga.

de la Rin spre Câmpia rusă. De fapt. Era un stat multinaţional. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Ţările de Jos (Belgia). Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. dispersat. adunări reprezentative etc. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Regatul Neapolelui. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Habsburgii stăpâneau. 5. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. francezi. împotriva Imperiului Otoman. flamanzi etc. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. italieni. Slovacia. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. fiscală etc. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. cehi. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Statul nu avea o unitate politică. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. organizare constituţională. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. maghiari. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Transilvania. Şi în acest stat. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. români. ele întinzându-se. aparat administrativ de tip guvernamental. o bună parte a Ungariei. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă.16. după 1700. să supună definitiv Boemia. Cehia. Habsburgii au reuşit atunci. Sicilia. de exemplu.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Aceste teritorii însumau peste 600. Croaţia. Milano. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Astfel. în forme variate. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. sârbi. Sardinia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. juridică.

albanezi. Bar etc. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. trăind laolaltă sârbi. continuându-se realităţi mai vechi. sârbi. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. propriile instituţii de tot felul. bulgari. în principal în Dalmaţia. În spaţiul ex-iugoslav. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. o parte a Croaţiei etc. români balcanici. acţiuni ale Imperiului otoman. italieni etc. s-au creat trei realităţi politice distincte. a mozaicului de popoare precum greci. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. Şimenic. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. Muntenegru. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. slavomacedoneni. statutului politic. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. respectiv a modelului italian. Slovenia. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. modul de viaţă era în bună măsură. Split. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. Aşa cum s-a mai arătat. BosniaHerţegovina. dar şi comercial. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Popatia şi Pola.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. republicii Veneţia. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. Strânsa legătură 156 . mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). croaţi. de altfel. situaţiei religioase. În sfârşit. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. în plan instituţional. parţial români balcanici etc. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. de-a lungul litoralului adriatic. Acolo. precum posesiunile ereditare. după mai multe implicări. o parte a Ungariei. Serbia. Imperiului habsburgic.

marinari şi chiar ţărani. prin Marele Consiliu. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. Braudel). frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. mai ales în calitatea lor de păstori. precum şi un număr de aromâni. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. dar şi de meşteşugari. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. proces ce a durat 157 . demarararea unei ample expansiuni europene. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Relaţiile internaţionale (sec. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. mici negustori. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. o dată cu epopee descoperirilor geografice. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. aşa numita revoluţie a preţurilor. Descoperirile geografice. 6. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). cărbănari etc. în comparaţie cu veacurile anterioare. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. era deţinut de câteva zeci de nobili.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios.

Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. Anglia şi Franţa. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. cu câteva mari probleme. sistemele de fortificaţii. 158 . în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. estice sau sud-estice ale continentului. al XVI lea şi în cel următor. necesitând între altele sporite resurse demografice. în condiţii complexe. cel al „interesului de stat”. La cealaltă extremitate a continentului european. respectiv Spania. Tot acolo. înnoirile precum introducerea armelor de foc. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. perfecţionări sensibile în domeniul militar. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. s-au înfruntat. cel spaniol şi cel portughez. într-un mod specific. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice.mai multe veacuri. diferite. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. în cea de-a doua jumătate a veacului. În fapt. lumea europeană s-a confruntat în sec. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. economice. să ajungă mari puteri. Astfel. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. În fapt. Astfel. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. în părţile apusene. dincolo de expansiunea sa colonială. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. evident distincte. financiare etc. în părţile vestice.

Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. ducatul de Milano etc. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. devenită mai apoi.1. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. Temporar.) sau au căutat: Veneţia. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. dar nu în cele din urmă. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. 6.În sfârşit. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). Machiavelli. Franţa a fost înfrântă. rezolvată parţial abia în veacul XX. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. După ce în spaţiul italian. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. într-un fel sau altul. în a doua jumătate al secolului al XV lea. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. statul papal. 159 . Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Florenţa. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Într-o primă perioadă.

războaiele italiene s-au extins. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice).Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. Practic. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. cât şi în Peninsula Iberică. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. o situaţie preponderenta în Europa. împotriva Imperiului habsburgic. Carol Quintul. din 24 februarie 1525. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. În acest context. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. Luptele au avut o evoluţie dramatică. în 1499. Practic. respectiv de materializare a unui concept medieval. În acest context. Era o ultimă tentativă de revigorare. luându-l prizonier pe regele Francis. dus apoi în captivitate în Spania. În faţa supremaţiei habsburgice. coaliţia antifranceză formată din italieni. din 1516. de altfel complet depăşit. după 1511. diametral opus statelor centralizate. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. respectiv al păgânilor musulmani. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. Prin jocul moştenirilor. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. acesta dobândise. În bătălia de la Pavia. cel al universalismului politic. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. cel puţin teritorial. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. 160 . la Rin etc. pentru ca. cu victorii schimbătoare. noul rege al Franţei. prin tratatul de la Noyon. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme.

Franţa. între principalele state occidentale ale vremii. 6. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Suedia.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Anglia. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. Polonia şi chiar Transilvania. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Franţa putând să-şi continue astfel. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. nu peste multă vreme. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit.2. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. Totuşi. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. state în fruntea cărora. în acea 161 . găsise aliaţi în Danemarca. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. Mai multă vreme.În aceste condiţii. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. aşa numitul război de treizeci de ani. în timp. instaurarea sa. de fapt un prim război. dar şi militare. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. În final. De asemenea. 1558. respectiv Spania. respectiv al pactelor de familie. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă.

o vreme. Războaiele religioase din Franţa 162 . Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. după 1566. mai ales corsarii. Iniţial. de furtuni.3. de un tonaj mai redus. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. În revanşă. De asemenea. 6. până la încheierea unei păci în anul 1604. Elisabeta I. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. precum Francisc Drake. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. În final. mulţi renumiţi. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. forţele engleze. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. între anii 1558-1603. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. regina Angliei între anii 1553-1558.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei.

eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. cât şi spre Marea Neagră. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. financiar şi uman. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. 6. între altele. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. uman şi material. În istoria statului rus din secolul al XVI lea.Timp de mai multe decenii. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). În mai multe rânduri. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. atât spre Marea Baltică. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. Spania şi monarhul ei Filip al II lea.4. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. invocând. 163 . Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. Astfel.

întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. Războaiele dintre Rusia. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. După moartea lui Ivan cel Groaznic. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. De fapt. respectiv 1618. până la Petru cel Mare. practic se stingea vechea dinastie rusească. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. În jurul anului 1600 Polonia. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. În acest context. a existat o stare de război cvasipermanentă. stăpânind o bună parte a continentului. 164 .Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. între Marea Neagră şi Marea Baltică. de-a lungul întregului secol al XVII lea. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. atât cu Polonia. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. cât şi Suedia. începând o perioadă de frământări interne. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. la 1654.

el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Totodată. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. timp de aproape doi ani. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. până la Dunăre. Urmaşul său. Astfel. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. între stăpânirile efective ale Imperiului. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. de califi. pentru o vreme. După eforturi militare susţinute. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif.5. continuând de acolo acţiunile antiotomane. stabiliţi în insula Rhodos. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Mecca şi Medina.6. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. În această calitate. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Deja la moartea lui Selim I. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. 165 . Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. urmaşii săi. Pe rând. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. au fost alipite imperiului Siria.

unde. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). În cadrul politicii externe. a devenit principat sub suzeranitate otomană. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. manifestându-se astfel. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Viena. în 1526. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. Transilvania. În anul 1541. Astfel. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . după o serie de frământări interne. Trei ani mai târziu. Tot atunci. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. respectiv spre Europa centrală. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. bătrân şi bolnav. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. Spre sfârşitul vieţii sale. până spre Bavaria. inclusiv în cel germanic. de altfel. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. a şi murit. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. în anul 1529. În câteva rânduri. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci.

duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. Spania şi papalitatea. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. întregul spaţiu balcanic. În ultimele decenii ale secolului XVI. dintre anii 1594-1606. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. La moartea sa. sudul Ucrainei şi al Rusiei. în anul 1676. Iordania. la o dată ce nu poate fi precizată. Imperiul se afla la apogeul puterii sale.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. inclusiv Crimeea. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. poate fi amintită de exemplu. a creştinilor. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. În a doua jumătate a secolului XVII. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. Între acestea. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. Siria. parţial Iranul. acte sultanale etc. din Egipt până în Tunis. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. ţările române. ca de exemplu anexarea Podoliei. 167 . Palestina. precum şi Africa de Nord. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. în contextul înfruntării cu habsburgii. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. începea declinul otoman. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. Asia Mică. mai ales conflictul cu habsburgii. devenită raia. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. cuprinzând. Irakul. în primul rând în spaţiul european. consfinţite prin tratate. de exemplu. Astfel. al situaţiei deosebite al unor occidentali. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese.

deci a unei supremaţii politice. continuând şi la începutul celui următor.În acest context. cât şi de raporturile dintre statele europene. într-un fel sau altul. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. cel mai important conflict internaţional. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. cât şi reluarea mai vechii direcţii. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. 6. Contrareforma. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. Astfel. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. respectiv pe papalitate. Cel de-al doilea asediu al Vienei. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică.6. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. de exemplu. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. la nivel continental. Franţa se temea să nu 168 . acţionând şi ca un instrument al acesteia. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă.

În anul următor. Din această pricină. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Cehia a devenit o simplă provincie germană. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Comenius. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. o provincie din apusul Germaniei. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului.fie prinsă între doi duşmani puternici. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. perioada suedeză (1629-1635). în sud Spania. iar la răsărit imperiul. perioada daneză (1625-1629). pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. formată din nobili şi orăşeni cehi. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. precum Ian Amos Comenskky. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. la Muntele Alb (1629). care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. 169 . în special pământuri. Armata împăratului. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. printre care se găsea şi Cehia. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648).

nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Boemia etc. deocamdată timidă. principele protestant al Transilvaniei. Transilvania. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). dar mai ales pe uscat. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni.După aceasta. dar şi politician ambiţios. Au reintrat în război şi suedezii. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. Franţei alăturându-i-se Olanda. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. pe valea Rinului. în Europa ooccidentală şi centrală. de la Europa medievală la timpurile moderne”. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei.. în Bavaria. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena.. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. în Ţările de Jos. invadat vremelnic de trupe spaniole. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. conflictul s-a extins. A intervenit în ajutorul cehilor. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. alungând de acolo pe principele elector. în ajutorul căruia. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. anume trecerea. El a reuşit în urma unor lupte navale. foarte bun militar. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Intervenţia Franţei. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. inclusiv titlul de rege al Ungariei. 170 . Astfel. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample.

în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. deci limitate. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. de o dietă imperială. Astfel. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. evident în favoarea. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. 171 . precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. eius religio”. Se punea astfel capăt practic politicii. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. respectiv 24 octombrie 1648. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. a învingătorilor. catolică şi calvină. practic independente. în lumea germană a casei de Austria. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. prin achiziţii teritoriale.

problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. Între altele. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. 7. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. precum suveranitatea statelor. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. a relaţiilor dintre state. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). În rândurile credincioşilor. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale.1. cel puţin pentru o vreme. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. În sfârşit. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. de aceea. după 1660.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. 172 . Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. egalitatea lor juridică etc. Pe de altă parte. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea.. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Pentru asigurarea mântuirii. Franţa a devenit prima putere continentală. chiar în această formă. Biserica şi viaţa religioasă 7. Nu poate fi ignorată nici realitatea că.

Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. sau a bibliilor ilustrate. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. adoptaţi ca patroni de către confrerii. spovedania o dată pe an. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Se multiplică bisericile parohiale. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. ţinerea postului în perioadele prescrise. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. exemplelor extrase din biblie. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. În secolul al XV-lea. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. De asemenea. construite sau împodobite de membrii confreriilor. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). lecturilor făcute de preoţi şi călugări. Pentru aceasta. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. generozitatea manifestată prin danii. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. iar nu pe conţinutul credinţei. iar pe de altă parte datorită predicilor. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. De asemenea. « fiul credincios al bisericii ». credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. favorizată de folosirea geamurilor transparente. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. împărtăşania cu ocazia Paştelui. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti.

Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. din secolul al XV-lea. la care se poate ajunge prin 174 . cunoscută sub numele de Devotio moderna. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. prin perfecţionarea de sine. pe care o poate acorda sau refuza. XI-XII). separat de masa credincioşilor. apar şi se impun noi obiecte liturgice. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. pietatea să devină ceva mai interiorizată. în episcopatul de Cambrai. precum cultul Eucharistiei. ci pe acţiunea individuală. prin experienţa extazului). devenite. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. prin imitarea lui Christos. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. printre altele. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. Pe de altă parte. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. se pare. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. inspirat. De asemenea. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Această doctrină justifica. datorită acestei concepţii. statutul aparte al preotului.constată sporirea rolului muzicii religioase. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. preotul este figura cheie a mântuirii. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. exprimată în special prin răspândirea orgilor. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos.

acestea frapau 175 . Imagini difuzate prin xilografie. legată de interiorizarea trăirilor religioase. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. prin analiza de sine. prin examenul de conştiinţă. De aceea. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. 1380-1471). antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. cum au fost numiţi aceştia. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. şi care. după Biblie. probabil. este sentimentul tragic al morţii. Devotio moderna. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. cum li se cerea în secolele anterioare. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă.contemplare perpetuă. Acesta scrie Urmarea lui Christos. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). după invenţia lui Gutenberg. a fost cea mai tipărită carte. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Fraţii vieţii în comun. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns.

duce de Lancaster. averile ei să fie considerate doar posesii. şi nu doar unui vicar unic. Prin extensie. Prinţul Negru. alături de unii colaboratori.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. născut în Yorkshire spre 1330. Wycliff a contestat rolul 176 . chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. John de Gand. precum regele Eduard al III-lea. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. orice obicei. aflată sub influenţa Franţei. profesor la Oxford. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. regina Joan de Kent. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). pe care o ataca în tratatele sale. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. laici şi clerici. 1330-1384). Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. între care Despre stăpânirea divină. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). cu care Anglia era în război. În acţiunile sale. Despre stăpânirea civilă. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. Reflexia personală. astfel că. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. putea însă scăpa controlului autorităţilor. preot. De altfel. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura).

Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. rectorul Universităţii din Praga. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. însă. ordinele cerşetoare care au decăzut. în 1381. şi şi-a sfârşit zilele în pace. în operele lui se găseşte ideea predestinării. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. numiţi apoi lollarzi. astfel. instruirea poporului. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. care. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. în 1384. 177 . conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. şi nu prin propriile merite. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. După moartea sa. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. Pentru punerea în practică a ideilor sale. care l-au influenţat pe Ian Hus. dar şi sociale dintre oameni. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. practica indulgenţelor. care trecea drept un discipol al lui. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. Ideile lui Wycliff. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. De asemenea. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. El ca persoană nu a avut însă de suferit. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. De asemenea. nobil atunci cine era?). după 1400. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. ceea ce explică. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. Wycliff a fost condamnat ca eretic. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. datorită protecţiei de care se mai bucura. în parte.penitenţelor şi pelerinajelor. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale.

a studiat teologia. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. de asemenea. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. În plan social. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. şi biserica din Cehia începe 178 . Adunarea îi era însă ostilă. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. pusă deja în practică. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). O altă idee. Pe urmele lui Wycliff. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. idee ce va fi clar enunţată de Luther. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. i-a atras lui Hus simpatia populară. El critică. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Toate atacurile sunt respinse. Un an mai târziu. în care motivaţiile religioase. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. a devenit preot (la Capela Bethleem. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. transformate în adevărate războaie. văzute ca instrumente ale Imperiul german. În acest context. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii.

prelungirea stării de război. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. curentele radicale au fost foarte variate. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. În cele din urmă. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. la transformarea totală a societăţii. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. Moderaţii. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. reforma morală a clerului. dar treptat elementele de originalitate se resorb. 1436. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. numiţi şi taboriţi. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. încoronat între timp ca împărat. În cele din urmă. caliciu) sau utraquişti. o parte a husiţilor. Spre deosebire de utraquişti. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. Din punct de vedere religios. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. Acestea erau însă diferite. 179 . Pe de altă parte. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. numiţi şi calixtini (de la potir. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. care pune capăt războiului devenit civil. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare.să îmbrace forme originale. statuate în Compactatele de la Iglau. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. susţineau revendicări radicale. slujba în limba cehă. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). excesele sociale ale taboriţilor. secularizarea bunurilor bisericii.

2. prin care. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. sunt o prezenţă constantă 180 . în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. foametea erau realităţi frecvente. In general.Factori religioşi şi intelectuali 1. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. politic şi naţional.2. care îi antrenează pe toţi muritorii.Nesiguranţa mântuirii. într-o manieră „democratică”. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.1. se face apel la o multitudine de factori. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă.7. acea reformatio in capite et in membris. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. 7. în secolul al XVI-lea. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. social-politic şi ideologic. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. Există o serie de aspecte generale. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Într-o lume în care războaiele. religios şi intelectual. consecinţe şi asupra catolicismului. molimele. 7.2.1. de a stopa progresele noilor culte. economic şi social. aparţinând diferitelor domenii. cu caracter religios. dar dincolo de acestea. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. mai ales „Dansul macabru”. temele macabre. prin ricoşeu. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale.1. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică.

şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. În plan religios. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. In Occident. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. 3.în orizontul cultural al oamenilor medievali. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. În acest sens. care pun accentul pe om ca persoană. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. acum se preconizează. sau la curţi ale principilor. al sfintelor moaşte. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. cel puţin teoretic. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. pelerinajele. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. ideea eliberării individului. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. 2. fie la o viaţă pasională. Activitatea de susţinători ai 181 . În pofida reformei gregoriene. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. dar care le aduceau beneficii materiale. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor.

culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. pe termen scurt. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. căci ele reprezentau. 4. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. 182 . iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. Evident. consecinţe negative asupra Bisericii. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. De altfel. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. De asemenea. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. În aceste condiţii. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). în mod poate greu de înţeles astăzi. în care căsătoriile se contractau devreme. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. în timpul pubertăţii.

De exemplu.1. morale. şi ca atare dobânda nu e permisă. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. în principal. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. ceea ce justifica acum contestarea lor. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase.2. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. dezvoltă exegeza filologică. De exemplu. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. al treilea loc destinat. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi.3.dar şi a operelor umaniştilor. Aceştia. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. prin „inventarea” Purgatoriului. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. preocupaţi de întoarcerea la surse. 7. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. mai ales din partea aristocraţiei. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Factori politici 183 . intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. 7.2. mai ales cea funciară. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla.2. în secolul al XV-lea. intelectuale. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. angajată pe calea profitului de tip capitalist. bogăţia bisericii.1. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Pe de altă parte. În concluzie. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă.

şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. cantoane. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. Din aceste motive. 7. şi universalismul Bisericii romane. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. În general însă. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. promite să se 184 . Francisc I şi papă. doreau să elimine un centru concurent de putere. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. care se prezenta ca un organism supranaţional. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. principate. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. ci în exterior. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei.2. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. Cu excepţia Angliei. autoritatea exclusivă a Bibliei. care evolua în direcţia naţională. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther.2. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). la Roma. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Statele pornite pe calea modernizării. In alte condiţii. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505.

realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. după ediţia realizată de Erasmus. În 1515. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. Pe drumul de întoarcere însă. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. Acolo. în 1521. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. dar şi în constituirea limbii germane literare. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe.călugărească dacă scapă). însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. dându-i garanţii ferme de securitate. dar Luther. Frederic cel Înţelept. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Se declanşase conflictul deschis. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. la dieta de la Worms. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. papa Leon al Xlea. şi în 1517. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. traduce în germană Noul Testament (1522). este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. putând fi prins şi ucis de oricine. survenită în 1519. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. şi dieta îl declară în afara legii.

şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. pelerinaje. Răscoala este înfrântă. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. care are acces la 186 . De asemenea. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. după aceea. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. Au loc şi clarificări doctrinare. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. care în 1555 statua principiul cuius regio. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. eius religio( a cui este conducerea. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. pe termen lung. pomeni. Pe de altă parte. a contribuit la întărirea şerbiei. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. întrucât credinciosul. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. prin pacea de la Augsburg. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii.). a aceluia este şi religia).împărtăşească soarta lui Ian Hus. discipol apropiat al lui Luther. în anumite condiţii. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. în 1530 Melanchton. cumpărarea de indulgenţe. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. In 1526. redactează Confesiunea de la Augsburg. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. principatul. etc. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. În 1529. putea părăsi. ceea ce.

Fiecare credincios devine el însuşi preot. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Sub conducerea sa. Reîntors în Franţa. Pleacă la Strasbourg. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. greacă. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală.3. numai prin credinţă. Serviciul religios este realizat de pastori. numai prin Scriptură). ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. data reîntoarcerii la Geneva. Calvin face studii de drept. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. publicată prima dată în latină. în 1534. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. sola fide. altar. în 1536. nici liturghie.2. şi întrucât orice creştin este preot. Cucerit de ideile lutherane. este nevoit din nou să fugă. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. care nu se poate 187 . unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. şi care au ca principal rol predica. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Ei nu sunt preoţi. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. datorită contactului său direct cu Biblia. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. Născut într-o familie de jurişti. icoane. unde rămâne până în 1541. singurele pomenite explicit în Evanghelii. În fond. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă.Biblia tradusă în limba sa. Instituţiile religiei creştine. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. nici valabile. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. care şi-a latinizat numele în Calvinus. unde redactează opera sa esenţială. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. În viziunea sa. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. 7. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

jucând rolul unor directori de conştiinţă. barnabiţii. Între aceştia s-au afirmat teatinii. precum capucinii. 192 . care dobândesc individualitate din 1619. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. Din 1524. pe vremea cruciadelor. în 1535. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. instrumente utile au fost ordinele religioase. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. transformându-se apoi. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. preoţi care trăiau în comunitate. indiferent de confesiune. Prin disciplina sa riguroasă. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. depun jurăminte. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. din iniţiativa Angelei Merici. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. la Roma. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. la Brescia. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. oferind învăţătură acestora. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. somascii. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. în ordin cerşetor). Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). Dintre ordinele religioase nou infiinţate. după eşecul definitiv al cruciadelor. Astfel. reformate sau nou înfiinţate. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. şi fusese recunoscut de papă în 1226. organizarea cvasi-militară. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. În Spania. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. predicând. franciscanii şi dominicanii. dar continuă să acţioneze printre laici.

Prin măsurile de reformă interioară. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. spaţiul scandinav). Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. în mare. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. După Trento. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier.7. Spania). pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. 7.4. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. pe o linie care s-a observat că urmează. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. 193 . întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. cu puţine schimbări. mai accentuată în zonele reformate. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Japoniei. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. considerat apostolul Indiei.5. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Polonia). până astăzi. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Pe termen lung.3. Chinei. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale.3. Bavaria. vechiul limes roman. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei.

Provinciile Unite (viitoarea Olandă). unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. De asemenea. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. Marele Maestru teuton. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. dinamică. 7. cantoanelor. în jumătatea 194 . dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. micilor principate. al lumii oraşelor state. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. la dezvoltarea capitalismului. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. contribuind. cum s-a întâmplat în Italia.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus.4. ieşită din uniunea de la Kalmar. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. Prusia. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. cum ar fi Suedia. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. ca în Anglia.

intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. nu o dată brutale. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. lui şi urmaşilor săi. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. în viaţa populaţiei ortodoxe. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Între altele. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Cu alte cuvinte. În fapt. probleme de educaţie. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Ghenadios Scolarios. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. în secolul XVII. Prin reglementări specifice. în părţi ale Asiei Mici. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Ortodoxia. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Astfel de cazuri au fost în Albania. Bosnia. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. când sultanii au devenit şi califi. starea civilă a populaţiei etc. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. o serie de scutiri. Destul de 195 . unii creştini au îmbrăţişat islamul.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. fără însă a fi avut un caracter masiv. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria.

în cazul Transilvaniei. de asemenea canonizat şi alţii. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. nestoriană şi monofizită. Alexandria sau Ierusalim care. Bosnia. cât şi ale lui Calvin. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. unde populaţia era predominant catolică. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. mitropolitul Sava Brancovici. între anii 1685-1688. respectiv un număr de ucrainieni. a patriarhiilor slave din Balcani. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. mai cu seamă între saşi. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. o parte din ortodoxii din Polonia. Imediat după apariţia lor. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. numită şi greco-catolice în Transilvania. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. ca şi prin o serie de misionari. canonizat ulterior. Astfel. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. respectiv unguri. În 1543. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. înregistrându-se mai ales. de altfel. de mitropolitul Simion Ştefan. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. de exemplu.

La mijlocul secolului XVII. în secolul al XVII-lea. Astfel. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. adolescent. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. Kiev.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. în biserica ortodoxă. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. precum şi o serie de inovaţii. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. al cărui fiu. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. treptat. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. În secolul al XVII lea. însă pe termen lung. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. patriarhul rus Nikon (1652-1658). ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. mitropolitul Petru Movilă etc. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. s-au ţinut la Costantinopol. respingând mai cu seamă idei calvinizante. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. 197 . tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului.

Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. pieritoare. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. adevărată şi eternă.În Balcani. De acum înainte. devine tot mai importantă. şi instituţia vizibilă. 8. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». Cultura 8. Între suferinţă şi bucurie. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. amestecată în treburile lumeşti. Întoarcerea spre sine. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. Nu lipsită de importanţă. între nenorocire şi fericire. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . În plan spiritual.1. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. distincţia între biserica invizibilă. ba dimpotrivă. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. 198 . o anumită nelinişte.

Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Ïn cazul jocului de şah. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. chiar în trei. Henric Suso. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. apoi. în cazul aceloraşi persoane. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. mare mistic 199 . dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. regilor. asociat de noi cu un comportament aristocratic.În transformarea sensibilităţilor. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. răspândită printre unii creştini. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. De exemplu. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. adesea prinţi sau capete încoronate. Astfel. aflăm de la cronicari că jucătorii. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. căutarea volupăţii celei mai carnale. din 1409. pricipilor. gesturi dezordonate şi reacţii violente. În viaţa religioasă. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. De exemplu. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment.

Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. Sentimentul morţii existase şi înainte. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Aceste 200 . dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. şi mai ales Dansul macabru. sex. memento mori fiind una din temele lor predilecte. autorul unor opere de mare elevaţie. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. se pot combina sau opune unele altora. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. orizonturi total diferite pot coexista. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. fără a apela la intermediari. în secolul al XV-lea. a unor emoţii necontrolate. fără a face distincţie de vârstă. Desigur. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. Forme de comportament şi de sensibilitate. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. în cimitirul Inocenţilor din Paris. răspândite mai ales în Italia. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. din secolul al XIII-lea. neintegrate. de bună calitate.german. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. a unor temeri ancestrale. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. stare socială sau profesională. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. conform caracterizărilor psihologilor. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă.

precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval.teme inspiră şi lucrări literare. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. este probabil efectul predicilor. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. calamităţilor naturale. sau Romanul Vulpoiului. sau trucuri. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . mai bine sau mai rău. şi adesea odios. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. de sorginte clericală. alteori se distrug. destul de searbădă pe alocuri. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. romanul este continuat. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. dar mai ales cu umbrele sale. cu luminile. lumea e prezentată mult mai realist. câteva decenii mai târziu. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. Această angoasă în faţa morţii. Rămas neterminat. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. caracteristică iubirii curteneşti. părţi ale lumii. În partea da doua a Romanului Trandafirului. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. al epidemiilor ce marchează epoca. este ilustrat de Romanul lui Renart. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. şi el iese de cele mai multe ori victorios. meditaţiilor. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. Acelaşi spirit nou. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. prin care uneori se creează. de Jean de Meung. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. a cunoştinţelor epocii sale. Slăvirea femeii.

Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. se numără Dante Alighieri. De monarchia este un tratat de filosofie politică. în pofida diferenţierilor dialectale certe. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. a participat la campanii militare.ticăloşiile sale. la adresa iubirii curteneşti. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. independent de papalitate. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. Exilul i-a marcat puternic opera. total devotaţi papei. sau Reinecke. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. Partizan al supremaţiei pontificale. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. 202 . în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. a nobililor şi a oamenilor bisericii. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. atât de contradictorie. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. întreaga societate umană. Dante este exilat din oraşul său. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în 1321. Aceeaşi epocă. nu îi datorează însă şi existenţa. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Dacă lucrurile stau astfel. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. în 1302. De altfel. false şi artificiale. tratat despre importanţa limbii italiene. Moare la Ravenna. a studiat retorica şi medicina. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. după cum am prezentat-o mai sus. pe care el o consideră ca unitară.

în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. de care îl separă totuşi mentalitatea. În Vita nuova. începând cu Boccacio. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. conferă perenitate operei sale. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. este poetul francez François Villon. Purgatoriu şi Paradis. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. i-au adăugat epitetul de Divina. cu goliarzii. căreia urmaşii. teologice. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Marele Testament . Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. supus planului Providenţei Divine. 203 . el scrie o sensibilă poezie de dragoste. dar guvernat de liberul arbitru. din punct de vedere al biografiei. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Se aseamănă astfel. Guinizelli şi Cavalcanti.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. dedicată Beatricei Portinari. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. mult mai frământată în cazul lui Villon. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. 1465). inclusiv papi. structurată în Infern. alături de arta sa poetică desăvârşită. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. diată ironică în versuri. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Licenţiat al Universităţii din Paris. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. şi opera sa poetică realizată în franceză. Mult mai medieval în concepţii.

arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. lipsită de orice concreteţe. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. făuritor al măreţiei Romei. Scrie opere în latină. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului.compus spre 1461. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. spune el. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. ce prevesteşte Renaşterea. dar poeziile sale i-au supravieţuit. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. dar şi balade armonios integrate în întreg.. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Petrarca a reacţionat. precum poemul eroic Africa. e o femeie în carne şi oase. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. Cel mai erudit om al vremii sale. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. uneori 204 . dedicat lui Scipio Africanul. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. este opera sa capitală. umanist pasionat de manuscrisele antice. La 33 de ani. urma lui Villon se pierdea. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Animam cum corpore amavi. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. Istoria a reţinut operele sale în italiană. care cântau cel mai adesea o imagine ideală.

şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. care poate înfrânge adversităţile. uneori fericit. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. autonomia omului. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Desigur. sau chiar din povestiri de origine folclorică. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. caracterizată. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. ci cel 205 . fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. fiind preluate din nuvele anterioare. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. bineînţeles. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. nu atât de nobleţea sângelui. alteori tragic. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. spiritul. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. ci de cea a sufletului. Dar nu trebuie să uităm.

lăcomie. Tot ca la modelul său italian. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Geoffroy Chaucer (1340-1400). 8. ca şi unele din subiecte. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. aplecarea spre cele lumeşti. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. pentru ipocrizie. ca şi tehnica sa literară. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie.2. pare să fie conştient autorul. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. şi ideile lui. Fiu al unui negustor de vinuri. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. dar care. intitulat Troilus şi Cresida. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea.cultural. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. satira. Evul mediu. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. au început să fie depăşite de realităţi. Decameronul rămâne ca o operă vie. ajunge în slujba curţii engleze. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. pe care încep să o considere 206 . depozitara unor idealuri valoroase. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Ca şi la Boccaccio.

readusă la puritatea din perioada clasică. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Termenul a fost popularizat apoi. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . o epocă obscură şi barbară. La origine. Vieţile celor mai de seamă pictori. în secolul al XIX-lea. termenul vine din italianul umanisti. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. In cele ce urmează. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă.o perioadă întunecată. termenul de Renaştere a început. caracterizat. situată între evul mediu şi epoca modernă.1. apărut din secolul XIX. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. inclusiv cele ale creştinismului de început. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. 8. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). sculptori şi arhitecţi. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. Uneori. De asemenea. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. o dată cu termenul propriu-zis. Într-o primă accepţie. 1350-1620).2. conform expresiei lui Peter Burke. eventual pe cei ce predau aceste discipline. definite mai întâi în Italia. din secolul al XIX-lea. este cel de mişcare intelectuală. 1550-1567. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. Un alt înţeles. printr-un « mănunchi de schimbări ».

în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. prin compararea diferitelor variante. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. unele reguli privind editarea manuscriselor. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. Sub patronajul familiei Medici. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano.italiene. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. neobosit căutător al acestora. au fost stabilite. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. care. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. greaca. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. după expresia lui Poggio Bracciolini. şi în special la Florenţa. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. 1520. cardinalul Bessarion. De aceea. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. deoarece se constată. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). a fost donată Veneţiei în 1468. în preajma cuceririi Constantinopolului. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care.

Italia. purificarea sa de adaosurile medievale. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. Doreau. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. Erasmus a devenit. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. care l-au adus în contact cu 209 . „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. Intelectualii umanişti. în primul rând. în Franţa. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. Umanism şi creştinism Umanismul. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. în calitatea sa de mişcare complexă. A întreprins numeroase călătorii. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. dar fără medierea obligatorie a bisericii. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). În relaţia omului cu Dumnezeu. artizan al destinului său: „tu omule. umaniştii. 8. Erasmus din Rotterdam. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa.2. să renunţe la creştinism. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. de Pietro Pomponazzi (14621525). nu au dorit. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. Dimpotrivă. Anglia. În afara neoplatonismului. fiind. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. la rândul său. o vreme. Spre deosebire însă de aceştia. preot.ideilor. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. de aceeaşi părere cu reformaţii. există şi un curent neoaristotelician. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Astfel. în marea lor majoritate. de asemenea. propriul tău plasmuitor şi sculptor”.2. este caracterizat şi de o serie de contradicţii.

Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare.personalităţile cele mai importante ale momentului. Elogiul nebuniei. între care literele mobile. ediţii de texte antice. cenacluri. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Anglia. Literele mobile. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Germania. umaniştii circulau foarte mult. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Franţa. prin caracterul său elevat. dimpotrivă. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. De asemenea. deja realizate din ceramică. Italia. în 1455. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . mult mai corectă decât Vulgata. în Europa. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală.2. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). a Noului Testament. 8. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. Ungaria (Nicolaus Olahus). S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». în Orient şi din lemn.3. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Biblia cu 42 de rânduri. la Mainz.

De asemenea. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Ulterior. într-un bun relativ accesibil. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. Din aceste motive. cum era manuscrisul medieval. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. în contextul progresului alfabetizării. etc. Anvers. ceea ce permite începutul democratizării culturii. cererii de carte. Lyon. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. clerici. transformarea ei dintr-un obiect de lux. profesori. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. devenită uzată. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). devenit presă tipografică. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. Efectul este scăderea preţului cărţii. Paris. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Basel. medici. 211 . pe de o parte. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Succesul întreprinderii s-a datorat. (La Anvers. în 1575.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. iar în secolului XVI. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. care.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. De asemenea. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. se inventează noi caractere. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. jurişti. cât şi al punerii în pagină. atât din punctul de vedere al formei literelor. precum cele « romane » sau cele « italice ».

nu creaţia originală era valorizată. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. în primele decenii de după apariţia tiparului. în încercarea de a 212 . De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. În plan cultural. ca atare. politice. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. socialeconomice. tiparul. 6% în germană. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. majoritare până atunci. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. etc. 7% în italiană. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. religioase. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. la importanţa ataşată autorului. 77% au fost scrise în latină. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. individual. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare.). fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. De altfel. dar şi responsabil pentru ce a scris. devenit şi o afacere profitabilă. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. beneficiar al operelor sale. un secol înaintea sa. în condiţiile în care. şi nu autorul ei. apare un nou tip de cititor. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. 5% în franceză. Acest schimb este facilitat. între autor şi operă. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. De acum înainte. multe creaţii medievale sunt anonime. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. atacată de reformatori. prin folosirea preponderentă a limbii latine. impune cenzura operelor tipărite. care practică lectura în tăcere. într-o epocă în care Biserica. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. de a elabora noi idei şi ipoteze. ci fidelitatea faţă de model.

trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. se opreşte. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei.stopa progresele contestării sale. Prin accentul pus pe autor. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. timp de câteva secole. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. într-un fenomen de masă. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. Apare treptat ideea de copy-right. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. de stabilire a regulilor. evoluţia latinei. principi. latina a devenit o limbă moartă. fără medierea profesorului. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. ca limbă de comunicare internaţională. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. acordat iniţial. Capete încoronate. prin fixarea ei riguroasă în scris. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. prin difuzarea gramaticilor. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. călugărului. în detrimentul aprofundării celor citite). care nu s-a mai transformat. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. începe revoluţia în domeniul lecturii. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. Dacă ne referim la tipar. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. De asemenea. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. preotului. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. de care am mai vorbit. forma ei definitivă este stabilită acum. prin privilegii regale sau princiare editorilor.

Şi în spaţiul românesc. De exemplu. se adaugă până la 1500 încă 33. (filosofie. spre deosebire de facultăţi. matematică). Mecenatul 214 . din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Universitatea. scriere. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. într-un secol şi jumătate. întrucât aceasta relevă. Dar Universitatea. Învăţământul dura şapte ani. centrate pe om. În colegii. începând de pe la 10-12 ani. numărul mai vechilor întemeieri. De aceea. iar pe de altă parte. a artiştilor. gramatică) înspre complex. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. În acest din urmă caz. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. logică. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. şi încă 15 până la 1550. După manifestarea Reformei. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. colegiile se vor multiplica. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. care dublează. inspirat de vechea facultate de arte. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. cât şi în cel catolic. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. tiparul este introdus în Franţa la 1470. şi nu pe divinitate. atât în mediul protestant. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica.activităţii oamenilor de cultură. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. corespunzătoare vârstei. pe de o parte. a tipografilor. cu un indiscutabil prestigiu. îşi continuă existenţa. instituţie specific medievală. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire.

papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). să-i plătească şi să-i întreţină. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. De asemenea. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. Nobilimea. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. De altfel. au fost comandate atâtea opere de artă. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. după ce. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. care să le ofere comenzi pentru operele lor. se zice. începând cu biserica. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. şi al lui Rafael. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. dar atrag şi creatori italieni. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). fiu al lui Lorenzo de Medici. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat.

foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. Din secolul al XV-lea. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. având în acelaşi timp şi rol practic. dezvoltat în oraşele italiene. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». mai cofortabilă şi mai luxoasă. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. Individual. erau tapiseriile.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). flamande. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Astfel. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. spre deosebire de perioada anterioară. « Sedentarizarea » nobililor. ci evoluează. Apariţia genului picturii de şevalet. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. dar şi în cadrul corporaţiilor. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. devenită mai funcţională. existând şi o serie de factori materiali. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Acesea din urmă nu dispar. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. de protecţie împotriva frigului. în care principalele elemente decorative. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. dar şi a literaţilor şi filosofilor. germane. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . pentru a consuma la faţa locului produsele. la Florenţa. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. a redus dimensiunile operelor de artă.

devenit centrul creaţiei artistice şi literare . Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian.4. importanţei originalităţii. în Renaştere.Sixtine). Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. plăcile de faianţă. nu un simplu membru al unei bresle anonime. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. cum ar fi farfuriile.2. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. aceste obiecte de mici dimesiuni. 8. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. a propriei valori a creatorului. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. care acum e o individualitate. elementele folosite la construcţia sobelor. 217 . concepţia aceasta se schimbă. accentul pus pe om.2. specificului personalităţii sale. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură.5. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. 8. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Desigur. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. care făcea parte dintr-o breaslă. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. cănile. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti.

atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . 8. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort.3. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. 218 . nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. Ca şi umaniştii. ca şi trupul omenesc.1. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. -bucuria de a trăi. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). mai interiorizată. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). -individualismul. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. -natura ca sursă de inspiraţie. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Renaşterea artistică şi literară 8. de unde şi numele de “gotic”. ceea ce conduce la o creştere a specializării. care decurge din conştiinţa valorii omului. de barbar. ci promovând un nou tip de pietate. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. titanul. prin încrederea în om şi în forţele sale. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal.3. în sens peiorativ. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu.-nou raport între om şi divinitate. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. în general.

în jur de 100 au teme legate de creştinism. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. De exemplu. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. prin care iluzia spaţiului. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. întruchipare a forţei şi frumuseţii. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. la Boticelli. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. 219 . Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. sculptură sau arhitectură. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. sunt preluate teme mitologice. Tot de la antici era preluat genul portretului.Şi în plan artistic. mai întâi masculin. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). şi al sculpturilor ecvestre. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. utilizate pe tot parcursul evului mediu. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. neglijat în perioada anterioară. dar continuă să domine temele religioase creştine. De aceea. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. Ca materiale. în acest domeniu. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. I). redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. extrem de valorizată. începutul săpăturilor arheologice. Pe de altă parte însă. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. din circa 150 de tablouri. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. în afară de piatră şi marmură. Pe de altă parte. pentru a ilustra simetria perfectă. Fie că e vorba de pictură. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. inspiraţia religioasă rămâne esenţială.

si insistau pe armonia proporţiilor. deoarece se puteau rula. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. De asemenea. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). corintic). variaţii de tonuri. după începutul războaielor italiene. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. succesiune strictă a celor trei ordine antice. pilaştri. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. etc. compoziţii renascentiste. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. frize). însă în noul stil. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. mai clasicist (faţade plate. Arhitectura În arhitectură. edificii publice sau clădiri particulare.). îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. ferestre înalte. din Franţa. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. teme. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara.3. Castelul de tip feudal. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. de pe domeniul rural. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. dincolo de consecinţele sale reprobabile. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. Acesta.2. Continuă să se construiască şi castele.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. doric. fresca). sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. 8. lasă locul vilei urbane. lucarne sub acoperiş. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. 220 . mai propice locuirii şi mai elegantă. erau realizate la scară umană.

aici s-au definit. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. trăsături esenţiale ale artei. la sfârşitul secolului. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Războaiele italiene. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Donato Bramante. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. de adâncime în interiorul compoziţiei. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. etc). în ordine cronologică şi a importanţei. 221 . teocraţia instaurată de Savonarola au condus. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Boticelli (1445-1510).3. Leonardo da Vinci (1452-1519). Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. pictori flamanzi. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. prin sfumato. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. în secolul al XV-lea. izgonirea Medicilor. dintre care prima. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. variante locale. a fost cea florentină. De asemenea. redă contururi vaporoase. realizarea camerelor obscure. la plecarea multor artişti către ale spaţii. au inovat mai mult. De exemplu.3. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. există şi diferenţe. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor.8. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. Leonardo da Vinci. Rafael Sanzio (1483-1520). parţial contopite cu fundalul.

în secolul al XV-lea. În Germania. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569).3. de asemenea. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Parma. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. cea bizantină. (După lucrări la Florenţa. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. David. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. din familia Medici. Papa Iuliu al II-lea. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. pictor. 1489-1534). pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. unde se afirmă Corregio (cca. Ghirlandaio. În Spania. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. aducându-i celebritatea.La Veneţia. În tot acest timp. creaţii precum Pieta. arhitect. sculptor . dar mai ales ca gravor. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. Hans Holbein (1497-1543). răscruce de drumuri comerciale. Padova. precum Milano. Sculptura 222 . realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. Michelangelo s-a format la Florenţa. în altarul Capelei Sixtine. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. impresionante prin modernitatea lor. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Redevenit pictor.4. în spiritul propagat de Contrareformă. arta este marcată de multiple influenţe. poet. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). Aurorei şi Crepusculului. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. e rechemat la Roma. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. 8. între care rămâne importantă. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. S-a afirmat la început ca sculptor.

în operele lor. de a se autodepăşi. romanul alegoric. începe mai de timpuriu în Italia. limba italiană 223 . tragedia). 8. cât prin operele de orfevrărie. Donatello (1386-1466). Frunuseţea înseamnă armonie.3. Filippo Brunelleschi (1377-1466). La începuturile Renaşterii. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. ca şi cea artistică. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. operă care a creat.5. echilibrat. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. în general. ca şi la antici.În sculptură. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. este mai aproape de divin. Dante Alighieri (1265-1321). către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. şi astfel ceea ce este armonios. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). rondel. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. Pe de altă parte. în traduceri latine. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. Renaşterea literară. Lorenzo Ghiberti (13781455). influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. etc. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. a operelor lui Homer. operele dramatice (comedia. istoriografia. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. într-un anumit fel.

Lucrările lui François Rabelais (c. Nicolo Machiavelli (1469-1527). eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Pesimist. În Franţa.literară. dar justificate de raţiunea de stat. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. secretar al republicii florentine. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. cruciadele). au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. manual de teorie şi practică politică. de asemenea. şi cu o teribilă poftă de mâncare. covins că natura umană e în esenţă rea. de umorul adesea grosier. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Gargantua. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Unii dintre aceşti poeţi. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. autor al Decameronului. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. la rândul lor modele pentru urmaşi. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. şi au creat opere viabile. poet sensibil. la începuturile Renaşterii literare. Autorul unor interesante Istorii florentine. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. dar şi în urma evoluţiilor interne. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. în Iubirile. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. 224 . Giovanni Boccacio (1313-1375). Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. precum Pierre de Ronsard (1524-1585).1490-1533). pe care le tratează însă în forme noi.

datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. ideea că arta poate da eternitate iubirii. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. probabil. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. datorită valorii universale a concluziilor acestora. ulterior. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Prin intreaga sa creaţie. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Este perioada supremaţiei politice. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. 225 . Furtuna. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. În afara pieselor de teatru. Antoniu şi Cleopatra. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. numele ei să devină un substantiv comun. militare şi economice spaniole. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Romeo şi Julieta. Thomas Morus (1477-1535). Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. englezul William Shakespeare (1564-1616). propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. În Spania. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. regretul în faţa trecerii timpului. Regele Lear. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei.În Anglia. Hamlet. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea.

majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. idealizat. din 1543. autor a peste 2000 de piese. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. probabil. Dar cercetările astronomice au continuat. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. în De revolutionibus orbium caelestium. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Acesta susţinea. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. Evul mediu cavaleresc. 8. Aceastea nu au reuşit în totalitate. Johannes Kepler 226 . şi i-a luat locul o societate modernă. Puritatea morală. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). că Soarele. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. a dispărut o dată pentru totdeauna. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis).O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. şi Calderon de la Barca (1600-1681). când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. autor de nuvele. nu pământul. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Înfrângerea sa finală. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601).5. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui.3. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton.

prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Muzica religioasă. ştiinţific. cum se credea până atunci. Andreas Vesalius (1514-1554). dar şi comportamental. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. chanson în Franţa. 8. adesea datorită reformei. conducând la mutaţii în plan artistic.7. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. datorită disecţiilor. Palestrina. În trigonometrie. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. şi că soarele se află nu în centrul. literar. Clement Jannequin. începe să lase loc şi muzicii profane. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.6. Concluzii Apărută în Italia. etc. interzise până atunci de Biserică. astronom german.) 8. cunoscut ca Regiomontanus. liedul şi cântecul coral în Imperiu. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476).(1571-1630). ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.3. care evoluează şi ea. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. a putut avansa. care publică în 1543 De humani corporis fabrica.3. datorită observaţiilor proprii. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). mai puţin 227 . Astfel. nu circulare. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres.

predominantă fiind oralitatea. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. respectiv Faptele apostolilor. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. 8. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. În continuare. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi.000 de ilustraţii. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. cuprinzând atât elemente de istorie rusească.1. în douăsprezece volume. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon.receptive la noile tendinţe. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. Ceaslovul etc. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. respectiv redactarea unor 228 . cât şi altele de istorie universală. cuprinzând circa 20.000 pagini şi 10. în diversele ei forme de manifestare. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre.4. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut.000 de abecedare. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. Odată cu secolul al XVI-lea. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. cu un important decalaj temporal). Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. au fost grupate la un loc. ştiinţific.4. Astfel.

Pe lângă aceasta. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. Moscova etc. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. sub titlul de Domostroi. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). fie pentru necesităţile cultului. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. A avut o activitate culturală deosebită. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. De fapt. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647).lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. în condiţii complexe.

Totuşi. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. timidă şi sinuoasă. Multe dintre acestea. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă.4. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . inclusiv cele de la muntele Athos.2. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. Ori în o serie de zone. cu bază octogonală. În cursul cuceririi. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. cât şi al unor construcţii laice. 8. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. s-a creat un nou stil. au avut loc o serie de distrugeri. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. ca şi mai târziu. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Se ştie că în evul mediu biserica. În secolul al XVI-lea în artă. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. mai cu seamă destinate scopurilor militare.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. cu precădere în arhitectură.

Plovdiv. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. cât şi în limba vorbită de popor. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Practic. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Cărturarii erau mai ales clerici. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. părintele „renaşterii bulgare”. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. în domeniul artelor. Manifestările culturale au fost în general modeste. slavona. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Acolo.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Târnovo. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Constantinopol. precum şi unele biserici din Sofia. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. producţia originală fiind foarte modestă. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. 231 . de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. mai cu seamă în aşezămintele monahale.

precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. în oraşele Dalmaţiei. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. amândoi raguzani. O figură aparte. în care era larg răspândită şi limba latină. Începând cu Primoz Trubar. croaţi. Astfel. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. clerici. cât şi a italienilor. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . macedoneni etc. în Istria. uneori pe bază de documente. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. J. M.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. atât din rândurile populaţiei slave. Pribojevici. în părţile apropiate de Marea Adriatică. traducător al Bibliei în limba populară. Orbini. Astfel. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. relativ numeroase. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. de către autori croaţi şi sloveni. precursor al iugoslovenismului. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. iar mai târziu a reformei.

Peci. manifestările au fost modeste. În spaţiul stăpânit de otomani. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. în special despre Mihai Viteazul. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. unde se transcriau manuscrise. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. dramatice etc. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne.. În zona dalmatină. precum Ohrida. cele mai multe cu conţinut religios. Imediat după cucerire. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. ciclul despre Marco Cralievici etc. lirice sau epice. hamame etc. respectiv culegeri de texte. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. dar şi cu caracter literar şi artistic. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. matematician. mai ales în mediul urban. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. mai ales la Ragusa. majoritatea religioase. Milesevo. matematică etc. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. arareori artiştii se apropiau de realităţi. fizician şi filosof. Alături de ortodoxi. autori anonimi creând proverbe. Predomina tradiţionalismul. precum cel denumit al lui Brancovici. astronom.Roger Boscovici. mai ales la Ohrida şi Peci. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. unde se predau dreptul musulman. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. geamii. limbile orientale. multe din acestea având şi un rol cultural. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. 233 . Gundulici. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. În domeniul artelor.

aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. în secolul al XVI lea. Acolo era un învăţământ elementar religios. respectiv italiană. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. o carte de rugăciuni: Beshari. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. ştiinţa şi arta turcească.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. de pe poziţii catolice. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Astfel.4. De fapt. funcţionau pe lângă moschei. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. şcoli confesionale musulmane. Gjon Buzuku a publicat.4. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Astfel. pentru băieţi. de exemplu. Totuşi. şcoli de tip primar. medrese. În Capitală exista o şcoală superioară. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. au funcţionat acolo atât medrese. prima apariţie în limba albaneză. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol.

serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. a fost cel al geografiei istorice. Golful Persic. gustul pentru frumos. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. ce a fost cultivat. creatori de cultură. spaţiul pontic etc. 235 . în epoca clasică. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. promovând totodată ca mecenaţi. Un domeniu aparte. imnuri. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. au ocrotit cultura. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul.Ştiinţei. original. Astfel. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. O serie de sultani. Astfel. multe cu încărcătură mistică etc. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. cu creaţii epice. matematici. În secolul al XVI lea. precum medicină. recent descoperită de Columb. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. urmaţi de viziri şi mari demnitari. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. I s-au adăugat şi alţii.

pentru gravurile în metal etc. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Bibliografie 236 . A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. urmându-se o tradiţie orientală. pe lângă cea românească..astronomie etc. a fost înfiinţat un observator astronomic. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). Acolo au fost ridicate însemnate monumente. a devenit arhitect. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. poduri etc. În spaţiul cultural constantinopolitan. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. moschea Seyhzade. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. Astfel de exemplu. În 1575. baraje şi apeducte. pentru miniaturistică de tot felul. A mai lăsat urmaşilor medrese. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. precum Moscheea lui Selim I. excepţie făcând Moschea Albastră. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. mausolee. în capitală.. spitale. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. nu şi în cel european renascentist. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. moschea Suleymanie etc. supranumit Michelangelo al Turciei. a fost cultivată deosebit astronomia. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. fost o vreme ienicer. monumente unice în lumea islamică.

Bucureşti. Vasile. Bucureşti. Istoria evului mediu. 2006. Învăţământ la distanţă.). Bucureşti.I: Europa apuseană. Hachette. 2003 Sinteze şi monografii 1. 2002 Cros. Des grandes découvertes à la ContreRéforme.). Danielle şi Vadime. Paris. Civilizatiile amerindiene. Istoria Asiei. Civilizaţia japoneză. Frobenius. Elisseeff. Bréal. Le XVIIe siècle. Editura Fundaţiei România de Mâine. Danielle. 1993. Vol. Sinteze. Molinier.). Bucureşti. C. Editura Meridiane. Sedes. Bucureşti. Paul. Manolescu. Corint. Robert (coord. Le XVIe et XVIIe siècles. Anul I. Yves-Marie. Meridiane. 1980. Paris. 2002 Elisseeff. Michel. 1492-1620. Corint. Leo. Michel. 2003 Cristian. Bucureşti. Péronnet. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Michel. Radu (coord. Péronnet. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Hachette. Histoire moderne. 1995 Universitatea Spiru Haret. Bucureşti. Paris. Istoria Japoniei. Istoria medie universală. Ellipses. Bucureşti. Editura Lucman. Michel. Între China şi Pacific. 1996. Bucureşti. 2002 Manolescu. Le XVIe siècle. Alain. Corint.Manuale Bercé. 1992 Cassan. R. Cultura Africii. De lq Contre-Réforme aux Lumières.. 1620-1740. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Radu (coord. 1982 237 . părţile I-II. 1992 Muchembled. Istoria Indiei. L’Europe au XVIe siècle. Paris.

Fernand. Henri. Meridiane. Meridiane. Bucureşti.1985-1986. All. Pre-columbian America. Braudel. Problema Celuilalt. Gendrop. Denise. 1994 Parsons. Jacques. André.). Bucureşti. Lumea chineză. Descoperitorii. Burke. I-II. Bucuresti. Favre. 1974 Simoni Abbot.1985. Lee A. Bucureşti. Bucureşti.. Perry. Corint. Vincent. Burke. Bucureşti.. Henri. Civilizaţiile precolumbiene. Meridiane. Renaşterea italiană. Renaşterea europeană. Peter. Braudel. Jacques. 2004 238 . 1995. Iaşi. China imperiala. Philippe. Armand Colin. Bucureşti. 1999 Berence. Centru şi periferii. 1969 Boorstin. 1985 Granet. Meridiane. Fernand. Timpul lumii. Bucureşti.1995 Lombard. Dominique. Bennassar. 2 vol. Renaşterea. Paul. Marcel. Soustelle. Aztecii.1984. Islamul şi civilizaţia sa. 1977 Aries. vol. Bernard. Incaşii.. Jacquart. 2 vol. Lineages of the Absolutist State. Fernand. 1998. Hachette. 2003 Todorov. 1996 Braudel. Bennassar.1989. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. 2002. Iaşi. Peter. Jocurile schimbului. Civilizatia chineza. Paris. Fernand.. Braudel. Istoria vieţii private. Le temps de l’Espagne. Meridiane. Jean. Bucureşti. Duby. Fred. Bartolomé. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. 2 vol. vol. Bartolomé. Bucureşti. Daniel. Institutul European. Le 16e siècle. Anne. Civilizatiile africane. 1994 2. Humanitas. Istoria arabilor. Bucureşti. 1979 Sourdel. Bucureşti. Corint. Aztecii. Georges (coord. Ţvetan. Bucureşti.. Bucureşti. Bucureşti. Meridiane.. XVIe-XVIIe siècle. M. Ed. Meridiane. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea.3-4.Gernet. Corint. 6 vol. Bucureşti. 2001 Lehmann. 2002 Stamm. Meridiane. London. Paris. Mayaşii. Cucerirea Americii. 2003 Miquel.

Jean. 1973. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Cornelia. Bucureşti. 1969 Comorovski.. Paris. Epoca marilor descoperiri geografice. 1500-1558. Paris.G. Bucureşti. Le Moyen Âge. 1964 Geiss. Histoire générale du Protestantisme. Robert. Galaxia Guttenberg. John. Bucuresti. Bucuresti. Perrin. All. 1998. A. PUF. Pierre. Jean. Naissance et affirmation de la Reforme. Histoire des relations internationales. L’Aventure de la Reforme. Artemis. Europe in the Fourteenth. Brânza şi viermii. Paris. The Counter Reformation. 2003 Kilsby. Le monde de Jean Calvin. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Des humanistes aux hommes de science. Bucureşti. Ed. Civilizaţia Renaşterii. Editions Complexe. Bucureşti. Corint.. 1999. Artemis. London. François. 1961 MacDonald. 239 . Faure. Thames and Hudson. tome premier.Carpentier. London. dinast şi apărător al credinţei. Renasterea. Lucien.G. 2001. All. 1975 Mandrou. Paris. Bucureşti. de la Alexandru Macedon la Magellan. Jill. 1968 Elias. Jean. The Age of Humanism and Reformation. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. 1971 Hale. Bucureşti. 2002 Favier. Carlo. Norbert. Ed. Carol Quintul: suveran. Paris. Aur şi mirodenii. Bucureşti. Lebrun. S. Bucureşti.. Teora. Ganshof. Seuil. All. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. La société de cour. 1998. Paris. 2003 Ginzburg. Seuil. Spania: mărire şi decădere. McLuhan. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Histoire de la pensée européenne. Immanuel. Pierre. Meridiane. S. 1992 Chaunu. Delumeau. XVIe et XVIIe siècles. 200 Favier. Jean. 2 vol. Bucureşti. Paris. 1977 Dickens. 1995. 1972 Delumeau. A. Corint. Marshall. Stewart. 1991 Chaunu. Flammarion. un destin. 1985. Hachette.. Paris. François (dir.). L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Goldenberg. Marile descoperiri geografice. 2002 Febvre. Jean. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Leonard. Paul. 1973 Dickens. Emile. Belu. 1474-1643.. Prentice Hall International. Bucureşti. Histoire de l’Europe. Martin Luther. Paris.

1989 Pirenne. Arc. Luther şi Reforma în Germania. Augustin. Randell. 2000 Riché. vol. Favier. 2001. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Tallandier. Univers. XIV-XVIII). 2001. Paris. 2000. 1996. All. Bucureşti. Le monde et son histoire. 2005. Bernard. Randell. O istorie a ideilor occidentale. A. Corint. Daniel. Rabreau. Rapp. 1968. Randell. Halphen. Reforma catolică şi contrareforma. Histoire de l’art Flammarion. 2004 Nicoară. 2005 Oliveira Marques. Cluj-Napoca. 2001. Istoria Universală Larousse. Bucureşti. 2001. All. Accent. Andrei. Venard. Keith. 1996 Oţetea. Chişinău. Randell. Jean-Paul. Jean. Chişinău. 2008 Russ. Randell. Pierre. de. Bucureşti. H. 1550-1650. Editura Enciclopedică. Keith. Aventura gândirii europene. Bucureşti. All. Societatea rafiinată. La fin du Moyen Âge. Librairie Félix Alcan. Claude. Univers Enciclopedic. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Cartier. Flammarion. Renaudet. Roland. O istorie a secularizării. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 1931 Rady. Bucureşti. Morineau. Michel. D’Otton le Grand à Charles Quint. Imperiul mongol şi Gingis Han. Pillorget. Paris. Robert. Bucureşti. 1517-1555. Istoria Portugaliei. Guillemain. Jean Calvin şi Reforma târzie. Keith. Le Saint Empire romain germanique. Machiavelli. Perroy. Luce. All. Rady. All. Renaşterea şi Reforma. Edouard. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Louis. 2000 Muchembled. Marcel. Henri. 2005 Skinner. 1994. Martin. Bucureşti. Bucureşti. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Paris. Simona.Mignot. 2. vol. religie şi refacere: 1494-1610. Mousnier. Martin. All. II. Jaqueline. Bucuresti. Handelsman. Pietri. 2006 Roux. Politică şi politeţe în Franţa. Bucureşti. Franţa: renaştere. Iaşi. 240 . Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Marc. Institutul European. Suzanne. 1999. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Keith. Quentin. Keith. Francis.

Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Jacques. 241 . Bucuresti. Jelavich. Meridiane. Istoria Imperiului Otoman. Weber. Odorheiul Secuiesc. vol. 2001. 3. Decei. 1961. Histoire de l’Autriche. 1996. 1968 Wallerstein. Istoria Imperiului Otoman. Bucureşti. Bucureşti. Iaşi. Istoria Ungariei. Richard. Nicolae. Epoca clasică. Bucureşti. Gergely. Sistemul mondial modern. Istoria turcilor. Raţiunea dominantă. Aurel. Droz. Immanuel. 2001. Max. 1956. 1997. Bucureşti. John. I. vol. II. vol. Ileana. Arta Renaşterii. Soliman Magnificul. 2004 Chirtoagă. 1993 Cândea. 1992. Bucureşti. Robert. Cluj-Napoca. Kondratieva.Stiles. 1993. 2000. 1971. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Paris. Bucureşti. Bucureşti. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Suedia şi zona baltică. 1610-1661. Franţa şi cardinalii. Xxx Istoria bisericească universală. Corint. 1996. Vătăşianu. Maxim. Bucureşti. Bucureşti. Manual pntru uzul studenţilor. Bucureşti. Nicolae. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Iorga. Brăila. Bucureşti. II. Bucureşti. Istoria artei europene. Jean. Vechea Rusie. Istoria Balcanilor. André. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Meyendorf. Meridiane. Bucureşti. Barbara. Mehmed. Bucureşti. Tamara. 1523-1721. Turcii-otomani. Inalcik. 2000 Mantran. Imperiul otoman. Bucureşti. 1978. 1979. Halil.1-2. Teora. All. 1998 Clot. 1999. Mustafa Ali. Bizanţ după Bizanţ. Warren. 1997. Andrina. Bucureşti. Virgil. All. Bucuresti. Căzan. 1976. Virgil. 2004 Ciachir. Biserica ortodoxă ieri şi azi. 1994 Wilkinson. 1300-1600. All. Istoria slavilor. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Elisabeta I: religia şi politica externă. vol. Ion. Anastasia.

Zamfirescu. Preţul libertăţii. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. XV-XVII). De la începuturi până în prezent. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. 1994. Rezachevici. Rămureanu. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Michelina. vol. Ungaria. vol. I. 1450-1700. II (1054-1982). Ioan. Janos. Chişinău. Piotr. Dan. Bucureşti. Bodogae.Păcurariu. Tenace. Imperiul Otoman. 1993. Andrina. Pentru Institutele teologice. Zollner. Bucureşti. sociale şi religioase 2. 1992. Istoria bisericească universală. Bucureşti. 2002. Introducere: structuri politice. Bucureşti. Stiles. Constantin. I-II. Panaite. 1995. Szavai. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. 1998. Şesan. Bucureşti. Creştinismul bizantin. Pace. Viorel. vol. 2005 Wandycz. Bucureşti. Bucureşti. 1992. Ioan. Bucureşti. 1992. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. război şi comerţ în Islam. Erich. Mircea. teologie. Istoria bisericească universală. 1997. tradiţii monastice. Rămureanu. Bucureşti. Teodor. Manual pentru seminariile teologice. Istoria Austriei. Istorie. Bucureşti. 1998. Istoria bisericii ortodoxe române. Milan. Cuprins Cuvânt înainte 1.

Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 .America Precolumbiană 3. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Marile descoperiri geografice. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Începuturile expansiunii europene 4.

9. Bibliografie 10. Cuprins 244 .

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful