Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

dependente sau nu de o organizare politică superioară. cel puţin formală. şi prin supunerea. etc. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. Asia. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. consilii orăşeneşti. O regăsim în lumea islamică. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). cu cele din vestul şi centrul continentului). şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. organizate în bande de vânătoare. Alte forme de organizare politică sunt principatele. De exemplu. America centrală şi de sud. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. Există. la populaţiile de vânători culegători . pe măsura organizării statului papal. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. în general.). Africa. sociale şi de organizare familială. cel puţin teoretică. de asemenea. americană. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. de diverse tipuri. în multe privinţe. Cazuri de acest tip găsim în Europa. caracterizate în general prin lipsa. umma.formală. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. africană. Toată hrana 5 . în lumea asiatică. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. 1. a suveranităţii desăvârşite. 2. oraşe state. faţă de un imperiu sau un regat. putem presupune că structura socială era una egalitară. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. Există. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică.

statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. dar femeile participau. gen şi vârstă. ca la pigmei sau boşimani. probe dificile. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. La eschimoşi. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. ci în cel mai bun caz de competenţele lor.obţinută se împărţea. conform unor reguli clare. 6 . Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. fie prin creşterea animalelor. sau mai valorizată social. nu existau posibilităţi de stocare. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. care presupun uneori iniţieri. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. foarte importante sunt cele legate de vârstă. între toţi membrii grupului. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. în care producerea hranei. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). unele grupuri practicând poligamia. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. De asemenea. cele mai multe însă fiind monogame. prin vânătoare şi pescuit. rudenie.

(grupuri matriliniare). Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. De asemenea. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Aceste grupuri îşi socotesc. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. social şi politic în societăţile tribale. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. de la o plantă sau un animal sacru. de regulă. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. din punctul nostru de vedere. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. alcătuită din trei generaţii. Adeseori. mai multe capete de animale aduse ca zestre. Ca şi vânătorii-culegători. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. care se revendică de la un strămoş comun. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. 7 . la foarte puţine societăţi. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. în unele insule din Pacific. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. neamul. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). sau mai mult pământ. Exista însă şi poliandrie. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. dar şi triburile Hopi şi Crow). Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi.

de asemenea. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. care. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa).documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). De asemenea. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. În societăţile matriliniare. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). care adesea tind să aibă caracter ereditar. Natura economiei. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. ele având un rol important în activitatea economică. şi anume cea între liberi şi 8 . prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. ca de exemplu la irochezi. statutul femeilor era mai înalt. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. practicau poliandria). care erau strict subordonate bărbaţilor. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor.

polineziene. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. De asemenea. domesticirea unor animale variate. şi meşteşugari şi negustori. care caracterizează economia statelor. social şi politic de către bărbaţi. mongoli. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. pe de o parte. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. Statele din Europa. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. pe de altă parte. Agricultura intensivă. au 9 . Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. Practicarea agriculturii pe scară largă. Statutul femeii rămâne unul inferior. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. africane. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. China. ea fiind dominată economic. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. sau al şefilor incaşi). la arabi. pentru anumite segmente ale populaţiei. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării.non-liberi. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. alte populaţii asiatice. turci. indieni. Japonia. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. spaţiul islamic. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. prestigiul social şi politic al familiilor. americane. etc. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică.

în unele cazuri. La azteci. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. în care creştinismul a reuşit să impună. precum în Arabia. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. cu transmiterea ereditară a statutului. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». rămâne o structură socială importantă. în cadrul societăţilor organizate în stat. Europa. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. specialiştii sacrului. predomina familia extinsă. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. precum sacerdoţii de diferite tipuri. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. de aceea. după constituirea statului. preoţii sau călugării. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. cu destulă greutate. monogamia strictă. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. În America centrală şi de sud. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. Familia. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. Astfel. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. În Asia. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. inclusiv în Europa. În cele mai multe dintre aceste societăţi. Desigur. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. care tolera sclavia. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. în cele mai 10 . De asemenea. Islamul. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război.folosit monedă din metale preţioase. Se adaugă.

de o manieră mai concretă. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. pe parcursul prelegerilor următoare. Vom analiza. cazurile de femei care au reuşit să exercite. femeia era asociată cu sfera privată. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii.1.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. Astfel. Hr. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. între secolul VI î. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. unele împărătese chineze). iar altele reprezintă creaţii noi. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. În schimb. etc. şi secolul V d. Hr. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. în parte şi datorită 11 . 1. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. budismul dispare practic din ţara sa de origine.3. în general se constată continuitatea. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. In India.). Hr. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. 3. haremul islamic sau chinez. 1.. puterea. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. în care mitologia vedică este reinterpretată.

Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. care au adoptat budismul (secolul IV d. teoria castelor. sec. In China. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. În Japonia. apare religia sikh. Tot în secolul al XVI-lea. shintoismul. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. şi o mare zeiţă. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. etc.influenţei budismului. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. tehnicile yoga. Religie politeistă. problemele teologice. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor.Hr. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. abolirea sistemului castelor. Coreea. Shiva. pe tot parcursul evului mediu. Acesta. dintre care Krishna şi Rama). Hr. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare.. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. budismul coexistă cu religia naţională. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. Fiind o creaţie artificială. ofrandele şi libaţiile. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. In secolul al XVI-lea. abluţiunile rituale. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. un monoteism consecvent.

In concepţia japoneză. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. un al treilea mare monoteism al lumii. spre soare-apune. care. sunt practicate sacrificii umane. zeiţa soarelui. etc. lună. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). dar bazându-se pe evoluţia locală. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. apare. Începând din nordul continentului. 3. Aceste religii au un panteon foarte complex. cu eroi civilizatori şi salvatori. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. de culte animiste. creştinismul şi iudaismul. Sub posibila lor influenţă. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. 13 . Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. şamanism şi religii politeiste. elementelor naturale (cer. în secolul al VII-lea. sub influenţa arabă. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. conform profeţiei. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. soare. 2. din care apar apoi celelalte zităţi.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. apă. aztecă şi incaşă.). venerează spiritele strămoşilor. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. Viracocha). cartoful). în secolul al XVIlea. islamul. au o serie de practici şamanice. 1. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. în Peninsula Arabică. din spaţiul marilor civilizaţii maya. altare aflate în locuinţele credincioşilor. Izanami şi Izanagi. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. de altfel. Acest mit a sost. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare.

Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. un fiu secret al lui Hasan. şi Ali. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. între care duodecimanii. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Ca atare. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. Profetul (Rasul). creatorul lumii şi al oamenilor. divinitate unică. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. fii acestuia Hasan şi Husein. În urma unor complexe evoluţii politice. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. singurii califi legitimi au fost Ali. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. născut pe la 570 în familia Hasim. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Şiiţi refuză sunna. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. caracterul nedrept al sclaviei. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. atotputernică şi atotprezentă. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. fiica acestuia. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. ginerele său. (partizanii ideii imamului ascuns. şi Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. Prin arhanghelul Gabriel. un fiu natural al lui Ali. născuţi din Fatima. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. care va reveni 14 . fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. care provin din Fatima. din Mecca. tribul Quraish. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). simplu muritor. transcendentă. de tipul sfinţilor intercesori. care au avut efect în planul doctrinar. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului.

Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. etc. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor.Hr. De asemenea. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. prin dezvoltarea Mişnei. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte.ca Mahdi. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. fiind exponenţi de seamă ai 15 . septimanii. ismaeliţii sau Asasinii. se dezvoltă Cabala. stăpân al Universului). Sinagogile. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi a Talmudului. Convins de argumentele iudaice. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. comentarii la Mişna. ca locuri de studiu şi de cult. Centrul vieţi religioase.Hr. Se spune că pe la 958. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. a ortodoxiei. de prin secolul al IV-lea d. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. colecţie de legi rabinice. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). o ramură a acestora din urmă. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Hr.

persecutaţi în ţările occidentale. sec. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. între care populaţia Han era majoritară. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . 16 . îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Spre sfârşitul perioadei medievale. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. ca un mozaic de populaţii. cu vocaţie misionară. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. În cele din urmă. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. 2. China 2.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. Creştinismul. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. demonstrau gravitatea acestor probleme. cu limbi şi culturi diferite. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. articulat. în mare. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. de-a lungul celor două axe majore. Civilizaţiile extraeuropene 2. 1. Caracteristici generale China se prezenta. într-o relativă linişte. 2. 1. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204).

primul împărat de origine ţărănească. deşi uneori pot exista conflicte. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Yuan (1279-1368. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. în pofida momentelor de ruptură. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. Ming (1368-1644). Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. culte) . la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. şi verificau cultura generală a candidaţilor. armată. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. finanţe. Tang (618-907). cu şase ministere (afaceri publice. în conducere au fost preferaţi eunucii. Imperiul chinez este unul universal. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. lucrări publice. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. religii care nu se exclud reciproc. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Acest sistem. În timpul dinastiei Ming. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. 17 . populaţii originare în regiunile nordice. dinastie de origine mongolă). Examenele erau scrise. din dinastia Tang (680). Song (960-1279). cunoaşterea doctrinei confucianiste. taoismului şi budismului. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. fără să se renunţe cu totul la mandarini. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. şi în cele din urmă prin a se siniza. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. atestat încă din dinastia Han. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. justiţie. al unei culori şi al unui punct cardinal. Continuitatea.

contribuind la sinizarea acestei regiuni. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. şi în China. Această perioadă este numită. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. dincolo de Fluviul Galben. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. "a celor şaisprezece regate". şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. În ceea ce priveşte armata. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Cancelaria imperială. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi.Consiliul de Stat. care par să fi fost avari. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. 18 . mereu mai numeroase.1. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. să crească proporţional. Marele Secretariat imperial. care transcria şi controla decretele imperiale. În această perioadă tulbure. economică. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. care redacta textele oficiale. 2. fără însă ca eficienţa trupelor. demografică. între 311. Tuo ba (sau Tabghatch). în mod tradiţional. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. ca şi în Europa. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. În nord. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. Ruan ruan. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). populaţie de origine turco-mongolă. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. din secolul al III-lea.2.

revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". Puterea centrală încearcă să reacţioneze. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. băuturi alcolice). iar sistemul de examene a fost reluat. mai ales în perioada următoare. capitala imperiului.Reunificarea a fost opera nordului. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. prin unificarea monetară. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. iar Japonia. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. A fost stabilizată economia. care obţin. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. reforme administrative şi militare. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. regionalismele. care. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. China cunoaşte o perioadă dificilă. impozite indirecte pe sare. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. scutite de taxe şi de 19 . în 751. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). în 755. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. care reuşeşte să cucerească. Chang an. Forţele centrifuge. s-a diminuat. s-a sinizat din punct de vedere cultural. a reuşit să reorganizeze imperiul. ceai. foarte importante în perioadele precedente. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. în timpul dinastiei Sui (581-618). pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. An Lu shan. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. victoria pe râul Talas. ceea ce a contribuit. către Asia Centrală şi către Coreea. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. până atunci budistă. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene.

O transformare profundă afecta societatea chineză. datorită mongolilor. În această perioadă. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. pentru un secol şi jumătate. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. Din 1115. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. uigurii. care instaurează dinastia Song (960-1279). pentru a relansa circulaţia monetară. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. Jin. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. În sud se reconstituia dinastia Song. care fuseseră subordonaţi statului Liao.serviciul militar). Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. din nord s-a exercitat o continuă presiune. întemeind proprie lor dinastie. În secolul XI. după model chinez. Până în 960. datorată şi refugiaţilor din nord. în 1234. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Pentru a mări masa de contribuabili. Turcii. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. prin constituirea categoriei negustorilor. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. aproape fără luptă. de Zhao Kuang yin. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. djurceţii. În 1038. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. De partea poporului prin origine. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. în schimb. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. sub numele Song de Sud. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. cu capitala în zona actualului Beijing. ceea ce conduce. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. pretind şi obţin tributuri. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. Unificarea este reuşită. taie Drumul Mătăsii.

în 1271. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. transmise ereditar. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. precum Coreea. ca în epoca Song. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. desăvârşită în 1279.cucerirea mongolă. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. Puterea imperială devenise despotică. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. după ce. Marele Secretariat imperial e suprimat. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. Japonia. De asemenea. destinate hergheliilor şefilor militari. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. care avea însă doar un caracter formal. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. cu staţii de cai de schimb. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. 21 . Vietnam. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Oamenii aveau statute profesionale rigide. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Teoretic.

devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. China medievală era impărţită în două mari zone. în sud. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. raportată la condiţiile epocii. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. cei mai mulţi în zonele sudice. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. cele mai importante în imperiu. În aceste condiţii. China de Nord. astfel încât. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. De altfel. şi China de sud. Astfel. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. o putem considera explozivă. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. În funcţie de relief.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. Raportul demografic se inversase astfel. Pe de altă parte. Astfel. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. vin din aceste regiuni nordice. de ordin tehnologic. în diferite etape ale istoriei. în general. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. cultural. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. şi a permis o creştere demografică pe care. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. aflată într-o poziţie inferioară. acestea există în număr mic. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă.

care ar fi fost reprezentată de confucianism.3. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. respect pentru superiori sau vârstnici. al VI-lea î. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. consideraţie pentru ceilalţi. 2. pornită. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. urmat de numeroşi alţi gânditori. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. pe tot parcursul evului mediu. centrându-se în jurul conceptului Ren.desprindă. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). dintre care figuri dominante 23 . daoismul şi budismul. în general paşnică. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. umanitate. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. latinizat de iezuiţi în Confucius. Astfel. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. Această sinteză a înglobat elemente budiste.). Hr. pentru confucianişti. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. Convieţuirea. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. cât şi regulile de convieţuire civilizată. în cele din urmă. a devenit. Religia In China. virtute omenească. Li. în scopul de a oferi o armătură religioasă. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Confucianismul. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073).1. concept ce desemnează atât riturile. confucianismul. Numărul mare de locuitori. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste.

Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). poeţi. potrivit legendei. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. scriitori artişti. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Lao Zi. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Dao este principiul superior. dar şi în Coreea şi Japonia. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. într-o cuprinzătoare sinteză. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. a ideilor înaintaşilor.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). dao înseamnă cale. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. şi Cheng Yi (1033-1107). Literal. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Din punct de vedere metafizic. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Din secolele III-IV. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. morală şi politică.Hr. Antiintelectualist. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. opusă unităţii reprezentată de Dao.. Daoismul ar fi fost întemeiat. reprezentant al şcolii Raţiunii. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. orientat mai mult spre idealism. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. ci să-şi observe propriul spirit. De asemenea. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. devenind astfel un principiu de ordine naturală. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. cât în expunerea novatoare. Budismul pătrunsese din secolul I d.

4. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. în afară de sistemul examenelor. indiferent de originea lor socială. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. rămâne însă. Coreea. djurceţilor şi mongolilor. şi nu sunete. dar şi în capitală. profund influenţat de taoism. uneori chiar în palatul imperial. cele mai importante fiind cele indiene. sec. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. Budismul chinez. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. în urma promovării unor examene. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. în prezenţa suveranului. dar influentă pe plan social şi politic. cele venite din Asia Centrală. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. Hr. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. cu limbi diferite. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). China reprezenta de fapt. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. care au adoptat budismul (secolul IV d. în evul mediu.1. Pe de altă parte. Notând idei. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. cele islamice. 2. în evul mediu o religie importantă şi influentă. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. mai ales după cucerirea mongolă. un conglomerat de popoare.intense persecuţii ale budismului. şi ulterior. din partea kitanilor. mai ales în oraşe. şi scrierea. 25 . cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez.

De asemenea. Cunoscând mai puţin limba clasică. Totuşi. teatrul. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Oricum. Povestirile. principalul focar cultural al Chinei medievale. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. Hr. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. difuzarea operelor scrise. de exemplu a poeziei. prin secolul al XIV-lea. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). japoneză. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. în China epocii Song. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. cele coreeană sau 26 . literaţii-funcţionari. reprezentate de oraşe. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni.). în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. cum au fost negustorii. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. în Coreea. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. pentru populaţiile din Asia Centrală. arhaică. noul gen al « simplelor note ». pentru că el necesita mii de caractere. se pare. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. Desigur.etc.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. inclusiv al ilustraţiilor.

Cronica Tang. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. spre sfârşitul dinastiei Yan. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. În epoca Yuan. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . din ordin imperial. în 22. realizată de Si Ma Guang. 937 de capitole. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. teatrul. în oraşul « purpuriu ». arheologia chiar. chitara cu trei coarde. Tot un roman istoric. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. De asemenea. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. cu metrică strictă. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. etc . publicată în 1060. romanul. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. în vremea dinastiei Song se realizează. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. mai ales cel în limbile vorbite. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. se dezvoltă filologia clasică. epigrafia. mici poeme lirice. pătrund influenţe mongole şi musulmane. realizt în secolul al XIV-lea. a fost cel realizat de Shi Nai An. de către Luo Guanzhong. Yong Le. pe cât se pare.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. Astfel. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. interzis celor de rând). în general privind dinastiile precedente. de către Ou Yang Xiu. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. realizate în zeci de volume. de asemenea strâns legată de muzică. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. ilustrate de genul ci. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900.

ale vieţii de zi cu zi.senzaţiei de materialitate. producţia de porţelanuri şi lacuri. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. iar după sporirea contactelor cu europenii. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. Sculptura chineză nu are. strâns legată de poezie şi de literatură. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. 28 . rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal.1. de aceea construcţiile sunt zvelte. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. producţia de porţelan atinge apogeul. în general. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. 2. uneori chiar miniaturală. deoarece. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. în linii mari. De exemplu. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. ci stâlpilor sau coloanelor.5. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. Evoluţia ştiinţei chineze este. considerată « moartă ». pe hârtie sau pe mătase. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. legată de cea a societăţii în ansamblu. acesta evită linia dreaptă. precum pictura. în general. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. care uneori sunt chiar eliminaţi. caligrafia. de apăsare. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite.

la nivelul tehnicii. sub redacţia lui Zhu Shijie. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. regulată şi continuă. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. 29 . De asemenea. În timpul dinastiei Yuan. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Puţin propice creaţiei culturale în general. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Shao Yong. care. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. în epoca Song. ci şi Africa şi chiar Europa. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor.Trebuie început. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. În domeniul matematicii. şi asupra realizării hărţilor terestre. Astfel. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. firesc. pentru desenarea hărţilor celeste. la realizarea de hărţi în relief. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Se ajunsese. prin Biroul astronomic de la Nanjing. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. Progresele cartografiei se repercutează. în secolul al XI-lea. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. pe baze hidraulice. Încă din secolul al XI-lea. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. căci alături de progresele matematicii. în 1090. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. mai ales prin dezvoltarea algebrei. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. în secolul al XVI-lea. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice.

camforul. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. Yuditu. în cercetările privind pediatria. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică.2. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». etc. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei.inventate de Shen Gua. 2. 2. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. Caracteristici generale 30 . călugărul taoist Zhu Siben realiza. un mare atlas. cu rezultate remarcabile. crizanteme. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. păsări. În planul tehnicii. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. precum fierul pentru tratarea anemiilor. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. în urma a nouă ani de muncă. bujori. perfecţionarea turnării fierului. savant şi om politic. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. unde munca umană era foarte ieftină. caolinul. bolile infecţioase şi vasculare. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. a busolei. de închidere în faţa influenţelor externe. La începutul secolului al XIV-lea. bambus. crabi. ginecologia. iar pe de altă parte. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. citrice. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. efedrina sau ginsengul.1. India 2. obţinut din planta numită chaulmoogra. Din secolul al XIV-lea. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre.

pe platoul Deccan. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. Ghandragupta. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. iar altele. şi regatul Pallava (sec. în mare. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea.2. cu capitala la Badami. vechea capitală a regilor Maurya. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. IV-IX). întemeind statul Gupta. în cele din urmă. religie sincretică şi politeistă. În afara sistemului castelor se aflau paria. erau indoeuropene. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. 2. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. extrem de numeroase. principe din Patalipputra. la începutul secolului al IV-lea. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. De asemenea. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord.2. sudra (agricultori). Se adaugă Islamul. vayşia (neguţători). care a condus la generalizarea sistemului castelor. În timpul Imperiului Gupta. precum arienii. budismul în declin coexistând cu hinduismul. aliat cu turcii. învăţaţi). cum a mai fost numită această formaţiune. de către împăratul persan Chosroes. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). unde astăzi se află şi alte state. la 31 . În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. în 565. dar care pot. exista o mare diversitate religioasă. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. dintre care unele erau seminegroide. kşatria (războinici). cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. 975-1189). care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian.India. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. sau intangibilii. La sud de Narbada. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII.

care se islamiza apoi. cu excepţia extremităţii sale sudice. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. stând la baza civilizaţiei khmere. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. şi îşi constituie propriul stat. un stat vasal al Chinei. se constituia Kapisha. treptat. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. în valea Indusului. Înfrângerea arabilor la Navsari. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. din secolul XI. Spre vest. în Siam. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. După 1206. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. inclusiv musulmane. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. 32 . anul morţii lui Muhammad. În secolul al XII-lea. în Malaysia şi Indonezia. dar îşi păstra şi diviziunea politică. Aceştia erau un fel de şefi de clan. şi care încercau să reziste avansului musulman. cucerit de englezi la începtul sec. XIX). În valea Kabulului. asigură Indiei 275 de ani de pace. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană.răsărit de acesta. cu capitala la Kabul. numit Sultanatul de la Delhi. VIII-XII) era orientat spre răsărit. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). La sfârşitul domniei lui Harsha. în 731. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. pe coasta de răsărit. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. Este o perioadă de strălucire culturală. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Din 712 era ocupat regatul din Sind. stabilindu-şi capitala la Delhi. VII . care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. împărţit între diferite statulţe.

de tradiţie antică. condus de maharajahi indieni. întemeiat în 1336. între care cele mai importante erau Hinayana. un descendent al lui Timur Lenk. fondat în 1347. din Asia Centrală. În 1526. şi ca atare ele trebuie redescoperite. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. imperiul mogul intra în declin. În secolul al XVII-lea. Nepotul lui. Între acestea. şi Mahayana. În secolul al XVI-lea. conducătorul Ferghanei. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Micul Vehicul. conduse de musulmani sau de hinduşi. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Marele Vehicul. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. în zonele sale centrale şi sudice. în zonele centrale şi vestice. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă.Hr. reîncarnare a lui Buddha etern. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. 2. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Şah Jahan. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. în frunte cu Babur. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Cel mai 33 . statul Bahmani. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală.2. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605).3. la Panipat. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. condus de o dinastie de şahi musulmani.. Religia In India. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. un emir turc. în zona de sud. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. şi imperiul Vijayanagara.

hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. În perioada care ne interesează. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Importanţa elementului feminin. în India dar mai ales în Extremul Orient. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. între secolul VI î. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. între care budsimul tantric. Hr. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. etc.. tehnicile yoga. teoria castelor. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. Hr. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. problemele teologice. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. Shiva. În cadrul acestei forme de budism. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. pe la jumătatea secolului al XI-lea. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. în parte şi datorită influenţei budismului. În schimb. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. dintre care Krishna şi Rama). formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . un loc deosebit îl ocupau ritualurile. Dintre aceşi bodhisattva. Vishnu ( şi avatarurile sale. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Religie politeistă. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. budismul dispare practic din ţara sa de origine. şi secolul V d. şi o mare zeiţă.

ar fi prin secolele VIV î. propune o interpretare diferită. Spre deosebire de budism. brahman tamil din secolul al XI-lea. indiferent de casta căreia îi aparţineau.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. s-a divizat ulteiror în două direcţii. o cunoaştere şi o conduită corecte. Hr. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. În secolul al XII-lea. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. persecuţiile generate de Islam. şi cea a lumii reale. brahman adorator al lui Vişnu. abluţiunile rituale. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. Jina sau Mahavira. În vremea imperiului Gupta. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. Nimbarka. Adorator al lui Vişnu. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. şi cea din sud. ofrandele şi libaţiile. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. tengalai. identificată cu Vişnu. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. între care. iar în evul mediu a suferit. ceea ce a influenţat cristalizarea. el nu făcea distincţii între credincioşi. Madhva (1238-1317). susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. mare interpret al Vedantei. cea din nord. Şcoala întemeiată de el. care se conducea mai ales după textele tamile. ca şi budismul. numită Srivaisnava. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. realizate. vadagalai. care au încercat. în perioada noastră. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. importantă este doctrina lui Ramanuja. După el. principiul universal. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. Jainismul a fost o altă religie care promitea. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. fidelă textelor sanscrite. ca şi budismul. Întemeietorul său. o apropiere între sufism şi vedanta. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. mai târziu. 35 . Vedanta. dualistă a Vedantei. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani.

al XII-lea) un idiom artificial. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. limba de cultură a Asiei Centrale. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). marathi. devenite vehicole ale creaţiei literare. căci şi aici. la care învăţau mii de studentţI din India. recrutată mai ales din castele superioare. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. sanscrita. în teoriile sale psihologice fundamentale. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. dar şi datorită influenţelor externe. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. Învăţământul era rezervat în India. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. ca şi în alte arii culturale. şi limbile vorbite. 4. assami. nu e mai puţin adevărat că yoga.probabil în prileme veacuri creştine. să fie diferite : hindi. şi în principal din cea a brahmanilor. a existat o dihotomie între limba savantă. China şi Asia Centrală. în care au fost scrise marile opere. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. ca pretutindeni în acea vreme. 36 . ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. 2. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. 2. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. bengali. etc. dar care a devenit de la un moment dat (sec. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. tamilă. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. unei elite.

din secolul al XIV-lea. care însă au comunicat una cu alta. a lui Zia ud-din Barani. Poemul lui Prithviraja. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. Alături de arhitectură. moscheilor şi palatelor. metale preţioase. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali.În perioada Gupta a creat Kalidasa. folosite în realizarea templelor. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. fără a dispărea cu desăvârşire. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». fildeş. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. partea de nord a Indiei a fost 37 . şi din aceeaşi perioadă. os. pictura murală. În perioada de care ne ocupăm. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. operă a lui Chand Bardai. sculptura monumentală. prin obiecte realizate din lemn. din secolul al XI-lea. De altfel. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. Arta indiană a fost profund marcată de religie. În ceea ce priveşte creaţia poetică. autorul operei Sakuntala. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. până la crearea unei arte indiene unitare. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Dar în compensaţie. influenţăandu-se reciproc. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. uneori cu existenţă istorică.

În mileniul I î. între care şi populaţia ainu. din secolul al XI-lea. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. 2. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. Matematicile. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. Japonia 2. precum Madanavinoda şi Rajanighantu.1. De asemenea. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea.3. s-au afirmat prin lucrările lor. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. Hemâdri. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. oricum acolo. şi a participat. cu trăsături asemănătoare albilor. în secolul al XIII-lea. precum şi un manual medical. prin aceasta. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. au 38 . ci inovau pe baza observaţiilor proprii. cu o configuraţie geografică extrem de variată. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). precum Bhaskara. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. din secolul al XIV-lea. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. în secolul al XII-lea şi Arundatta.inclusă în lumea musulmană.Hr. Medicina continuă să se dezvolte. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice.3. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate.

Kamakura (1192-1333). În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Heian (794-1192). Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. precum şi a armatei. III – 710).existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. percepea impozit funciar în produse şi. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Aparatul central şi local. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez.3. Muromachi (1333-1573). Oricum.2. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. pământurile au fost declarate proprietate publică. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Astfel. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Nara (710-794). asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu.Hr. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. S-a impus budismul ca religie oficială. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. 2. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. în vremea epocii Nara. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. în care sistemul de proprietate nu era individual. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. în acest fel. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului.

obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. precum Taira sau Minamoto. adevărate războaie civile. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. atunci s-a constituit categoria samurailor. stabilindu-se printr-un contract. având ca unică ocupaţie meseria armelor. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. cu caracter laic sau religios. 40 . trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. juridice etc. în repetate rânduri anarhie. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală.din cele mai diverse. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. ceea ce a generat între altele. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. cu atribuţii militare. Practic. precum mineritul şi turnarea metalelor. Astfel.. Între altele.

în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. tradiţionalistă. original. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. având aşadar monopolul puterii. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. în special din anii 1274 şi 1281. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal.subordonate direct doar Marelui şogun. Fiind multă vreme izolat. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor.” În ansamblu. de la nivel local. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. neavând nici un fel de atribuţii politice. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. ulterior acesta a fost înlăturat. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. statal sau în domeniul vieţii materiale. 41 . necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. în curusul istoriei sale medievale. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul.

2. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. sub numele Tangri. Munţii. lacurile. impletirea funiilor. existau două grupuri mari de populaţii. cu origini etnice diferite. etc. dar care. precum prelucrarea fierului. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). au început să-şi afirme trăsăturile comune.4. confecţionarea hamurilor. Existau şi triburi de pădure. de asemenea. În evul mediu. care dispare însă pe la 1161. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. numită Kuriltai. în primul rând. adorau focul. realizarea armelor. Din punct de vedere religios. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. 42 . şi venerau. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. care marca drumul spre apariţia statului. Cerul divinizat. Mongolii 2. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. soldată cu stabilirea unei regalităţi. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. 2. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. beletristică. mongolii erau adepţii şamanismului.4.1.2. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . Şamanii aveau o autoritate destul de mare. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. mai ales la triburile de pădure. treptat. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. a pâslei.4.

şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. şi din partea creştinismului nestorian. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). se explică prin educaţia războinică a mongolilor.Descendent al ultimului rege. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. şi extinse pe un teritoriu imens. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. noionul Temugin. acceptat de o parte a mongolilor. rezistenţa lor deosebită la foame. De asemenea. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. şi de un cod juridic. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. Hanatul mongol dispunea. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. începând cu Gingis Han. Încă de la Kuriltaiul din 1206. de tipul despoţilor orientali. Asia Centrală. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. prin cruzimea lor calculată. Marea Iasă. Cuceririle acestea. Constituind unităţi de cavalerie. oboseală. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. alcătuite din grupuri de familii. care trimiteau la oaste o sută. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). născut probabil pe la 1155. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Marele han exercita o importantă putere. intemperii. Orientul Mijlociu şi Apropiat. extrem de rapide. Europa estică şi centrală. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. o mie. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 .

Ogoday devenea mare han.şi pentru cucerirea altora noi. Cel mai tânăr fiu. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. După distrugerile provocate de campaniile militare. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. multe dintre ele superioare lor. În anumite cazuri. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Tuli. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. În timp. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. Djagatai primea Asia Centrală. De exemplu. în special la cele chineze şi musulmane. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. ci încep chiar conflicte 44 . stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. etc). aceştia nu se mai concertează. suliţe. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. Ca tactici de luptă. moştenirea a revenit urmaşilor lui. inclusiv Afganistanul. Djuci. arcane. cele situate spre Europa. În urma contactelor cu China. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Apoi. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. În urma cuceririlor mongole. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. şi exemplele ar putea continua.

care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Timur Lenk.1. După moartea lui Timur (1405. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză.5. vămilor. La mijlocul secolului al XV-lea. subordonează Hoarda de Aur. Kazanului. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Ulusul lui Djuci. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului.Geneza Islamului 45 . având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Siberiei. ocupă Delhi. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. El cucereşte Persia. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. fratele acestuia. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. precum Ferghana. Khorasan. Civilizaţia Islamului 2. privitoare la controlul oamenilor. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. un emir mongol turcizat.intermongole. conduce Ilhanatul Persiei. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. cuprindea Mongolia şi China. Afganistan. care se destramă îm 1335. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. Astrahanului. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Hulagu. păşunilor. Ulusul lui Kubilay. până spre Obi. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân.5. nepot al întemeietorului imperiului. în India. 2. care vizase stăpânirea apusului.

Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. întrucât deţin o revelaţie scrisă. atotputernică şi atotprezentă. una dintre marile religii universaliste ale lumii. numit Allah în limba arabă. caracterul nedrept al sclaviei. a fost întemeiat de Muhammad. De altfel. (Iqra înseamnă „citeşte”. Aceasta explică în parte de ce. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. divinitate unică. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. la începutul secolului al VII-lea. în timp. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. din Mecca. Muhammad are o situaţie destul de grea. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. într-o grotă de lângă Mecca. dar avea şi o încărcătură socială importantă. Khadija. tribul Quraish. pe când ea avea 40. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). dar au înţeles-o doar parţial. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . chiar dacă. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. de tipul sfinţilor mijlocitori.Islamul. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. simplu muritor. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. în general. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. la începuturile predicii lui Muhammad. de-a lungul istoriei. musulmanii au fost. dar şi „profetizeză”). precursor al lui Muhammad. Într-unul din aceste momente. fiind rămas de timpuriu orfan. creatorul lumii şi al oamenilor. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Acestea au început să apară prin 610. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Profetul (Rasul).

(Pe când se afla la Medina. pe qurayshiţi să cedeze. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. La Mecca. Ei se refugiază la Yathrib. Această fugă. • Rugăciunea.Quraish. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. • Mărturisirea de credinţă. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. Cei din Mecca acceptă să se convertească. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. care încep persecutarea adepţilor acestuia. la anumite ore. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. Muhammad precizează doctrina. după purificări rituale. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. cu faţa înspre Mecca. în cele din urmă. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. împreună cu un grup de adepţi. 47 . în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. Muhammad revine în oraşul său natal. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). ceea ce-i îndeamnă. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. hegira. Muhammad. care trebuie făcută de cinci ori pe zi.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. este în primul rând un « paşaport social ». între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. De altfel. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. literatura. Artele. care continuă să se definească. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. numele islamic al acesteia este adab. Desigur. şi se află la apogeul dezvoltării sale. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. sau “ştiinţe ale anticilor”. gramatica şi dreptul. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. ştiinţele profane. la fel ca şi în cea creştină. reprezentate de exegeza coranică. bazate pe tradiţii preislamice. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. în lumea arabo-islamică. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. 53 . Ca şi în spaţiul european. Este de netăgăduit că arabii. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. dar acestea au fost întotdeauna. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. India. suspecte.În perioada medievală. au preluat o serie de elemente. pe vivacitatea religiei. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. cultura. se poate spune că arabii. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. la fel ca bizantinii sau occidentalii. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. sau pe creaţiile noi. Asia Centrală. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. ca şi în Europa creştină. persană. De aceea. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. Pe de altă parte însă. Astfel. indiană sau chineză. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. prin confruntările de idei. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină.

uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. Literatura arabă s-a constituit.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. pe originalitate. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. dar care datorează. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. care constituie şi principalele centre de cultură. Bagdad. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. în principal. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. accesibil doar câtorva iniţiaţi. de asemenea. subsumat teologiei. întinsă până spre secolul al XIII-lea. în care araba este singura limbă de cultură. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. de exemplu. plasate mai ales în marile oraşe. există şi instituţii corespunzătoare. Învăţământul în lumea islamică este. după primele secole. Kufa. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. După epoca traducerilor din greacă sau persană. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . destul de mult vechilor modele. etc. într-un anumit sens. universităţilor europene. pe de o parte. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. ca la Basra. pe baza Coranului. Pe de altă parte. Dincolo de acest nivel elementar. care au marcat primele secole ale Islamului. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. ajutau la realizarea partajelor succesorale. s-a trecut la o elaborare mai originală. mai ales celor persane. În marile oraşe. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. numite madrasa. Astfel. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. accentul nu era pus pe inovaţie.

Dacă tipul cronicii universale. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. frescele. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». dar şi creaţii noi. inspirat de modelul creştin. ci în Spania. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. se constituie şi şcoli artistice regionale. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. fixate în scris în secolul al XIV-lea. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. cea andaluză din Spania. precum Ibn Hazm. XI). şafiită. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. recunoscută şi azi. hanbalită. iar minaretul. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. hammam. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. hanafită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. mozaicurile. Ca elemente decorative. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. preislamice. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. Proza. definitoriu pentru arhitectura islamică. preluate prin filieră persană. din secolul al XV-lea. hadith. cât cele persane.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. o are istoriografia. cea fatimidă din Egipt. tributare influenţelor exterioare. Baia musulmană. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Datorită interdicţiilor coranice. Hafiz. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . O valoare deosebită. la rândul lor. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. La începutul perioadei noastre. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. arta islamică a preluat sculptura. au fost construite după modelul celor iraniene. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. cuprinzând genuri vechi. Pe de altă parte. Saadi. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. este de fapt preluarea termelor romane. Palatele califale.

fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. arabescul.reprezentarea figurii umane. în celebrele sale miniaturi). dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. lucrări filosofice originale. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. într-o familie de şiiţi duodecimani). de exemplu). Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. pierdută din păcate în 56 . Personalitate enciclopedică. nu poate fi negată. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. după cucerirea provinciilor orientale. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. stilizare a motivelor vegetale. ceramica smălţuită. toate acestea au constituit obiecte de lux. lângă Buhara. dacă nu şi mai târziu. pătrunse şi în Europa. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. ar fi putut sta la baza arcului ogival. esenţial în dezvoltarea goticului european. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. o summa care trata probleme de metafizică. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. adesea cu reflexe metalice. de asemenea. o imensă enciclopedie. Bijuteriile. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Artele minore au fost. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. folosit la construcţii din Spania musulmană. născut în 980. Decorul zoomorf. logică şi fizică. Astfel. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Pe de altă parte. în filosofia greacă. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. prelucrarea lemnului şi a fildeşului.

asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Ibn Hazm (1013-1063). este considerat cel mai mare filosof musulman. Filosof. justificându-i pertinenţa demersului. superioritatea musulmanilor. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Colierul înţelepciunii. Materia este pentru el principiu de individuaţie. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. născut la Cordoba. ca atare imortalitatea este doar impersonală.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. evident. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. Ibn Bağğa. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. subliniind. profund tributar lui Aristotel. Sistemul său filosofic. În secolul al XIII-lea. maestrul lui Thoma d’Aquino. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. dar individualul e coruptibil. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. care se inspiră din Banchetul lui Platon. Colierul porumbiţei. face totuşi concesii teologiei. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. al religiei şi al filosofiei). Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. nu putea decât să suscite vii împotriviri. poet şi jurist. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. mort în 1240 la Damasc). Ibn Roşd. cât şi a celor creştini. deşi lipsit de un plan sistematic. Averroes pentru occidentalii europeni. atât din partea teologilor musulmani. şi de asemenea. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. lipsită de compromisuri cu teologia. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . O astfel de teză. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. Mistica musulmană. numit de latini Avempace. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

În 1533. Israel. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. favorabil de altfel otomanilor. de exemplu împotriva Persiei. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Iran. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. unii reuşind să se strămute în insula Malta. nu numai teritorial al statului otoman. La moartea sa. Iugoslavia. Siria. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Înregistrăm astfel practic apogeul. După aceasta. Iordania. Libia. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. sudul Rusiei. Ulterior. Turcia. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. în 1566. În timpul asaltului general. Algeria. Abisinia. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. România. fie în totalitate. Crimeea. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. asupra cetăţii Szigetvar. Egipt. Liban. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Irak. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Soliman lăsa ca moştenire. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Bulgaria. Tunisia. fiind atacat şi Tunisul. Grecia. Ucraina. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. În mai multe rânduri. 62 . A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Albania.

respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. acţiune militară de mare răsunet în Europa. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. regele Franţei. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Mai mult chiar. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. O vreme însă. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. fiscalitatea. nu în ultimul rând. la 7 octombrie 1571. în acelaşi an. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. a continuat politica în forţă în diferite zone. producători direcţi. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. justiţia. În paralel. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. precum armata. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. a fost anexat Ciprul. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 .1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. administraţia centrală şi locală şi. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. Este adevărat că. dar care practic a rămas o victorie izolată. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. în anul 1571.

devenit vreme de câţiva ani. împotriva Imperiului otoman. despotică. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. De asemenea. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. soldată cu un dezastru. între anii 1638-1639. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. 64 . când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. cu anumite intermitenţe. pe direcţia subcontinentului indian. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Ulterior. s-a purtat un lung război cu Persia. Astfel. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. În parţile centrale ale Europei. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga.

adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei.2. Imediat după acesta urma deftertarul. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. Era o oaste permanentă.2. anarhie etc. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. timaruri şi ziameturi. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. cât mai cu seama armata de uscat. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. bucurându-se de o serie de privilegii. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat.6. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. cea aparţinând în mod direct sultanului. dar şi visteria. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei.. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. Un dregător special. administraţia provinciilor imperiale etc. precum akângii. pentru a ajunge apoi. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. marele nişangiu. justiţia. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. deci finanţele. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea.

în lumea otomană exista timarul. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. purtau denumirea de ziamet. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. populat cu producători aserviţi. cu venituri de până la 100. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. 66 . Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. iar altele mai mari. iar cele de peste 100. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). de exemplu creştinii. cea a contribuabililor. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior.6.3. revocabili şi viageri. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. După modelul oriental. 2. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. precum şi marea masă a populaţiei. ei şi urmaşii lor. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. respectiv paşa).000 acce. care era un domeniu condiţionat. scutită de obligaţii fiscale. Practic.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. Au existat şi unele proprietăţi personale. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. în cavalerie. aşa numita turmă „reaia”.000 acce.000 denumirea de has.

domnitorul provenind din ţară. peşcheşuri etc. pe baza vechilor instituţii.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă.3. În schimb. în caz de nevoie. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. În acest din urmă caz. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). În sfârşit. Apoi. deci ca ţări tributare. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. 2. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional.6. nu lipsită însă şi de abuzuri. de exemplu. Astfel. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. situaţie caracteristică în mare măsură. În schimb. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. mai mult chiar. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. căruia trebuia chiar. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. Desigur că. până la începutul epocii moderne. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. M. atât în 67 . Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. fără nici un amestec otoman. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor.

Masudi. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Banatul şi Crişana.plan economic cât şi în plan politic. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. multilaterală şi sistematică. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. Abul Feda. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.7. precum Chilia şi Cetatea Albă. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului.1. Oradea. Africa neagră 2. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană.7. Ibn Batutta etc. unele nedescrifrate până azi. Sursele scrise sunt puţine. Datorită climatului. apoi şi Tighina.7. Turnu. la fel ca şi pe alte continente. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. Giurgiu. savane. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice.). Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. lucrările de specialitate sunt încă puţine. tot mai sistematic şi mai masiv.2. până la Capul Bunei Speranţe. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. Nu se cunoaşte azi. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. 2. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Orşova.. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. 2. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. păduri şi jungle 68 . Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Dobrogea. antropologi etc.

condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura.Hr. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. au înflorit şi au dispărut state. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. Oricum. sud-est şi sud-vest. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. mai ales pe valea Nilului.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. Întinderea mare a continentului. faze istorice. se exploatau şi prelucrau metale. obiceiuri şi tradiţii distincte. masive muntoase etc. fiecare cu trăsături. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. în special fierul. în medii geografice diferite. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. transformarea Saharei într-un întins deşert. ca stadiu de dezvoltare. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. structuri proprii. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. În mileniile IV-II î. 69 . perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. Pe teritoriul african. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. timp de multe secole. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă.tropicale. existente uneori pe o arie întinsă. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. Ulterior. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism.. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. limbă. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani.Hr. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. au apărut.

guez (coptă). la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. Mozambic. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. oraşul Meroe. când populaţia era relativ numeroasă. iar limba populaţiei. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. a devenit limbă de cult. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic).7. în Kenia. La sud de prima cataractă a Nilului. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. între cele două oceane ce mărgineau continentul. cu menţionări chiar şi în Biblie.3. Axumul a avut importante relaţii comerciale. la sud de Tropice. Astfel. în spaţiul Africii negre. kush şi meroe. 2. în secolul al III lea e. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). capitală a unui stat însemnat.n. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. Zimbabwe. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. Regatul Axumit. 70 . În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental.. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. sunt prea puţin cunoscute. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină.

Structura proprietăţii. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. judiciare şi militare. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. de la răsărit de lacul Ciad. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. în special iezuiţi. fie obştilor săteşti. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. nefiind de natură feudală. cu realităţi din mediul asiatic. plină de aur. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. ca de exemplu dinastia Zagwe. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. încă din secolul al XIII lea. Pe un teritoriu vast. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. În Europa. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. S-au succedat mai multe dinastii. răspândită în întreaga ţară. ca şi raporturile sociale seamănă. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. au activat acolo. mai cu seamă în natură. fără a se suprapune. savana a uşurat viaţa oamenilor. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. dar şi populaţii sedentare. precum în spaţiul european. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Nu au apărut forme de imunitate. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. Acolo trăiau populaţii nomade. precum şi cu negoţul.

dinspre sud. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Gao. au impus impozite permanente în bani sau produse. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Mali. între secolele V-XVI. mătăsuri şi ţesături. Kamen. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. în cea mai mare parte. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. la sud. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. care s-a menţinut până în secolul XI. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Ibn Kaldun şi alţii. Mabruc şi altele. de Almoravizi. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Benin şi altele. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Tombuktu. În ţara Wangara. veniţi din nord. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Almoravizii. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. De-a lungul a circa 1000 de ani. Kano. Cronologic. primul dintre acestea a fost statul Ghana. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Statul s-a extins considerabil. pe râul Nioro.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. aur şi adeseori robi. iar mai la sud Ioruba. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. ca El Bakr. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. la sud de Sahara au existat câteva mari state. au apărut o serie de centre importante: Walata. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. Songhai. Mahmud Kati. obiecte de podoabă şi arme.

că armata ghaneză era de 200. Se ştie că. destule asemănări cu modele asiatice.organizare socială şi politică. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. se cultiva porumbul. mai spre sud. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic.000 locuitori). îl avea cavaleria. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. El Bakr notează. cu numeroase clădiri de piatră. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. în secolul XI. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Acolo. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. Kumbi Saleh. În vremea acestuia. era un oraş mare (cca. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată.000 războinici din care peste 40. veniturile dobândite din activitatea comercială. existând aşadar.000 alcătuiau trupe de elită. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. considerat de esenţă divină. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. Regele a trimis două expediţii. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. impozitele percepute de la populaţie. care avea puteri nelimitate. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. fiind aduşi cai din lumea arabă. în fruntea statului nou apărut. cu instituţii de cultură şi moschei. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. unele cu mai multe etaje. 73 . înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. în Ioruba. 30. decorate după modelele artei islamice. începând cu secolul al XI lea. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. s-a islamizat în secolul XI. în care un rol hotărâtor. încă din secolul X. între care Abu Bakar II (1303-1312). dar şi în surse arabe. În fruntea statului era monarhul. Regele. fiecare cu numeroase vase. Capitala statului. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. Forţa militară a statului era însemnată.

regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Ulterior. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. alese de populaţie. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). arahidele. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. întreaga regiune a Africii centrale. bucurându-se de un regim privilegiat. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. în special la Tombuktu. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. finalizându-se prin dispariţia sa. mai ales pe plan economic. Mai multe familii alcătuiau o obşte. dar şi vânatul. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. până la lacul Ciad. dar şi activitatea culturală. Astfel. Cairo şi Granada. cu marile centre arabe. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. aveau în atenţie bumbacul. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Toate funcţiile erau eligibile. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Societatea maliană era relativ complexă. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. La est de fluviul Niger. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. nuca de cola. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Ki-zerbo). ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. sub conducerea familiei Songhai. 74 .

În interiorul cetăţii. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. iar alături altele. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. unele bine organizate. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Congo (între secolele XIV-XVII). precum şi un templu de formă elipsoidală. până la formaţiuni statale. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. manganul şi fierul. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. nici sedentarizarea. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Cetatea era de formă circulară. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră.La sud de savană. cuprul. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. În podişul Matabele. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. La fel ca şi în alte părţi. cositorul. Angola (secolele XV-XVII) etc. precum Benin.

iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. despre pasiunile omeneşti. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. pe etape. printr-o serie de rituri de trecere. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. precum nunta. Astfel. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. şi uneori poate chiar incidentală. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. sau plecarea la război ori la vânătoare. unde există medrese. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic.în consideraţie din punct de vedere economic. într-uncuvânt. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. cultura. memoria colectivă. Ele reprezintă expresii riguros codificate. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. se transmiteau cunoştinţe. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. păstrau. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. de a-i spori coeziunea. unde din secolul al 76 . care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului.7. concepţiile religioase şi regulile morale.4. Desigur. 2. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. artistic. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. invocarea divinităţilor. cu excepţia oraşelor musulmane. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. în slujba căreia este pusă. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. componenta estetică fiind secundară. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră.

mai ales cea în lemn. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală.1.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. în jurul anului 1500. respectiv „Lumea nouă”. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. 77 . America Precolumbiană 2. spiritual. dornici de bogăţii şi mai ales de aur.8. din Zimbabwe. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. 2. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. în zona deşertului Kalahari. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb.8. Atunci. Sculptura africană este departe de realism. sculptura în os şi fildeş. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. într-un larg evantai. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. împletiturile. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. a zeilor şi strămoşilor. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. la care trebuie adăugate olăritul. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. De asemenea. Toate aceste domenii.

într-o vreme recentă. prin Alaska. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. puţine şi disparate. 78 . Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. Descoperirile arheologice. pescuit şi vânat. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american.. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. portughezi etc. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. fază în care au rămas destule. înainte de Columb. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. timp de foarte multe milenii. tomate. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. Unii afirmă că un proces de colonizare. precum şi contactele acestui continent cu Europa. mai ales a porumbului. cartofi. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. ananas etc. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. Se opinează că. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. ardei. cacao. deci ţărani. considerându-se aproape unanim. În ultimele două milenii înainte de Hristos. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. nu mai veche de 50. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). Multe milenii. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia.000 de ani. ulterior şi orăşeni. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. În acest fel. de la sud spre nord. Asia şi Africa. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules.

populaţiile domesticind doar lama. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. oi şi porci. fără influenţare reciprocă. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. astronomia sau anatomia. olărit şi alte meşteşuguri casnice. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. mai mult sau mai puţin evului mediu european. într-o perioadă corespunzând.De altfel. Paradoxal poate. Încă în plină antichitate. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. în cursul secolului al XVI lea. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. ba chiar au fost ridicate primele piramide. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. în planul vieţii spirituale. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. şi fără contacte nemijlocite. în mod independent. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. Ulterior. în regiunea 79 . interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. înflorită întrun stat relativ puternic.. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. înainte de venirea europenilor. câinele şi unele păsări. Treptat.Hr. cea a olmecilor. în trei regiuni. precum agricultură. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. nu s-a extras şi prelucrat fierul. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. religioase. La debarcarea lor în spaţiul mexican. maya şi incaşă. În ansamblu. incompletă. cornute mari. distruse de europeni în mare măsură.

originari din California. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. Între altele. 2. negustori. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. pe o insulă înconjurată de ape. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. dar şi meşteşugăreşti). cu centrul la El Tajin. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. incluzând un mare ansamblu de piramide. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. la o înălţime de 2260 m. militare şi judecătoreşti. unde au fondat capitala Tenochtitlan. A apărut şi un monarh eligibil. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Nu era o societate împărţită pe caste.8. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. putând fi transmise loturile în mod ereditar. de exemplu. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).1. Conform tradiţiei. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Astfel.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. în general irigat şi care aparţinea statului. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. Se adăugau apoi meşteşugari.

Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300.000 kmp. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci.8.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. în principal. Mayaşii Deja înainte de azteci. ceea ce. Despre oraşele mayaşe. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). a consemnărilor cronologice. Civilizaţia maya. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. 2.3. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza.Hr. în Peninsula Yucatan. în decurs de câteva decenii. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. În condiţii neelucidate. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. în final. distrugerea statului aztec între anii 15191521.. Guatemala şi Honduras. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. enigmatice. în mijlocul pădurii 81 . iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Jungla a distrus multe din realizările lor. Axayakatl (1469-1481). Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. marele istoric A. se află departe de orice aşezare omenească. Palanque. între acestea remarcându-se Uaxactun. a facilitat. Montezuma I (1440-1469). Tycal. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. cu excepţia.

Acest popor. din Columbia până în sudul statului Chile. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. de-a lungul Anzilor. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. ce a existat între secolele VIII-XIII. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.8.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.4. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Astfel. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. dar şi cu o serie de meşteşuguri.. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. de la est spre vest. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. civilizaţia Chavin. din rocă extrem de rezistentă. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.. mai vechi. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. fiu al zeului Soare. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş.tropicale. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. civilizaţii ale altor popoare. cu centrul în Peru.. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. 2.. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . înainte de venirea europenilor. a înflorit civilizaţia incaşilor.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile.

prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. preoţi şi slujitori ai cultului etc. poeme lirice. orală. Pe de o parte. treptat. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. alcătuită din legende mitologice. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro.pământului”) ce se pare că. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. de la sud de Rio Grande. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. 83 . integrată în Imperiul colonial portughez). 2. povestiri eroice. fabule moralizatoare. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Cultura În domeniul cultural. în momentul cuceririi avea peste 200. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate.8. ca şi în Africa neagră. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată.4. Educaţia se făcea. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. în interiorul familiei. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Astfel. al clanului sau tribului. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia).000 de locuitori.

Acestea erau grupate.De asemenea. care depindea probabil de temple. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. în oraşe. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. impresionează mai ales arhitectura. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. poem dramatic. exclusiv cultului. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. într-un centru consacrat. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . cu edificii predominant cu caracter religios. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. continuă tradiţii mult mai vechi. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. se pare. Din imensa producţie de manuscrise maya. căci întovărăşea riturile religioase. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. alături. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. de exemplu). Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. Poezia maya avea un rol cermonial. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Rachinal Achi. Din spusele episcopului Diego de Landa. de muzică şi de dans. probabil. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Scrierea maya avea caracter pictografic. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Chilal Balam. pe obiecte de jad. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Din arta maya.

preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. accesul la templu se făcea pe scări laterale. calmecac. pe faţadă. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. construite în vârful unei piramide tronconice . conduse şi organizate de preoţi. Templele erau dreptunghiulare. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. dar exista şi o scară principală. bogat decorate. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. reprezentată de vase elegante. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. vorbită pe o arie largă. Palatele. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. erau ridicate pe platforme mai joase. dar. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. reprezentând divinităţi. a putut fi la rândul ei reconstituită. cu decor policrom. Labna. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. iar limba nahuatl. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Mayapan. şi face apel mai frecvent la simboluri. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. De aceea. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. câteva au supravieţuit. unde cele mai importante centre urbane. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. În perioada de care ne ocupăm.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Uxmal. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. iar pe de altă parte. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. din perioada clasivă. confecţionarea podoabelor din pene. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. probabil locuinţe ale preoţilor.

cu scări abrupte pe faţadă. caracterul războinic al societăţii.Tenochtitlan se învăţau religia. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). cel puţin cu instrumente de percuţie. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Existau şi temple circulare. Arhitectura aztecă. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. era dominată de aspectul religios. Piramidele erau tot în trepte. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. nu doar pe console. şI adesea de dans. apreciate poemele epice. precum cea mayaşă. Tochihitzin. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. etc. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. sau cea toltecă. cel puţin în capitală. slăvit astfel ca zeu al vântului. precum mayaşii. regele Nezaualcoyotl. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. noţiuni de istorie şi de drept. precum Tlatecatzin. Erau. astronomia. Mexico. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. 86 . dramele cu subiect mitologic. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. La azteci. anterioară. Specific aztecă este piramida teocalli. istorice. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». de asemenea. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. prinsă în nesfârşite războaie. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco.

Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. sau oameni din popor. De altfel. cu ajutorul unor panglici cu noduri. De asemenea. adesea încrustate cu turcoaze. maceualtin. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. animale diverse. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. precum purtătorii culturii Mochica. şi erau neîntrecuţi orfevri. sidef. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. după cum am mai spus. În absenţa scrierii. avea un evident rol ornamental. fiind subrodonată arhitecturii. chiar scrierea aztecă. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. 87 . alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. pictografică. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. cu ideea de canon bizantin). figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. jadeitul. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. quippu. În realizarea imaginilor divinityăţilor. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. ceramica. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. obsidian. jadul. granate. deşi nu era cunoscută roata olarului. atinsese un deosebit nivel artistic. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. asemenea lui Quetzalcoatl. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. folosit pentru a comunica date contabile. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. în prinicipiu. pitici. dar aceste fresce nu s-au păstrat. cristalul de rocă.

precum Pachacuti Inca. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. poezia era indisociabilă de muzică. Literatura incaşă. legislaţie. calendar şi astronomie. prin folosirea pietrei cioplite. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. întărită de predominarea liniilor orizontale. cuprindea poezii. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. cu uşi în formă trapezoidală. şi sobrietate. unii chiar de origine incaşă. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. în forma în care ajunseseră până la ei. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. Suverani incaşi. fără mortar. precum Garcilaso de la Vega el Inca. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». iar construcţiile aveau un singur nivel. au forme şi dimensiuni variate. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. au consemnat unele din aceste cronici. în relief sau prin pictură policromă. aşa numiţii amawta. Vasele incaşe. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore.Educaţia tinerilor. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. De altfel. zoomorfe şi vegetale. cosmogonic sau de dragoste. După conquistă. cu caracter epic. Ca şi în celelalte arii culturale americane. în pofida lipsei consemnării în scris. şi în general erau lipsite de uşi. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. mai degrabă epopei decât cronici. precum ceramica sau ţesutul. Istoriografia. Ţesăturile incaşe. şi sunt decorate cu motive geometrice. ale căror faţade sunt în general severe. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. unde păstrătorii tradiţiilor colective. Forma orală a povestirilor istorice. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. antropomorfe. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. au fost şi talentaţi poeţi. quechua. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. atât cât a fost consemnată după Conquistă. unde se învăţa limba oficială a imperiului. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. cronicari spanioli. este una de masivitate. se bucurau de mari privilegii. şi de dans. Spre deosebire de mayaşi sau azteci.

Francisco Hernandez. precum cea mayaşă. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. de scoarţele vechi româneşti. « civil ». manioc. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. diuretice. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». etc. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Se adăugau cele cinci zile rămase. sau pe absenţa scrierii. ardei. în paralel. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). foarte stilizat.respectivă în întreaga lume. deşi războiul era unul foarte primitiv. şi un calendar lunar. Decorur geometric. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. care erau însă considerate nefaste. în care existau. fasole. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. în mod frapant. ananas. ale unui mare număr de plante. cacao. ca la incaşi. etc. trimis să se documenteze în Lumea nouă. un calendar solar. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori.. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. acesta a marcat şi calendarul. aminteşte uneori. calculat cu o exactitate uimitoare. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . căci indigenii. cartof. roşie. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. Anul solar era împărţit în 18 luni. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. Acesta e cazul botanicii. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). febrifuge. cu caracter religios şi divinatoriu. matematică şi cronologie. În domeniul medicinei. a câte 20 de zile fiecare. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. purgative. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor.

în măsură foarte mare. cu nenumărate sacrificii umane. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. 3. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. al cărui ciclu îl foloseau. Cu toate aceste realizări remarcabile. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Matematicile erau foarte dezvoltate. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. ceea ce le permitea să opereze. destinate restabilirii echilibrului cosmic. De aceea.1. cu numere de gradul miliardelor. căci nu cunoşteau roata. de asemenea. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor.importanţă planetei Venus. în calculul timpului. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. în funcţie de poziţia pe panglică. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. în cel mai fericit caz din bronz. incaşii foloseau sistemul zecimal. Marile descoperiri geografice. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. cu boabe de porumb. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. corespund a 65 ani venusieni. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). cu relativă uşurinţă. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. Începuturile expansiunii europene 3. Fiecare nod. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. adică 104 ani tereştri.

suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Portugalia şi Spania. vizând navele. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. instrumentele de navigaţie. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. În ceea ce priveşte navele. hărţile. şi de mirodenii la un preţ mai mic. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. marile 91 . Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. pentru o economie în continuă expansiune. apoi.

Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. hărţile maritime. Era nevoie. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). De asemenea. Descoperirile portugheze 92 . permiţând calcularea poziţiei navei). pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. pătrate pentru folosirea vântului din spate. De asemenea. etc. esenţiale au fost busola. Pentru orientarea navigatorilor. evitând imobilizarea în larg. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. şi manevrabilă. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. precum cel chinez sau islamic. de asemenea. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. În secolul al XV-lea. caravela avea un sistem complex de vele. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. astrolabul (pentru calculul longitudinii).călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei.2. în declanşarea marilor expediţii. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. dintre care Marco Polo. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. dintr-o parte. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). 3.

care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. de la Ceuta. doi ani după plecare. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Portugalia este o ţară relativ săracă. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. iniţiativa este preluată de particulari. o singură 93 . În declanşarea expediţiilor. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Sub patronajul său. Din expediţie se întoarce. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. cu o mare lungime a ţărmurilor. cu un pilot arab. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. organizând metodic cercetările. Vasco da Gama. puterii politice sau particularilor. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. Pe de altă parte. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. În 1486. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. la Calicut. şi fără potenţial demografic deosebit. în stăpânire portugheză. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. În etapa următoare. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. pe rând. Prima etapă. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). până la Insulele Capului Verde. insulele Madeira şi Azore. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. De la Malindi.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. în zona Etiopiei. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. în care iniţiativa aparţine. şi în 1497. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). ajunge pe coasta vestică a Indiei.

prin căderea Granadei în 1492. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). şi nu despre Indii. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. Insulele Sonde şi Moluce. în 1493. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. 1498. din Malaezia. afirmând că e vorba de un alt pământ. 1502. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. în drum spre Indii. Jamaica. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. la gurile fluviului Orinocco. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Ceylon. În orient. de aceea. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. interzicând accesul altor nave. În august acelaşi an. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. În 1500.3. 3. Malacca. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. Goa. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. dornic să descopere un nou drum spre Indii. Când în 94 . explorează litoralul Americii de Sud. cu vestea că au ajuns în Indii. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. viitoarea Brazilie. Cristofor Columb pleca spre vest.corabie. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. Urmează alte trei călătorii. De asemenea.

Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. spre Siberia. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. Ruşii realizează expediţii de uscat. 95 . de partea cealaltă a pământului. de aceea. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. 3.4. în 1529 se trasează o nouă linie. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). francezii (prin Jacqus Cartier). pe care o numesc Noua Olandă. Noua Zeelandă. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). pe care ruşesc să o cucerească treptat. olandezii descoperă Australia. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Astfel. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. 3. care completa partajarea domeniilor coloniale. Englezii (prin John Cabott). şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. În urma progresului descoperirilor.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. fără însă a reuşi. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. dar reuşind explorarea zonelor din nord. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. prin tratatul de la Saragoza. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Tazmania. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor.5.

şi Europa cu Asia pe de alta . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. aduc de acolo cartoful. America pe de o parte.3. vitele mari . care uneau Europa. ardeii. 4. etc. . şi conducând la ridicarea altora. curcanul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. precum grâul. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . viţa de vie. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . (minele de argint de la Potosi.6. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. animale precum calul. -noi curente comerciale. porumbul. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. precum oraşele italiene. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . europenii au preluat din America sifilisul. precum gripa şi variola. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . fasolea.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . -se pun bazele unificării economice a lumii. se estimează că datorită şocului microbian au murit. tutunul. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. -formarea imperiilor coloniale . roşiile. acesta din urmă introdus în colonii. precum Olanda şi Anglia. în primele secole ale conquistei. Africa. implicând declinul unor foste puteri comerciale.

Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. apar epidemiile de gripă. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. fără sa dispară. lumea arabă. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Dincolo de aceste cifre globale. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. până în zilele noastre. Acestea scad înspre est şi nord.2. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. În schimb. E adevărat că apar noi boli contagioase.1. precum Bizanţul. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Estimările propun drept cifre cca. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . pătrat. ciuma.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560.4. tifos şi sifilis. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. 4. loveşte mult mai rar. Unele dintre acestea. după expresia lui Braudel. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea).

modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Londra. se întâlnesc în oraşe. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. precum porci sau păsări. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. Astfel. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. clericii. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. precum porumbul. dintre care unele. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor.mai mare număr de oameni. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele.3. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. Există însă diferenţe regionale foarte mari. cum ar fi meşteşugarii rurali. livezi. nobili. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. etc. în această perioadă. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . aici se cresc animale.Evoluţii economice şi sociale 4. culturile americane de mare randameant. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. peste medie. 4. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.3. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. Pe de altă parte. o lume proponderent rurală şi agrară. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. în unele zone. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. precum Italia de Nord.1. Creşteri mai mari ale populaţiei. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. precum Constantinopolul. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural.

ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Astfel. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi.2. Moldova. în vestul continentului. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Pe această bază. Germania. unde ajung din zonele limitrofe.3. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Italia. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Polonia.3. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Astfel. ca şi cele de fier şi de cărbune. mai ales Polonia şi Ucraina. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. 4. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. 4. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. prin îndiguiri şi desecări.puţin. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Ucraina. Ungaria. în urma crizei secolului al XIV-lea. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate.3. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii.

pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. pieptănatul. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. adesea în mediul rural. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. precum Augsburg. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. în care cartea. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). legarea) făcute de persoane diferite. Nuremberg. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). Investiţiile. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). aflate în exploatarea Spaniei. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. din America de Sud. de exemplu din Tirol la Baia Mare. ca produs final. unde forţa de muncă e mai ieftină. culesul paginii. torsul lânii) în mediul rural. Tesutul. De asemenea. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. Nou apărute. În secolul al 100 . cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. de la un capăt la altul a procesului de producţie. sunt foarte mari. care realizează toate operaţiunile. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru.inovaţii tehnice. imprimarea. Din aceste motive. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. Anglia. şi dispersate. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. prepararea cernelii. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Tările de Jos. din postăvărit.

Astfel. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. parte a imperiului său multietnic. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. schimbări determinate. desigur. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. şi moda poate acum evolua mai rapid. dar şi mai puţin durabile. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. client tradiţional. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. şi drept consecinţă. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. pe de o parte datorită conservatorismului. bazat pe creşterea oilor. 101 . Astfel. Pe de altă parte. aşa numita “nouă postăvărie”. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. probabil şi sub influenţa postăvarilor. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. care erau groase şi foarte durabile. satele sâont distruse. acum se realizează postavuri mai subţiri. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. şi de alţi factori. cu tradiţii medievale. postăvăria italiană este în declin. statul favorizează exportul de postav. se dezvoltă în continuare. În Anglia. politica statului e diferită. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. tocmai datorită conflictului cu Spania. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. De exemplu. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. datorită şi preţului mai redus. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. Pe de altă parte. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. mai frumos finisate şi mai ieftine. se poate vinde mai mult. În această perioadă.

Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. planificării. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. domeniu nou. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. s-a dezvoltat în mod constant. scădeau costurile.3. care revoluţionează şi concepţia despre timp. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. ca în Italia. Anglia. Paris). tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Anglia. ci şi unul economic. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. Franţa (Lyon. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. se facilitau reparaţiile la corăbii. ci devine treptat un timp laic. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. chemând la slujba religioasă. Tarile de Jos). dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. De asemenea. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. Germania. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. tocmai datorită importanăei preciziei.4. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. aplicată prima oară la Amsterdam. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. sortit unei dezvoltări de succes. 4. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. eficientizării producţiei. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. O dată cu folosirea orologiilor. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.Sectorul financiar-bancar 102 . renaşterii şi reformei.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Legată strâns de progresele umanismului.

Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. în activitate din 1581. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. şi mai puţin pe activităţi bancare. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. care pot fi de mai multe tipuri. la sfârşitul secolului al XVI-lea. Apar însă şi companiile comerciale.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). acordarea de credite. nespecializate. În acest sens. de deschidere şi cotaţii. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Companiile de familie. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. Uneori. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. la instaurarea societăţii moderne. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. Casa din San Giorgio la Florenţa. 103 . Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. iar din 1531 trece la un sistem modern. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. meşteşugarii). cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. De exemplu. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. De altfel. transferuri de capital. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). caracterizată de relaţii de tip capitalist. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Ambrosiana de la Milano. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. O instituţie specific capitalistă este bursa. La Amsterdam. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. La Anvers. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. la schimbări sociale şi poliltice. pentru a proteja interesele companiei. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. faţă de companiile de familie.

care au variat în funcţie de zonă. Italia de Sud. altele celor politice şi militare. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Franţa. în înţelegerea cu statul. Polonia. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii.4. 4. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Germania. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. până atunci majoritară. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. De aceea. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.Aspecte sociale 4.4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări.4. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.1. satul şi senioria.4. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Italia centrală şi de Nord. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Ţările Române. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. Anglia. Ungaria. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. 104 . În Europa de la Est de Elba (Germania. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. adesea simbolice.2. mai ales cele în bani. În Franţa de Nord.

4. Transformarea idealului de nobil. uneori din ce în ce mai 105 . Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. la care pot avea acces şi alte categorii. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. unde se pot bucura de favorurile regelui. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. Vechile idealuri cavalereşti. fidelitatea. ci în slujba regelui. mai ales prin cumpărarea acestora. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. onoarea s-au păstrat. aceasta este denumită “de robă”. În Anglia.4. Originea străveche. care ştie să se dueleze la nevoie. Pe câmpul de luptă. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. În societate. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. În Franţa. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Structural. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. În secolele XVI-XVII. acum destul de secătuit. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. suveranul tuturor. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor.3. ci pe talentul politic. de darurile bogate care li se fac. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. între elita urbană.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului.

Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. Spania. se dovedeşte neguvernabilă. 5.numeroşi. Anglia. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. 106 . prin impozite. Astfel. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. oraşele îşi văd. În raporturile cu statul. precum Franţa. Florenţa. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. mai ales în centru şi nord. de regulă. care treptat. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Spre marginile Europei. republicile Sienna. Mantova. Monarhii de tradiţie medievală. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. în ţările scandinave sau în Rusia. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. prin impunerea principiului de liberum veto. marchizatul de Montferrat. şi funcţionari bine pregătiţi. care le furnizează resurse financiare. În Italia continuă fărâmiţarea politică. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. de regulă. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Pe de altă parte. Veneţia. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. limitată autonomia. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă.

are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. care era electivă. Bamberg. adunarea reprezentativă a Imperiului German. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz.1. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Hessa. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Osnabrück. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. regele Franţei. în special Austria. ducele de Saxa. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Moştenirea maternă îî aduce Spania. contele palatin).5. şi al Ioanei. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. adică esenţialul Ţărilor de Jos . margravul de Brandeburg. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. după cel al papei. din 1516. ducatul Milanului. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. şi Henric al VIII-lea. Worms. regele Angliei. fiica ducelui Carol Temerarul). teritoriile din America. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Brunswick. etc). prinţi şi oraşe imperiale. condus de Carol Quintul. Baden) sau ecleziastici (Speyer. zis cel Frumos. arhiducele Burgundiei. 107 . În faţa unor competitori precum Francisc I. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Wurtemberg. de asemenea. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. rege al Spaniei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. Hochstetter). ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Besançon. Salzburg. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Münster. regatul Neapolului. Sicilia. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Passau. Sardinia. între care Fugger.

Filip al II-lea.Existau. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. în număr de peste 300. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Gegenbach. Ulm. Soţia sa. persoana suveranului constituia un element de unitate. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. predicate de Luther. cu o serie de privilegii garantate. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină.cavaleri). De alfel. eclezistice. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. împreună cu fiul său. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Carol este obligat. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. principate laice. oraşele imperiale. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. etc). Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. idealul său creştin. Nu există o capitală propriu-zisă. de asemenea. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Köln. şi contestarea luterană era la începuturile sale. prin pacea de la Augsburg. 1555. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Bremen. când avea cam 100 000 de locuitori. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Isabela de Portugalia. Augsburg. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. care le transformau în autonomii locale (Aachen. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Lübeck. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. 108 . În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Strasbourg. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi.

împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. redus la o juxtapunere de principate independente. Rudolf al II-lea (1564-1612). Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. între Rudolf şi fratele său Mathias. În acelaşi timp însă. unul dintre ei chiar fratricid. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Mathias (1612-1619) să restabilească. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). care au continuat. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. de tip medieval. în vremea domniei lui Rudolf. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. 109 . Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). spre sfârşitul vieţii. Imperiul se confruntă. din care Imperiul iese şubrezit.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. controlul asupra domeniilor patrimoniale. în prima parte a secolului al XVII-lea. şi reuşeşte să impună. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. cedând Spania. Carol asistă la eşecul visului său. şi care au condus. încă din timpul vieţii. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. despre stat. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei.cu diferite conflicte. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. recunoaşterea ca succesor a fiului său. Pe de altă parte. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip.

dependenţi economic şi politic de rege. dar poate fi şi mai bine controlată. nobilimea. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. De asemenea. parte.2. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. În Anglia. într-o clasă de curteni. care. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. unde beneficiază de privilegii. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. orientată spre o producţie destinată pieţei. aflată totuşi sub autoritatea regelui. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. de altfel. care succedă monarhiei stărilor. Pe de altă parte. din care face. în Franţa. şi transformată. cum ar fi adunările de stări. Resursele financiare. De asemenea.5. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. de fapt. mai întotdeauna insuficiente. burghezia 110 . prin care accesul femeilor la tron este interzis). pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. Monarhul joacă rolul de arbitru. şi care se apropie de interesele burgheziei. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. Astfel. ca în evul mediu. În Franţa. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. care nu este însă nelimitată. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii.

de a stabili şi percepe impozite. un anumit progres spre laicizare).pune la dispoziţia regelui specialişti. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. 5. este anglicanismul. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589).3. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. de robă.Franţa În Franţa. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". sau limitarea activităţii Statelor Generale. prin cumpărarea de titluri. în timpul lui Henric al VIII-lea. În Franţa. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. iar religia de stat. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. birocraţia profesionistă. ca instituţie supranaţională. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Aici regele este capul suprem al bisericii. Papalitatea. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. Spania centralizarea politică a reuşit. de a bate monedă. care. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. deşi continuă să existe ca instituţie. de a numi funcţionari în teritoriu. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. 111 . de a fi judecător suprem. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. se transformă într-o nouă nobilime. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Acestea din urmă. armata regulată. Anglia. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state.

fiind alcătuit din mari nobili. prin simplă atingere scofulele. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi.ele nu mai sunt convocate până în 1614. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). secretarii de stat. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. care făcea din el seniorul suprem în regat. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. să-l lase moştenire sau să-l 112 . 5. la una de tip absolut. de Bourbon. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. numărul acestora este multiplicat. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. iar pentru a asigura noi intrări financiare. care o exercită pe rând. câte un trimestru sau semestru). Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. La rândul lor. La început. funcţiile încep să fie vândute de către rege.3. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. conetabilul (conducătorul armatei). şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. Cu timpul însă.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane.1. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. în vremea Frondei. cu excepţia unor delicte grave.

regele Francisc I încheie cu papa 113 . mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. Rennes). Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. dintre care cel mai important e cel din Paris. Evoluţia armelor de foc. iar regalitatea.vândă. accentueză acest proces. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. care purta greul taxelor. În 1604. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. superintendent general al regatului. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. cu legea care avea să se numească Paulette. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. ducele de Sully. Colaboratorul său. În 1516. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. riguros controlată pentru a evita jafurile. dar şi din Franţa. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Bordeaux. ceea ce duce la o bancrută parţială. Curţile superioare sunt Parlamentele. Aix. La nevoie se făcea apel la mercenari. gabella. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Se adaugă o marină permanentă. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Dijon. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. Rouen. Grenoble. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez.

instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. când apar scandaluri publice. se arată tolerant. era o protectoare a reformaţilor. adeziunea la Reformă sau la Ligă. în prima parte a secolului. inclusiv din înalta nobilime. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. mai cu seamă că sora sa. începeau să se recruteze din toate stările sociale.Concordatul de la Bologna. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. numiţi hughenoţi. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. puterea regală creşte.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. dar apoi. 5. Adesea. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. În vremea sa. şi a celor interne. reacţia catolică la progresul calvinismului. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. Margareta. s-au manifestat multiple violenţe. dar şi cu unele state italiene. De asemenea.3. iar adepţii săi. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa.2. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. în tradiţie umanistă. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. în cea de-a doua parte a acestuia. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. La început. În acest fel. calvinismul făcea progrese în regat. Pe de altă parte. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. În acea perioadă. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic.

Catolici intransigenţi. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Într-o încercare de conciliere. În 1570. În 1574 Carol al IX-lea murea. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. căsătorit cu Maria Stuart. şi în cea catolică. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. şi războaie civile. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). şi este urmat de fratele său. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). particularisme regionale. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Luptele dintre 115 . dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Urma la tron fiul său cel mare. o parte din sud-est e controlată de catolici. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. dar în 1559. Caterina de Medici. membri influenţi ai Cosiliului regal. care au însângerat ultima parte a secolului. cea mai mare parte a Provenţei. considerat şeful protestanţilor. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. Războiul reîncepe. Războaiele religioase sunt. Regenţa este asigurată de mama acestuia. fiind rănit accidental într-un turnir.pe politica internă. cu garnizoane proprii. pe atunci rege al Poloniei. moare în decembrie 1560. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. pe atunci un copil de zece ani. era căsătorită cu Henric de Navarra. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. în acelaşi timp. coasta sud-vestică. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. în folosul familiei regale. bolnav. în 1572. fără rezultat clar. Margareta. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Nordul. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. sora lui Carol al IX-lea. Tânărul rege. soldată cu arestări şi execuţii. şi în 1562 izbucnea un război. Francisc al II-lea (1559-1560). regina Scoţiei. Carol al IX-lea(1560-1574). întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. O primă fază. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. regele murea. Henric. cardinalul. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. se întinde între 1562-1584. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. unele zone centrale de protestanţi).

iar ducele de Guise. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). când fratele regelui. Henric al IV-lea. printr-o politică de impozite moderată. şi aveau împreună o fiică. sora regelui Henric. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. în cele din urmă.catolici şi protestanţi continuă. infanta Clara-Isabela. 116 . regele Navarrei. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. 1598). dar şi ca apărător al credinţei catolice. În numele acesteia. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. cardinalul de Lorena. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. şi cetăţi de siguranţă. Francois d’Anjou. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. Contestat în propria capitală. În 1593 abjură protestantismul. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. reuşită cucerire a regatului. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. dar care a permis refacerea. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. În acel moment. Jacques Clement. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. Henric al III-lea fuge din Paris. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. În 1589 Henric al III-lea este. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. în 1588. Războiul reîncepe. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. moştenitorul prezumtiv al tronului. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres.

care reprezintă baza judiciară a regatului. Ludovic al XIII-lea. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. şi la tron urma fiul său minor. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii.4.4. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. care avea autoritate asupra înaltului cler. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. fiind împărţit între Camera Lorzilor. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. şi extinse mereu. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. absolutismul regal ajunge la maturitate. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. apărute încă din secolele XII-XIII. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Prin astfel de instituţii. cardinalul Richelieu. Anglia 5. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. sub regenţa mamei sale. 117 . în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. care pune capăt Războiului celor două roze. 5. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610.1. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. a doua soţie a lui Henric. Maria de Medicis. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Structuri instituţionale Ïn Anglia. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. şi Camera comunelor. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi.

care nu l-a obligat să impună noi impozite. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. Fiul lui Henric al VII-lea. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. dar care necesita sume mari de bani. şi diferite alte persoane. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti.Armata este recrutată când este nevoie. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. Politica sa fiscală echilibrată. păstrătorul Sigiliilor. fiind alcătuită din profesionişti. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. regele a evitat să convoace Parlamentul. anexată în 1535. când principalul său consilier a fost Wolsey. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Astfel.2. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Henric al VIII-lea (1509-1547). şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). recuperarea domeniilor coroanei. Între 1509-1529. În comitate continuă să existe şerifii. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. ca reprezentanţi ai puterii centrale.4. trezorierul. în funcţie de dorinţa suveranului. cu autoritate asupra mai multor comitate. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. reorganizarea armatei. La nivel local. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. 5. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. a continuat această politică de întărire a puterii regale. din care fac parte cancelarul. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace.

a urcat pe tron fiind minor. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. a continuat războiul cu Spania. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. Elisabeta (1558-1603). în total. Căsătorită cu Filip al II-lea. fiica Annei Boleyn. doar trei ani. În vremea sa. Pe parcursul lungii sale domnii. îşi înlăturase surorile. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. deoarece succesorul său imediat. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. Maria Tudor (1553-1558). semn al maturizării atinse de puterea regală. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Spre deosebire de tatăl său.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. de tip rus sau francez. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Tânărul rege a dispărut destul de repede. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. ci de o a treia cale. în sesiuni care au durat. a încurajat comerţul. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. lăsând deschisă problema succesiunii. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. În condiţiile în care ţara era în război. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Pe această bază. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Eduard al VI-lea (1547-1553). sub influenţa unuia din sfetinicii săi. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. John Dudley. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. ajungând la ruptura cu Roma. întrucât. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). iar la stingerea unor 119 . ultima posesiune engleză în Franţa. Regina a întărit instituţii mai vechi. Robert Cecil.

bastionul catolicismului. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Apelul la corsari. Pe plan extern. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii.case nobiliare. 5. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Filip al IIlea. fiul Mariei Stuart. regele Spaniei. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. conflictul deschis era inevitabil. Din punct de vedere religios. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. rivala pe care o decapitase. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. După o domnie îndelungată şi glorioasă. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. Cum în acelaşi timp. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. în 1604.5. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Scoţia 120 . Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. pe care trebuia s-o protejeze. era cel mai fervent apărător al catolicismului. ca şi producţia internă. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Virginia). pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania.

Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. şi se refugiază în Anglia. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. Iacob al VI-lea. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. După moartea regentei. condamnată şi executată în 1587. 121 . cu ajutorul amantului. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. cu scopul de a jefui. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). prezentată de John Konx. Iacob. iar fiica lor. viitorul Francisc al II-lea. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. În Scoţia continua să domnească fiul ei. şi Madeleine. mama ei. fiica regelui Francisc I. După moartea acesteia. pentru a-şi consolida puterea în interior. în 1557. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. la ruda sa Elisabeta. Maria Stuart a fost judecată. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. Maria de Guise asigură regenţa. unde devine soţia delfinului. Sprijinitoare a catolicismului. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. şeful spiritual al partidei reformate. aflată adesea în conflict cu Anglia. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. viitoarea Maria Stuart. soţul său. În absenţa acesteia. Bothwell. soldate cu conflicte militare. Lordul Darnley. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze.

în loturi. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Acestea. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. reuşind să devină foarte repede nepopular. în 1565. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. în nord şi în est. acordând ajutor răsculaţilor. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. englezilor de confesiune anglicană.6. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. în special în rândul coloniştilor. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. a fost decapitat. Când. 122 . În 1575 Filip al II-lea se implică direct. numit de regele Angliei. În 1649. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. 5.

În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. adunări de stări (Cortesuri) separate. cu competenţe legislative. moştenitoarea tronului Castiliei. principalul conducător al răsculaţilor.7. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. reuşesc să-i înfrângă. şi Isabela. dar forţele engleze. conservându-şi instituţii specifice. moştenitorul tronului Aragonului. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase.sau Consiliu de stat. În 1603. separate de nivelul economic. Englezii conduşi de contele de Essex. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. mult mai ridicat în cazul englezilor. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. conduse acum de Mountjoy. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. Exista un Consiliu al Castiliei. renunţă la luptă. 5. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. învingătorul rebelilor. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. favoritul reginei. economice. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. fiscale. administrative. definitivând organizarea în comitate. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . când irlandezii. în continuare. O’Neill.1. 5. şi având chiar. aşa numiţii letrados. izgonindu-i pe iezuiţi. de religiile diferite.7. Aceştia încep să domnească din 1479. vămi la graniţa dintre ele. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594.

să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. controlate de corregidor. Consiliul Inchiziţiei. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. dar şi a populaţiei. prin capitularea Granadei. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. în 1492. Calatrava. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. funcţionau consilii specializate. Consiliul Italiei. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. reprezentant al regalităţii. stabilindu-se în Italia. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. precum Consiliul de finanţe.Aragonului. Până la urmă. care colabora activ cu Inchiziţia. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. denunţându-i pe « falşii creştini ». 124 . Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. Consiliul Portugaliei. oferind regilor resurse materiale importante. şi până la urmă sunt expulzaţi. Alcantara. Consiliul Indiilor. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. cu puteri administrative şi judiciare. folosită şi în scopuri politice. urmând unui război civil îndelungat. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. De asemenea. finanţele regale au fost reorganizate. Santiago. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. În oraşe există consilii municipale. din partea autorităţilor. Cei convertiţi la creştinism. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. De asemenea. aşa numiţii conversos.

în special cu Inchiziţia. Astfel. la Madrid. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. în inima Spaniei. pe lângă Spania. Filip al II-lea (1556-1598). Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Tările de Jos. al armatei şi al bisericii. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. 125 . stăpânea un vast imperiu care cuprinde. ci şi adversarii politici ai regalităţii. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. mult în urma altor puteri europene. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Aici este sediul curţii. În vremea lui Filip al II-lea. din 1561. în forma de grătar. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. care a fost în cele din urmă înfrântă. După aceea. Regatul celor două Sicilii). care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. interzicerea limbii arabe. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. un palat ca o mănăstire. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. cu ajutorul funcţionarilor regali. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Carol (1516-1556). Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. aşezându-se în Nordul Africii. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial.5. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. teritoriile de peste ocean.7. Franche-Comté.2. Fiul lui Carol. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Filipinele.

căreia i-a recunoscut independenţa.La moartea lui Filip al II-lea. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. 5. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată.8. în timpul lor puterea fiind exercitată. o serie de teritorii. pierderea influenţei de către Cortesuri. devenită regat din secolul al XII-lea. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. careia i-a cedat. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. resursele materiale ale regalităţii cresc. ca şi vecina ei Portugalia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Portugalia Portugalia. în pofida menţinerii imperiului colonial. în 1668. Franţa. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. de războaie şi lupte dinastice. şi în urma tratativelor din Westfalia. în pofida veniturilor aduse de colonii. ca şi în Castilia. sau Gaspar de Guzman. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea.8. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. 5. de favoriţi. Au continuat conflictele cu Franţa. prin pacea din Pirinei.1. În cele din urmă. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. de fapt. Spania intrase într-un declin pronunţat. şi cu alte state europene. într-o putere de rang secund. reducerea privilegiilor oraşelor. Regii care au urmat. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Diminuarea puterii marilor nobili. şi se transformase şi ea. 1659. Prin confiscări de averi.

La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. ceea ce pentru Portugalia. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. implicat şi el într-o conspiraţie. duce de Viseu. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. care domneşte între 1481-1485. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia.rar. contribuie la progresul centralizării. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). nobilimea alege. Regele Ioan al II-lea (Joao II). astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. văr şi cumnat al monarhului. până la urmă. în speranţa unei posibile unificări. când uniunea dinastică se desfăcea. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. a unei mari părţi a imperiului său colonial. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. La 1640. a Peninsulei Iberice. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). În urma unei conspiraţii nobiliare. datorită atacurilor olandezilor. Între diferiţii pretendenţi. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. să se ralieze regelui Spaniei. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. sub sceptru portughez. a fost înjunghiat chiar de rege. Diogo. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. Al doilea senior din regat. Ca şi în Spania. în contextul războiului cu Ţările de Jos. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. 127 . din cea mai puternică familie feudală portugheză. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. avea să ducă la pierderea.

Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Italia În secolele XVI-XVII. Bine populat. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea.5. integrând comitatul Vaud. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Administraţia şi armata sunt 128 . unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin.9. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Nisa. De asemenea. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. să modernizeze administraţia şi justiţia. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Piemontul şi Savoia propriuzisă. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. să-şi organizeze o ramată profesionistă. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. În plan politic. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. şi marile puteri comerciale italiene. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. care au reuşit să instituie impozite permanente. În această perioadă. Milanul devenise ducat în 1395. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Veneţia şi Genova. pe văile Padului şi a Ronului. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. prin circumnavigarea Africii. în pofida afirmării unei unităţi culturale. erau puternic afectate. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637).

şi care avea atribuţii privind economia. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Exista şi un Senat. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. reprezentant al regelui Spaniei. beneficiind de o economie destul de modernă. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. englezi. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. care număra 150-200 membri. de tradiţie mai veche. Teoretic republică. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. bazată pe industrii de lux. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. politica externă. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 .puternice. Dogele. olandezi în Levantul otoman. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. şi având în alcătuirea sa. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). de 6 membri. în insulele Mediteranei orientale. responsabil cu problemele fiscale. unde se extinsese pe terra ferma. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. Datorită acestor pierderi teritoriale. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. şi a pătrunderii unor negustori francezi. pe cursul inferior al Padului. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. care îl asista pe Doge. Deşi bine populat. pe coasta Adriaticii. Din nefericire. având puteri foarte largi. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. numărând apropae un million de locuitor. În perioada următoare. Milanul era condus de un guvernator. Aceasta. războiul. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere.

În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. ales pe viaţă. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. După moartea lui Lorenzo de Medici. din punct de vedere formal.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Quarantia. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. în cele din urmă înfrânte. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. Genova rămânea o republică aristocratică. Ca şi la Veneţia. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. dar puterea era deţinută. şi de diferite ale consilii. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Piero. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. mai multe mişcări separatiste. între partizanii şi adversarii Medicilor. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. practic. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. format din 40 de membri. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. datorită ocupării acestora de către turci. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Exista şi aici un doge. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. de 100 de membri. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Exista şi un tribunal suprem. din 1435. care a restabilit instituţiile republicane. cu sprijin francez. a izbândit cea cu caracter popular. de 400 de membri. în 1492. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Genova continua să stăpânească insula Corsica. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. de către familia de Medici.

a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. înglobând republica Siennei. şi de întărire a puterii ducale. arderea operelor de artă considerate imorale.Savonarola. unele au fost restituite 131 . de 48 de membri. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. stăpânirea ducatului Toscanei. iar acesta. duce. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. în primăvaralui 1498. cu ajutorul Imperiului German. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. Organul colectiv de conducere era Signoria. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. În cele din urmă. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. anunţau. şi. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. după lupte cu sorţi schimbători. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). etc. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Statul papal Sub conducerea papei. Dintre cuceririle făcute de Cezar. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. numit de imperiali duce ereditar. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). regimul lui Savonarola a fost răsturnat. În 1527. la petreceri. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. dar care erau golite de conţinut. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. Cosimo a dus o politică de centralizare. în tradiţie milenaristă. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. s-a extins. prin acţiunile fiului său. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. cum se numea acum.

precum Colonna sau Orsini. De aceea. În acest context. 1460. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. 1456. pe coastă. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. conducerea era asigurată de un vice-rege. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. Respublica christiana. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. care doresc să-şi afirme independenţa. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. 132 . spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). reprezentant al regelui Spaniei. în teritoriile statului său. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. reprezentând interesele bisericii. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. Suveran temporal asupra unui stat puternic. fără efecte prea mari însă. precum Rimini sau Urbino. ca Bologna. dar altele au fost alipite statului papal. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. în 1453. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. nobiliar şi domenial. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Papii predică deci. Pe de altă parte. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. 1500. În Regatul Neapolelui. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. cruciada împotriva turcilor. Această regiune juca rolul de grânar. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii.vechilor seniori. iar în timpul războaielor italiene.

care controla trecerea Alpilor. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. de aşa numitele “războaie italiene”. şi cu ducele Burgundiei. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Mantova. Berna) şi a senioriei Glaris. în secolul al XIV-lea. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. precum Ferrar. Zurich. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. intrau în confederaţia şi Bassel. după modelul spaniol. Din punctul de vedere al organizării. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Pe de altă parte. În 1499. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. La începutul secolului al XVI-lea. Piacenza. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Schaffhouse şi Appenzell.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. 5. Lucca. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Astfel. dar există şi elemente comune. Parma. a cantoanelor montane. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Confederaţia originară. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Carol Temerarul. în 1476. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. prin tratatul de la Bassel.10. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici.

şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Şi în Danemarca. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. care evoluau în direcţia absolutismului.instituţionale. El poate trece la o recucerire a Suediei. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. În 1397. a reginei Margareta a Danemarcei. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. juridice. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. Dar în timp. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. care se implica în problemele Germaniei. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. 5. În prima parte a secolului al XVI-lea. la Kalmar. şi prin tradiţia apărării independenţei. pe care conta în lupta cu hanseaticii. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. instituţiile şi legile specifice. Isabela. adminisrative. Danemarca. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Pe de altă parte. de origine germană. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. De asemenea. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. cu acelaşi nume) în 1520.11. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere.

regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei.1. La moartea lui Gustav Vasa. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. şi pe un sentiment naţional în formare. pe o armată puternică. Ioan. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală.11. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. vizând controlul Mării Baltice. Dar acesta. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Suedia devenise o monarhie absolută. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali.revoltă. Frederik de Holstein. în 1524. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. profund influenţat de confesiunea reformată. Serviciul militar este obligatoriu. şi unchiul său. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. Clerul trece la Reformă. fie cu caracter politic. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. aflată în componenţa Suediei. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. 5. Ca şi în Anglia. ducele 135 . regele este şeful unei biserici separate de Roma. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. fie religios. în teorie. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. animată de un sentiment patriotic puternic. regele e nevoit să fugă. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. chiar dacă. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544.

În vremea lui. pe tron urcă unchiul său. fratele lui Ioan al III-lea. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. Cu sprijinul aristocraţiei. prin Cartea Roşie. 5.Finlandei. care se înstăpânise în Estonia din 1595. Ioan al III-lea. În plan intern. Cristian al III-lea iese. învingător. La moartea lui Frederic I. Gustav al II-lea Adolf (16111632). şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. 136 . de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. ceea ce conduce la conflicte interne. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. în cele din urmă. Fiul său Sigismund. Cristian al III-lea. Suedia. În vremea sa. Apoi are loc conflictul cu Rusia.2. refugiat în Ţările de Jos. La capătul mai multor conflicte. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. sora regelui Poloniei Sigismund August. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani.11. Carol devenea rege în 1600. care dădea acces la Marea Nordului. fiul acestuia. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). Din 1527. clerul este plasat sub tutela regelui. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). deja rege al Poloniei. pentru Ingria şi Carelia. În 1576 impune o nouă liturghie. se impune cu forţa armelor. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. şi ocupă Ingria şi Carelia. sprijinit de oăşenii din Lubeck. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. căsătorit cu Caterina Iagellon. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. revoltaţi împotriva seniorilor lor. Frederic I (15231533). fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. luteranismul face progrese.

îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. Insulele Gotland şi Ösel. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). când sunt obţinute. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. În aceste condiţii. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Norvegia. către sfârşitul secolului al XVI-lea. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. în 1536. summum episcopus. fiind percepută ca un instrument danez. alcătuită din circa 150 de familii. iar apoi participarea. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. În pofida dezastrelor militare. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. 5.În scop politic. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. cu rezultate dezastruoase. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. În Norvegia reforma se bucură de succes. 137 . Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. în favoarea coroanei şi a nobililor. este controlată prin intermediul baronilor danezi. În Danemarca. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei.12. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. lipsită de o nobilime puternică. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. Pe de altă parte. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). marea aristocraţie. prin tratatul de la Stettin. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei.

Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. prin rolul acestor personaje. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). încă de la începutul domniei lui Filip. Nobilii se vedeau excluşi. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. de asemenea. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. născut şi educat în această regiune (1500. de la luarea deciziilor. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. de o manieră concertată împotriva Spaniei. reprezentative. în anumite momente. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. în care fuseseră implicaţi până atunci. la Gand). la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. De asemenea. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. şi. Filip al II-lea. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. sora naturală a lui Filip. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. cu interese divergente.care. dar care s-au manifestat. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Zuichem şi Berlaymont. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. Opoziţia începe în rândul nobililor. ci rămăseseră catolici. şi era destul de străină realităţilor din zonă. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. la nivelul epocii.

în cerşetori) sunt numiţi gueux. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor.Reformei. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. de altfel. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. 139 . au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. nobilimea. în primăvara lui 1566. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. Pe de altă parte. în special în varianta calvinistă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. Dar predicatorii calvini. se manifestă prin petiţii. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. în decursul unei întrevederi. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. în tradiţia vechilor sale libertăţi. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. şi aşa numiţii gueux d’état. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. În decursul evenimentelor ce vor urma. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion.

afectând comerţul şi meşteşugurile. o trădare faţă de coroana spaniolă. 140 . ia acum forma cetelor de răsculaţi. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. fără a obţine însă rezultatele scontate. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. şi să obţină reprimarea pe plan local. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. care. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. cu 10 000 de soldaţi de elită. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. executaţi în 1568. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. Moartea celor doi. cea nobiliară. Opoziţia. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. în vreun fel. „Calicii mării”. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. cu caracter în primul rând politic. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. prost văzută de intransigenţi. iconoclastă.Campania în vederea înţelegerii religioase. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. şi cea populară. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. la gurile Meusei. La 1566 existau două mişcări diferite.

În 1578. anularea măsurilor luate de Alba. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. la cererea sa. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. pe lângă mijloacele militare. aşa cum cereau răsculaţii. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. în noiembrie 1576. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. garantarea libertăţii religioase. cu Luis de Requesens. fiul Margaretei de Parma. şi calea tratativelor. să se alieze cu provinciile nodice. şi până la numirea altui guvernator. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. rămase încă loiale Spaniei. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. între altele. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. dar înaintarea lor este dificilă. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. La Gand. frate natural al lui Filip al II-lea. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille.În contextul creat. Unii şefi calvini. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. calvini radicali organizau o republică teocratică. convocarea Statelor Generale. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . libertate religioasă (în esenţă. Requesens murea în 1576. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. care încearcă. fără a putea însă promite. 7000 de localnici. după modelul celei de la Geneva.

prevedea recunoaşterea autonomiei. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. al cărui exponent fusese Erasmus. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . provinciile nordice Olanda. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. care avea să capete consistenţă republicană. retragerea trupelor spaniole. Conducătorul de fapt a fost. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. În aceste condiţii. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat).Bruxelles. Mauriciu de Orania. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. calvinismul a fost declarat religie oficială. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. la 23 ianuarie 1579. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Bruges. de către mase. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Gand. Pacea de la Arras. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. În 1581. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Cu toate acestea. cu patriotismul anti-spaniol. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Utrecht. După moartea sa. din mai 1579. Wilhelm de Orania. rolul Statelor Generale. În nord. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Zeelanda. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. stadhouder general. peste câteva zile. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Războiul dintre provinciile nordice. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. dar nu accepta decât cultul catolic. conducerea a fost preluată de fiul său. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Drenthe.

de natură culturală. la o stabilizare a situaţiei. În 1598. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Pe de altă parte. consecinţe revoluţionare. Începută de o manieră conservatoare. Nefiind religioasă. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. După Războiul de 30 de ani. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. în cele din urmă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). în cele din urmă. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Ţările de Jos. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. diferenţa nu era nici etnică. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. arhiducele Albert. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . în continuare. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. în pofida rezistenţei lor comune. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional.progresul spaniolilor spre nord. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. zonele sudice numărau. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. E adevărat însă că. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă.

mobilizarea armatei. cât şi puterea regală. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. respectiv administraţie. Polonia În secolul al XVI lea. Monarhia ereditară era desfiinţată. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice.Olanda şi Belgia. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. alături de Imperiul Otoman. cărora. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita).13. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. în partea central-răsăriteană a Europei. O adunare specială. finanţe şi armată. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. încheierea păcii. ţinuturile baltice etc. urma să fie ales de nobili. Se crea un singur organ central comun – seimul general. întrunindu-se regulat şi periodic. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Ştefan Bathory (1575- 144 . cea mai mare parte a Ucrainei. Chiar şi Prusia. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Iar în plan religios. Pe lângă elegibilitatea regelui. Împrejurările interne. concomitent cu întărirea regimului feudal. era una dintre marile puteri. justiţie. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. acesta. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). inclusiv Kievul. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. 5. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. devenit ulterior rege al Franţei. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. Polonia.

deosebit de bogate. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Austria. provocând o situaţie deosebit de grea. atât din partea turcilor. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. conducători ai marilor familii nobiliare. susţinând activ pe habsburgi. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. turcii şi tătarii musulmani. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. cât şi din partea suedezilor care ulterior.14. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. 5. Suedia. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. ca de altfel şi a Turciei. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Rusia 145 . Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. Prusia. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. de la începutul secolului XVII. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia.1586). în apropiere de raiaua Hotinului. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). Imperiul Otoman. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa.

opricina. Incontestabil. În contextul de atunci. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. în Siberia. respectiv din anul 1547. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. Riazan.. deci împărat). Dver. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. fiul său. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. cortesurile în Spania etc. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. astfel a reorganizat justiţia. boierimii. confiscarea averilor etc. După cucerirea Bizanţului de către otomani. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. profesioniste. cea a streliţilor. negustorilor şi meşteşugarilor. cu reprezentanţi ai clerului. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . În anii următori el a promovat numeroase reforme. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. iar Moscova devine « a treia Romă ». Vasile III continuă opera acestuia. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. deportări. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. Efectiv. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. precum stările generale în Franţa. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. călugăriri cu forţa.

căruia i-a adăugat în 1556. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. patriarhul Filaret. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. de regulă. Oricum. Rusia a 147 . timp de peste 20 de ani. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. reprezentând. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali.ţării. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. Polonia. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. teritorii periferice sărace. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. În fapt. În aceste condiţii. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. secondată de Suedia împotriva Rusiei. Suedia şi Danemarca. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. condus de Minim şi Pojarski. S-a desfăşurat un război popular. pe mai multe direcţii. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. Iniţial s-au obţinut unele victorii. care a domnit până în 1645. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului.

cu rol consultativ. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. urmat de Ivan al V lea. predominând sistemul domeniilor boierimii. Încă de la început. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. într-o stare de anarhie. În statul rus economia era preponderent rurală. În guvernare ţarul era asistat. precum zemski sobor. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Existau relaţii feudale. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. reprezentat alături de cel al bisericii. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. împreună cu fratele său vitreg. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Se apreciază că în a doua jumătate a sec. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. Petru I (1682-1696). de exemplu). încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. A urmat un război ruso-polonez. de duma formată din curteni şi boieri. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. Bogdan Hmelniţki. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. Sporadic. sub conducerea hatmanului cazacilor. în Ucraina. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. La 8 ianuarie 1654. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. Alexei Mihailovici (16451676). multinaţional al acestui stat.

devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. acolo. atât din continentul European. ocolind lanţul carpatic. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. Iagelo (poloneză). Începând cu secolul al XI lea. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei.15. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. dincolo de Nistru. de Habsburg. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. germană. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană.chiar în rândurile clerului.1. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. cu forţa. Ungaria Originari din zona munţilor Urali.15. 5. napolitană. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. fiul românului Ioan Corvin. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). respectiv dinastia Angelină. de Luxemburg. regatul Croaţiei etc. Treptat. voievodatul Transilvaniei. cât şi din cel asiatic. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. Europa Centrală 5. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. drept Ştefan I. jucând un rol important datorită şi 149 . treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. cu o dublă origine.

respectiv cu Imperiul romano-german. cu Polonia. Între altele. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. în primul rând a ţărănimii aservite. din Dalmaţia. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. respectiv în lumea catolică a vremii. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. În veacurile XIV şi XV. politic. maghiarii au avut un rol important. Regele decedat neavând urmaşi. Pentru puţină vreme. Acesta a reuşit. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. militar etc. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. Astfel. fiscal. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. cel puţin pentru o vreme.întinderii sale consistente. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. de la ţărmurile Mării Adriatice. A reformat justiţia. următorii doi monarhi. Cehia etc. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. începând cu anul 1330. dar şi armata şi birocraţia. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. în mai multe rânduri. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. după înstăpânirea treptată în Balcani. alături de Ţările Române. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. de exemplu. înăsprind şi fiscalitatea. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. respectiv celebra victorie românească de la Posada. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii.

atât din punct de vedere numeric. după care o serie de conducători. net superioare. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. înalţi prelaţi. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. până la ţărani de diverse neamuri. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. Urcat pe tron în 1520.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. În acest context. ca de exemplu anularea şerbiei. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. În anul 1521 Belgradul. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. în anul 1514. Cinci ani mai târziu. cât şi al înzestrării tehnice. lângă Dunăre. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. Între altele. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. s-a strâns o masă importantă de oameni. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. nobili. În acest context. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . Astfel. în 1517. acolo s-a strâns o armată de tip popular. secuilor şi saşilor. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. În tabăra de la Racoş. se întărea Unio trium nationum. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. încorporat în regatul maghiar. la îndemnul papei. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. Trei ani mai târziu. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal.

în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cel mai adesea victorioasă. Profitând de luptele interne. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. Mureş. principi ai Transilvaniei etc. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. ca de altfel regi ai Boemiei. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. în centrul Europei. ce a rămas apoi 152 . precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. În anii imediat următori. respectiv în Ungaria. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. Practic. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. cât şi de Ioan Zapolia. În acest context. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. aflat sub suzeranitate otomană. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). Tot atunci. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. cu centru la Zagreb. ai Croaţiei. fost voievod al Transilvaniei. unde au suferit însă un eşec. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. Tisa şi Dunăre. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. atunci. având drept scop ocuparea Vienei. nu o dată foarte strânse. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic.. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei.

Aşadar. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. asupra populaţiei maghiare. 5. economic etc. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său.15. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. multi-naţional. până la finele primei confragraţii mondiale.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate.2. exercitată în diverse modalităţi. Rudolf de Habsburg. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . Salzburg. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. Între altele. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. dată considerată în general ca debut al statului austriac). Carintia. respectiv ţările române din imediata apropiere. în 1686. precum Stiria. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. în fapt Ungaria propriu-zisă. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. dintr-un stat pluri-etnic. Tirol. părţi ale viitoarei Slovenii etc. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. La început. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană.

Totodată. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Astfel. Maximilian. În aceeaşi perioadă. în timp ce fratele său mai tânăr. după 1519. la Marea Adriatică. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Astfel. care a trăit la Praga. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. FrancheComte. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Ferdinand. în toamna anului 1918. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Francisc I. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. în cadrul căruia. Luxemburg. devenit împărat între anii 1493-1519. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Artois. Deosebită 154 . Slovacia. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. posesiunile Habsburgilor. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Bramant. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. precum Flandra. Ţările de Jos. respectiv Carol Quintul. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. otomanii. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. atât lutheranismul. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Astfel. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. cât şi calvinismul. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Habsburgii.

de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. juridică. Aceste teritorii însumau peste 600. Ţările de Jos (Belgia). Habsburgii stăpâneau. Cehia. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. după 1700. Statul nu avea o unitate politică. Astfel. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. împotriva Imperiului Otoman. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. maghiari. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Era un stat multinaţional. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Habsburgii au reuşit atunci.16. adunări reprezentative etc. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. cehi. Slovacia. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. în forme variate. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Milano. de exemplu. o bună parte a Ungariei. flamanzi etc. Şi în acest stat. Transilvania. Sicilia. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. de la Rin spre Câmpia rusă. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. sârbi. italieni. Sardinia. ele întinzându-se. fiscală etc. francezi. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Croaţia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. să supună definitiv Boemia. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. 5. organizare constituţională. aparat administrativ de tip guvernamental. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. De fapt. dispersat.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Regatul Neapolelui. români. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic.

În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. BosniaHerţegovina. Strânsa legătură 156 . ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. modul de viaţă era în bună măsură. o parte a Croaţiei etc. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. În sfârşit. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. Bar etc. Slovenia. propriile instituţii de tot felul. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. de-a lungul litoralului adriatic. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. români balcanici. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. slavomacedoneni. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). de altfel. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. parţial români balcanici etc. croaţi. trăind laolaltă sârbi. Acolo. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. acţiuni ale Imperiului otoman. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. situaţiei religioase. respectiv a modelului italian. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. republicii Veneţia. statutului politic. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. continuându-se realităţi mai vechi. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. a mozaicului de popoare precum greci. în plan instituţional. precum posesiunile ereditare. Aşa cum s-a mai arătat. Muntenegru. s-au creat trei realităţi politice distincte. Popatia şi Pola. Şimenic. Serbia. italieni etc. după mai multe implicări. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. În spaţiul ex-iugoslav.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Split. dar şi comercial. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. sârbi. o parte a Ungariei. Imperiului habsburgic. în principal în Dalmaţia. bulgari. albanezi.

dar şi de meşteşugari. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. o dată cu epopee descoperirilor geografice. aşa numita revoluţie a preţurilor. Relaţiile internaţionale (sec. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Braudel). rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. cărbănari etc. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. mai ales în calitatea lor de păstori. proces ce a durat 157 . A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. marinari şi chiar ţărani. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. demarararea unei ample expansiuni europene. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. în comparaţie cu veacurile anterioare. 6.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. prin Marele Consiliu. precum şi un număr de aromâni. Descoperirile geografice. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). mici negustori. era deţinut de câteva zeci de nobili. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte.

realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. necesitând între altele sporite resurse demografice. înnoirile precum introducerea armelor de foc. în cea de-a doua jumătate a veacului. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. Astfel. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. într-un mod specific. financiare etc. perfecţionări sensibile în domeniul militar. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. cu câteva mari probleme. În fapt. al XVI lea şi în cel următor. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. cel al „interesului de stat”.mai multe veacuri. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. cel spaniol şi cel portughez. lumea europeană s-a confruntat în sec. dincolo de expansiunea sa colonială. în părţile vestice. 158 . diferite. estice sau sud-estice ale continentului. În fapt. s-au înfruntat. să ajungă mari puteri. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. La cealaltă extremitate a continentului european. Astfel. economice. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. sistemele de fortificaţii. respectiv Spania. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Anglia şi Franţa. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. Tot acolo. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. evident distincte. în condiţii complexe. în părţile apusene.

lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. statul papal. 159 . Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. 6. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. După ce în spaţiul italian. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. devenită mai apoi. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. rezolvată parţial abia în veacul XX. Machiavelli. Florenţa. Temporar.În sfârşit. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”.1. Într-o primă perioadă.) sau au căutat: Veneţia. dar nu în cele din urmă. Franţa a fost înfrântă. într-un fel sau altul. ducatul de Milano etc. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui.

cel puţin teritorial. Practic. la Rin etc. Era o ultimă tentativă de revigorare. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. împotriva Imperiului habsburgic. În acest context. cu victorii schimbătoare. dus apoi în captivitate în Spania. în 1499. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. diametral opus statelor centralizate. prin tratatul de la Noyon. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. acesta dobândise. cel al universalismului politic.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. Practic. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. respectiv de materializare a unui concept medieval. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. după 1511. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. din 1516. În acest context. de altfel complet depăşit. În faţa supremaţiei habsburgice. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. În bătălia de la Pavia. Carol Quintul. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. pentru ca. coaliţia antifranceză formată din italieni. 160 . din 24 februarie 1525. luându-l prizonier pe regele Francis. noul rege al Franţei. războaiele italiene s-au extins. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. cât şi în Peninsula Iberică. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. o situaţie preponderenta în Europa. respectiv al păgânilor musulmani. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. Prin jocul moştenirilor. Luptele au avut o evoluţie dramatică.

Mai multă vreme. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Franţa putând să-şi continue astfel. Suedia. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. 6. Anglia. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. şi de la Atlantic până la Carpaţi.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. state în fruntea cărora. între principalele state occidentale ale vremii. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. În final. Totuşi. aşa numitul război de treizeci de ani. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. în acea 161 . la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Polonia şi chiar Transilvania. de fapt un prim război. respectiv Spania. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. respectiv al pactelor de familie. 1558. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. De asemenea. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Franţa. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. găsise aliaţi în Danemarca. dar şi militare. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. nu peste multă vreme. instaurarea sa. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. în timp.În aceste condiţii. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă.2.

când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. până la încheierea unei păci în anul 1604. 6. precum Francisc Drake. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. mulţi renumiţi. forţele engleze. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Iniţial. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. după 1566.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. Războaiele religioase din Franţa 162 . respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. regina Angliei între anii 1553-1558. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. De asemenea. o vreme. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. de furtuni.3. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. între anii 1558-1603. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. mai ales corsarii. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. de un tonaj mai redus. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. În final. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. În revanşă. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. Elisabeta I.

El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. atât spre Marea Baltică. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. între altele. 6. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). invocând. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. uman şi material. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”.Timp de mai multe decenii. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. Astfel.4. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. În mai multe rânduri. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. financiar şi uman. cât şi spre Marea Neagră. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. 163 .

a existat o stare de război cvasipermanentă. atât cu Polonia. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. De fapt. În jurul anului 1600 Polonia. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. între Marea Neagră şi Marea Baltică. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. Războaiele dintre Rusia. După moartea lui Ivan cel Groaznic. cât şi Suedia. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. până la Petru cel Mare. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. de-a lungul întregului secol al XVII lea. respectiv 1618. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. stăpânind o bună parte a continentului. 164 . începând o perioadă de frământări interne. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. la 1654. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. În acest context. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. practic se stingea vechea dinastie rusească. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit.

el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Astfel. Totodată. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. pentru o vreme. continuând de acolo acţiunile antiotomane. au fost alipite imperiului Siria.5. timp de aproape doi ani. Mecca şi Medina. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. de califi. Pe rând. până la Dunăre. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. 165 . După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Urmaşul său. urmaşii săi. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit.6. între stăpânirile efective ale Imperiului. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. stabiliţi în insula Rhodos. După eforturi militare susţinute. Deja la moartea lui Selim I. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. În această calitate. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale.

după o serie de frământări interne. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. În câteva rânduri. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. de altfel. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. în 1526. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . a şi murit. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Transilvania. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. inclusiv în cel germanic. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. bătrân şi bolnav. respectiv spre Europa centrală. manifestându-se astfel. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. În cadrul politicii externe. Spre sfârşitul vieţii sale. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. Astfel. unde. În anul 1541. a devenit principat sub suzeranitate otomană. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Trei ani mai târziu. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. în anul 1529. Tot atunci. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. până spre Bavaria. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Viena. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar.

în contextul înfruntării cu habsburgii. cuprinzând. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. 167 . precum şi Africa de Nord. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. La moartea sa. în primul rând în spaţiul european. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. acte sultanale etc. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. dintre anii 1594-1606. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. Spania şi papalitatea. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Iordania. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. În a doua jumătate a secolului XVII. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. În ultimele decenii ale secolului XVI.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. inclusiv Crimeea. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. Între acestea. din Egipt până în Tunis. Palestina. Astfel. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. ţările române. parţial Iranul. întregul spaţiu balcanic. mai ales conflictul cu habsburgii. Asia Mică. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. Irakul. poate fi amintită de exemplu. de exemplu. al situaţiei deosebite al unor occidentali. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. în anul 1676. a creştinilor. ca de exemplu anexarea Podoliei. sudul Ucrainei şi al Rusiei. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. devenită raia. la o dată ce nu poate fi precizată. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. începea declinul otoman. consfinţite prin tratate. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. Siria.

desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Astfel. cât şi reluarea mai vechii direcţii. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. deci a unei supremaţii politice. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. cel mai important conflict internaţional. continuând şi la începutul celui următor. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. Cel de-al doilea asediu al Vienei. acţionând şi ca un instrument al acesteia.6. respectiv pe papalitate. Franţa se temea să nu 168 . cât şi de raporturile dintre statele europene. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. la nivel continental.În acest context. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. 6. într-un fel sau altul. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. de exemplu. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. Contrareforma. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne.

Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. în sud Spania. Cehia a devenit o simplă provincie germană. o provincie din apusul Germaniei. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. în special pământuri. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Din această pricină. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. Armata împăratului. printre care se găsea şi Cehia. formată din nobili şi orăşeni cehi. la Muntele Alb (1629). care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. precum Ian Amos Comenskky. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. perioada daneză (1625-1629). Comenius. 169 . perioada suedeză (1629-1635). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie.fie prinsă între doi duşmani puternici. a înfrânt pe cehi lângă Praga. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. iar la răsărit imperiul. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. În anul următor. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar.

abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Transilvania. 170 . S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. conflictul s-a extins. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea.. deocamdată timidă. foarte bun militar. invadat vremelnic de trupe spaniole. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi.. inclusiv titlul de rege al Ungariei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Astfel. Intervenţia Franţei. pe valea Rinului. El a reuşit în urma unor lupte navale. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Franţei alăturându-i-se Olanda. A intervenit în ajutorul cehilor. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. dar mai ales pe uscat. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. de la Europa medievală la timpurile moderne”. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. principele protestant al Transilvaniei. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat.După aceasta. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. în Europa ooccidentală şi centrală. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. anume trecerea. Au reintrat în război şi suedezii. în ajutorul căruia. în Bavaria. în Ţările de Jos. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. alungând de acolo pe principele elector. Boemia etc. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. dar şi politician ambiţios.

de o dietă imperială. în lumea germană a casei de Austria. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. evident în favoarea. catolică şi calvină. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. prin achiziţii teritoriale. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Astfel. practic independente. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. respectiv 24 octombrie 1648. Se punea astfel capăt practic politicii. eius religio”. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. deci limitate. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. 171 . În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. a învingătorilor. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului.

contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Pe de altă parte. după 1660. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. a relaţiilor dintre state. În rândurile credincioşilor. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. 7. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. 172 . egalitatea lor juridică etc. cel puţin pentru o vreme. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. chiar în această formă. Franţa a devenit prima putere continentală. de aceea. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. Biserica şi viaţa religioasă 7. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. precum suveranitatea statelor. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. Pentru asigurarea mântuirii. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. Între altele. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. Nu poate fi ignorată nici realitatea că..1. În sfârşit.

Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. favorizată de folosirea geamurilor transparente. iar pe de altă parte datorită predicilor. De asemenea.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. împărtăşania cu ocazia Paştelui. adoptaţi ca patroni de către confrerii. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. De asemenea. ţinerea postului în perioadele prescrise. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. « fiul credincios al bisericii ». În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. Pentru aceasta. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. Se multiplică bisericile parohiale. construite sau împodobite de membrii confreriilor. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). iar nu pe conţinutul credinţei. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. exemplelor extrase din biblie. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. În secolul al XV-lea. generozitatea manifestată prin danii. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. sau a bibliilor ilustrate. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. spovedania o dată pe an. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului.

Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. la care se poate ajunge prin 174 . prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale.constată sporirea rolului muzicii religioase. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. devenite. se pare. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. pe care o poate acorda sau refuza. exprimată în special prin răspândirea orgilor. inspirat. prin imitarea lui Christos. XI-XII). (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. printre altele. precum cultul Eucharistiei. statutul aparte al preotului. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. datorită acestei concepţii. apar şi se impun noi obiecte liturgice. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. cunoscută sub numele de Devotio moderna. prin experienţa extazului). Această doctrină justifica. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. pietatea să devină ceva mai interiorizată. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. Pe de altă parte. De asemenea. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. din secolul al XV-lea. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. în episcopatul de Cambrai. separat de masa credincioşilor. preotul este figura cheie a mântuirii. prin perfecţionarea de sine. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). ci pe acţiunea individuală. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec.

contemplare perpetuă. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). În afara activităţii de educare a copiilor săraci. după invenţia lui Gutenberg. prin examenul de conştiinţă. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. cum li se cerea în secolele anterioare. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. după Biblie. Acesta scrie Urmarea lui Christos. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. este sentimentul tragic al morţii. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). 1380-1471). legată de interiorizarea trăirilor religioase. De aceea. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. şi care. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. Fraţii vieţii în comun. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. a fost cea mai tipărită carte. Imagini difuzate prin xilografie. prin analiza de sine. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. probabil. cum au fost numiţi aceştia. acestea frapau 175 . Devotio moderna. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor.

orice obicei. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. duce de Lancaster. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. laici şi clerici. Despre stăpânirea civilă. Prinţul Negru. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. şi nu doar unui vicar unic. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. profesor la Oxford. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. între care Despre stăpânirea divină. precum regele Eduard al III-lea. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. averile ei să fie considerate doar posesii. John de Gand. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). Reflexia personală. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. 1330-1384).sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Prin extensie. preot. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. În acţiunile sale. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. născut în Yorkshire spre 1330. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. alături de unii colaboratori. putea însă scăpa controlului autorităţilor. Wycliff a contestat rolul 176 . cu care Anglia era în război. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. pe care o ataca în tratatele sale. De altfel. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). regina Joan de Kent. aflată sub influenţa Franţei. astfel că. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic.

pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. astfel. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. după 1400. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. datorită protecţiei de care se mai bucura. însă. numiţi apoi lollarzi. ordinele cerşetoare care au decăzut. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. nobil atunci cine era?). El ca persoană nu a avut însă de suferit. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Ideile lui Wycliff. instruirea poporului. în parte. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. dar şi sociale dintre oameni. De asemenea. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. în 1384. care trecea drept un discipol al lui.penitenţelor şi pelerinajelor. Wycliff a fost condamnat ca eretic. şi şi-a sfârşit zilele în pace. rectorul Universităţii din Praga. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. Pentru punerea în practică a ideilor sale. şi nu prin propriile merite. care. în 1381. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. ceea ce explică. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. După moartea sa. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. De asemenea. în operele lui se găseşte ideea predestinării. care l-au influenţat pe Ian Hus. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. practica indulgenţelor. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. 177 . în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler.

Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. idee ce va fi clar enunţată de Luther. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. în care motivaţiile religioase. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). văzute ca instrumente ale Imperiul german. Toate atacurile sunt respinse. i-a atras lui Hus simpatia populară. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. El critică. de asemenea. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. şi biserica din Cehia începe 178 . punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. a studiat teologia. Pe urmele lui Wycliff. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Un an mai târziu. În plan social. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. pusă deja în practică. În acest context. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. O altă idee. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. a devenit preot (la Capela Bethleem. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. Adunarea îi era însă ostilă. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. transformate în adevărate războaie.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere.

la transformarea totală a societăţii. Moderaţii. care pune capăt războiului devenit civil. În cele din urmă. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. slujba în limba cehă. prelungirea stării de război. Din punct de vedere religios. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. dar treptat elementele de originalitate se resorb. 1436. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. excesele sociale ale taboriţilor. caliciu) sau utraquişti. reforma morală a clerului.să îmbrace forme originale. numiţi şi calixtini (de la potir. Pe de altă parte. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. o parte a husiţilor. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. În cele din urmă. curentele radicale au fost foarte variate. Spre deosebire de utraquişti. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. susţineau revendicări radicale. statuate în Compactatele de la Iglau. numiţi şi taboriţi. încoronat între timp ca împărat. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. Acestea erau însă diferite. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. 179 . secularizarea bunurilor bisericii.

2. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. religios şi intelectual. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. aşa cum ne mărturiseşte arta.7. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate.Nesiguranţa mântuirii.1. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. 7. într-o manieră „democratică”. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. se face apel la o multitudine de factori. Din secolul al XIV-lea. mai ales „Dansul macabru”. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. Într-o lume în care războaiele. politic şi naţional. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. aparţinând diferitelor domenii. foametea erau realităţi frecvente. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. social-politic şi ideologic. Există o serie de aspecte generale. prin care. cu caracter religios. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. 7. sunt o prezenţă constantă 180 .2. în secolul al XVI-lea. dar dincolo de acestea.Factori religioşi şi intelectuali 1. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente.1. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. economic şi social. In general. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. prin ricoşeu. de a stopa progresele noilor culte. consecinţe şi asupra catolicismului. acea reformatio in capite et in membris. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică.2.1. care îi antrenează pe toţi muritorii. molimele. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. temele macabre.

O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. Activitatea de susţinători ai 181 . Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. fie la o viaţă pasională. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. În pofida reformei gregoriene. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. care pun accentul pe om ca persoană.în orizontul cultural al oamenilor medievali. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. ideea eliberării individului. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. dar care le aduceau beneficii materiale. 3. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. pelerinajele. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. sau la curţi ale principilor. În acest sens. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. 2. al sfintelor moaşte. În plan religios. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. acum se preconizează. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. In Occident. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. cel puţin teoretic. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate.

Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. pe termen scurt.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. În aceste condiţii. consecinţe negative asupra Bisericii. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. în timpul pubertăţii. 4. căci ele reprezentau. în care căsătoriile se contractau devreme. De asemenea. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. Evident. 182 . întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. De altfel. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. în mod poate greu de înţeles astăzi.

De exemplu. angajată pe calea profitului de tip capitalist. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor.2. intelectuale. 7. prin „inventarea” Purgatoriului. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice.3. ceea ce justifica acum contestarea lor. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. dezvoltă exegeza filologică. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. 7. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. în secolul al XV-lea.2.dar şi a operelor umaniştilor. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Factori politici 183 . Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german.1. al treilea loc destinat. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase.2. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. Pe de altă parte. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. morale. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. mai ales din partea aristocraţiei. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. preocupaţi de întoarcerea la surse. şi ca atare dobânda nu e permisă. În concluzie. De exemplu. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica.1. în principal. Aceştia. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. bogăţia bisericii. mai ales cea funciară.

Din aceste motive. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. şi universalismul Bisericii romane.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). 7. promite să se 184 . şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe.2. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. Cu excepţia Angliei. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. ci în exterior. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. Francisc I şi papă. care se prezenta ca un organism supranaţional. care evolua în direcţia naţională. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. doreau să elimine un centru concurent de putere. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. Statele pornite pe calea modernizării. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). cantoane. la Roma. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. În general însă. autoritatea exclusivă a Bibliei.2. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. principate. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. In alte condiţii.

la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. dându-i garanţii ferme de securitate. traduce în germană Noul Testament (1522). Luther refuză să renunţe la convingerile sale. dar Luther. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. la dieta de la Worms. survenită în 1519. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Frederic cel Înţelept. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. şi în 1517. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. dar şi în constituirea limbii germane literare. papa Leon al Xlea. Acolo. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Pe drumul de întoarcere însă. În 1515. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. putând fi prins şi ucis de oricine. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. şi dieta îl declară în afara legii. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. Se declanşase conflictul deschis. Luther nu apreciază scopul nobil al papei.călugărească dacă scapă). În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. în 1521. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. după ediţia realizată de Erasmus. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor.

şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. pelerinaje. În 1529. eius religio( a cui este conducerea. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Răscoala este înfrântă. după aceea. In 1526. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană.împărtăşească soarta lui Ian Hus. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. întrucât credinciosul. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. ceea ce. a contribuit la întărirea şerbiei. prin pacea de la Augsburg. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. etc.). pomeni. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. a aceluia este şi religia). când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. putea părăsi. cumpărarea de indulgenţe. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. care are acces la 186 . Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. în 1530 Melanchton. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. pe termen lung. care în 1555 statua principiul cuius regio. De asemenea. Au loc şi clarificări doctrinare. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. Pe de altă parte. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. discipol apropiat al lui Luther. redactează Confesiunea de la Augsburg. principatul. în anumite condiţii.

cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Instituţiile religiei creştine. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. unde rămâne până în 1541. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar.2. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. Ei nu sunt preoţi. Serviciul religios este realizat de pastori. şi întrucât orice creştin este preot. care şi-a latinizat numele în Calvinus. numai prin credinţă. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Pleacă la Strasbourg. numai prin Scriptură). care nu se poate 187 . este nevoit din nou să fugă. sola fide. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. În fond. nici liturghie. În viziunea sa. Sub conducerea sa. altar. 7. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Reîntors în Franţa. Fiecare credincios devine el însuşi preot. publicată prima dată în latină. icoane. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Cucerit de ideile lutherane. şi care au ca principal rol predica. nici valabile. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Născut într-o familie de jurişti.3. singurele pomenite explicit în Evanghelii. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. data reîntoarcerii la Geneva. în 1534.Biblia tradusă în limba sa. greacă. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. unde redactează opera sa esenţială. datorită contactului său direct cu Biblia. Calvin face studii de drept. în 1536. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564).

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

predicând. depun jurăminte. instrumente utile au fost ordinele religioase.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. transformându-se apoi. indiferent de confesiune. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. Din 1524. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. la Roma. somascii. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. organizarea cvasi-militară. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. barnabiţii. 192 . la Brescia. Prin disciplina sa riguroasă. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. dar continuă să acţioneze printre laici. care dobândesc individualitate din 1619. Între aceştia s-au afirmat teatinii. după eşecul definitiv al cruciadelor. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. precum capucinii. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. din iniţiativa Angelei Merici. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. reformate sau nou înfiinţate. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. în ordin cerşetor). punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. În Spania. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. franciscanii şi dominicanii. pe vremea cruciadelor. oferind învăţătură acestora. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. preoţi care trăiau în comunitate. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. jucând rolul unor directori de conştiinţă. în 1535. şi fusese recunoscut de papă în 1226. Astfel.

Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. cu puţine schimbări. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. Polonia). dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Japoniei. Prin măsurile de reformă interioară. Bavaria. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu.7. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. până astăzi. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german.4. 7. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. considerat apostolul Indiei. mai accentuată în zonele reformate. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier.5. 193 . pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. pe o linie care s-a observat că urmează. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. După Trento. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice.3. Chinei.3. Pe termen lung. vechiul limes roman. în mare. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. spaţiul scandinav). rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Spania).

dinamică. De asemenea. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. ca în Anglia.4. în jumătatea 194 . Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. cum s-a întâmplat în Italia. al lumii oraşelor state. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. ieşită din uniunea de la Kalmar. Marele Maestru teuton. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. micilor principate. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. Prusia. la dezvoltarea capitalismului. contribuind. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. 7. cantoanelor. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. cum ar fi Suedia. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului.

practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. În fapt. lui şi urmaşilor săi. nu o dată brutale. Destul de 195 . întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. în secolul XVII. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. unii creştini au îmbrăţişat islamul. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. în părţi ale Asiei Mici. în viaţa populaţiei ortodoxe.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Ortodoxia. probleme de educaţie. fără însă a fi avut un caracter masiv. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Ghenadios Scolarios. Astfel de cazuri au fost în Albania. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. Prin reglementări specifice. o serie de scutiri. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Între altele. când sultanii au devenit şi califi. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. Cu alte cuvinte. Bosnia. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. starea civilă a populaţiei etc.

de mitropolitul Simion Ştefan. Alexandria sau Ierusalim care. o parte din ortodoxii din Polonia. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. ca şi prin o serie de misionari. de asemenea canonizat şi alţii. Astfel. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. cât şi ale lui Calvin. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. între anii 1685-1688. de altfel. Bosnia. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. mai cu seamă între saşi. mitropolitul Sava Brancovici. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . înregistrându-se mai ales. respectiv un număr de ucrainieni. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. respectiv unguri. Imediat după apariţia lor. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. nestoriană şi monofizită. numită şi greco-catolice în Transilvania. canonizat ulterior. de exemplu. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. În 1543. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. în cazul Transilvaniei. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. a patriarhiilor slave din Balcani. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. unde populaţia era predominant catolică. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia.

Astfel. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. în secolul al XVII-lea. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. mitropolitul Petru Movilă etc. În secolul al XVII lea. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. însă pe termen lung. în biserica ortodoxă. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. 197 . treptat. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Kiev. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. s-au ţinut la Costantinopol. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. La mijlocul secolului XVII. al cărui fiu. patriarhul rus Nikon (1652-1658). Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. adolescent. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. respingând mai cu seamă idei calvinizante. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. precum şi o serie de inovaţii.

tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. Cultura 8.1. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. ba dimpotrivă. şi instituţia vizibilă. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. Întoarcerea spre sine. 8. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. 198 . distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . adevărată şi eternă. În plan spiritual. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată.În Balcani. Între suferinţă şi bucurie. distincţia între biserica invizibilă. între nenorocire şi fericire. De acum înainte. devine tot mai importantă. amestecată în treburile lumeşti. pieritoare. o anumită nelinişte. Nu lipsită de importanţă. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.

De exemplu. asociat de noi cu un comportament aristocratic. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. Henric Suso. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. regilor. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte.În transformarea sensibilităţilor. De exemplu. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. chiar în trei. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. răspândită printre unii creştini. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. din 1409. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. Astfel. pricipilor. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. mare mistic 199 . Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. căutarea volupăţii celei mai carnale. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. în cazul aceloraşi persoane. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. În viaţa religioasă. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. apoi. Ïn cazul jocului de şah. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. adesea prinţi sau capete încoronate. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. aflăm de la cronicari că jucătorii. gesturi dezordonate şi reacţii violente. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii.

Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. neintegrate. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. în cimitirul Inocenţilor din Paris. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. a unor temeri ancestrale. fără a apela la intermediari. a unor emoţii necontrolate. stare socială sau profesională.german. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. conform caracterizărilor psihologilor. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. fără a face distincţie de vârstă. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. în secolul al XV-lea. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. din secolul al XIII-lea. răspândite mai ales în Italia. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. autorul unor opere de mare elevaţie. memento mori fiind una din temele lor predilecte. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. Desigur. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. de bună calitate. se pot combina sau opune unele altora. sex. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. şi mai ales Dansul macabru. Sentimentul morţii existase şi înainte. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Aceste 200 . orizonturi total diferite pot coexista. Forme de comportament şi de sensibilitate. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice.

Acelaşi spirit nou. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. a cunoştinţelor epocii sale. calamităţilor naturale. caracteristică iubirii curteneşti. al epidemiilor ce marchează epoca. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. mai bine sau mai rău. câteva decenii mai târziu. cu luminile. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. sau Romanul Vulpoiului. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. de sorginte clericală. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. În partea da doua a Romanului Trandafirului. Această angoasă în faţa morţii. Rămas neterminat. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. şi adesea odios. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. Slăvirea femeii. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. părţi ale lumii. romanul este continuat. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. este ilustrat de Romanul lui Renart. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri.teme inspiră şi lucrări literare. este probabil efectul predicilor. meditaţiilor. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. lumea e prezentată mult mai realist. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. prin care uneori se creează. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. alteori se distrug. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. sau trucuri. personajul ambiguu din miturile multor popoare. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. destul de searbădă pe alocuri. şi el iese de cele mai multe ori victorios. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. de Jean de Meung. dar mai ales cu umbrele sale.

s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. sau Reinecke. total devotaţi papei. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. De monarchia este un tratat de filosofie politică. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. în pofida diferenţierilor dialectale certe. la adresa iubirii curteneşti. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. în 1302. Partizan al supremaţiei pontificale. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. tratat despre importanţa limbii italiene. a studiat retorica şi medicina. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. atât de contradictorie. nu îi datorează însă şi existenţa. De altfel.ticăloşiile sale. 202 . Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. a nobililor şi a oamenilor bisericii. se numără Dante Alighieri. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. după cum am prezentat-o mai sus. Dacă lucrurile stau astfel. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. false şi artificiale. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. independent de papalitate. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. întreaga societate umană. Dante este exilat din oraşul său. Moare la Ravenna. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Exilul i-a marcat puternic opera. a participat la campanii militare. pe care el o consideră ca unitară. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Aceeaşi epocă. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. în 1321.

203 . supus planului Providenţei Divine. Licenţiat al Universităţii din Paris. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. inclusiv papi. diată ironică în versuri. 1465). Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. conferă perenitate operei sale. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. dar guvernat de liberul arbitru. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. dedicată Beatricei Portinari. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. şi opera sa poetică realizată în franceză. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. căreia urmaşii. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. este poetul francez François Villon. începând cu Boccacio. În Vita nuova. structurată în Infern. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. mult mai frământată în cazul lui Villon. Guinizelli şi Cavalcanti. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. Se aseamănă astfel. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. alături de arta sa poetică desăvârşită. din punct de vedere al biografiei. Purgatoriu şi Paradis. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. Mult mai medieval în concepţii. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. de care îl separă totuşi mentalitatea. teologice. cu goliarzii.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Marele Testament . care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. i-au adăugat epitetul de Divina.

Scrie opere în latină. precum poemul eroic Africa. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. umanist pasionat de manuscrisele antice. uneori 204 . sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). făuritor al măreţiei Romei. Petrarca a reacţionat. La 33 de ani. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Animam cum corpore amavi. e o femeie în carne şi oase. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Cel mai erudit om al vremii sale. Istoria a reţinut operele sale în italiană. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. dar poeziile sale i-au supravieţuit. urma lui Villon se pierdea. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. dedicat lui Scipio Africanul. spune el.compus spre 1461. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. ce prevesteşte Renaşterea. lipsită de orice concreteţe. este opera sa capitală. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. dar şi balade armonios integrate în întreg. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante..

Desigur. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. ci cel 205 . autonomia omului. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. uneori fericit. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. alteori tragic. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. sau chiar din povestiri de origine folclorică. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». fiind preluate din nuvele anterioare. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. spiritul. nu atât de nobleţea sângelui. bineînţeles. ci de cea a sufletului. Dar nu trebuie să uităm. care poate înfrânge adversităţile. caracterizată. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale.

Decameronul rămâne ca o operă vie. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. pare să fie conştient autorul. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. pentru ipocrizie. Geoffroy Chaucer (1340-1400).2. au început să fie depăşite de realităţi. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. şi ideile lui. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. ca şi tehnica sa literară. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. pe care încep să o considere 206 . unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Tot ca la modelul său italian. dar care. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. depozitara unor idealuri valoroase. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. ca şi unele din subiecte. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. 8. satira. Ca şi la Boccaccio. aplecarea spre cele lumeşti. Fiu al unui negustor de vinuri. Evul mediu. ajunge în slujba curţii engleze. lăcomie. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar.cultural. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. intitulat Troilus şi Cresida. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie.

în secolul al XIX-lea. termenul de Renaştere a început. De asemenea. din secolul al XIX-lea. termenul vine din italianul umanisti. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . 1350-1620). Într-o primă accepţie. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt).o perioadă întunecată. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Vieţile celor mai de seamă pictori. situată între evul mediu şi epoca modernă. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. printr-un « mănunchi de schimbări ». La origine. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». In cele ce urmează. Uneori. 8. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. eventual pe cei ce predau aceste discipline. sculptori şi arhitecţi. apărut din secolul XIX. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente.2. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. o dată cu termenul propriu-zis. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. caracterizat. Un alt înţeles. readusă la puritatea din perioada clasică. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. conform expresiei lui Peter Burke. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Termenul a fost popularizat apoi. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. o epocă obscură şi barbară. 1550-1567. inclusiv cele ale creştinismului de început. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). este cel de mişcare intelectuală. definite mai întâi în Italia.1. răspândită în Europa în perioada 1450-1550.

deoarece se constată. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. 1520. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. cardinalul Bessarion. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. au fost stabilite. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. neobosit căutător al acestora. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează.italiene. după expresia lui Poggio Bracciolini. De aceea. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. care. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. în preajma cuceririi Constantinopolului. Sub patronajul familiei Medici. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. şi în special la Florenţa. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. prin compararea diferitelor variante. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. greaca. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. a fost donată Veneţiei în 1468. unele reguli privind editarea manuscriselor. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care.

Erasmus a devenit. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. A întreprins numeroase călătorii. În relaţia omului cu Dumnezeu. Dimpotrivă. În afara neoplatonismului. de aceeaşi părere cu reformaţii. preot. de asemenea. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. la rândul său. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. Doreau. nu au dorit. o vreme. în primul rând.2. în calitatea sa de mişcare complexă. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. care l-au adus în contact cu 209 . existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. Intelectualii umanişti. umaniştii. Astfel. Spre deosebire însă de aceştia. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. artizan al destinului său: „tu omule. de Pietro Pomponazzi (14621525).2. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. purificarea sa de adaosurile medievale. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. există şi un curent neoaristotelician. dar fără medierea obligatorie a bisericii. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. în marea lor majoritate. să renunţe la creştinism. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Erasmus din Rotterdam. fiind. în Franţa. 8. Italia. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul.ideilor. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. Umanism şi creştinism Umanismul. Anglia.

în Orient şi din lemn. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). la Mainz. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. în Europa. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. Biblia cu 42 de rânduri. dimpotrivă. ediţii de texte antice. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. deja realizate din ceramică. Literele mobile. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». prin caracterul său elevat. Franţa. mult mai corectă decât Vulgata. umaniştii circulau foarte mult. 8. Ungaria (Nicolaus Olahus). a Noului Testament. Italia. De asemenea. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Elogiul nebuniei. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. în 1455. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. cenacluri.personalităţile cele mai importante ale momentului. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Germania. între care literele mobile.2. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală.3. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Anglia. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea.

cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. Ulterior. transformarea ei dintr-un obiect de lux. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. precum cele « romane » sau cele « italice ». (La Anvers. Lyon. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. care. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. cererii de carte. devenită uzată. cum era manuscrisul medieval. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. clerici. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. jurişti. pe de o parte. într-un bun relativ accesibil. în contextul progresului alfabetizării. medici. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Basel. De asemenea. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. 211 . Din aceste motive. în 1575. profesori. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. ceea ce permite începutul democratizării culturii. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Paris. iar în secolului XVI. Succesul întreprinderii s-a datorat. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. cât şi al punerii în pagină. etc. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. atât din punctul de vedere al formei literelor. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). De asemenea. se inventează noi caractere. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. Anvers. devenit presă tipografică.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. Efectul este scăderea preţului cărţii.

oamenii au o mai mare libertate de cercetare. 5% în franceză.). la importanţa ataşată autorului. atacată de reformatori. 77% au fost scrise în latină. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. şi nu autorul ei. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. etc. socialeconomice. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. 7% în italiană. religioase. devenit şi o afacere profitabilă. beneficiar al operelor sale. ca atare. impune cenzura operelor tipărite. nu creaţia originală era valorizată. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. majoritare până atunci. multe creaţii medievale sunt anonime. În plan cultural. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. Acest schimb este facilitat. ci fidelitatea faţă de model. apare un nou tip de cititor. tiparul. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. dar şi responsabil pentru ce a scris. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. individual. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. de a elabora noi idei şi ipoteze. în condiţiile în care. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. un secol înaintea sa. în primele decenii de după apariţia tiparului. în încercarea de a 212 . De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. într-o epocă în care Biserica. prin folosirea preponderentă a limbii latine. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. între autor şi operă. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. care practică lectura în tăcere. 6% în germană. De acum înainte. politice. De altfel.

Prin accentul pus pe autor. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. în detrimentul aprofundării celor citite). într-un fenomen de masă. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. De asemenea.stopa progresele contestării sale. prin fixarea ei riguroasă în scris. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. prin privilegii regale sau princiare editorilor. de stabilire a regulilor. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. se opreşte. ca limbă de comunicare internaţională. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . de care am mai vorbit. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. începe revoluţia în domeniul lecturii. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. forma ei definitivă este stabilită acum. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Capete încoronate. călugărului. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. acordat iniţial. Apare treptat ideea de copy-right. preotului. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. latina a devenit o limbă moartă. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. timp de câteva secole. fără medierea profesorului. evoluţia latinei. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. prin difuzarea gramaticilor. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. care nu s-a mai transformat. principi. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Dacă ne referim la tipar.

atât în mediul protestant. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. În colegii. Mecenatul 214 . care dublează. scriere. logică. instituţie specific medievală. inspirat de vechea facultate de arte. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. întrucât aceasta relevă. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. cât şi în cel catolic. iar pe de altă parte. cu un indiscutabil prestigiu. pe de o parte. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. a tipografilor. tiparul este introdus în Franţa la 1470. se adaugă până la 1500 încă 33. În acest din urmă caz. gramatică) înspre complex. numărul mai vechilor întemeieri. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. începând de pe la 10-12 ani. matematică).activităţii oamenilor de cultură. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. spre deosebire de facultăţi. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. într-un secol şi jumătate. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. îşi continuă existenţa. După manifestarea Reformei. şi încă 15 până la 1550. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. Universitatea. a artiştilor. Şi în spaţiul românesc. (filosofie. şi nu pe divinitate. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. centrate pe om. De aceea. De exemplu. corespunzătoare vârstei. colegiile se vor multiplica. Dar Universitatea. Învăţământul dura şapte ani.

Nobilimea. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. se zice. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. să-i plătească şi să-i întreţină. dar atrag şi creatori italieni. şi al lui Rafael. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 .Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. De altfel. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. fiu al lui Lorenzo de Medici. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. De asemenea. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. care să le ofere comenzi pentru operele lor. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. după ce. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). Regii Franţei susţin artiştii indigeni. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). începând cu biserica. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. au fost comandate atâtea opere de artă. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi.

sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. Acesea din urmă nu dispar. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . Din secolul al XV-lea. « Sedentarizarea » nobililor. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. dezvoltat în oraşele italiene. Astfel. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. la Florenţa. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. Apariţia genului picturii de şevalet. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. germane. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. a redus dimensiunile operelor de artă. având în acelaşi timp şi rol practic. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». pentru a consuma la faţa locului produsele. flamande. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. de protecţie împotriva frigului. erau tapiseriile. spre deosebire de perioada anterioară. ci evoluează. mai cofortabilă şi mai luxoasă. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. în care principalele elemente decorative. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. dar şi a literaţilor şi filosofilor. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. existând şi o serie de factori materiali. dar şi în cadrul corporaţiilor. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. devenită mai funcţională. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Individual.

8. cănile. elementele folosite la construcţia sobelor. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . 217 . concepţia aceasta se schimbă. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. accentul pus pe om. care acum e o individualitate. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. a propriei valori a creatorului. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. în Renaştere. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. nu un simplu membru al unei bresle anonime. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. 8. plăcile de faianţă. specificului personalităţii sale. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite.4. cum ar fi farfuriile. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes.Sixtine).2. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. care făcea parte dintr-o breaslă. importanţei originalităţii. Desigur. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul.5. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. aceste obiecte de mici dimesiuni.2.

titanul. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». de barbar. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . -natura ca sursă de inspiraţie.-nou raport între om şi divinitate. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. -individualismul. de unde şi numele de “gotic”.3. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). ca şi trupul omenesc. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei.3. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. ceea ce conduce la o creştere a specializării. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. care decurge din conştiinţa valorii omului. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. mai interiorizată. ci promovând un nou tip de pietate. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine.1. în sens peiorativ. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. -bucuria de a trăi. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. Renaşterea artistică şi literară 8. în general. 218 . Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Ca şi umaniştii. prin încrederea în om şi în forţele sale. 8. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi .

Şi în plan artistic. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. Ca materiale. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. pentru a ilustra simetria perfectă. Pe de altă parte. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. dar continuă să domine temele religioase creştine. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). sunt preluate teme mitologice. I). Tot de la antici era preluat genul portretului. utilizate pe tot parcursul evului mediu. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. din circa 150 de tablouri. De aceea. Fie că e vorba de pictură. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. în afară de piatră şi marmură. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. neglijat în perioada anterioară. în jur de 100 au teme legate de creştinism. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. mai întâi masculin. începutul săpăturilor arheologice. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). sculptură sau arhitectură. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. 219 . De exemplu. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. la Boticelli. şi al sculpturilor ecvestre. Pe de altă parte însă. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. prin care iluzia spaţiului. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. întruchipare a forţei şi frumuseţii. în acest domeniu. extrem de valorizată. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii.

Arhitectura În arhitectură. teme. după începutul războaielor italiene. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. De asemenea. 8. 220 . fresca). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. frize). linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. de pe domeniul rural. variaţii de tonuri. corintic). compoziţii renascentiste. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. succesiune strictă a celor trei ordine antice. lasă locul vilei urbane. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. Acesta. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. Continuă să se construiască şi castele. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia.3. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic.2. Castelul de tip feudal. doric. pilaştri. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. lucarne sub acoperiş. erau realizate la scară umană.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. edificii publice sau clădiri particulare. dincolo de consecinţele sale reprobabile. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). ferestre înalte. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. mai clasicist (faţade plate. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. mai propice locuirii şi mai elegantă. deoarece se puteau rula. din Franţa. însă în noul stil. etc.). si insistau pe armonia proporţiilor.

Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. prin sfumato. în secolul al XV-lea. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. izgonirea Medicilor. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. la sfârşitul secolului. la plecarea multor artişti către ale spaţii. realizarea camerelor obscure. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. Donato Bramante. 221 . variante locale. Războaiele italiene. De asemenea. Boticelli (1445-1510). Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. redă contururi vaporoase.3. parţial contopite cu fundalul. a fost cea florentină. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. Leonardo da Vinci. Leonardo da Vinci (1452-1519). pictori flamanzi. există şi diferenţe. aici s-au definit. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. etc). chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât.3. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. Michelangelo Buonarotti (1475-1564).8. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. de adâncime în interiorul compoziţiei. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). trăsături esenţiale ale artei. De exemplu. dintre care prima. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. au inovat mai mult. în ordine cronologică şi a importanţei. Rafael Sanzio (1483-1520).

Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. În Spania. În tot acest timp. dar mai ales ca gravor. sculptor .3. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. 8. creaţii precum Pieta. în altarul Capelei Sixtine. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. impresionante prin modernitatea lor. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. arta este marcată de multiple influenţe. e rechemat la Roma. În Germania. Ghirlandaio. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . unde realizează noua sacristie San Lorenzo. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. 1489-1534). Hans Holbein (1497-1543). Michelangelo s-a format la Florenţa. în spiritul propagat de Contrareformă. unde se afirmă Corregio (cca. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. cea bizantină. în secolul al XV-lea. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. între care rămâne importantă. aducându-i celebritatea.La Veneţia. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Padova. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. pictor. din familia Medici. de asemenea. (După lucrări la Florenţa. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. arhitect. precum Milano. S-a afirmat la început ca sculptor. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). poet. Parma. Sculptura 222 . Aurorei şi Crepusculului. Redevenit pictor. răscruce de drumuri comerciale. Papa Iuliu al II-lea. în atelierul unui sculptor vestit al epocii.4. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. David. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos.

inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. 8. a operelor lui Homer. operele dramatice (comedia. Lorenzo Ghiberti (13781455).În sculptură. Frunuseţea înseamnă armonie. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). Filippo Brunelleschi (1377-1466). Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. Donatello (1386-1466). poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. romanul alegoric. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă.5. tragedia). şi astfel ceea ce este armonios. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Dante Alighieri (1265-1321). etc. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. Renaşterea literară. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. ca şi la antici. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. rondel. limba italiană 223 .3. istoriografia. începe mai de timpuriu în Italia. echilibrat. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. într-un anumit fel. în traduceri latine. este mai aproape de divin. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. în operele lor. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. ca şi cea artistică. de a se autodepăşi. cât prin operele de orfevrărie. Pe de altă parte. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. în general. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. operă care a creat. La începuturile Renaşterii.

ca urmare a influenţei manifestate de italieni. covins că natura umană e în esenţă rea. Gargantua. şi cu o teribilă poftă de mâncare. în Iubirile. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Autorul unor interesante Istorii florentine.1490-1533). poet sensibil. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Giovanni Boccacio (1313-1375). Pesimist. şi au creat opere viabile. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. secretar al republicii florentine. la rândul lor modele pentru urmaşi. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. de umorul adesea grosier. 224 . de asemenea. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. dar justificate de raţiunea de stat. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). cruciadele). care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. la începuturile Renaşterii literare.literară. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. dar şi în urma evoluţiilor interne. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. Unii dintre aceşti poeţi. În Franţa. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. pe care le tratează însă în forme noi. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. manual de teorie şi practică politică. Nicolo Machiavelli (1469-1527). Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Lucrările lui François Rabelais (c. autor al Decameronului. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele.

propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. ulterior. Thomas Morus (1477-1535). ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. numele ei să devină un substantiv comun. Romeo şi Julieta. Hamlet. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Furtuna. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. Antoniu şi Cleopatra. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea.În Anglia. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. datorită valorii universale a concluziilor acestora. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. 225 . Regele Lear. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. În Spania. englezul William Shakespeare (1564-1616). regretul în faţa trecerii timpului. Este perioada supremaţiei politice. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. militare şi economice spaniole. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. În afara pieselor de teatru. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. probabil. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Prin intreaga sa creaţie. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII.

se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. Johannes Kepler 226 . Dar cercetările astronomice au continuat. din 1543. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). şi i-a luat locul o societate modernă. că Soarele. Evul mediu cavaleresc. nu pământul. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Înfrângerea sa finală. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616).O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. probabil. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. a dispărut o dată pentru totdeauna. Acesta susţinea. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. autor a peste 2000 de piese. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). autor de nuvele. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. Puritatea morală. în De revolutionibus orbium caelestium.3. şi Calderon de la Barca (1600-1681). dar sărăcită în planul moral şi comportamental. 8. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi.5. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Aceastea nu au reuşit în totalitate. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. idealizat. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543).

liedul şi cântecul coral în Imperiu. cum se credea până atunci.3. care evoluează şi ea. Palestrina. literar. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.6. datorită observaţiilor proprii.7. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. chanson în Franţa. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. 8. Clement Jannequin. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. ştiinţific. nu circulare. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. şi că soarele se află nu în centrul. etc. mai puţin 227 .3. conducând la mutaţii în plan artistic.) 8. Astfel. adesea datorită reformei. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). Muzica Apar mutaţii şi în muzică. interzise până atunci de Biserică. Andreas Vesalius (1514-1554). datorită disecţiilor. Concluzii Apărută în Italia. dar şi comportamental. începe să lase loc şi muzicii profane. a putut avansa. cunoscut ca Regiomontanus. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. astronom german. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. care publică în 1543 De humani corporis fabrica.(1571-1630). maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. În trigonometrie. Muzica religioasă.

tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.receptive la noile tendinţe. în douăsprezece volume. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. respectiv redactarea unor 228 . alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite.4. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri.4. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. respectiv Faptele apostolilor. predominantă fiind oralitatea. Odată cu secolul al XVI-lea. cu un important decalaj temporal). ştiinţific. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. au fost grupate la un loc. 8. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. cât şi altele de istorie universală.000 pagini şi 10.1. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. În continuare. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Astfel. în diversele ei forme de manifestare. Ceaslovul etc. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. cuprinzând circa 20.000 de ilustraţii. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe.000 de abecedare. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii.

continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). De fapt. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. sub titlul de Domostroi. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. fie pentru necesităţile cultului. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. în condiţii complexe. Moscova etc. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. Pe lângă aceasta. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. A avut o activitate culturală deosebită.

respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. mai cu seamă destinate scopurilor militare. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. au avut loc o serie de distrugeri. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Se ştie că în evul mediu biserica. inclusiv cele de la muntele Athos. s-a creat un nou stil. Ori în o serie de zone. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. Multe dintre acestea. cât şi al unor construcţii laice. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Totuşi. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu.2. În secolul al XVI-lea în artă. În cursul cuceririi. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. 8. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . ca şi mai târziu. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme.4. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. cu bază octogonală.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. timidă şi sinuoasă. cu precădere în arhitectură. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă.

Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Manifestările culturale au fost în general modeste. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Constantinopol. producţia originală fiind foarte modestă. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Plovdiv. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. părintele „renaşterii bulgare”. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Acolo. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. cât şi în limba vorbită de popor. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. mai cu seamă în aşezămintele monahale. 231 . cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Cărturarii erau mai ales clerici. Practic. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. în domeniul artelor. Târnovo. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. precum şi unele biserici din Sofia. slavona. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi.

precursor al iugoslovenismului. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. amândoi raguzani.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în oraşele Dalmaţiei. Orbini. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. macedoneni etc. în care era larg răspândită şi limba latină. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. Începând cu Primoz Trubar. M. O figură aparte. atât din rândurile populaţiei slave. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. croaţi. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Astfel. traducător al Bibliei în limba populară. J. cât şi a italienilor. Astfel. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. iar mai târziu a reformei. clerici. de către autori croaţi şi sloveni. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. uneori pe bază de documente. Pribojevici. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în Istria. relativ numeroase. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei.

Imediat după cucerire. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. majoritatea religioase. ciclul despre Marco Cralievici etc. mai ales la Ragusa. mai ales la Ohrida şi Peci. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. Peci. cele mai multe cu conţinut religios. Milesevo. În spaţiul stăpânit de otomani. dramatice etc. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. autori anonimi creând proverbe. matematică etc. precum cel denumit al lui Brancovici. 233 . şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei.. geamii. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. în special despre Mihai Viteazul. mai ales în mediul urban. arareori artiştii se apropiau de realităţi. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. În zona dalmatină. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. lirice sau epice. matematician. limbile orientale. manifestările au fost modeste.Roger Boscovici. unde se predau dreptul musulman. În domeniul artelor. respectiv culegeri de texte. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. precum Ohrida. unde se transcriau manuscrise. dar şi cu caracter literar şi artistic. multe din acestea având şi un rol cultural. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. astronom. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. Alături de ortodoxi. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. fizician şi filosof. Predomina tradiţionalismul. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. Gundulici. hamame etc. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri.

respectiv italiană. Gjon Buzuku a publicat. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. În Capitală exista o şcoală superioară. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. şcoli de tip primar. De fapt. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. în secolul al XVI lea. Totuşi. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. ştiinţa şi arta turcească. medrese. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Astfel. prima apariţie în limba albaneză. au funcţionat acolo atât medrese. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. funcţionau pe lângă moschei. o carte de rugăciuni: Beshari. de exemplu. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. pentru băieţi. de pe poziţii catolice. şcoli confesionale musulmane. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului.4. Acolo era un învăţământ elementar religios. Astfel. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie.4.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8.

promovând totodată ca mecenaţi. Astfel. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. Astfel. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. au ocrotit cultura.Ştiinţei. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. recent descoperită de Columb. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. a fost cel al geografiei istorice. 235 . Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. urmaţi de viziri şi mari demnitari. imnuri. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. spaţiul pontic etc. matematici. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. original. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. precum medicină. multe cu încărcătură mistică etc. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. Un domeniu aparte. În secolul al XVI lea. Golful Persic. în epoca clasică. creatori de cultură. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. ce a fost cultivat. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. O serie de sultani. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. cu creaţii epice. gustul pentru frumos. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). I s-au adăugat şi alţii. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană.

moschea Seyhzade. poduri etc. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. A mai lăsat urmaşilor medrese. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. nu şi în cel european renascentist. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti.. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. supranumit Michelangelo al Turciei. Bibliografie 236 . Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. moschea Suleymanie etc. a fost înfiinţat un observator astronomic. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. În 1575. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. a fost cultivată deosebit astronomia. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman.astronomie etc. urmându-se o tradiţie orientală. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor.. pentru gravurile în metal etc. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. În spaţiul cultural constantinopolitan. pentru miniaturistică de tot felul. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. fost o vreme ienicer. mausolee. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). spitale. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. Astfel de exemplu. excepţie făcând Moschea Albastră. a devenit arhitect. monumente unice în lumea islamică. precum Moscheea lui Selim I. în capitală. baraje şi apeducte. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. pe lângă cea românească. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul.

Péronnet. Corint. Istoria evului mediu. 2002 Elisseeff. 1996. Civilizaţia japoneză. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.. R. Sinteze. 1992 Cassan. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Între China şi Pacific. 1992 Muchembled. 2002 Cros. Radu (coord. Învăţământ la distanţă. Manolescu. Cultura Africii. Danielle şi Vadime. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Vol. 1995 Universitatea Spiru Haret. Paris.). Bucureşti. Paris. C. Paul. Istoria Asiei. Meridiane. Editura Lucman. Leo. 1620-1740. Istoria Japoniei. Corint. 1982 237 . Péronnet.). Frobenius. Anul I. 1980. Molinier. 2003 Cristian. Le XVIe et XVIIe siècles. Sedes. 1492-1620. 2002 Manolescu. părţile I-II. Corint. Elisseeff. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Histoire moderne. Istoria medie universală. Michel. Le XVIe siècle. Hachette. Civilizaţiile extra-europene Boivin. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Michel.Manuale Bercé. Le XVIIe siècle. Bucureşti. Danielle. Vasile. Ellipses. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Michel. Yves-Marie. Istoria Indiei. 1993. Paris. L’Europe au XVIe siècle. Bucureşti. Editura Meridiane. 2003 Sinteze şi monografii 1. Bucureşti.I: Europa apuseană. 2006. Michel. Civilizatiile amerindiene. Radu (coord. Paris.). Bréal. Hachette. Alain. Robert (coord.

Islamul şi civilizaţia sa. 1985 Granet. 2004 238 . All. Jocurile schimbului.1985-1986. Paris. XVIe-XVIIe siècle. Philippe. 2002. Pre-columbian America. Fred. Bucureşti.. Favre.3-4. Corint. Iaşi. 2 vol. Georges (coord. Fernand. Meridiane.1984. Timpul lumii. Paris. Bucureşti. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Lumea chineză. André. Ţvetan. Problema Celuilalt. Renaşterea europeană. Aztecii. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. China imperiala. Fernand. Meridiane. Bucureşti. Iaşi. 1996 Braudel. Bucureşti. 1979 Sourdel. Renaşterea italiană. 2001 Lehmann. 2 vol. I-II. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Istoria arabilor. Bennassar.). 1998.. 2003 Todorov. Bennassar.1989. Institutul European. Le temps de l’Espagne. Bucureşti. Centru şi periferii. Meridiane. Gendrop. Civilizatia chineza. Fernand. Perry. 6 vol.. Bucureşti. Ed. Bucureşti. 2 vol. Bucureşti. Bucureşti. Jacques. 1994 Parsons. 1977 Aries.1995 Lombard. Daniel.Gernet. London. Bartolomé. Henri. Meridiane. Henri. Fernand. Soustelle.. Duby. 1994 2. Paul. Meridiane. 1999 Berence. 2002 Stamm. Meridiane. Civilizaţiile precolumbiene. Jean. Le 16e siècle. 1995. Bucureşti. Corint. Meridiane. Lineages of the Absolutist State. Dominique. Bucureşti. Renaşterea. Bartolomé. M. vol. Braudel. Bucureşti. Mayaşii. Marcel. Hachette. Braudel. 1969 Boorstin. Vincent. Istoria vieţii private. Peter. Incaşii. Anne.. Aztecii. Burke. Civilizatiile africane. Bucureşti. Lee A. Corint. Meridiane. Jacquart. Bucureşti. Bucuresti. Burke. Jacques. Armand Colin. Bernard. Braudel. Bucureşti. 1974 Simoni Abbot.1985. Peter. 2003 Miquel.. vol. Denise. Descoperitorii. Humanitas. Cucerirea Americii.

London. Ganshof. Prentice Hall International. Paris. Emile. dinast şi apărător al credinţei. Le monde de Jean Calvin. 1991 Chaunu. Martin Luther. All. Meridiane. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Renasterea. Jean. All.. Bucuresti. Corint. Immanuel. Histoire des relations internationales. PUF. Histoire générale du Protestantisme. London. Leonard. Civilizaţia Renaşterii. Jill. 2002 Favier. Marshall. tome premier. François. 239 . Artemis. Carol Quintul: suveran. Galaxia Guttenberg. Marile descoperiri geografice. McLuhan. 2003 Ginzburg.. 1975 Mandrou. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. 2 vol. 1995.. Bucureşti. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Spania: mărire şi decădere. Norbert. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Epoca marilor descoperiri geografice.. Belu. Stewart. Seuil. Teora. Lucien. 1977 Dickens. un destin. 1971 Hale. The Counter Reformation. 200 Favier. Des humanistes aux hommes de science. Flammarion. L’Aventure de la Reforme. Ed. A. de la Alexandru Macedon la Magellan. Bucureşti. John. Paris. Brânza şi viermii. Naissance et affirmation de la Reforme. 1999. 1500-1558. Jean.G. Paris. Artemis. XVIe et XVIIe siècles. 1992 Chaunu. 1474-1643. Bucureşti. 1968 Elias. Paris. 1964 Geiss. 2001. Paris. Corint. Bucureşti. Carlo. Ed. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. The Age of Humanism and Reformation. Seuil. Pierre. Le Moyen Âge. Paris. S. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Lebrun. A. Cornelia.). 1998. François (dir. Jean. Bucureşti. 2002 Febvre. Bucureşti. Paris. All.G. 2003 Kilsby. Robert. 1973. 1969 Comorovski. Jean. Paris. 1972 Delumeau. Bucureşti. Paris. 1973 Dickens. Paul. Bucureşti. Histoire de l’Europe. Bucureşti. Bucureşti. 1985. 1961 MacDonald. 1998. Hachette. S. Editions Complexe. Delumeau. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Faure. Pierre. Bucuresti. Europe in the Fourteenth. Histoire de la pensée européenne. Goldenberg. Perrin. Jean. La société de cour.Carpentier.. Thames and Hudson. Aur şi mirodenii.

Claude.Mignot. 2001. Bucureşti. O istorie a secularizării. Martin. Quentin. Bucureşti. Reforma catolică şi contrareforma. 1994. Istoria Portugaliei. Keith. 1996. Paris. Bucureşti. II. 2006 Roux. 1550-1650. Marc. Keith. vol. A. 2000. de. O istorie a ideilor occidentale. 1968. 2. All. Corint. Favier. Handelsman. Bucureşti. Michel. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Randell. Rabreau. 2004 Nicoară. Bucureşti. Bucureşti. Randell. 1517-1555. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Randell. Cartier. H. Venard. All. 2000 Muchembled. Iaşi. Andrei. Univers. Bernard. Louis. Bucureşti. Morineau. 1999. Librairie Félix Alcan. Mousnier. Pietri. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Chişinău. Daniel. religie şi refacere: 1494-1610. Editura Enciclopedică. XIV-XVIII). Renaşterea şi Reforma. Keith. Istoria Universală Larousse. Flammarion. Univers Enciclopedic. 2005 Oliveira Marques. Martin. Keith. Tallandier. Randell. Simona. Jean. vol. Pillorget. Cluj-Napoca. Halphen. Bucureşti. Bucureşti. Roland. Rapp. Aventura gândirii europene. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 2005. Edouard. All. Bucureşti. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. 2000 Riché. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Renaudet. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Societatea rafiinată. Le Saint Empire romain germanique. Bucuresti. 2008 Russ. Paris. 2001. 2001. Machiavelli. Jaqueline. Marcel. 240 . Accent. Politică şi politeţe în Franţa. Jean-Paul. La fin du Moyen Âge. 1931 Rady. Guillemain. Institutul European. Luther şi Reforma în Germania. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Paris. Jean Calvin şi Reforma târzie. Suzanne. Randell. 2005 Skinner. 1996 Oţetea. 2001. Paris. Le monde et son histoire. Rady. Luce. Histoire de l’art Flammarion. Keith. Pierre. Francis. Robert. Arc. All. Chişinău. All. Imperiul mongol şi Gingis Han. Henri. Perroy. Franţa: renaştere. 1989 Pirenne. Bucureşti. All. D’Otton le Grand à Charles Quint. Augustin. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia.

2000. Teora. Istoria Imperiului Otoman. 1976. Manual pntru uzul studenţilor. Meyendorf. Meridiane. 2001. Bucureşti. Max. Paris. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Warren. Elisabeta I: religia şi politica externă. 2004 Ciachir. Virgil. 1610-1661. 1956. Weber. Bucureşti. Nicolae. Inalcik. Bucureşti. 1994 Wilkinson. 2001. Jelavich. 1971. All. Sistemul mondial modern. Bucureşti. 1300-1600. Arta Renaşterii. 1961. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Bucureşti. Epoca clasică. Bizanţ după Bizanţ. Istoria turcilor. Cluj-Napoca. 2004 Chirtoagă. 1978. Bucureşti. Istoria Ungariei. Richard. Bucureşti. vol. Raţiunea dominantă. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Mehmed. Bucureşti. 1996. 3. Iorga. 1992. Brăila. Vechea Rusie. Jean. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Andrina. All. Căzan. Bucureşti. 2000 Mantran. Meridiane. Iaşi. 1998 Clot. Istoria Balcanilor. Histoire de l’Autriche. 1996. Droz. Bucuresti.Stiles. 1999. Anastasia. Bucuresti. Bucureşti. Imperiul otoman. André. John. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1993. Halil. Aurel. II. 241 . Bucureşti. 1523-1721. Ileana. Istoria Imperiului Otoman. Istoria artei europene. I. 1993 Cândea. Bucureşti. Immanuel. Franţa şi cardinalii. 1968 Wallerstein. Turcii-otomani. 1997. Tamara. Jacques. Suedia şi zona baltică. 1979. Gergely. Ion. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Robert. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Bucureşti. Istoria slavilor. Vătăşianu. vol. Virgil. Xxx Istoria bisericească universală. Mustafa Ali. Corint.1-2. Bucureşti. All. Odorheiul Secuiesc. II. Maxim. Kondratieva. 1997. vol. Nicolae. vol. Soliman Magnificul. Decei. Bucureşti. Bucureşti. Barbara.

Janos. Michelina. Creştinismul bizantin. Erich. Rămureanu. Imperiul Otoman. 1998. 1998. Milan. Bucureşti. De la începuturi până în prezent. 1992. 2002. Bucureşti. Bucureşti. I. Istoria bisericii ortodoxe române. Şesan. Bucureşti. II (1054-1982). Pace. Andrina. Zamfirescu. Zollner. Preţul libertăţii. sociale şi religioase 2. 1992. tradiţii monastice. Manual pentru seminariile teologice. Rămureanu. Ioan. Bucureşti. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Tenace. 1997. Pentru Institutele teologice. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. vol. Istoria bisericească universală. Szavai. Ungaria. Bodogae. Istorie. Chişinău. Cuprins Cuvânt înainte 1. Stiles. vol. Viorel. vol. Rezachevici. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. război şi comerţ în Islam. I-II. Panaite. Dan. 2005 Wandycz. Ioan. Bucureşti. Bucureşti. 1993. 1994. Bucureşti. Mircea.Păcurariu. Bucureşti. teologie. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. 1450-1700. 1995. XV-XVII). Constantin. Istoria Austriei. Piotr. Introducere: structuri politice. Bucureşti. Istoria bisericească universală. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Teodor. 1992.

Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Începuturile expansiunii europene 4. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8.America Precolumbiană 3. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Marile descoperiri geografice. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 .

Bibliografie 10. Cuprins 244 .9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful