Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

faţă de un imperiu sau un regat. Cazuri de acest tip găsim în Europa. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. 1. pe măsura organizării statului papal. de asemenea. umma. caracterizate în general prin lipsa. a suveranităţii desăvârşite. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). în lumea asiatică. De exemplu. în multe privinţe. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. organizate în bande de vânătoare. putem presupune că structura socială era una egalitară. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii.formală. 2. Africa. cel puţin formală. dependente sau nu de o organizare politică superioară. şi prin supunerea. cel puţin teoretică. cu cele din vestul şi centrul continentului). oraşe state. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. în general. O regăsim în lumea islamică. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. America centrală şi de sud. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. Există. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). consilii orăşeneşti. americană. Asia. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. etc.). conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. sociale şi de organizare familială. de diverse tipuri. africană. la populaţiile de vânători culegători . Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. Alte forme de organizare politică sunt principatele. Toată hrana 5 . Există.

Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. De asemenea. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. La eschimoşi. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . cele mai multe însă fiind monogame. între toţi membrii grupului. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. în care producerea hranei.obţinută se împărţea. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. unele grupuri practicând poligamia. dar femeile participau. ca la pigmei sau boşimani. prin vânătoare şi pescuit. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. conform unor reguli clare. care presupun uneori iniţieri. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. sau mai valorizată social. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). 6 . foarte importante sunt cele legate de vârstă. nu existau posibilităţi de stocare. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. gen şi vârstă. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. probe dificile. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. rudenie. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. fie prin creşterea animalelor. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi.

Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. din punctul nostru de vedere. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. Ca şi vânătorii-culegători. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. care se revendică de la un strămoş comun. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. De asemenea. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). social şi politic în societăţile tribale. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). (grupuri matriliniare). grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Aceste grupuri îşi socotesc. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. în unele insule din Pacific. Exista însă şi poliandrie. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. alcătuită din trei generaţii. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. mai multe capete de animale aduse ca zestre. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. în unele regiuni din sud-vestul Africii. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. dar şi triburile Hopi şi Crow). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. sau mai mult pământ. la foarte puţine societăţi. de regulă. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. 7 . Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. neamul. de la o plantă sau un animal sacru. Adeseori. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială.

La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. statutul femeilor era mai înalt. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. ele având un rol important în activitatea economică. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. Natura economiei. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). De asemenea. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. care adesea tind să aibă caracter ereditar. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. care. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. şi anume cea între liberi şi 8 . diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. de asemenea. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. care erau strict subordonate bărbaţilor. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). ca de exemplu la irochezi. În societăţile matriliniare. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. practicau poliandria).

Agricultura intensivă. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. mongoli. sau al şefilor incaşi). americane. prestigiul social şi politic al familiilor. la arabi. De asemenea.non-liberi. Japonia. au 9 . şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. pe de o parte. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. turci. care caracterizează economia statelor. Practicarea agriculturii pe scară largă. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. alte populaţii asiatice. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. Statutul femeii rămâne unul inferior. pe de altă parte. spaţiul islamic. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. ea fiind dominată economic. africane. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. pentru anumite segmente ale populaţiei. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. China. şi meşteşugari şi negustori. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. etc. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. social şi politic de către bărbaţi. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. domesticirea unor animale variate. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. indieni. polineziene. Statele din Europa.

Astfel. după constituirea statului. Familia. care tolera sclavia. În America centrală şi de sud. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. de aceea. cu transmiterea ereditară a statutului. Islamul. în cele mai 10 . o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. Desigur. La azteci. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. Se adaugă. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. cu destulă greutate. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. În Asia. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război.folosit monedă din metale preţioase. specialiştii sacrului. în cadrul societăţilor organizate în stat. monogamia strictă. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. inclusiv în Europa. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). În cele mai multe dintre aceste societăţi. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. precum sacerdoţii de diferite tipuri. predomina familia extinsă. preoţii sau călugării. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. în unele cazuri. rămâne o structură socială importantă. în care creştinismul a reuşit să impună. precum în Arabia. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). Europa. De asemenea. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă.

unele împărătese chineze). în care mitologia vedică este reinterpretată. de o manieră mai concretă. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. cazurile de femei care au reuşit să exercite. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. în general se constată continuitatea. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Vom analiza. Aspecte religioase Din punct de vedere religios.). etc. Hr. budismul dispare practic din ţara sa de origine. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. pe parcursul prelegerilor următoare. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. Astfel. femeia era asociată cu sfera privată. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. puterea. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună.3.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. 1. iar altele reprezintă creaţii noi. haremul islamic sau chinez. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. 1. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. Hr. în parte şi datorită 11 ..1. 3. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. între secolul VI î. In India. În schimb. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Hr. şi secolul V d.

Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. tehnicile yoga. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. un monoteism consecvent. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. abolirea sistemului castelor. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. care au adoptat budismul (secolul IV d. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului.Hr. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte.influenţei budismului. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Acesta. Religie politeistă. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Fiind o creaţie artificială. sec. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. Shiva. teoria castelor. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. ofrandele şi libaţiile. shintoismul. Coreea. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. problemele teologice. dintre care Krishna şi Rama). În Japonia. apare religia sikh. abluţiunile rituale. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. etc. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani.. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. budismul coexistă cu religia naţională. Tot în secolul al XVI-lea. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . In China. şi o mare zeiţă. Hr. pe tot parcursul evului mediu. In secolul al XVI-lea.

venerează spiritele strămoşilor. în secolul al XVIlea. în secolul al VII-lea. un al treilea mare monoteism al lumii. zeiţa soarelui. Acest mit a sost. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. islamul. care. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. etc. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). lună. 1. apare. In concepţia japoneză. Aceste religii au un panteon foarte complex. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. cu eroi civilizatori şi salvatori. elementelor naturale (cer. în Peninsula Arabică. Izanami şi Izanagi. sub influenţa arabă. soare. Viracocha). Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. altare aflate în locuinţele credincioşilor. 13 . aztecă şi incaşă. 3. spre soare-apune. de culte animiste. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii.). Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. apă. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. 2. conform profeţiei.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. şamanism şi religii politeiste. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. din care apar apoi celelalte zităţi. Sub posibila lor influenţă. sunt practicate sacrificii umane. dar bazându-se pe evoluţia locală. au o serie de practici şamanice. Începând din nordul continentului. de altfel. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. cartoful). creştinismul şi iudaismul. din spaţiul marilor civilizaţii maya.

şi Ali. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. născuţi din Fatima. fii acestuia Hasan şi Husein. În urma unor complexe evoluţii politice. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. între care duodecimanii. un fiu natural al lui Ali. şi Muhammad. de tipul sfinţilor intercesori. singurii califi legitimi au fost Ali. (partizanii ideii imamului ascuns. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). fiica acestuia. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. care provin din Fatima. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. Prin arhanghelul Gabriel. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). simplu muritor. caracterul nedrept al sclaviei. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. Ca atare. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. tribul Quraish. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. din Mecca. divinitate unică. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. care va reveni 14 . Primul între aceşti aleşi este Muhammad. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. creatorul lumii şi al oamenilor. un fiu secret al lui Hasan. Profetul (Rasul). către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. atotputernică şi atotprezentă. Şiiţi refuză sunna. care au avut efect în planul doctrinar. ginerele său. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. transcendentă. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. născut pe la 570 în familia Hasim. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului.

Sinagogile. a ortodoxiei. De asemenea. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Se spune că pe la 958.Hr. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. de prin secolul al IV-lea d. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Convins de argumentele iudaice.ca Mahdi. prin dezvoltarea Mişnei. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Hr. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. comentarii la Mişna. stăpân al Universului). se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. şi a Talmudului. Centrul vieţi religioase.Hr. o ramură a acestora din urmă. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. septimanii. ismaeliţii sau Asasinii. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). colecţie de legi rabinice. fiind exponenţi de seamă ai 15 . ca locuri de studiu şi de cult. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. se dezvoltă Cabala. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. etc. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc.

Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. Creştinismul. În cele din urmă. China 2. de-a lungul celor două axe majore. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. cu vocaţie misionară. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. articulat. persecutaţi în ţările occidentale. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. Spre sfârşitul perioadei medievale. ca un mozaic de populaţii. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. 1. 2. 16 . Caracteristici generale China se prezenta. 2. demonstrau gravitatea acestor probleme. 1. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . sec. într-o relativă linişte. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. în mare. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Civilizaţiile extraeuropene 2. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. cu limbi şi culturi diferite. între care populaţia Han era majoritară. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei.

justiţie. Song (960-1279). dinastie de origine mongolă). cu şase ministere (afaceri publice. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. culte) . este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Examenele erau scrise. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. armată. taoismului şi budismului. religii care nu se exclud reciproc. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. primul împărat de origine ţărănească. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. deşi uneori pot exista conflicte.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. lucrări publice. şi în cele din urmă prin a se siniza. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. din dinastia Tang (680). populaţii originare în regiunile nordice. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. În timpul dinastiei Ming. finanţe. Yuan (1279-1368. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. atestat încă din dinastia Han. 17 . Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. fără să se renunţe cu totul la mandarini. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. şi verificau cultura generală a candidaţilor. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. Imperiul chinez este unul universal. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Tang (618-907). şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Ming (1368-1644). Acest sistem. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. în pofida momentelor de ruptură. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Continuitatea. în conducere au fost preferaţi eunucii. cunoaşterea doctrinei confucianiste. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. al unei culori şi al unui punct cardinal.

Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. Cancelaria imperială. contribuind la sinizarea acestei regiuni. economică. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. dincolo de Fluviul Galben. care par să fi fost avari.Consiliul de Stat. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. Această perioadă este numită. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. mereu mai numeroase. fără însă ca eficienţa trupelor. demografică. între 311. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. care redacta textele oficiale. în mod tradiţional. În această perioadă tulbure. "a celor şaisprezece regate". Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. În nord. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. 18 . care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. şi în China. 2. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. care transcria şi controla decretele imperiale. Ruan ruan. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. populaţie de origine turco-mongolă. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. În ceea ce priveşte armata. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. să crească proporţional. Tuo ba (sau Tabghatch).1. din secolul al III-lea.2. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. Marele Secretariat imperial. ca şi în Europa. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze.

până atunci budistă. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. care reuşeşte să cucerească. foarte importante în perioadele precedente. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. în timpul dinastiei Sui (581-618). a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. care obţin. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". prin unificarea monetară. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. Forţele centrifuge. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă.Reunificarea a fost opera nordului. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. ceai. China cunoaşte o perioadă dificilă. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. victoria pe râul Talas. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. băuturi alcolice). Chang an. s-a diminuat. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. scutite de taxe şi de 19 . către Asia Centrală şi către Coreea. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. iar sistemul de examene a fost reluat. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. care. A fost stabilizată economia. a reuşit să reorganizeze imperiul. iar Japonia. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. mai ales în perioada următoare. regionalismele. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. reforme administrative şi militare. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. în 751. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). An Lu shan. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. în 755. s-a sinizat din punct de vedere cultural. impozite indirecte pe sare. ceea ce a contribuit. capitala imperiului.

Pentru a mări masa de contribuabili. după model chinez. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. taie Drumul Mătăsii. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . ceea ce conduce. Până în 960. datorată şi refugiaţilor din nord. pretind şi obţin tributuri. sub numele Song de Sud. djurceţii. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. din nord s-a exercitat o continuă presiune. uigurii. pentru a relansa circulaţia monetară. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. În 1038. De partea poporului prin origine. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Din 1115. Unificarea este reuşită. pentru un secol şi jumătate. în 1234. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. În această perioadă. de Zhao Kuang yin. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. Jin. prin constituirea categoriei negustorilor. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. aproape fără luptă. în schimb. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii".serviciul militar). Turcii. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. care instaurează dinastia Song (960-1279). se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. datorită mongolilor. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. În sud se reconstituia dinastia Song. O transformare profundă afecta societatea chineză. întemeind proprie lor dinastie. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. În secolul XI. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. cu capitala în zona actualului Beijing. care fuseseră subordonaţi statului Liao. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate.

prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. destinate hergheliilor şefilor militari. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. după ce. Teoretic. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. precum Coreea. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. în 1271. Vietnam. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. care avea însă doar un caracter formal. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. cu staţii de cai de schimb. Japonia. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. 21 . Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat.cucerirea mongolă. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Oamenii aveau statute profesionale rigide. De asemenea. ca în epoca Song. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. desăvârşită în 1279. Puterea imperială devenise despotică. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. transmise ereditar. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. Marele Secretariat imperial e suprimat.

În funcţie de relief. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. China medievală era impărţită în două mari zone. Astfel. şi China de sud. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. acestea există în număr mic. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Pe de altă parte. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Astfel. în sud. De altfel. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . astfel încât. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. aflată într-o poziţie inferioară. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Raportul demografic se inversase astfel. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. În aceste condiţii. cultural. cei mai mulţi în zonele sudice. o putem considera explozivă. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. şi a permis o creştere demografică pe care. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. cele mai importante în imperiu. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. China de Nord. de ordin tehnologic. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. raportată la condiţiile epocii. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. vin din aceste regiuni nordice. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. în diferite etape ale istoriei. în general. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori.

un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. urmat de numeroşi alţi gânditori. a devenit. în cele din urmă. al VI-lea î. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. în general paşnică. Convieţuirea. în scopul de a oferi o armătură religioasă. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. centrându-se în jurul conceptului Ren. concept ce desemnează atât riturile. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. cât şi regulile de convieţuire civilizată.3. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. pentru confucianişti. consideraţie pentru ceilalţi.desprindă.). Confucianismul. virtute omenească. latinizat de iezuiţi în Confucius. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. Hr. umanitate. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Aceasta presupune o anumită conduită socială. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. daoismul şi budismul. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Religia In China. 2. respect pentru superiori sau vârstnici. Această sinteză a înglobat elemente budiste.1. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Numărul mare de locuitori. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Li. care ar fi fost reprezentată de confucianism. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). confucianismul. pornită. dintre care figuri dominante 23 . pe tot parcursul evului mediu. Astfel. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor.

budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. Daoismul ar fi fost întemeiat. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. a ideilor înaintaşilor. Din punct de vedere metafizic. Literal. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile.. opusă unităţii reprezentată de Dao. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Antiintelectualist. orientat mai mult spre idealism. dao înseamnă cale. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . ci să-şi observe propriul spirit. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang.Hr. Budismul pătrunsese din secolul I d. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. De asemenea. morală şi politică. poeţi.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. cât în expunerea novatoare. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Lao Zi. şi Cheng Yi (1033-1107). Din secolele III-IV. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Dao este principiul superior. dar şi în Coreea şi Japonia. scriitori artişti. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. potrivit legendei. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. într-o cuprinzătoare sinteză. reprezentant al şcolii Raţiunii. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate.

2. şi scrierea. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. dar şi în capitală. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Notând idei. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. în evul mediu. djurceţilor şi mongolilor. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. Budismul chinez.4. Hr. în prezenţa suveranului. şi nu sunete. profund influenţat de taoism. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. dar influentă pe plan social şi politic. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. Coreea. în urma promovării unor examene.intense persecuţii ale budismului. uneori chiar în palatul imperial. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului.1. mai ales după cucerirea mongolă. în evul mediu o religie importantă şi influentă. indiferent de originea lor socială. şi ulterior. care au adoptat budismul (secolul IV d. sec. cele islamice. rămâne însă. în afară de sistemul examenelor. mai ales în oraşe. un conglomerat de popoare. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. cele mai importante fiind cele indiene. China reprezenta de fapt. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. cele venite din Asia Centrală. 25 . nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. din partea kitanilor. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. cu limbi diferite. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. Pe de altă parte.

tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. Cunoscând mai puţin limba clasică. arhaică.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. Oricum. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. pentru populaţiile din Asia Centrală.etc. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. noul gen al « simplelor note ». difuzarea operelor scrise. principalul focar cultural al Chinei medievale. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. teatrul. Totuşi. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Povestirile. inclusiv al ilustraţiilor. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. Desigur. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. pentru că el necesita mii de caractere. Hr. cele coreeană sau 26 . prin secolul al XIV-lea. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). reprezentate de oraşe.). De asemenea. în Coreea. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. cum au fost negustorii. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. de exemplu a poeziei. japoneză. literaţii-funcţionari. în China epocii Song. se pare. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti.

realizt în secolul al XIV-lea. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. 937 de capitole. etc . romanul. cu metrică strictă. publicată în 1060. în general privind dinastiile precedente. chitara cu trei coarde. în oraşul « purpuriu ». Cronica Tang. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. din ordin imperial.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. realizate în zeci de volume. teatrul. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. interzis celor de rând). Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. realizată de Si Ma Guang. arheologia chiar. în vremea dinastiei Song se realizează. pe cât se pare. spre sfârşitul dinastiei Yan. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . de către Ou Yang Xiu. epigrafia. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Tot un roman istoric. Yong Le. În epoca Yuan. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. ilustrate de genul ci. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. în 22. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. De asemenea. a fost cel realizat de Shi Nai An. se dezvoltă filologia clasică. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. mici poeme lirice. de către Luo Guanzhong. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . şi răspândite unele prin intermediul tiparului. pătrund influenţe mongole şi musulmane. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. mai ales cel în limbile vorbite. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. de asemenea strâns legată de muzică. Astfel.

se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. considerată « moartă ». în general. deoarece. de aceea construcţiile sunt zvelte. precum pictura. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. în linii mari. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. strâns legată de poezie şi de literatură. acesta evită linia dreaptă. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. în general. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. iar după sporirea contactelor cu europenii. 28 .5. ci stâlpilor sau coloanelor. pe hârtie sau pe mătase. de apăsare. care uneori sunt chiar eliminaţi. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. producţia de porţelanuri şi lacuri.1.senzaţiei de materialitate. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. ale vieţii de zi cu zi. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. De exemplu. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. caligrafia. uneori chiar miniaturală. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. Evoluţia ştiinţei chineze este. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. 2. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. producţia de porţelan atinge apogeul. legată de cea a societăţii în ansamblu. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. Sculptura chineză nu are.

Încă din secolul al XI-lea. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Progresele cartografiei se repercutează. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi.Trebuie început. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. în 1090. Shao Yong. În timpul dinastiei Yuan. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. În domeniul matematicii. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. căci alături de progresele matematicii. Se ajunsese. 29 . regulată şi continuă. De asemenea. şi asupra realizării hărţilor terestre. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. firesc. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. la realizarea de hărţi în relief. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Astfel. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. în secolul al XVI-lea. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. în epoca Song. prin Biroul astronomic de la Nanjing. care. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. la nivelul tehnicii. sub redacţia lui Zhu Shijie. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. pe baze hidraulice. pentru desenarea hărţilor celeste. mai ales prin dezvoltarea algebrei. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. în secolul al XI-lea. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Puţin propice creaţiei culturale în general. ci şi Africa şi chiar Europa. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă.

în cercetările privind pediatria. ginecologia. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. de închidere în faţa influenţelor externe. În planul tehnicii. India 2. un mare atlas. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. La începutul secolului al XIV-lea. crabi. camforul. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. savant şi om politic. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. caolinul. perfecţionarea turnării fierului.1. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. cu rezultate remarcabile. bolile infecţioase şi vasculare. unde munca umană era foarte ieftină. etc. a busolei. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. bujori. călugărul taoist Zhu Siben realiza. citrice. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. obţinut din planta numită chaulmoogra. crizanteme. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. Caracteristici generale 30 . bambus. 2. precum fierul pentru tratarea anemiilor. 2. în urma a nouă ani de muncă. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei.inventate de Shen Gua. efedrina sau ginsengul. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». iar pe de altă parte.2. păsări. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. Din secolul al XIV-lea. Yuditu.

India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. cu capitala la Badami. cum a mai fost numită această formaţiune. dintre care unele erau seminegroide. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. întemeind statul Gupta. exista o mare diversitate religioasă. IV-IX). La sud de Narbada.2. pe platoul Deccan. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă.India. 2. aliat cu turcii. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. de către împăratul persan Chosroes. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. vechea capitală a regilor Maurya. În afara sistemului castelor se aflau paria. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. precum arienii. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. religie sincretică şi politeistă. extrem de numeroase. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. iar altele. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. sau intangibilii. Se adaugă Islamul. 975-1189). care a condus la generalizarea sistemului castelor. erau indoeuropene. unde astăzi se află şi alte state. în 565. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. Ghandragupta. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. învăţaţi). budismul în declin coexistând cu hinduismul. principe din Patalipputra. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. la începutul secolului al IV-lea. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. în cele din urmă. Puterea heftaliţilor a fost distrusă.2. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. şi regatul Pallava (sec. vayşia (neguţători). kşatria (războinici). sudra (agricultori). la 31 . apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. în mare. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. De asemenea. dar care pot. În timpul Imperiului Gupta.

şi care încercau să reziste avansului musulman. VII . angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. În valea Kabulului. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. pe coasta de răsărit. care se islamiza apoi. în valea Indusului. Din 712 era ocupat regatul din Sind. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. din secolul XI. în Malaysia şi Indonezia. cucerit de englezi la începtul sec. în 731. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. cu capitala la Kabul. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. Aceştia erau un fel de şefi de clan. numit Sultanatul de la Delhi. stabilindu-şi capitala la Delhi. treptat. şi îşi constituie propriul stat. Spre vest. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state.răsărit de acesta. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). se constituia Kapisha. XIX). cu excepţia extremităţii sale sudice. un stat vasal al Chinei. După 1206. asigură Indiei 275 de ani de pace. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. în Siam. împărţit între diferite statulţe. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. anul morţii lui Muhammad. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. În secolul al XII-lea. stând la baza civilizaţiei khmere. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. Este o perioadă de strălucire culturală. VIII-XII) era orientat spre răsărit. La sfârşitul domniei lui Harsha. dar îşi păstra şi diviziunea politică. inclusiv musulmane. Înfrângerea arabilor la Navsari. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. 32 . O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). Bengalul condus de dinastia Pala (sec. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice.

Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). în zona de sud. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Între acestea. Religia In India. în zonele sale centrale şi sudice. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. conduse de musulmani sau de hinduşi. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. întemeiat în 1336. un descendent al lui Timur Lenk.2. la Panipat.3. Marele Vehicul. Şah Jahan. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). În 1526.. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. imperiul mogul intra în declin. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. şi Mahayana. şi imperiul Vijayanagara. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. în frunte cu Babur. un emir turc. condus de maharajahi indieni. în zonele centrale şi vestice. de tradiţie antică. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Cel mai 33 . 2. reîncarnare a lui Buddha etern. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. şi ca atare ele trebuie redescoperite. conducătorul Ferghanei. fondat în 1347. din Asia Centrală. În secolul al XVII-lea. În secolul al XVI-lea.Hr. Nepotul lui. statul Bahmani.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. Micul Vehicul. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. condus de o dinastie de şahi musulmani. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. între care cele mai importante erau Hinayana.

ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. problemele teologice. tehnicile yoga. Vishnu ( şi avatarurile sale. budismul dispare practic din ţara sa de origine. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. În schimb. Dintre aceşi bodhisattva. În perioada care ne interesează. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. în India dar mai ales în Extremul Orient. între secolul VI î. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. În cadrul acestei forme de budism. Shiva. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon).important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. Hr. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. teoria castelor. între care budsimul tantric. în parte şi datorită influenţei budismului. Religie politeistă. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit.. Importanţa elementului feminin. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. şi secolul V d. dintre care Krishna şi Rama). unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. etc. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. Hr. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . şi o mare zeiţă.

propune o interpretare diferită. 35 . şi cea din sud. Jainismul a fost o altă religie care promitea. care au încercat. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. Vedanta. În secolul al XII-lea. mai târziu. şi cea a lumii reale. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. fidelă textelor sanscrite. mare interpret al Vedantei. brahman tamil din secolul al XI-lea. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. Madhva (1238-1317). În vremea imperiului Gupta. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. După el. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. între care. identificată cu Vişnu. el nu făcea distincţii între credincioşi. s-a divizat ulteiror în două direcţii. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Hr. realizate. ca şi budismul. tengalai. o cunoaştere şi o conduită corecte. care se conducea mai ales după textele tamile. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. vadagalai. Adorator al lui Vişnu. indiferent de casta căreia îi aparţineau. persecuţiile generate de Islam. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. ar fi prin secolele VIV î. ceea ce a influenţat cristalizarea. dualistă a Vedantei. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. Şcoala întemeiată de el. ofrandele şi libaţiile. o apropiere între sufism şi vedanta.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. importantă este doctrina lui Ramanuja. în perioada noastră. principiul universal. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. numită Srivaisnava. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. ca şi budismul. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. Nimbarka. cea din nord. abluţiunile rituale. Spre deosebire de budism. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. brahman adorator al lui Vişnu. Întemeietorul său. iar în evul mediu a suferit. Jina sau Mahavira.

Învăţământul era rezervat în India. unei elite. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. în teoriile sale psihologice fundamentale. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. sanscrita. bengali. căci şi aici. 2. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. 2. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. China şi Asia Centrală. ca şi în alte arii culturale. 36 . de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). să fie diferite : hindi. 4. ca pretutindeni în acea vreme. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. limba de cultură a Asiei Centrale. recrutată mai ales din castele superioare. şi limbile vorbite. dar şi datorită influenţelor externe. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. în care au fost scrise marile opere. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. în secolele XI-XII a universităţilor budiste.probabil în prileme veacuri creştine. tamilă. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. etc. nu e mai puţin adevărat că yoga. al XII-lea) un idiom artificial. la care învăţau mii de studentţI din India. assami. marathi. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. a existat o dihotomie între limba savantă. devenite vehicole ale creaţiei literare. şi în principal din cea a brahmanilor. dar care a devenit de la un moment dat (sec. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi.

scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. pictura murală. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. În ceea ce priveşte creaţia poetică. autorul operei Sakuntala. folosite în realizarea templelor. Arta indiană a fost profund marcată de religie. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. a lui Zia ud-din Barani. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. până la crearea unei arte indiene unitare. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Poemul lui Prithviraja. uneori cu existenţă istorică. influenţăandu-se reciproc. fără a dispărea cu desăvârşire. din secolul al XIV-lea. operă a lui Chand Bardai. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». De altfel. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. moscheilor şi palatelor. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. prin obiecte realizate din lemn. şi din aceeaşi perioadă. Alături de arhitectură. partea de nord a Indiei a fost 37 .În perioada Gupta a creat Kalidasa. În perioada de care ne ocupăm. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. din secolul al XI-lea. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. sculptura monumentală. metale preţioase. Dar în compensaţie. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. fildeş. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. os. care însă au comunicat una cu alta.

precum Bhaskara. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. În mileniul I î. şi a participat. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. oricum acolo.3. în secolul al XII-lea şi Arundatta. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. De asemenea. Matematicile. Medicina continuă să se dezvolte. 2. cu trăsături asemănătoare albilor. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. din secolul al XI-lea. din secolul al XIV-lea.Hr. între care şi populaţia ainu. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). precum şi un manual medical.3.1. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. prin aceasta. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. Japonia 2. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. au 38 . cu o configuraţie geografică extrem de variată. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea.inclusă în lumea musulmană. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. s-au afirmat prin lucrările lor. în secolul al XIII-lea. Hemâdri. precum Madanavinoda şi Rajanighantu.

pământurile au fost declarate proprietate publică. Aparatul central şi local. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în acest fel. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. 2. precum şi a armatei. Kamakura (1192-1333).existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi.3. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. Oricum. S-a impus budismul ca religie oficială. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. III – 710). fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă.Hr. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. percepea impozit funciar în produse şi. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Muromachi (1333-1573). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări.2. în care sistemul de proprietate nu era individual. în vremea epocii Nara. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Astfel. Heian (794-1192). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. Nara (710-794). În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei.

în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. stabilindu-se printr-un contract. având ca unică ocupaţie meseria armelor. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. cu atribuţii militare. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Între altele. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Astfel. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului.din cele mai diverse. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. adevărate războaie civile. Practic. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. precum mineritul şi turnarea metalelor. ceea ce a generat între altele. juridice etc. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. cu caracter laic sau religios. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. 40 . ridicarea de numeroase construcţii din lemn. atunci s-a constituit categoria samurailor. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală.. în repetate rânduri anarhie. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. precum Taira sau Minamoto.

Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. tradiţionalistă.subordonate direct doar Marelui şogun. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga.” În ansamblu. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. statal sau în domeniul vieţii materiale. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. ulterior acesta a fost înlăturat. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. în special din anii 1274 şi 1281. de la nivel local. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. 41 . În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Fiind multă vreme izolat. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. neavând nici un fel de atribuţii politice. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. având aşadar monopolul puterii. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. original. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. în curusul istoriei sale medievale.

precum prelucrarea fierului. de asemenea. 2. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). Cerul divinizat.4. care marca drumul spre apariţia statului. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.4. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. treptat.2. adorau focul.4. confecţionarea hamurilor. În evul mediu. 2. beletristică. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. etc. şi venerau. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Din punct de vedere religios.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. existau două grupuri mari de populaţii. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . lacurile. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. Munţii. numită Kuriltai. soldată cu stabilirea unei regalităţi. cu origini etnice diferite. mai ales la triburile de pădure. 42 . care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. mongolii erau adepţii şamanismului. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. realizarea armelor. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. dar care. impletirea funiilor. care dispare însă pe la 1161. sub numele Tangri. a pâslei. Mongolii 2. au început să-şi afirme trăsăturile comune.1. Existau şi triburi de pădure. în primul rând. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea.

Marea Iasă. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. noionul Temugin. Asia Centrală. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Europa estică şi centrală. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Constituind unităţi de cavalerie. născut probabil pe la 1155. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Orientul Mijlociu şi Apropiat. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . Încă de la Kuriltaiul din 1206. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. extrem de rapide. oboseală. alcătuite din grupuri de familii. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. rezistenţa lor deosebită la foame. începând cu Gingis Han. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. De asemenea. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. Hanatul mongol dispunea. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. de tipul despoţilor orientali. care trimiteau la oaste o sută. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. prin cruzimea lor calculată. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. şi extinse pe un teritoriu imens. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. şi din partea creştinismului nestorian. o mie. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic).Descendent al ultimului rege. şi de un cod juridic. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Cuceririle acestea. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. acceptat de o parte a mongolilor. Marele han exercita o importantă putere. intemperii.

etc).şi pentru cucerirea altora noi. inclusiv Afganistanul. ci încep chiar conflicte 44 . Apoi. În urma contactelor cu China. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. Ca tactici de luptă. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. Djuci. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. În anumite cazuri. Cel mai tânăr fiu.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). cele situate spre Europa. După distrugerile provocate de campaniile militare. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. În timp. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Tuli. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. aceştia nu se mai concertează. De exemplu. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. moştenirea a revenit urmaşilor lui. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. şi exemplele ar putea continua. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Ogoday devenea mare han. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. În urma cuceririlor mongole. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. în special la cele chineze şi musulmane. multe dintre ele superioare lor. Djagatai primea Asia Centrală. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. suliţe. arcane.

pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. Civilizaţia Islamului 2. care se destramă îm 1335. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. La mijlocul secolului al XV-lea. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. Timur Lenk. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească.5. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. Astrahanului. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Siberiei. cuprindea Mongolia şi China. vămilor.1. Kazanului. păşunilor. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. care vizase stăpânirea apusului. în India. După moartea lui Timur (1405. subordonează Hoarda de Aur. Hulagu. privitoare la controlul oamenilor. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). ocupă Delhi.intermongole.Geneza Islamului 45 . până spre Obi. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370).5. precum Ferghana. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. 2. conduce Ilhanatul Persiei. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. Ulusul lui Kubilay. un emir mongol turcizat. fratele acestuia. Ulusul lui Djuci. El cucereşte Persia. Khorasan. nepot al întemeietorului imperiului. Afganistan. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân.

toleranţi faţă de creştini şi de evrei. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. de tipul sfinţilor mijlocitori. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. a fost întemeiat de Muhammad. (Iqra înseamnă „citeşte”. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. dar avea şi o încărcătură socială importantă. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. Khadija. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. la începutul secolului al VII-lea. precursor al lui Muhammad. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Acestea au început să apară prin 610. în general. dar şi „profetizeză”). Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. la începuturile predicii lui Muhammad. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor.Islamul. întrucât deţin o revelaţie scrisă. tribul Quraish. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. una dintre marile religii universaliste ale lumii. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. pe când ea avea 40. divinitate unică. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. caracterul nedrept al sclaviei. de-a lungul istoriei. Într-unul din aceste momente. într-o grotă de lângă Mecca. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. simplu muritor. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. creatorul lumii şi al oamenilor. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Aceasta explică în parte de ce. atotputernică şi atotprezentă. Muhammad are o situaţie destul de grea. în timp. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. chiar dacă. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Profetul (Rasul). din Mecca. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. De altfel. musulmanii au fost. fiind rămas de timpuriu orfan. numit Allah în limba arabă. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. dar au înţeles-o doar parţial. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 .

mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. hegira. Muhammad revine în oraşul său natal. Muhammad precizează doctrina. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. pe qurayshiţi să cedeze. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Ei se refugiază la Yathrib. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. care încep persecutarea adepţilor acestuia. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. ceea ce-i îndeamnă. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). • Mărturisirea de credinţă. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. în cele din urmă. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. 47 . în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. la anumite ore. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. (Pe când se afla la Medina. cu faţa înspre Mecca. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. după purificări rituale. împreună cu un grup de adepţi. Cei din Mecca acceptă să se convertească. La Mecca. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. Muhammad. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”.Quraish. transformă Islamul într-o putere redutabilă. • Rugăciunea. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Această fugă.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

Pe de altă parte însă. cultura. suspecte. Astfel. este în primul rând un « paşaport social ». sau pe creaţiile noi. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. gramatica şi dreptul. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. Ca şi în spaţiul european. dar acestea au fost întotdeauna. care continuă să se definească. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. reprezentate de exegeza coranică. Este de netăgăduit că arabii. Desigur.În perioada medievală. ştiinţele profane. Artele. persană. au preluat o serie de elemente. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. pe vivacitatea religiei. prin confruntările de idei. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. De altfel. sau “ştiinţe ale anticilor”. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. 53 . De aceea. indiană sau chineză. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. India. bazate pe tradiţii preislamice. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. literatura. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. numele islamic al acesteia este adab. Asia Centrală. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. se poate spune că arabii. la fel ca şi în cea creştină. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. ca şi în Europa creştină. în lumea arabo-islamică. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. la fel ca bizantinii sau occidentalii. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. şi se află la apogeul dezvoltării sale.

iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. accentul nu era pus pe inovaţie. Kufa. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. accesibil doar câtorva iniţiaţi. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. pe de o parte. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. ca la Basra. universităţilor europene. în principal. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. Bagdad. Pe de altă parte. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Literatura arabă s-a constituit. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. În marile oraşe. de exemplu. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). după primele secole. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. Învăţământul în lumea islamică este. etc. există şi instituţii corespunzătoare. care constituie şi principalele centre de cultură. pe baza Coranului. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. care au marcat primele secole ale Islamului. destul de mult vechilor modele. Dincolo de acest nivel elementar. numite madrasa. s-a trecut la o elaborare mai originală. pe originalitate. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. de asemenea. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. Astfel. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. mai ales celor persane. într-un anumit sens. După epoca traducerilor din greacă sau persană. plasate mai ales în marile oraşe. ajutau la realizarea partajelor succesorale. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . în care araba este singura limbă de cultură. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. dar care datorează. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. întinsă până spre secolul al XIII-lea. subsumat teologiei. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice.

XI). Baia musulmană. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. au fost construite după modelul celor iraniene. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. inspirat de modelul creştin. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. cuprinzând genuri vechi. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Datorită interdicţiilor coranice. ci în Spania. definitoriu pentru arhitectura islamică. cea fatimidă din Egipt. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. Pe de altă parte. hadith. La începutul perioadei noastre. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Proza. din secolul al XV-lea. Hafiz. Dacă tipul cronicii universale. mozaicurile. este de fapt preluarea termelor romane. Palatele califale. tributare influenţelor exterioare. hanbalită.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. cât cele persane. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. frescele. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. iar minaretul. se constituie şi şcoli artistice regionale. recunoscută şi azi. şafiită. la rândul lor. precum Ibn Hazm. O valoare deosebită. preislamice. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. fixate în scris în secolul al XIV-lea. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. hanafită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. hammam. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). este profund tributară modelelor orientale mai vechi. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. cea andaluză din Spania. arta islamică a preluat sculptura. preluate prin filieră persană. o are istoriografia. dar şi creaţii noi. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. Ca elemente decorative. Saadi.

într-o familie de şiiţi duodecimani). Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. esenţial în dezvoltarea goticului european. Decorul zoomorf. pierdută din păcate în 56 . Bijuteriile. ar fi putut sta la baza arcului ogival. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Pe de altă parte. o summa care trata probleme de metafizică. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. folosit la construcţii din Spania musulmană. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. arabescul. de asemenea. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. lângă Buhara. toate acestea au constituit obiecte de lux. născut în 980. o imensă enciclopedie. logică şi fizică. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. lucrări filosofice originale. după cucerirea provinciilor orientale. Astfel. pătrunse şi în Europa. Artele minore au fost. în celebrele sale miniaturi). dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. stilizare a motivelor vegetale. nu poate fi negată. dacă nu şi mai târziu. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac.reprezentarea figurii umane. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. adesea cu reflexe metalice. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. de exemplu). sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. Personalitate enciclopedică. ceramica smălţuită. în filosofia greacă.

El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Ibn Hazm (1013-1063). născut la Cordoba. care se inspiră din Banchetul lui Platon. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. Averroes pentru occidentalii europeni. dar individualul e coruptibil. Ibn Roşd. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. mort în 1240 la Damasc). lipsită de compromisuri cu teologia. justificându-i pertinenţa demersului. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. O astfel de teză. În secolul al XIII-lea. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. ca atare imortalitatea este doar impersonală. Sistemul său filosofic. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Filosof. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. al religiei şi al filosofiei). subliniind. profund tributar lui Aristotel. deşi lipsit de un plan sistematic. nu putea decât să suscite vii împotriviri. Colierul înţelepciunii. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. poet şi jurist. Mistica musulmană. Colierul porumbiţei.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. Materia este pentru el principiu de individuaţie. evident. este considerat cel mai mare filosof musulman. şi de asemenea. superioritatea musulmanilor. maestrul lui Thoma d’Aquino. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. Ibn Bağğa. cât şi a celor creştini. face totuşi concesii teologiei. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. atât din partea teologilor musulmani. numit de latini Avempace. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 .

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Grecia. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Tunisia. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. sudul Rusiei. Înregistrăm astfel practic apogeul. Liban. asupra cetăţii Szigetvar. Iran. Albania. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. nu numai teritorial al statului otoman. Ucraina. România. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Bulgaria. favorabil de altfel otomanilor. În mai multe rânduri. În timpul asaltului general. Siria. Turcia. în 1566. În 1533. Israel. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. fiind atacat şi Tunisul. de exemplu împotriva Persiei. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Ulterior. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Abisinia. Egipt. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Irak. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Algeria. Crimeea. fie în totalitate. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. După aceasta. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. La moartea sa. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Libia. 62 . Iugoslavia. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Soliman lăsa ca moştenire. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Iordania.

respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. în anul 1571. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. dar care practic a rămas o victorie izolată. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. a fost anexat Ciprul. Este adevărat că. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. În paralel. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. acţiune militară de mare răsunet în Europa. producători direcţi. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. precum armata. O vreme însă. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. a continuat politica în forţă în diferite zone. nu în ultimul rând. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. Mai mult chiar. regele Franţei. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. la 7 octombrie 1571. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. fiscalitatea. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. justiţia. administraţia centrală şi locală şi. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. în acelaşi an.

Ulterior. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. pe direcţia subcontinentului indian. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. 64 . Astfel. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. devenit vreme de câţiva ani. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. cu anumite intermitenţe. s-a purtat un lung război cu Persia. despotică. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. În parţile centrale ale Europei. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. De asemenea. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. între anii 1638-1639.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. împotriva Imperiului otoman. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. soldată cu un dezastru. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe.

După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. anarhie etc. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . bucurându-se de o serie de privilegii.2.2.6. administraţia provinciilor imperiale etc. timaruri şi ziameturi.. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Era o oaste permanentă. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. dar şi visteria. deci finanţele. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. cât mai cu seama armata de uscat. Un dregător special. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. Imediat după acesta urma deftertarul. justiţia. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. marele nişangiu. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. cea aparţinând în mod direct sultanului. precum akângii. pentru a ajunge apoi.

Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Au existat şi unele proprietăţi personale. cu venituri de până la 100. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. precum şi marea masă a populaţiei. după numele celui care conducerea militar şi civil zona.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Practic. 2. în lumea otomană exista timarul. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. purtau denumirea de ziamet. cea a contribuabililor. aşa numita turmă „reaia”. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. populat cu producători aserviţi. iar cele de peste 100. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.000 denumirea de has. care era un domeniu condiţionat. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. de exemplu creştinii. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste.3.000 acce. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. iar altele mai mari.6. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. în cavalerie. ei şi urmaşii lor. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. respectiv paşa). înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. scutită de obligaţii fiscale. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite.000 acce. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. După modelul oriental. 66 . revocabili şi viageri. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile.

multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). atât în 67 . Apoi. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. mai mult chiar.6. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. Astfel. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. Desigur că. căruia trebuia chiar. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. În schimb. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor.3. pe baza vechilor instituţii. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. în caz de nevoie.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. 2. În schimb. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. peşcheşuri etc. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. În sfârşit. deci ca ţări tributare. fără nici un amestec otoman. până la începutul epocii moderne. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. nu lipsită însă şi de abuzuri. În acest din urmă caz. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. M. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. situaţie caracteristică în mare măsură. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. domnitorul provenind din ţară. de exemplu.

multilaterală şi sistematică. tot mai sistematic şi mai masiv. Oradea. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.2. lucrările de specialitate sunt încă puţine. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Dobrogea. antropologi etc. Orşova. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Nu se cunoaşte azi. apoi şi Tighina. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Africa neagră 2. păduri şi jungle 68 . Ibn Batutta etc. Turnu. Giurgiu. Sursele scrise sunt puţine. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. precum Chilia şi Cetatea Albă. Masudi. 2. Banatul şi Crişana. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. unele nedescrifrate până azi. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. 2. Abul Feda.7.. la fel ca şi pe alte continente. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. până la Capul Bunei Speranţe.plan economic cât şi în plan politic.7. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană.). altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri.7. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Datorită climatului. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului.1. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. savane.

sud-est şi sud-vest. limbă. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. fiecare cu trăsături. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara.Hr. Oricum. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. mai ales pe valea Nilului. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. În mileniile IV-II î. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. existente uneori pe o arie întinsă. timp de multe secole.Hr. Pe teritoriul african. Ulterior. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. 69 . ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal.tropicale.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. se exploatau şi prelucrau metale. au înflorit şi au dispărut state. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. obiceiuri şi tradiţii distincte. Întinderea mare a continentului. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. în special fierul. transformarea Saharei într-un întins deşert.. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. masive muntoase etc. au apărut. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. în medii geografice diferite. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. faze istorice. structuri proprii. ca stadiu de dezvoltare. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice.

n. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. La sud de prima cataractă a Nilului. kush şi meroe. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). 2. guez (coptă). între cele două oceane ce mărgineau continentul. la sud de Tropice.7. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. în secolul al III lea e. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. sunt prea puţin cunoscute. în spaţiul Africii negre. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. cu menţionări chiar şi în Biblie. când populaţia era relativ numeroasă. Regatul Axumit. 70 . iar limba populaţiei. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. a devenit limbă de cult. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină.. capitală a unui stat însemnat. Mozambic. Astfel. oraşul Meroe. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul.3. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. Axumul a avut importante relaţii comerciale. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Zimbabwe.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. în Kenia.

ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. precum şi cu negoţul. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Nu au apărut forme de imunitate. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. mai cu seamă în natură. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. judiciare şi militare. nefiind de natură feudală. răspândită în întreaga ţară. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. ca şi raporturile sociale seamănă. în special iezuiţi. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 .negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. plină de aur. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. În Europa. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. dar şi populaţii sedentare. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. S-au succedat mai multe dinastii. cu realităţi din mediul asiatic. fără a se suprapune. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. fie obştilor săteşti. ca de exemplu dinastia Zagwe. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. precum în spaţiul european. de la răsărit de lacul Ciad. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. încă din secolul al XIII lea. Structura proprietăţii. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. Pe un teritoriu vast. au activat acolo. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Acolo trăiau populaţii nomade. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. savana a uşurat viaţa oamenilor. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau.

aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Mali. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . la sud. Kamen. primul dintre acestea a fost statul Ghana. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Benin şi altele. obiecte de podoabă şi arme. pe râul Nioro. au apărut o serie de centre importante: Walata. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. care s-a menţinut până în secolul XI. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Tombuktu. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. veniţi din nord. În ţara Wangara. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. Gao. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. mătăsuri şi ţesături. Almoravizii. Statul s-a extins considerabil. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Kano. de Almoravizi. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Ibn Kaldun şi alţii. Cronologic. în cea mai mare parte. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. la sud de Sahara au existat câteva mari state. Mabruc şi altele. Mahmud Kati. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Songhai. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. dinspre sud. au impus impozite permanente în bani sau produse. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. ca El Bakr. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. aur şi adeseori robi.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. între secolele V-XVI. iar mai la sud Ioruba. De-a lungul a circa 1000 de ani. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ.

cu numeroase clădiri de piatră. îl avea cavaleria. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. Capitala statului. cu instituţii de cultură şi moschei. mai spre sud. Se ştie că. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare.000 alcătuiau trupe de elită. că armata ghaneză era de 200. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. care avea puteri nelimitate. fiind aduşi cai din lumea arabă. era un oraş mare (cca. începând cu secolul al XI lea. El Bakr notează. considerat de esenţă divină. veniturile dobândite din activitatea comercială. Forţa militară a statului era însemnată.000 locuitori). încă din secolul X.000 războinici din care peste 40. existând aşadar. impozitele percepute de la populaţie. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. 30. se cultiva porumbul. în secolul XI. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. în care un rol hotărâtor. În fruntea statului era monarhul. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. În vremea acestuia. 73 . astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. s-a islamizat în secolul XI. unele cu mai multe etaje. în Ioruba. Regele. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. destule asemănări cu modele asiatice. Kumbi Saleh. Regele a trimis două expediţii.organizare socială şi politică. în fruntea statului nou apărut. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. decorate după modelele artei islamice. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Acolo. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. dar şi în surse arabe. între care Abu Bakar II (1303-1312). După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. fiecare cu numeroase vase.

până la lacul Ciad. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). Ulterior. La est de fluviul Niger. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). bucurându-se de un regim privilegiat. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. întreaga regiune a Africii centrale. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. mai ales pe plan economic. finalizându-se prin dispariţia sa. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Cairo şi Granada. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. alese de populaţie. în special la Tombuktu. Ki-zerbo). statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Mai multe familii alcătuiau o obşte. cu marile centre arabe. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. dar şi vânatul. sub conducerea familiei Songhai. Alături de culturi necesare alimentaţiei. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. aveau în atenţie bumbacul. dar şi activitatea culturală. Societatea maliană era relativ complexă. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. nuca de cola. arahidele. Astfel. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. 74 . Toate funcţiile erau eligibile.

Cetatea era de formă circulară. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Congo (între secolele XIV-XVII). asemănătoare realităţilor de pe alte continente. În podişul Matabele. precum şi un templu de formă elipsoidală. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. În interiorul cetăţii. unele bine organizate. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. nici sedentarizarea. cuprul. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. precum Benin. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. Angola (secolele XV-XVII) etc. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. într-o tehnică ce nu folosea mortarul.La sud de savană. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . iar alături altele. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. manganul şi fierul. La fel ca şi în alte părţi. cositorul. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. până la formaţiuni statale. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750.

iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. invocarea divinităţilor. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. sau plecarea la război ori la vânătoare. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. pe etape. Desigur.4. în slujba căreia este pusă. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. 2. şi uneori poate chiar incidentală. de a-i spori coeziunea. unde există medrese. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. într-uncuvânt. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. cu excepţia oraşelor musulmane.7. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Ele reprezintă expresii riguros codificate. printr-o serie de rituri de trecere. se transmiteau cunoştinţe. despre pasiunile omeneşti. artistic.în consideraţie din punct de vedere economic. componenta estetică fiind secundară. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. precum nunta. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. concepţiile religioase şi regulile morale. memoria colectivă. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. unde din secolul al 76 . în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. păstrau. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Astfel. cultura. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex.

în zona deşertului Kalahari.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. în jurul anului 1500. sculptura în os şi fildeş. împletiturile. respectiv „Lumea nouă”. Toate aceste domenii. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. din Zimbabwe. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. într-un larg evantai. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. la care trebuie adăugate olăritul. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite.8. Sculptura africană este departe de realism. a zeilor şi strămoşilor. Atunci. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. mai ales cea în lemn. De asemenea. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. spiritual. 2. 77 . de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural.8. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani.1. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. America Precolumbiană 2.

Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. de la sud spre nord. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. Se opinează că. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. considerându-se aproape unanim. precum şi contactele acestui continent cu Europa. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. În ultimele două milenii înainte de Hristos. timp de foarte multe milenii. deci ţărani. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. Asia şi Africa. prin Alaska. fază în care au rămas destule. Multe milenii. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). ananas etc. puţine şi disparate. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Descoperirile arheologice. pescuit şi vânat.000 de ani. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. nu mai veche de 50. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. înainte de Columb. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. portughezi etc. cartofi. într-o vreme recentă. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. cacao. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. Unii afirmă că un proces de colonizare. 78 . tomate. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. ardei. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. În acest fel.. mai ales a porumbului. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. ulterior şi orăşeni.

cea a olmecilor.De altfel. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. precum agricultură. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general.Hr. înflorită întrun stat relativ puternic. La debarcarea lor în spaţiul mexican. astronomia sau anatomia. în mod independent.. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. Paradoxal poate. nu s-a extras şi prelucrat fierul. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. Treptat. oi şi porci. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. Ulterior. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. Încă în plină antichitate. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. în cursul secolului al XVI lea. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. câinele şi unele păsări. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. olărit şi alte meşteşuguri casnice. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. distruse de europeni în mare măsură. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. înainte de venirea europenilor. într-o perioadă corespunzând. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. În ansamblu. maya şi incaşă. în trei regiuni. ba chiar au fost ridicate primele piramide. mai mult sau mai puţin evului mediu european. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. populaţiile domesticind doar lama. cornute mari. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. în planul vieţii spirituale. fără influenţare reciprocă. şi fără contacte nemijlocite. religioase. în regiunea 79 . cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. incompletă.

în general irigat şi care aparţinea statului. Între altele. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Conform tradiţiei. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. incluzând un mare ansamblu de piramide. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. negustori. pe o insulă înconjurată de ape.1. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. la o înălţime de 2260 m. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. A apărut şi un monarh eligibil. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. Se adăugau apoi meşteşugari. cu centrul la El Tajin.8. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. militare şi judecătoreşti. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. unde au fondat capitala Tenochtitlan. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Nu era o societate împărţită pe caste. Astfel. originari din California. 2. putând fi transmise loturile în mod ereditar. de exemplu. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. dar şi meşteşugăreşti).

Axayakatl (1469-1481). Palanque. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). între acestea remarcându-se Uaxactun. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. în principal. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. în Peninsula Yucatan. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.8. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. în mijlocul pădurii 81 . Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Jungla a distrus multe din realizările lor.3. marele istoric A. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est.Hr. În condiţii neelucidate. în final. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite.000 kmp. Despre oraşele mayaşe. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Mayaşii Deja înainte de azteci. distrugerea statului aztec între anii 15191521. ceea ce. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Montezuma I (1440-1469).. a facilitat. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Tycal. 2. enigmatice. cu excepţia. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. în decurs de câteva decenii. se află departe de orice aşezare omenească. a consemnărilor cronologice. Guatemala şi Honduras. Civilizaţia maya.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin.

.. din Columbia până în sudul statului Chile. 2.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. înainte de venirea europenilor. Acest popor. dar şi cu o serie de meşteşuguri. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. fiu al zeului Soare. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. a înflorit civilizaţia incaşilor. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii... de la est spre vest. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. din rocă extrem de rezistentă. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). Astfel. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”.4. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. civilizaţii ale altor popoare. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. civilizaţia Chavin. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. de-a lungul Anzilor.tropicale. mai vechi. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . ce a existat între secolele VIII-XIII. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.8. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. cu centrul în Peru. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare.

de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Cultura În domeniul cultural. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. în momentul cuceririi avea peste 200. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice.4. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. ca şi în Africa neagră. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice.pământului”) ce se pare că. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. 2. integrată în Imperiul colonial portughez). 83 . dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. poeme lirice. al clanului sau tribului. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. fabule moralizatoare. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. povestiri eroice. Pe de o parte.000 de locuitori. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. treptat. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. în interiorul familiei. de la sud de Rio Grande.8. orientată spre necesităţi practice şi de cult. preoţi şi slujitori ai cultului etc. Educaţia se făcea. alcătuită din legende mitologice. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. orală. Astfel. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism.

carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Poezia maya avea un rol cermonial. poem dramatic. cu edificii predominant cu caracter religios. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. căci întovărăşea riturile religioase. Rachinal Achi. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Chilal Balam. alături. Din spusele episcopului Diego de Landa. pe obiecte de jad. în oraşe. impresionează mai ales arhitectura. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Din imensa producţie de manuscrise maya. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. se pare. continuă tradiţii mult mai vechi. de muzică şi de dans. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. probabil. Scrierea maya avea caracter pictografic. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. exclusiv cultului. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. care depindea probabil de temple.De asemenea. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. într-un centru consacrat. Acestea erau grupate. de exemplu). a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Din arta maya. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani.

De aceea. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. bogat decorate. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. construite în vârful unei piramide tronconice . Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. În perioada de care ne ocupăm. câteva au supravieţuit. unde cele mai importante centre urbane. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Uxmal. iar pe de altă parte. din perioada clasivă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . accesul la templu se făcea pe scări laterale. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. vorbită pe o arie largă. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori.oarecare depărtare de spaţiul sacru. iar limba nahuatl. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. conduse şi organizate de preoţi. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. reprezentând divinităţi. confecţionarea podoabelor din pene. Templele erau dreptunghiulare. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. cu decor policrom. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. probabil locuinţe ale preoţilor. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. erau ridicate pe platforme mai joase. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. şi face apel mai frecvent la simboluri. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. reprezentată de vase elegante. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. a putut fi la rândul ei reconstituită. dar. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Mayapan. pe faţadă. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. calmecac. Palatele. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. dar exista şi o scară principală. Labna. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică.

de asemenea. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». cel puţin cu instrumente de percuţie. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. Tochihitzin. nu doar pe console. cel puţin în capitală. prinsă în nesfârşite războaie. caracterul războinic al societăţii. apreciate poemele epice. şI adesea de dans. anterioară. Erau. cu scări abrupte pe faţadă. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. La azteci. noţiuni de istorie şi de drept. Piramidele erau tot în trepte. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. astronomia. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. Existau şi temple circulare. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. slăvit astfel ca zeu al vântului. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. 86 . totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Arhitectura aztecă. Specific aztecă este piramida teocalli. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. sau cea toltecă. precum Tlatecatzin. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. regele Nezaualcoyotl. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. precum mayaşii. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. etc. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). dramele cu subiect mitologic. Mexico. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl.Tenochtitlan se învăţau religia. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. era dominată de aspectul religios. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). istorice. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. precum cea mayaşă.

Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. atinsese un deosebit nivel artistic. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. dar aceste fresce nu s-au păstrat. jadul. sau oameni din popor. chiar scrierea aztecă. De altfel. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). granate. quippu. fiind subrodonată arhitecturii. În absenţa scrierii. obsidian. pitici. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. cu ajutorul unor panglici cu noduri. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. deşi nu era cunoscută roata olarului. De asemenea. În realizarea imaginilor divinityăţilor. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. avea un evident rol ornamental. jadeitul. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. cu ideea de canon bizantin). pictografică. 87 . ceramica. precum purtătorii culturii Mochica. animale diverse. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. în prinicipiu. adesea încrustate cu turcoaze. după cum am mai spus. sidef.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. folosit pentru a comunica date contabile. cristalul de rocă. maceualtin. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. şi erau neîntrecuţi orfevri. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. asemenea lui Quetzalcoatl.

şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. Vasele incaşe. calendar şi astronomie. fără mortar. în relief sau prin pictură policromă.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. precum Garcilaso de la Vega el Inca. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. De altfel. cu caracter epic. şi sunt decorate cu motive geometrice. Forma orală a povestirilor istorice. au forme şi dimensiuni variate. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. au fost şi talentaţi poeţi. şi în general erau lipsite de uşi. ale căror faţade sunt în general severe. Ţesăturile incaşe. antropomorfe. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. este una de masivitate. unde se învăţa limba oficială a imperiului. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. unde păstrătorii tradiţiilor colective. atât cât a fost consemnată după Conquistă. poezia era indisociabilă de muzică. cronicari spanioli. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. iar construcţiile aveau un singur nivel. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. au consemnat unele din aceste cronici. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. precum Pachacuti Inca. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. După conquistă. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. quechua. Literatura incaşă. şi de dans. aşa numiţii amawta. zoomorfe şi vegetale. mai degrabă epopei decât cronici. şi sobrietate. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . legislaţie. Suverani incaşi. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. cuprindea poezii. Istoriografia. unii chiar de origine incaşă. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. întărită de predominarea liniilor orizontale. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. în forma în care ajunseseră până la ei. precum ceramica sau ţesutul. se bucurau de mari privilegii. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. în pofida lipsei consemnării în scris.Educaţia tinerilor. cosmogonic sau de dragoste. Ca şi în celelalte arii culturale americane. prin folosirea pietrei cioplite. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». cu uşi în formă trapezoidală. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului.

datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. aminteşte uneori. în mod frapant. matematică şi cronologie. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea.. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. căci indigenii. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). a câte 20 de zile fiecare. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). cartof. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. « civil ». fasole. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Se adăugau cele cinci zile rămase. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. Decorur geometric. un calendar solar. diuretice. ale unui mare număr de plante. care erau însă considerate nefaste. deşi războiul era unul foarte primitiv. roşie. sau pe absenţa scrierii. etc. trimis să se documenteze în Lumea nouă. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. cacao. acesta a marcat şi calendarul. ca la incaşi. manioc. Anul solar era împărţit în 18 luni. purgative. cu caracter religios şi divinatoriu. calculat cu o exactitate uimitoare. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. etc. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. Francisco Hernandez. febrifuge. ardei. în care existau. Acesta e cazul botanicii. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. ananas. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . în paralel. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător.respectivă în întreaga lume. de scoarţele vechi româneşti. şi un calendar lunar. foarte stilizat. precum cea mayaşă. În domeniul medicinei. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb.

destinate restabilirii echilibrului cosmic. cu boabe de porumb.1. cu numere de gradul miliardelor. Fiecare nod. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. cu nenumărate sacrificii umane. cu relativă uşurinţă. ceea ce le permitea să opereze. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. de asemenea. Marile descoperiri geografice. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. 3. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Matematicile erau foarte dezvoltate. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. al cărui ciclu îl foloseau. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. în măsură foarte mare. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). Cu toate aceste realizări remarcabile.importanţă planetei Venus. căci nu cunoşteau roata. în funcţie de poziţia pe panglică. incaşii foloseau sistemul zecimal. De aceea. în cel mai fericit caz din bronz. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. adică 104 ani tereştri. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. în calculul timpului. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. corespund a 65 ani venusieni. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Începuturile expansiunii europene 3.

care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. şi de mirodenii la un preţ mai mic. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. pentru o economie în continuă expansiune. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. vizând navele. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. apoi.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. instrumentele de navigaţie. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. hărţile. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. marile 91 . aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. Portugalia şi Spania. În ceea ce priveşte navele. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea.

în declanşarea marilor expediţii. precum cel chinez sau islamic. dintre care Marco Polo. Era nevoie. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. Pentru orientarea navigatorilor. caravela avea un sistem complex de vele. dintr-o parte. etc.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. 3. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. Descoperirile portugheze 92 . permiţând calcularea poziţiei navei). ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. esenţiale au fost busola. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). hărţile maritime. În secolul al XV-lea. şi manevrabilă. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. De asemenea.2. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. evitând imobilizarea în larg. De asemenea. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. de asemenea. astrolabul (pentru calculul longitudinii). în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex.

negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. organizând metodic cercetările. puterii politice sau particularilor. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. În etapa următoare. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). pe rând. Vasco da Gama. până la Insulele Capului Verde. în zona Etiopiei. la Calicut. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. cu o mare lungime a ţărmurilor. insulele Madeira şi Azore. o singură 93 . Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. în care iniţiativa aparţine. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. În declanşarea expediţiilor. Sub patronajul său. şi fără potenţial demografic deosebit. cu un pilot arab. în stăpânire portugheză. De la Malindi. iniţiativa este preluată de particulari. În 1486. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. şi în 1497. Prima etapă. doi ani după plecare. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Pe de altă parte. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Portugalia este o ţară relativ săracă. Din expediţie se întoarce. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. de la Ceuta.

în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. explorează litoralul Americii de Sud. Cristofor Columb pleca spre vest. În orient. prin căderea Granadei în 1492. cu vestea că au ajuns în Indii. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud.3. 1498. Când în 94 . În 1500. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. Urmează alte trei călătorii. la gurile fluviului Orinocco. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. 3. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Jamaica. în 1493. din Malaezia. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. de aceea. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. în drum spre Indii. Goa. afirmând că e vorba de un alt pământ. De asemenea. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). şi nu despre Indii. În august acelaşi an. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Insulele Sonde şi Moluce. 1502.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Malacca. dornic să descopere un nou drum spre Indii. Ceylon. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. viitoarea Brazilie. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. interzicând accesul altor nave. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan.corabie.

Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. olandezii descoperă Australia. de partea cealaltă a pământului. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. dar reuşind explorarea zonelor din nord. pe care o numesc Noua Olandă. spre Siberia. În urma progresului descoperirilor. francezii (prin Jacqus Cartier). spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. de aceea. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Tazmania. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Ruşii realizează expediţii de uscat. 3. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. pe care ruşesc să o cucerească treptat.5. care completa partajarea domeniilor coloniale. Englezii (prin John Cabott). în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Noua Zeelandă. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. Astfel. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol).4. prin tratatul de la Saragoza. 95 . fără însă a reuşi. în 1529 se trasează o nouă linie. 3. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania.

centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. tutunul. în primele secole ale conquistei. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor .Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . -formarea imperiilor coloniale . aduc de acolo cartoful. -noi curente comerciale. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. curcanul. ardeii. viţa de vie. roşiile.3. animale precum calul. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . precum oraşele italiene. America pe de o parte. care uneau Europa. şi Europa cu Asia pe de alta . -se pun bazele unificării economice a lumii. 4. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . implicând declinul unor foste puteri comerciale. acesta din urmă introdus în colonii. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. fasolea. şi conducând la ridicarea altora. vitele mari . etc.6. precum gripa şi variola. precum Olanda şi Anglia. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. europenii au preluat din America sifilisul. Africa. se estimează că datorită şocului microbian au murit. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . (minele de argint de la Potosi. . dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . între 70 şi 90% din populaţia indigenă . precum grâul. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. porumbul.

4. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. Dincolo de aceste cifre globale. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. după expresia lui Braudel. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. pătrat. 4. lumea arabă. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . În schimb. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. apar epidemiile de gripă. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. E adevărat că apar noi boli contagioase.2. tifos şi sifilis. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). precum Bizanţul. loveşte mult mai rar. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. ciuma. Unele dintre acestea. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII.1.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. fără sa dispară. până în zilele noastre. Estimările propun drept cifre cca. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Acestea scad înspre est şi nord. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.

Există însă diferenţe regionale foarte mari. în această perioadă. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. culturile americane de mare randameant. în unele zone. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. precum porci sau păsări. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. clericii. aici se cresc animale.3. nobili. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe.1. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. etc. Astfel. cum ar fi meşteşugarii rurali. 4. dintre care unele. Pe de altă parte. precum Italia de Nord. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. livezi. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş.3. Londra. precum Constantinopolul. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 .mai mare număr de oameni. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat.Evoluţii economice şi sociale 4. peste medie. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. precum porumbul. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. se întâlnesc în oraşe. Creşteri mai mari ale populaţiei. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. o lume proponderent rurală şi agrară.

iar în Italia se practică de asemenea asanările. în urma crizei secolului al XIV-lea. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. unde ajung din zonele limitrofe. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. mai ales Polonia şi Ucraina. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Astfel. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Germania. în vestul continentului. 4. Italia. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.puţin. ca şi cele de fier şi de cărbune. 4. Ungaria. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca.3. Pe această bază. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Ucraina.2.3. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european.3. Astfel. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . prin îndiguiri şi desecări. Moldova. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Polonia.

Nou apărute. Din aceste motive. din America de Sud. şi dispersate. legarea) făcute de persoane diferite. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate.inovaţii tehnice. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Tările de Jos. care realizează toate operaţiunile. prepararea cernelii. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. de la un capăt la altul a procesului de producţie. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. aflate în exploatarea Spaniei. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). torsul lânii) în mediul rural. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. culesul paginii. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. În secolul al 100 . unde forţa de muncă e mai ieftină. în care cartea. din postăvărit. Anglia. precum Augsburg. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. de exemplu din Tirol la Baia Mare. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. Tesutul. Investiţiile. adesea în mediul rural. De asemenea. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. sunt foarte mari. pieptănatul. ca produs final. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Nuremberg. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). imprimarea. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice.

probabil şi sub influenţa postăvarilor. datorită şi preţului mai redus. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. client tradiţional. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. Astfel. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. şi moda poate acum evolua mai rapid. şi drept consecinţă. Astfel.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. parte a imperiului său multietnic. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. dar şi mai puţin durabile. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. desigur. bazat pe creşterea oilor. acum se realizează postavuri mai subţiri. În această perioadă. mai frumos finisate şi mai ieftine. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. Pe de altă parte. şi de alţi factori. se poate vinde mai mult. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. În Anglia. postăvăria italiană este în declin. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. pe de o parte datorită conservatorismului. satele sâont distruse. statul favorizează exportul de postav. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. schimbări determinate. tocmai datorită conflictului cu Spania. se dezvoltă în continuare. aşa numita “nouă postăvărie”. De exemplu. politica statului e diferită. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. 101 . cu tradiţii medievale. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. care erau groase şi foarte durabile.

Anglia. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu.Sectorul financiar-bancar 102 . Franţa (Lyon. ca în Italia. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Legată strâns de progresele umanismului. sortit unei dezvoltări de succes. se facilitau reparaţiile la corăbii. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Tarile de Jos). ci şi unul economic. scădeau costurile.4. Paris). dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. s-a dezvoltat în mod constant. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. care revoluţionează şi concepţia despre timp. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria.3. 4. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. planificării.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). tocmai datorită importanăei preciziei. eficientizării producţiei. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. ci devine treptat un timp laic. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. renaşterii şi reformei. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. chemând la slujba religioasă. Germania. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. O dată cu folosirea orologiilor. De asemenea. Anglia. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. domeniu nou. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. aplicată prima oară la Amsterdam.

pentru a proteja interesele companiei. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. care pot fi de mai multe tipuri. caracterizată de relaţii de tip capitalist. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. În acest sens. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Uneori. la instaurarea societăţii moderne. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. acordarea de credite. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. Apar însă şi companiile comerciale. O instituţie specific capitalistă este bursa. De exemplu. transferuri de capital. meşteşugarii). în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. şi mai puţin pe activităţi bancare. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. De altfel. 103 . iar din 1531 trece la un sistem modern. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Companiile de familie. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. la schimbări sociale şi poliltice.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. La Anvers. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). nespecializate. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. în activitate din 1581. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. Ambrosiana de la Milano. Casa din San Giorgio la Florenţa. La Amsterdam. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). faţă de companiile de familie. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. la sfârşitul secolului al XVI-lea. de deschidere şi cotaţii. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea.

Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Franţa. în înţelegerea cu statul. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. În Europa de la Est de Elba (Germania. Germania. Italia de Sud.4.2. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. 4. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. mai ales cele în bani. În Franţa de Nord. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Anglia. De aceea.4.4. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Italia centrală şi de Nord. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Ţările Române.Aspecte sociale 4. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». satul şi senioria. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Ungaria. 104 . în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară.1. Polonia. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. care au variat în funcţie de zonă.4. altele celor politice şi militare. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. adesea simbolice. până atunci majoritară. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante.

ci în slujba regelui. În secolele XVI-XVII. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. Transformarea idealului de nobil. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. 4. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. Structural. fidelitatea. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor.4. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. de darurile bogate care li se fac. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. aceasta este denumită “de robă”. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. În Anglia. ci pe talentul politic. la care pot avea acces şi alte categorii. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor.3. între elita urbană. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. Originea străveche. care ştie să se dueleze la nevoie. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. Pe câmpul de luptă. mai ales prin cumpărarea acestora. În Franţa. acum destul de secătuit. onoarea s-au păstrat. unde se pot bucura de favorurile regelui. uneori din ce în ce mai 105 . capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. suveranul tuturor. Vechile idealuri cavalereşti. În societate. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează.

Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. Monarhii de tradiţie medievală. oraşele îşi văd. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. prin impunerea principiului de liberum veto. prin impozite. mai ales în centru şi nord. de regulă. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. 5. limitată autonomia. Anglia. care le furnizează resurse financiare. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. Spania. Pe de altă parte. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Veneţia. În Italia continuă fărâmiţarea politică. republicile Sienna. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. şi funcţionari bine pregătiţi. În raporturile cu statul. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Astfel. marchizatul de Montferrat. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Mantova. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. care treptat. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. de regulă. Florenţa. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. în ţările scandinave sau în Rusia. precum Franţa. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este.numeroşi. 106 . eşalonându-se numeroase categorii intermediare. se dovedeşte neguvernabilă. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. Spre marginile Europei. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara.

Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială.1. între care Fugger. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Brunswick. regele Angliei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. în special Austria. de asemenea. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. regatul Neapolului. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. contele palatin). şi al Ioanei. zis cel Frumos. ducatul Milanului. Moştenirea maternă îî aduce Spania. teritoriile din America. fiica ducelui Carol Temerarul). şi Henric al VIII-lea. 107 . În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. din 1516. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei.5. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Besançon. Passau. ducele de Saxa. margravul de Brandeburg. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Hochstetter). fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Sardinia. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. după cel al papei. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. etc). În faţa unor competitori precum Francisc I. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Salzburg. Sicilia. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. prinţi şi oraşe imperiale. Münster. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. condus de Carol Quintul. Wurtemberg. Osnabrück. adunarea reprezentativă a Imperiului German. regele Franţei. Hessa. Worms. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. adică esenţialul Ţărilor de Jos . care era electivă. arhiducele Burgundiei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. Bamberg. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. rege al Spaniei.

Bremen. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. persoana suveranului constituia un element de unitate. idealul său creştin. Filip al II-lea. care le transformau în autonomii locale (Aachen. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Carol este obligat. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. De alfel. Imperiul German rămâne un mozaic de state.Existau. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Gegenbach. predicate de Luther. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Nu există o capitală propriu-zisă. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. de asemenea. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. când avea cam 100 000 de locuitori. oraşele imperiale. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. eclezistice. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. etc). prin pacea de la Augsburg. Augsburg. Köln. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Isabela de Portugalia. în număr de peste 300. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. cu o serie de privilegii garantate. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. 108 .cavaleri). dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. împreună cu fiul său. Lübeck. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. principate laice. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Ulm. Strasbourg. 1555. Soţia sa.

Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. spre sfârşitul vieţii. încă din timpul vieţii. unul dintre ei chiar fratricid. în prima parte a secolului al XVII-lea. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului.cu diferite conflicte. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Imperiul se confruntă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. cedând Spania. de tip medieval. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. şi care au condus. din care Imperiul iese şubrezit. redus la o juxtapunere de principate independente. Mathias (1612-1619) să restabilească. despre stat. şi reuşeşte să impună. între Rudolf şi fratele său Mathias. care au continuat. Pe de altă parte. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. în vremea domniei lui Rudolf. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. În acelaşi timp însă. recunoaşterea ca succesor a fiului său. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Carol asistă la eşecul visului său. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. 109 . Rudolf al II-lea (1564-1612).

cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. În Anglia. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. burghezia 110 . care. dependenţi economic şi politic de rege. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. nobilimea. din care face. şi transformată. parte. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. orientată spre o producţie destinată pieţei. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. unde beneficiază de privilegii. aflată totuşi sub autoritatea regelui. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. dar poate fi şi mai bine controlată. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni.5. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. de altfel. De asemenea. În Franţa. de fapt. De asemenea. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. Astfel. într-o clasă de curteni. care nu este însă nelimitată. Resursele financiare.2. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. Pe de altă parte. prin care accesul femeilor la tron este interzis). Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. în Franţa. cum ar fi adunările de stări. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. ca în evul mediu. şi care se apropie de interesele burgheziei. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. care succedă monarhiei stărilor. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. mai întotdeauna insuficiente.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. Monarhul joacă rolul de arbitru. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa.

de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. birocraţia profesionistă. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. prin cumpărarea de titluri. de robă. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). se transformă într-o nouă nobilime. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). de a fi judecător suprem. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. În Franţa. Papalitatea. Spania centralizarea politică a reuşit. iar religia de stat. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali.Franţa În Franţa. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. deşi continuă să existe ca instituţie. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale".3. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. este anglicanismul. de a stabili şi percepe impozite. care. Acestea din urmă. de a bate monedă. Anglia.pune la dispoziţia regelui specialişti. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. în timpul lui Henric al VIII-lea. un anumit progres spre laicizare). în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. de a numi funcţionari în teritoriu. Aici regele este capul suprem al bisericii. armata regulată. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. ca instituţie supranaţională. 111 . sau limitarea activităţii Statelor Generale. 5.

situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. funcţiile încep să fie vândute de către rege. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.ele nu mai sunt convocate până în 1614.1. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. numărul acestora este multiplicat. conetabilul (conducătorul armatei). când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. 5. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. iar pentru a asigura noi intrări financiare. de Bourbon. care făcea din el seniorul suprem în regat.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. câte un trimestru sau semestru). iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. fiind alcătuit din mari nobili. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). la una de tip absolut. în vremea Frondei. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. cu excepţia unor delicte grave. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. prin simplă atingere scofulele. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). La început. secretarii de stat. care o exercită pe rând. Cu timpul însă. să-l lase moştenire sau să-l 112 . Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. La rândul lor. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715).3.

În 1604. Colaboratorul său. Rennes). În 1516. superintendent general al regatului. La nevoie se făcea apel la mercenari. Grenoble. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Dijon. Se adaugă o marină permanentă. Evoluţia armelor de foc. riguros controlată pentru a evita jafurile. gabella. dintre care cel mai important e cel din Paris. ducele de Sully. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. care purta greul taxelor. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Aix. Curţile superioare sunt Parlamentele. iar regalitatea. ceea ce duce la o bancrută parţială. cu legea care avea să se numească Paulette.vândă. regele Francisc I încheie cu papa 113 . chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Rouen. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. dar şi din Franţa. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. accentueză acest proces. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Bordeaux.

s-au manifestat multiple violenţe. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . numiţi hughenoţi. adeziunea la Reformă sau la Ligă.3. 5. În acea perioadă. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. şi a celor interne. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. era o protectoare a reformaţilor.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. începeau să se recruteze din toate stările sociale. reacţia catolică la progresul calvinismului. puterea regală creşte. La început. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. în tradiţie umanistă. dar şi cu unele state italiene. În acest fel. calvinismul făcea progrese în regat.2. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. Adesea. în cea de-a doua parte a acestuia. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. mai cu seamă că sora sa. dar apoi. În vremea sa. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. iar adepţii săi. De asemenea. se arată tolerant. când apar scandaluri publice. inclusiv din înalta nobilime.Concordatul de la Bologna. în prima parte a secolului. Margareta. Pe de altă parte.

căsătorit cu Maria Stuart. Într-o încercare de conciliere. în folosul familiei regale. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. cu garnizoane proprii. cea mai mare parte a Provenţei. bolnav. în acelaşi timp. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. Caterina de Medici. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). regele murea. care au însângerat ultima parte a secolului. unele zone centrale de protestanţi). pe atunci un copil de zece ani. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. Carol al IX-lea(1560-1574). Războiul reîncepe. dar în 1559. se întinde între 1562-1584. era căsătorită cu Henric de Navarra. cardinalul. Războaiele religioase sunt. moare în decembrie 1560. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. în 1572. În 1570. fiind rănit accidental într-un turnir. coasta sud-vestică. şi războaie civile. Regenţa este asigurată de mama acestuia. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Urma la tron fiul său cel mare. Catolici intransigenţi. Margareta. particularisme regionale. membri influenţi ai Cosiliului regal. soldată cu arestări şi execuţii. sora lui Carol al IX-lea. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Henric. Francisc al II-lea (1559-1560). care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Dar în noaptea de 23 spre 24 august. pe atunci rege al Poloniei. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. În 1574 Carol al IX-lea murea. o parte din sud-est e controlată de catolici. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. Nordul. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ.pe politica internă. regina Scoţiei. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. O primă fază. Luptele dintre 115 . nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. şi este urmat de fratele său. Tânărul rege. considerat şeful protestanţilor. şi în 1562 izbucnea un război. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. şi în cea catolică. fără rezultat clar.

în cele din urmă. şi cetăţi de siguranţă. În acel moment. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. regele Navarrei. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. sora regelui Henric. moştenitorul prezumtiv al tronului. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. infanta Clara-Isabela. 1598). dar care a permis refacerea. Războiul reîncepe. Jacques Clement. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. În 1593 abjură protestantismul. reuşită cucerire a regatului. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. În numele acesteia. În 1589 Henric al III-lea este. Henric al IV-lea. Henric al III-lea fuge din Paris. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. cardinalul de Lorena. Contestat în propria capitală. 116 . printr-o politică de impozite moderată. când fratele regelui. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). dar şi ca apărător al credinţei catolice. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. Francois d’Anjou. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres.catolici şi protestanţi continuă. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. iar ducele de Guise. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. în 1588. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. şi aveau împreună o fiică. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput.

alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. a doua soţie a lui Henric. Anglia 5. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. apărute încă din secolele XII-XIII.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). sub regenţa mamei sale. Structuri instituţionale Ïn Anglia. cardinalul Richelieu. care pune capăt Războiului celor două roze. şi extinse mereu.4. Ludovic al XIII-lea. Maria de Medicis. fiind împărţit între Camera Lorzilor. şi la tron urma fiul său minor. Prin astfel de instituţii. absolutismul regal ajunge la maturitate. 117 . indiferent de condiţia lor socială şi de avere.4. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. 5. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. şi Camera comunelor. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. care avea autoritate asupra înaltului cler.1. care reprezintă baza judiciară a regatului. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege.

când principalul său consilier a fost Wolsey. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 .4. a continuat această politică de întărire a puterii regale. fiind alcătuită din profesionişti. 5. regele a evitat să convoace Parlamentul. anexată în 1535. Henric al VIII-lea (1509-1547). şi diferite alte persoane. În comitate continuă să existe şerifii. Între 1509-1529. Politica sa fiscală echilibrată. Astfel. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. din care fac parte cancelarul. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei.Armata este recrutată când este nevoie. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. recuperarea domeniilor coroanei. La nivel local. reorganizarea armatei. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). cu autoritate asupra mai multor comitate.2. Regele este ajutat de un Consiliu privat. dar care necesita sume mari de bani. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. trezorierul. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Fiul lui Henric al VII-lea. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. păstrătorul Sigiliilor. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. în funcţie de dorinţa suveranului.

În condiţiile în care ţara era în război.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. îşi înlăturase surorile. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. John Dudley. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. Spre deosebire de tatăl său. lăsând deschisă problema succesiunii. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Maria Tudor (1553-1558). caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. ultima posesiune engleză în Franţa. ci de o a treia cale. ajungând la ruptura cu Roma. Pe această bază. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. a continuat războiul cu Spania. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. a încurajat comerţul. deoarece succesorul său imediat. Tânărul rege a dispărut destul de repede. întrucât.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. fiica Annei Boleyn. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Pe parcursul lungii sale domnii. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. Regina a întărit instituţii mai vechi. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. iar la stingerea unor 119 . Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. semn al maturizării atinse de puterea regală. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Elisabeta (1558-1603). viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. doar trei ani. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. a urcat pe tron fiind minor. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. de tip rus sau francez. În vremea sa. Eduard al VI-lea (1547-1553). în total. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Robert Cecil. Căsătorită cu Filip al II-lea. în sesiuni care au durat.

pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. bastionul catolicismului. era cel mai fervent apărător al catolicismului.case nobiliare. fiul Mariei Stuart. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. aduce reginei avantaje financiare şi militare. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. 5. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Cum în acelaşi timp. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. rivala pe care o decapitase. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. pe care trebuia s-o protejeze. Scoţia 120 . regele Spaniei. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Din punct de vedere religios. Virginia). regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Filip al IIlea. Apelul la corsari. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. ca şi producţia internă. conflictul deschis era inevitabil. Pe plan extern. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania.5. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. în 1604.

cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. aflată adesea în conflict cu Anglia. Sprijinitoare a catolicismului. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. şi se refugiază în Anglia. soţul său. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Iacob. mama ei. Iacob al VI-lea.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. şi Madeleine. şeful spiritual al partidei reformate. prezentată de John Konx. condamnată şi executată în 1587. fiica regelui Francisc I. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Lordul Darnley. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. În absenţa acesteia. viitorul Francisc al II-lea. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Maria de Guise asigură regenţa. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). viitoarea Maria Stuart. Bothwell. soldate cu conflicte militare. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). cu ajutorul amantului. 121 . şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. iar fiica lor. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. În Scoţia continua să domnească fiul ei. cu scopul de a jefui. pentru a-şi consolida puterea în interior. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Maria Stuart a fost judecată. După moartea acesteia. După moartea regentei. în 1557. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. unde devine soţia delfinului. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. la ruda sa Elisabeta.

unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. 122 . iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. a fost decapitat. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. în loturi. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. Când. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. englezilor de confesiune anglicană. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. 5. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. numit de regele Angliei. în special în rândul coloniştilor. în nord şi în est. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. În 1649. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă.6. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. Acestea. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. în 1565. acordând ajutor răsculaţilor. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. reuşind să devină foarte repede nepopular. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. dar aceştia sunt din nou înfrânţi.

Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. adunări de stări (Cortesuri) separate. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. mult mai ridicat în cazul englezilor. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. definitivând organizarea în comitate. învingătorul rebelilor. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy.sau Consiliu de stat.7. vămi la graniţa dintre ele. 5. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. Exista un Consiliu al Castiliei. de religiile diferite. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. izgonindu-i pe iezuiţi. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . economice. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. reuşesc să-i înfrângă. aşa numiţii letrados. în continuare. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. renunţă la luptă. 5. favoritul reginei. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. moştenitorul tronului Aragonului. conservându-şi instituţii specifice. Englezii conduşi de contele de Essex. şi Isabela.7. moştenitoarea tronului Castiliei. separate de nivelul economic. conduse acum de Mountjoy. administrative. când irlandezii. principalul conducător al răsculaţilor. fiscale. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. cu competenţe legislative. În 1603. O’Neill. dar forţele engleze. Aceştia încep să domnească din 1479.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594.1. şi având chiar.

deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. Consiliul Inchiziţiei.Aragonului. Calatrava. precum Consiliul de finanţe. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. Santiago. denunţându-i pe « falşii creştini ». urmând unui război civil îndelungat. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. controlate de corregidor. cu puteri administrative şi judiciare. finanţele regale au fost reorganizate. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. Consiliul Italiei. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Indiilor. Cei convertiţi la creştinism. Consiliul Portugaliei. în 1492. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. stabilindu-se în Italia. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. oferind regilor resurse materiale importante. care colabora activ cu Inchiziţia. dar şi a populaţiei. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. prin capitularea Granadei. din partea autorităţilor. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. De asemenea. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Alcantara. Până la urmă. aşa numiţii conversos. 124 . funcţionau consilii specializate. folosită şi în scopuri politice. De asemenea. În oraşe există consilii municipale. reprezentant al regalităţii. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478).

În vremea lui Filip al II-lea. Portugalia şi coloniile sale din Africa. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Franche-Comté. care a fost în cele din urmă înfrântă. Carol (1516-1556). persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat.7. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Tările de Jos. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. în special cu Inchiziţia. la Madrid. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. După aceea. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). al armatei şi al bisericii. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. Aici este sediul curţii. interzicerea limbii arabe. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. ci şi adversarii politici ai regalităţii. cu ajutorul funcţionarilor regali. în inima Spaniei. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Filipinele.2. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. mult în urma altor puteri europene. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Filip al II-lea (1556-1598). Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. un palat ca o mănăstire. în forma de grătar. Fiul lui Carol. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. teritoriile de peste ocean. Regatul celor două Sicilii). în numele purităţii credinţei şi a sângelui. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. Astfel. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. din 1561. 125 .5. pe lângă Spania. aşezându-se în Nordul Africii.

îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. prin pacea din Pirinei. resursele materiale ale regalităţii cresc. pierderea influenţei de către Cortesuri. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. de favoriţi. de războaie şi lupte dinastice. căreia i-a recunoscut independenţa. Regii care au urmat. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. precum Francisco de Lerma în timpul primului. reducerea privilegiilor oraşelor. Diminuarea puterii marilor nobili. 1659. ca şi în Castilia.La moartea lui Filip al II-lea. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). o serie de teritorii. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. şi în urma tratativelor din Westfalia. în pofida menţinerii imperiului colonial.8. într-o putere de rang secund. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv.1. careia i-a cedat. Portugalia Portugalia. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. În cele din urmă. în 1668. 5. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . şi se transformase şi ea. şi cu alte state europene.8. devenită regat din secolul al XII-lea. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. Prin confiscări de averi. în pofida veniturilor aduse de colonii. 5. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. de fapt. ca şi vecina ei Portugalia. Spania intrase într-un declin pronunţat. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. Franţa. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. sau Gaspar de Guzman. în timpul lor puterea fiind exercitată. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Au continuat conflictele cu Franţa.

Ca şi în Spania. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. a fost înjunghiat chiar de rege. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). La 1640. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. văr şi cumnat al monarhului. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496).rar. În urma unei conspiraţii nobiliare. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. a unei mari părţi a imperiului său colonial. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. Al doilea senior din regat. implicat şi el într-o conspiraţie. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. să se ralieze regelui Spaniei. Diogo. ceea ce pentru Portugalia. Între diferiţii pretendenţi. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. în speranţa unei posibile unificări. duce de Viseu. a Peninsulei Iberice. datorită atacurilor olandezilor. care domneşte între 1481-1485. în contextul războiului cu Ţările de Jos. sub sceptru portughez. 127 . care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. din cea mai puternică familie feudală portugheză. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. contribuie la progresul centralizării. nobilimea alege. avea să ducă la pierderea. Regele Ioan al II-lea (Joao II). până la urmă. când uniunea dinastică se desfăcea.

să-şi organizeze o ramată profesionistă. erau puternic afectate. şi marile puteri comerciale italiene. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. Administraţia şi armata sunt 128 .5. care au reuşit să instituie impozite permanente. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. În această perioadă. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». în pofida afirmării unei unităţi culturale. integrând comitatul Vaud. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Italia În secolele XVI-XVII. De asemenea. Piemontul şi Savoia propriuzisă. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). În plan politic. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. prin circumnavigarea Africii. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Veneţia şi Genova. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. să modernizeze administraţia şi justiţia. pe văile Padului şi a Ronului. Nisa. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Bine populat.9. Milanul devenise ducat în 1395.

bazată pe industrii de lux. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. Deşi bine populat. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. având puteri foarte largi. care îl asista pe Doge. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. politica externă. războiul. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). de tradiţie mai veche. olandezi în Levantul otoman. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. englezi. pe cursul inferior al Padului. şi a pătrunderii unor negustori francezi. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. pe coasta Adriaticii. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. Din nefericire. în insulele Mediteranei orientale. care număra 150-200 membri. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. responsabil cu problemele fiscale.puternice. Milanul era condus de un guvernator. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. Exista şi un Senat. numărând apropae un million de locuitor. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Teoretic republică. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. unde se extinsese pe terra ferma. Datorită acestor pierderi teritoriale. Aceasta. beneficiind de o economie destul de modernă. şi având în alcătuirea sa. reprezentant al regelui Spaniei. În perioada următoare. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Dogele. de 6 membri. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. şi care avea atribuţii privind economia. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare.

între partizanii şi adversarii Medicilor. Exista şi un tribunal suprem. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. datorită ocupării acestora de către turci. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Genova continua să stăpânească insula Corsica. Genova rămânea o republică aristocratică. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. în cele din urmă înfrânte. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. practic. de 400 de membri. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. mai multe mişcări separatiste. ales pe viaţă. de către familia de Medici. dar puterea era deţinută. format din 40 de membri. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. După moartea lui Lorenzo de Medici. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. Exista şi aici un doge. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. care a restabilit instituţiile republicane. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. cu sprijin francez. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . de 100 de membri. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. din 1435. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. a izbândit cea cu caracter popular. Piero. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Ca şi la Veneţia. din punct de vedere formal. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. în 1492. Quarantia. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. şi de diferite ale consilii.

) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie.Savonarola. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). unele au fost restituite 131 . cu ajutorul Imperiului German. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). duce. Organul colectiv de conducere era Signoria. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. Statul papal Sub conducerea papei. În cele din urmă. Cosimo a dus o politică de centralizare. stăpânirea ducatului Toscanei. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. în primăvaralui 1498. la petreceri. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. În 1527. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. dar care erau golite de conţinut. iar acesta. arderea operelor de artă considerate imorale. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. după lupte cu sorţi schimbători. de 48 de membri. înglobând republica Siennei. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. etc. prin acţiunile fiului său. şi de întărire a puterii ducale. cum se numea acum. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. în tradiţie milenaristă. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. numit de imperiali duce ereditar. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). anunţau. s-a extins. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. şi.

reprezentant al regelui Spaniei. 132 . iar în timpul războaielor italiene. Această regiune juca rolul de grânar. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. care doresc să-şi afirme independenţa. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. ca Bologna. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Papii predică deci.vechilor seniori. 1460. În acest context. precum Rimini sau Urbino. conducerea era asigurată de un vice-rege. în teritoriile statului său. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. nobiliar şi domenial. În Regatul Neapolelui. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. 1500. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Pe de altă parte. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. Suveran temporal asupra unui stat puternic. Respublica christiana. reprezentând interesele bisericii. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. dar altele au fost alipite statului papal. în 1453. pe coastă. precum Colonna sau Orsini. cruciada împotriva turcilor. De aceea. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. fără efecte prea mari însă. 1456. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). locuit de peste două milioane şi junătate de oameni.

în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Piacenza. prin tratatul de la Bassel. La începutul secolului al XVI-lea. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. care controla trecerea Alpilor. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. a cantoanelor montane. după modelul spaniol. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Pe de altă parte. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Confederaţia originară. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Zurich. Berna) şi a senioriei Glaris. precum Ferrar. în 1476. intrau în confederaţia şi Bassel. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. şi cu ducele Burgundiei. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Schaffhouse şi Appenzell. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Parma. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. de aşa numitele “războaie italiene”.10. în secolul al XIV-lea. În 1499. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Lucca. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Carol Temerarul. 5. Din punctul de vedere al organizării. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Mantova. dar există şi elemente comune. Astfel. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa.

adminisrative. pe care conta în lupta cu hanseaticii. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Şi în Danemarca. a reginei Margareta a Danemarcei. de origine germană. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. El poate trece la o recucerire a Suediei. Pe de altă parte. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. la Kalmar. 5.instituţionale. De asemenea. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. instituţiile şi legile specifice. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente.11. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Dar în timp. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Danemarca. În 1397. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. şi prin tradiţia apărării independenţei. care se implica în problemele Germaniei. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Isabela. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. cu acelaşi nume) în 1520. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. care evoluau în direcţia absolutismului. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. În prima parte a secolului al XVI-lea. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. juridice.

Ioan. chiar dacă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Clerul trece la Reformă. şi unchiul său. în 1524.revoltă. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. fie cu caracter politic. 5. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. Serviciul militar este obligatoriu. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. ducele 135 . La moartea lui Gustav Vasa.1. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. profund influenţat de confesiunea reformată. şi pe un sentiment naţional în formare. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Ca şi în Anglia. regele e nevoit să fugă. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său.11. Suedia devenise o monarhie absolută. pe o armată puternică. vizând controlul Mării Baltice. în teorie. Frederik de Holstein. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. regele este şeful unei biserici separate de Roma. animată de un sentiment patriotic puternic. aflată în componenţa Suediei. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. fie religios. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Dar acesta.

fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. refugiat în Ţările de Jos. Suedia. fiul acestuia. pe tron urcă unchiul său. În vremea lui. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. luteranismul face progrese. fratele lui Ioan al III-lea. În plan intern. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. prin Cartea Roşie. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. sprijinit de oăşenii din Lubeck. Gustav al II-lea Adolf (16111632). La moartea lui Frederic I. În vremea sa. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. învingător. ceea ce conduce la conflicte interne. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). La capătul mai multor conflicte. şi ocupă Ingria şi Carelia. revoltaţi împotriva seniorilor lor. Apoi are loc conflictul cu Rusia. clerul este plasat sub tutela regelui. Fiul său Sigismund. sora regelui Poloniei Sigismund August. care dădea acces la Marea Nordului. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. Ioan al III-lea. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. Carol devenea rege în 1600.Finlandei. Cristian al III-lea iese. în cele din urmă. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. se impune cu forţa armelor. Cu sprijinul aristocraţiei. 136 . 5. Frederic I (15231533). a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. În 1576 impune o nouă liturghie.11. care se înstăpânise în Estonia din 1595. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Cristian al III-lea. Din 1527. pentru Ingria şi Carelia. deja rege al Poloniei. căsătorit cu Caterina Iagellon.2.

în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. În Danemarca. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. către sfârşitul secolului al XVI-lea. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Norvegia. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. Pe de altă parte. în favoarea coroanei şi a nobililor. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. 137 . 5. În pofida dezastrelor militare. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. în 1536. când sunt obţinute. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. iar apoi participarea.În scop politic. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. prin tratatul de la Stettin. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). lipsită de o nobilime puternică. În Norvegia reforma se bucură de succes. alcătuită din circa 150 de familii. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. este controlată prin intermediul baronilor danezi. marea aristocraţie. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. summum episcopus. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. cu rezultate dezastruoase.12. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. Insulele Gotland şi Ösel. fiind percepută ca un instrument danez. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. În aceste condiţii.

Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Filip al II-lea. de o manieră concertată împotriva Spaniei. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. încă de la începutul domniei lui Filip. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. şi. ci rămăseseră catolici. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. şi era destul de străină realităţilor din zonă. de asemenea. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. De asemenea. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. reprezentative. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Zuichem şi Berlaymont. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . Opoziţia începe în rândul nobililor. în anumite momente. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. dar care s-au manifestat. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. în care fuseseră implicaţi până atunci.care. prin rolul acestor personaje. cu interese divergente. Nobilii se vedeau excluşi. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. născut şi educat în această regiune (1500. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. de la luarea deciziilor. sora naturală a lui Filip. la nivelul epocii. la Gand).

astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. în special în varianta calvinistă. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. în decursul unei întrevederi. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. În decursul evenimentelor ce vor urma. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. şi aşa numiţii gueux d’état. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. se manifestă prin petiţii. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. de altfel. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. nobilimea. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. în cerşetori) sunt numiţi gueux.Reformei. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). 139 . Pe de altă parte. Dar predicatorii calvini. în tradiţia vechilor sale libertăţi. în primăvara lui 1566. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines.

executaţi în 1568. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. cu 10 000 de soldaţi de elită. „Calicii mării”. în vreun fel. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. cu caracter în primul rând politic. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. ia acum forma cetelor de răsculaţi. cea nobiliară. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Moartea celor doi. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. care. prost văzută de intransigenţi. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. La 1566 existau două mişcări diferite. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei.Campania în vederea înţelegerii religioase. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. 140 . oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. şi să obţină reprimarea pe plan local. fără a obţine însă rezultatele scontate. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. afectând comerţul şi meşteşugurile. şi cea populară. Opoziţia. o trădare faţă de coroana spaniolă. iconoclastă. la gurile Meusei. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari.

„Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. după modelul celei de la Geneva.În contextul creat. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. să se alieze cu provinciile nodice. dar înaintarea lor este dificilă. convocarea Statelor Generale. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. 7000 de localnici. Unii şefi calvini. în noiembrie 1576. fiul Margaretei de Parma. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. fără a putea însă promite. La Gand. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. cu Luis de Requesens. În 1578. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. anularea măsurilor luate de Alba. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. aşa cum cereau răsculaţii. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . şi calea tratativelor. rămase încă loiale Spaniei. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. pe lângă mijloacele militare. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. Requesens murea în 1576. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. la cererea sa. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. garantarea libertăţii religioase. libertate religioasă (în esenţă. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. frate natural al lui Filip al II-lea. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. şi până la numirea altui guvernator. calvini radicali organizau o republică teocratică. care încearcă. între altele. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism).

căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. calvinismul a fost declarat religie oficială. conducerea a fost preluată de fiul său. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. al cărui exponent fusese Erasmus. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Gand. cu patriotismul anti-spaniol. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. În 1581. care avea să capete consistenţă republicană. După moartea sa. rolul Statelor Generale. Războiul dintre provinciile nordice. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). În aceste condiţii. la 23 ianuarie 1579. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. În nord. Pacea de la Arras. din mai 1579. prevedea recunoaşterea autonomiei. Wilhelm de Orania. de către mase. provinciile nordice Olanda. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Drenthe. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Cu toate acestea. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht.Bruxelles. Zeelanda. Utrecht. peste câteva zile. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. stadhouder general. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Mauriciu de Orania. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. retragerea trupelor spaniole. dar nu accepta decât cultul catolic. Conducătorul de fapt a fost. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Bruges.

Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. la o stabilizare a situaţiei. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. După Războiul de 30 de ani. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. în cele din urmă. diferenţa nu era nici etnică. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. E adevărat însă că. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. în pofida rezistenţei lor comune. în cele din urmă. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. consecinţe revoluţionare. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. de natură culturală. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. În 1598. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). în continuare. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Începută de o manieră conservatoare. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Pe de altă parte.progresul spaniolilor spre nord. Nefiind religioasă. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Ţările de Jos. zonele sudice numărau. arhiducele Albert. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă.

inclusiv Kievul. respectiv administraţie. ţinuturile baltice etc. Iar în plan religios. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. încheierea păcii. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. alături de Imperiul Otoman. 5. Polonia În secolul al XVI lea. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. Împrejurările interne. Monarhia ereditară era desfiinţată. în partea central-răsăriteană a Europei. cea mai mare parte a Ucrainei. devenit ulterior rege al Franţei. Chiar şi Prusia. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. cărora. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. justiţie. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. Polonia. Ştefan Bathory (1575- 144 . inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. Pe lângă elegibilitatea regelui. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). acesta. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. finanţe şi armată. întrunindu-se regulat şi periodic.Olanda şi Belgia. cât şi puterea regală. era una dintre marile puteri. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. O adunare specială.13. mobilizarea armatei. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). concomitent cu întărirea regimului feudal. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Se crea un singur organ central comun – seimul general. urma să fie ales de nobili.

Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Prusia. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. Austria. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. cât şi din partea suedezilor care ulterior. ca de altfel şi a Turciei. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. deosebit de bogate. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. susţinând activ pe habsburgi. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. provocând o situaţie deosebit de grea. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez.14. conducători ai marilor familii nobiliare. Imperiul Otoman. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. Rusia 145 . turcii şi tătarii musulmani. în apropiere de raiaua Hotinului. Suedia.1586). pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. de la începutul secolului XVII. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. atât din partea turcilor. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. 5. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei.

astfel a reorganizat justiţia. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. opricina. precum stările generale în Franţa. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. cu reprezentanţi ai clerului. fiul său. cea a streliţilor. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. călugăriri cu forţa. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . negustorilor şi meşteşugarilor. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. deportări. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). boierimii. în Siberia. cortesurile în Spania etc. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. iar Moscova devine « a treia Romă ». a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale.. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. În anii următori el a promovat numeroase reforme. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. Vasile III continuă opera acestuia. Efectiv. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. deci împărat). Incontestabil. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. confiscarea averilor etc. profesioniste. Dver. După cucerirea Bizanţului de către otomani. respectiv din anul 1547. Riazan. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. În contextul de atunci. unind Tscov şi Smolensk la statul rus.

care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. Polonia. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. pe mai multe direcţii. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Iniţial s-au obţinut unele victorii. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. care a domnit până în 1645. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. În fapt. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. Oricum. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. reprezentând. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). timp de peste 20 de ani. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. S-a desfăşurat un război popular. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. căruia i-a adăugat în 1556.ţării. secondată de Suedia împotriva Rusiei. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. patriarhul Filaret. Suedia şi Danemarca. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. teritorii periferice sărace. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. condus de Minim şi Pojarski. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. de regulă. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. În aceste condiţii. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. Rusia a 147 . În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole.

precum zemski sobor. multinaţional al acestui stat. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. într-o stare de anarhie. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Existau relaţii feudale.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. de exemplu). Alexei Mihailovici (16451676). ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. urmat de Ivan al V lea. La 8 ianuarie 1654. sub conducerea hatmanului cazacilor. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. predominând sistemul domeniilor boierimii. În guvernare ţarul era asistat. de duma formată din curteni şi boieri. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. în Ucraina. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. În statul rus economia era preponderent rurală. Bogdan Hmelniţki. Petru I (1682-1696). Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. reprezentat alături de cel al bisericii. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . împreună cu fratele său vitreg. A urmat un război ruso-polonez. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. cu rol consultativ. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. Sporadic. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Încă de la început. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat.

chiar în rândurile clerului. drept Ştefan I. cu forţa. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. jucând un rol important datorită şi 149 . devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. regatul Croaţiei etc. voievodatul Transilvaniei. Treptat.15. Iagelo (poloneză). ocolind lanţul carpatic. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. acolo. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. de Luxemburg. fiul românului Ioan Corvin. atât din continentul European. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. germană. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. napolitană.15. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. Începând cu secolul al XI lea. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. de Habsburg. cât şi din cel asiatic. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Europa Centrală 5. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin.1. cu o dublă origine. dincolo de Nistru. 5. respectiv dinastia Angelină. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic.

în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. Acesta a reuşit. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. În veacurile XIV şi XV. militar etc. cu Polonia. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. Cehia etc. fiscal. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. Între altele. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara.întinderii sale consistente. respectiv în lumea catolică a vremii. Regele decedat neavând urmaşi. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Astfel. politic. în primul rând a ţărănimii aservite. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. de exemplu. respectiv cu Imperiul romano-german. următorii doi monarhi. înăsprind şi fiscalitatea. dar şi armata şi birocraţia. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. începând cu anul 1330. cel puţin pentru o vreme. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . după înstăpânirea treptată în Balcani. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. respectiv celebra victorie românească de la Posada. A reformat justiţia. Pentru puţină vreme. de la ţărmurile Mării Adriatice. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. alături de Ţările Române. în mai multe rânduri. din Dalmaţia. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. maghiarii au avut un rol important. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice.

urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. s-a strâns o masă importantă de oameni. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. În acest context. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. secuilor şi saşilor. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. Astfel. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. În tabăra de la Racoş. se întărea Unio trium nationum. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. după care o serie de conducători. atât din punct de vedere numeric. la îndemnul papei. Între altele. încorporat în regatul maghiar. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. înalţi prelaţi. În anul 1521 Belgradul. în 1517. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. în anul 1514. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . nobili. net superioare. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. acolo s-a strâns o armată de tip popular. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. până la ţărani de diverse neamuri. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. Trei ani mai târziu. În acest context. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. Cinci ani mai târziu. lângă Dunăre. Urcat pe tron în 1520. cât şi al înzestrării tehnice. ca de exemplu anularea şerbiei. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja.

Tot atunci. ce a rămas apoi 152 . Practic. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei.. Tisa şi Dunăre. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. principi ai Transilvaniei etc. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. respectiv în Ungaria. atunci. aflat sub suzeranitate otomană. ca de altfel regi ai Boemiei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. fost voievod al Transilvaniei. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. Mureş. unde au suferit însă un eşec. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. cel mai adesea victorioasă. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. cu centru la Zagreb. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. În acest context. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. În anii imediat următori. în centrul Europei. Profitând de luptele interne. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. cât şi de Ioan Zapolia. având drept scop ocuparea Vienei. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. nu o dată foarte strânse. ai Croaţiei.

economic etc.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. în fapt Ungaria propriu-zisă.15. dintr-un stat pluri-etnic. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Între altele. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. La început. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. până la finele primei confragraţii mondiale. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. asupra populaţiei maghiare. 5.2. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. exercitată în diverse modalităţi. precum Stiria. respectiv ţările române din imediata apropiere. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Aşadar. Salzburg. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Rudolf de Habsburg. multi-naţional. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. dată considerată în general ca debut al statului austriac). a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. în 1686. Carintia. Tirol. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte.

austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Artois. cât şi calvinismul. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. Slovacia. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Astfel. Deosebită 154 . ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. după 1519. Habsburgii. care a trăit la Praga. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Ţările de Jos. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Astfel. Francisc I. Ferdinand. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. respectiv Carol Quintul. Totodată. Astfel. devenit împărat între anii 1493-1519. în timp ce fratele său mai tânăr. în toamna anului 1918. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Bramant. otomanii. în cadrul căruia. În aceeaşi perioadă. Luxemburg. precum Flandra. FrancheComte. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. la Marea Adriatică. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Maximilian. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. atât lutheranismul. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. posesiunile Habsburgilor. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. în timpul împăratului Rudolf al II lea. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene.

Transilvania. împotriva Imperiului Otoman. Cehia. în forme variate. de exemplu. Astfel. Statul nu avea o unitate politică. după 1700. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. români. ele întinzându-se.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Habsburgii au reuşit atunci. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. fiscală etc. sârbi. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. francezi. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. de la Rin spre Câmpia rusă. Slovacia. Şi în acest stat.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Sicilia. Croaţia. juridică. organizare constituţională. cehi. Milano. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Habsburgii stăpâneau. Sardinia. Aceste teritorii însumau peste 600. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Ţările de Jos (Belgia). E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. Era un stat multinaţional. să supună definitiv Boemia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. flamanzi etc. De fapt. adunări reprezentative etc. 5. Regatul Neapolelui. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. italieni. dispersat. maghiari. aparat administrativ de tip guvernamental. o bună parte a Ungariei. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683.16.

Slovenia. statutului politic. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. continuându-se realităţi mai vechi. acţiuni ale Imperiului otoman. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). Bar etc. precum posesiunile ereditare. o parte a Ungariei. situaţiei religioase. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. sârbi. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Acolo. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Popatia şi Pola. trăind laolaltă sârbi. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Serbia. republicii Veneţia.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. după mai multe implicări. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. a mozaicului de popoare precum greci. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. români balcanici. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. dar şi comercial. BosniaHerţegovina. Imperiului habsburgic. o parte a Croaţiei etc. parţial români balcanici etc. Muntenegru. în principal în Dalmaţia. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. de altfel. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. albanezi. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. În sfârşit. În spaţiul ex-iugoslav. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. italieni etc. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. în plan instituţional. Strânsa legătură 156 . bulgari. slavomacedoneni. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. respectiv a modelului italian. Aşa cum s-a mai arătat. de-a lungul litoralului adriatic. propriile instituţii de tot felul. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Split. modul de viaţă era în bună măsură. s-au creat trei realităţi politice distincte. Şimenic. croaţi. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic.

Descoperirile geografice. demarararea unei ample expansiuni europene. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. mici negustori. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. aşa numita revoluţie a preţurilor. Braudel). Relaţiile internaţionale (sec. precum şi un număr de aromâni. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. proces ce a durat 157 . marinari şi chiar ţărani. dar şi de meşteşugari. în comparaţie cu veacurile anterioare. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. o dată cu epopee descoperirilor geografice. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. 6. prin Marele Consiliu. era deţinut de câteva zeci de nobili. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. cărbănari etc. mai ales în calitatea lor de păstori.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari.

s-au înfruntat. diferite. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente.mai multe veacuri. în condiţii complexe. cel al „interesului de stat”. Astfel. în părţile apusene. înnoirile precum introducerea armelor de foc. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Anglia şi Franţa. 158 . respectiv Spania. În fapt. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. economice. sistemele de fortificaţii. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. lumea europeană s-a confruntat în sec. dincolo de expansiunea sa colonială. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. În fapt. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. cel spaniol şi cel portughez. La cealaltă extremitate a continentului european. să ajungă mari puteri. în părţile vestice. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. Tot acolo. perfecţionări sensibile în domeniul militar. în cea de-a doua jumătate a veacului. evident distincte. Astfel. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. cu câteva mari probleme. financiare etc. într-un mod specific. estice sau sud-estice ale continentului. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. al XVI lea şi în cel următor. necesitând între altele sporite resurse demografice.

dar nu în cele din urmă. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. într-un fel sau altul. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Într-o primă perioadă.În sfârşit. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei.1. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Franţa a fost înfrântă. în a doua jumătate al secolului al XV lea. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. devenită mai apoi. După ce în spaţiul italian. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. 6. statul papal. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. ducatul de Milano etc. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. 159 . Temporar. Florenţa. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Machiavelli.) sau au căutat: Veneţia. rezolvată parţial abia în veacul XX. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total.

acesta dobândise. pentru ca. cel al universalismului politic. prin tratatul de la Noyon. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. În acest context. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. din 24 februarie 1525. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. la Rin etc. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. în 1499. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. Carol Quintul.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. cel puţin teritorial. cât şi în Peninsula Iberică. diametral opus statelor centralizate. În bătălia de la Pavia. În acest context. Luptele au avut o evoluţie dramatică. 160 . cu victorii schimbătoare. Practic. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. dus apoi în captivitate în Spania. Era o ultimă tentativă de revigorare. din 1516. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. În faţa supremaţiei habsburgice. Practic. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. luându-l prizonier pe regele Francis. împotriva Imperiului habsburgic. după 1511. respectiv de materializare a unui concept medieval. Prin jocul moştenirilor. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. coaliţia antifranceză formată din italieni. respectiv al păgânilor musulmani. o situaţie preponderenta în Europa. noul rege al Franţei. de altfel complet depăşit. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. războaiele italiene s-au extins. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo.

Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. Franţa. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. şi de la Atlantic până la Carpaţi. în acea 161 . în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Franţa putând să-şi continue astfel. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Suedia.2. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. De asemenea. 6. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. dar şi militare. în timp. găsise aliaţi în Danemarca. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. respectiv al pactelor de familie. între principalele state occidentale ale vremii. Mai multă vreme. aşa numitul război de treizeci de ani. instaurarea sa. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). respectiv Spania. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. de fapt un prim război. 1558. Polonia şi chiar Transilvania. nu peste multă vreme. Totuşi. state în fruntea cărora.În aceste condiţii. Anglia. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. În final. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale.

englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. între anii 1558-1603. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. De asemenea. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. forţele engleze. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Iniţial. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. după 1566. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. regina Angliei între anii 1553-1558. Elisabeta I. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. mai ales corsarii. de un tonaj mai redus. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. Războaiele religioase din Franţa 162 . o vreme. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. de furtuni. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. În final. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. până la încheierea unei păci în anul 1604. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. mulţi renumiţi. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte.3. În revanşă. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. 6. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. precum Francisc Drake.

atât spre Marea Baltică. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. În mai multe rânduri. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. Astfel. 163 . participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”.4. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. între altele. invocând. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. uman şi material. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. financiar şi uman. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. 6. cât şi spre Marea Neagră. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610).Timp de mai multe decenii. Spania şi monarhul ei Filip al II lea.

atât cu Polonia. între Marea Neagră şi Marea Baltică. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. cât şi Suedia. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. începând o perioadă de frământări interne. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. la 1654. de-a lungul întregului secol al XVII lea. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. până la Petru cel Mare. respectiv 1618. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. stăpânind o bună parte a continentului. practic se stingea vechea dinastie rusească. a existat o stare de război cvasipermanentă. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. De fapt. După moartea lui Ivan cel Groaznic. În acest context. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. 164 . ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. Războaiele dintre Rusia. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. În jurul anului 1600 Polonia.

Astfel. Totodată. timp de aproape doi ani. 165 . Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. au fost alipite imperiului Siria.6. urmaşii săi. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Urmaşul său. Mecca şi Medina. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul.5. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. de califi. stabiliţi în insula Rhodos. Pe rând. pentru o vreme. După eforturi militare susţinute. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. până la Dunăre. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Deja la moartea lui Selim I. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. În această calitate. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. între stăpânirile efective ale Imperiului. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. continuând de acolo acţiunile antiotomane. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe.

În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. bătrân şi bolnav. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). în anul 1529. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. după o serie de frământări interne. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. de altfel. În anul 1541. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. În cadrul politicii externe. Tot atunci. a devenit principat sub suzeranitate otomană. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Viena. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. a şi murit. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. Transilvania. până spre Bavaria. manifestându-se astfel. respectiv spre Europa centrală. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. Spre sfârşitul vieţii sale. inclusiv în cel germanic. Trei ani mai târziu. unde. În câteva rânduri. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. în 1526. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. Astfel. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul.

acte sultanale etc. a creştinilor. inclusiv Crimeea. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. Siria. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. cuprinzând. parţial Iranul. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. al situaţiei deosebite al unor occidentali. 167 . care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. dintre anii 1594-1606. Între acestea. În a doua jumătate a secolului XVII. Palestina. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Spania şi papalitatea. la o dată ce nu poate fi precizată. mai ales conflictul cu habsburgii. consfinţite prin tratate. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Asia Mică. sudul Ucrainei şi al Rusiei. devenită raia. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. în primul rând în spaţiul european. ca de exemplu anexarea Podoliei. în contextul înfruntării cu habsburgii. începea declinul otoman. din Egipt până în Tunis. în anul 1676. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Irakul. În ultimele decenii ale secolului XVI. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. de exemplu. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. La moartea sa. poate fi amintită de exemplu. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. întregul spaţiu balcanic. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. Astfel. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. precum şi Africa de Nord. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. Iordania. ţările române. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. Imperiul se afla la apogeul puterii sale.

Cel de-al doilea asediu al Vienei. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. 6. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. respectiv pe papalitate. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. de exemplu. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. într-un fel sau altul.6. continuând şi la începutul celui următor. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. cel mai important conflict internaţional. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. la nivel continental. Contrareforma. acţionând şi ca un instrument al acesteia. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani.În acest context. Astfel. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. deci a unei supremaţii politice. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. cât şi reluarea mai vechii direcţii. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Franţa se temea să nu 168 . cât şi de raporturile dintre statele europene. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. urmărind atât restaurarea autorităţii lor.

Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. perioada suedeză (1629-1635). iar la răsărit imperiul. în sud Spania. printre care se găsea şi Cehia. Din această pricină. Armata împăratului. perioada daneză (1625-1629). formată din nobili şi orăşeni cehi. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. a înfrânt pe cehi lângă Praga. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane.fie prinsă între doi duşmani puternici. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. deci şeful principilor protestanţi din Germania. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. în special pământuri. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Comenius. precum Ian Amos Comenskky. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. În anul următor. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. 169 . Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. o provincie din apusul Germaniei. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. la Muntele Alb (1629).

pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Boemia etc. conflictul s-a extins. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. în ajutorul căruia. de la Europa medievală la timpurile moderne”. 170 . atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. anume trecerea. în Europa ooccidentală şi centrală. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. foarte bun militar. deocamdată timidă... pe valea Rinului. în Bavaria. Franţei alăturându-i-se Olanda. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. A intervenit în ajutorul cehilor. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. alungând de acolo pe principele elector. în Ţările de Jos. inclusiv titlul de rege al Ungariei. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. principele protestant al Transilvaniei. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. invadat vremelnic de trupe spaniole. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Transilvania. El a reuşit în urma unor lupte navale.După aceasta. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Intervenţia Franţei. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. dar şi politician ambiţios. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Astfel. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. dar mai ales pe uscat. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Au reintrat în război şi suedezii. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii.

consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. deci limitate.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. eius religio”. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. evident în favoarea. respectiv 24 octombrie 1648. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. Se punea astfel capăt practic politicii. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. de o dietă imperială. catolică şi calvină. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Astfel. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. prin achiziţii teritoriale. în lumea germană a casei de Austria. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. practic independente. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. 171 . a învingătorilor. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică.

modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. cel puţin pentru o vreme. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou.1. Franţa a devenit prima putere continentală. egalitatea lor juridică etc. a relaţiilor dintre state. Pentru asigurarea mântuirii. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. În rândurile credincioşilor. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. după 1660. Pe de altă parte. 172 . de aceea. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo.. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. precum suveranitatea statelor. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. chiar în această formă. Între altele. Biserica şi viaţa religioasă 7. În sfârşit. 7.

iar pe de altă parte datorită predicilor. favorizată de folosirea geamurilor transparente. Se multiplică bisericile parohiale. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. generozitatea manifestată prin danii. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. adoptaţi ca patroni de către confrerii. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. iar nu pe conţinutul credinţei. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. De asemenea. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. exemplelor extrase din biblie.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. În secolul al XV-lea. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». De asemenea. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. împărtăşania cu ocazia Paştelui. « fiul credincios al bisericii ». ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. sau a bibliilor ilustrate. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. spovedania o dată pe an. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. ţinerea postului în perioadele prescrise. Pentru aceasta. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. construite sau împodobite de membrii confreriilor. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase.

inspirat. Această doctrină justifica.constată sporirea rolului muzicii religioase. la care se poate ajunge prin 174 . pe care o poate acorda sau refuza. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. statutul aparte al preotului. ci pe acţiunea individuală. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Pe de altă parte. devenite. prin imitarea lui Christos. datorită acestei concepţii. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). pietatea să devină ceva mai interiorizată. prin experienţa extazului). arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. exprimată în special prin răspândirea orgilor. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. din secolul al XV-lea. XI-XII). prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. prin perfecţionarea de sine. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. apar şi se impun noi obiecte liturgice. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. în episcopatul de Cambrai. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. cunoscută sub numele de Devotio moderna. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. De asemenea. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. separat de masa credincioşilor. precum cultul Eucharistiei. printre altele. preotul este figura cheie a mântuirii. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. se pare.

cum au fost numiţi aceştia. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). 1380-1471). legată de interiorizarea trăirilor religioase. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. după invenţia lui Gutenberg. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Fraţii vieţii în comun. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. şi care. prin examenul de conştiinţă. Imagini difuzate prin xilografie. De aceea. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. cum li se cerea în secolele anterioare. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. după Biblie. acestea frapau 175 . prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Devotio moderna. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal.contemplare perpetuă. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. prin analiza de sine. a fost cea mai tipărită carte. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. este sentimentul tragic al morţii. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. probabil. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu.

el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. între care Despre stăpânirea divină. laici şi clerici. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. aflată sub influenţa Franţei. orice obicei. duce de Lancaster. John de Gand. Wycliff a contestat rolul 176 . Prinţul Negru. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). Despre stăpânirea civilă. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. De altfel. născut în Yorkshire spre 1330. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. averile ei să fie considerate doar posesii. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). pe care o ataca în tratatele sale. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. 1330-1384). Prin extensie. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. În acţiunile sale. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. alături de unii colaboratori. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. putea însă scăpa controlului autorităţilor. preot.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. şi nu doar unui vicar unic. regina Joan de Kent. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). profesor la Oxford. cu care Anglia era în război. Reflexia personală. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. precum regele Eduard al III-lea. astfel că.

177 . el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. care l-au influenţat pe Ian Hus. şi nu prin propriile merite. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie.penitenţelor şi pelerinajelor. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. în parte. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. Wycliff a fost condamnat ca eretic. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. practica indulgenţelor. după 1400. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. astfel. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. nobil atunci cine era?). care trecea drept un discipol al lui. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. în 1381. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. dar şi sociale dintre oameni. ordinele cerşetoare care au decăzut. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. în operele lui se găseşte ideea predestinării. numiţi apoi lollarzi. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. datorită protecţiei de care se mai bucura. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. însă. De asemenea. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. rectorul Universităţii din Praga. ceea ce explică. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Pentru punerea în practică a ideilor sale. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. instruirea poporului. şi şi-a sfârşit zilele în pace. Ideile lui Wycliff. care. De asemenea. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. în 1384. El ca persoană nu a avut însă de suferit. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. După moartea sa. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia.

O altă idee. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. transformate în adevărate războaie. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Adunarea îi era însă ostilă. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. de asemenea. în care motivaţiile religioase. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. pusă deja în practică. şi biserica din Cehia începe 178 . În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. În plan social. i-a atras lui Hus simpatia populară.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. El critică. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Pe urmele lui Wycliff. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. În acest context. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. văzute ca instrumente ale Imperiul german. a studiat teologia. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Un an mai târziu. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. a devenit preot (la Capela Bethleem. Toate atacurile sunt respinse. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie.

prelungirea stării de război. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. În cele din urmă. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. 179 . cu pâine şi cu vin şi pentru laici. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. excesele sociale ale taboriţilor. susţineau revendicări radicale. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor.să îmbrace forme originale. În cele din urmă. reforma morală a clerului. secularizarea bunurilor bisericii. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. încoronat între timp ca împărat. care pune capăt războiului devenit civil. dar treptat elementele de originalitate se resorb. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. curentele radicale au fost foarte variate. Spre deosebire de utraquişti. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. slujba în limba cehă. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). numiţi şi calixtini (de la potir. Moderaţii. 1436. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. caliciu) sau utraquişti. Din punct de vedere religios. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. la transformarea totală a societăţii. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. Acestea erau însă diferite. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. statuate în Compactatele de la Iglau. o parte a husiţilor. numiţi şi taboriţi. Pe de altă parte.

economic şi social. de a stopa progresele noilor culte.Factori religioşi şi intelectuali 1.2. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. religios şi intelectual.2.7. aşa cum ne mărturiseşte arta. aparţinând diferitelor domenii. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. In general. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. prin care. Există o serie de aspecte generale. molimele. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. care îi antrenează pe toţi muritorii. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. dar dincolo de acestea. consecinţe şi asupra catolicismului.Nesiguranţa mântuirii. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. 7. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă.1. temele macabre. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. prin ricoşeu.1.2. acea reformatio in capite et in membris. se face apel la o multitudine de factori. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. Într-o lume în care războaiele. într-o manieră „democratică”. în secolul al XVI-lea. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. sunt o prezenţă constantă 180 . foametea erau realităţi frecvente. cu caracter religios. politic şi naţional. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. social-politic şi ideologic. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. Din secolul al XIV-lea. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex.1. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. 7. mai ales „Dansul macabru”. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut.

acum se preconizează. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. al sfintelor moaşte. Activitatea de susţinători ai 181 . sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. care pun accentul pe om ca persoană. pelerinajele. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. În pofida reformei gregoriene. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. sau la curţi ale principilor. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. În acest sens.în orizontul cultural al oamenilor medievali. fie la o viaţă pasională. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. In Occident. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. dar care le aduceau beneficii materiale. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. cel puţin teoretic. În plan religios. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. 3. ideea eliberării individului. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. 2.

mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. De asemenea. în timpul pubertăţii. pe termen scurt. în care căsătoriile se contractau devreme. În aceste condiţii. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Evident. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. căci ele reprezentau. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. în mod poate greu de înţeles astăzi. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. consecinţe negative asupra Bisericii. De altfel. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. 4. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. 182 .

denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. De exemplu. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. în principal. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală.dar şi a operelor umaniştilor. bogăţia bisericii. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. preocupaţi de întoarcerea la surse. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. În concluzie. în secolul al XV-lea. morale.3. Aceştia. intelectuale. Pe de altă parte. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Factori politici 183 . Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. mai ales cea funciară.2. al treilea loc destinat.1.2. 7. 7.1. dezvoltă exegeza filologică. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. ceea ce justifica acum contestarea lor. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. mai ales din partea aristocraţiei. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. angajată pe calea profitului de tip capitalist. prin „inventarea” Purgatoriului. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. şi ca atare dobânda nu e permisă.2. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. De exemplu.

nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. autoritatea exclusivă a Bibliei. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Francisc I şi papă. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. In alte condiţii. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. principate. şi universalismul Bisericii romane. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. Statele pornite pe calea modernizării. la Roma. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. În general însă. care evolua în direcţia naţională. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. care se prezenta ca un organism supranaţional. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. Din aceste motive. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. 7. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. promite să se 184 . cantoane.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).2. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). ci în exterior. Cu excepţia Angliei. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. doreau să elimine un centru concurent de putere. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther.2. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu.

încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. În 1515. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. şi dieta îl declară în afara legii. dar Luther. traduce în germană Noul Testament (1522). putând fi prins şi ucis de oricine. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Frederic cel Înţelept. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Acolo. şi în 1517. Se declanşase conflictul deschis. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. dându-i garanţii ferme de securitate. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Pe drumul de întoarcere însă. în 1521. la dieta de la Worms. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. survenită în 1519. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. papa Leon al Xlea.călugărească dacă scapă). dar şi în constituirea limbii germane literare. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. după ediţia realizată de Erasmus. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă.

Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. ceea ce. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. a aceluia este şi religia).). după aceea. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. prin pacea de la Augsburg. în anumite condiţii.împărtăşească soarta lui Ian Hus. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. În 1529. Au loc şi clarificări doctrinare. Pe de altă parte. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. a contribuit la întărirea şerbiei. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. pelerinaje. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. cumpărarea de indulgenţe. care în 1555 statua principiul cuius regio. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. care are acces la 186 . eius religio( a cui este conducerea. principatul. De asemenea. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. pe termen lung. întrucât credinciosul. In 1526. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). pomeni. discipol apropiat al lui Luther. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. în 1530 Melanchton. redactează Confesiunea de la Augsburg. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. etc. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. putea părăsi. Răscoala este înfrântă. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase.

Instituţiile religiei creştine. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. nici valabile. singurele pomenite explicit în Evanghelii. greacă. 7. unde redactează opera sa esenţială. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. este nevoit din nou să fugă. Fiecare credincios devine el însuşi preot. sola fide. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. publicată prima dată în latină. Pleacă la Strasbourg. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Reîntors în Franţa. Serviciul religios este realizat de pastori. Ei nu sunt preoţi. În viziunea sa. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Născut într-o familie de jurişti. şi întrucât orice creştin este preot. icoane. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. nici liturghie. unde rămâne până în 1541. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. datorită contactului său direct cu Biblia. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. data reîntoarcerii la Geneva. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Sub conducerea sa. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. Calvin face studii de drept.Biblia tradusă în limba sa. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra.3. Cucerit de ideile lutherane. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor.2. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. numai prin Scriptură). esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. care nu se poate 187 . În fond. altar. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. şi care au ca principal rol predica. numai prin credinţă. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. în 1536. în 1534.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

la Roma. predicând. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. organizarea cvasi-militară. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. oferind învăţătură acestora. la Brescia. Prin disciplina sa riguroasă. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. preoţi care trăiau în comunitate. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). somascii. din iniţiativa Angelei Merici. franciscanii şi dominicanii. după eşecul definitiv al cruciadelor. precum capucinii. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. jucând rolul unor directori de conştiinţă. depun jurăminte. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. care dobândesc individualitate din 1619. în ordin cerşetor). În Spania. în 1535. indiferent de confesiune. 192 . (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. pe vremea cruciadelor. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. Între aceştia s-au afirmat teatinii. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. reformate sau nou înfiinţate. barnabiţii. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. dar continuă să acţioneze printre laici. Astfel. Din 1524. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. şi fusese recunoscut de papă în 1226. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Dintre ordinele religioase nou infiinţate.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. transformându-se apoi. instrumente utile au fost ordinele religioase. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă.

dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o.3. mai accentuată în zonele reformate. în mare. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. După Trento. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. spaţiul scandinav). şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. Pe termen lung. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. vechiul limes roman. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. până astăzi. Spania). pe o linie care s-a observat că urmează.3. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Chinei. Polonia). Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Bavaria. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice.4. Prin măsurile de reformă interioară.5. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. cu puţine schimbări.7. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Japoniei. 193 . considerat apostolul Indiei. 7. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice.

O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. la dezvoltarea capitalismului. contribuind. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. dinamică. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. Prusia. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. cum s-a întâmplat în Italia.4. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. al lumii oraşelor state. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. ieşită din uniunea de la Kalmar. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. 7. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. De asemenea. cum ar fi Suedia. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Marele Maestru teuton. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. în jumătatea 194 . ca în Anglia. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. cantoanelor. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. micilor principate.

menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. starea civilă a populaţiei etc. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. În fapt. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. când sultanii au devenit şi califi. în secolul XVII. Astfel de cazuri au fost în Albania. Ghenadios Scolarios. în viaţa populaţiei ortodoxe. în părţi ale Asiei Mici. Între altele. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Destul de 195 . primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. unii creştini au îmbrăţişat islamul. o serie de scutiri. nu o dată brutale. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. Bosnia. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. probleme de educaţie. fără însă a fi avut un caracter masiv.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Cu alte cuvinte. lui şi urmaşilor săi. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Prin reglementări specifice. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Ortodoxia.

mitropolitul Sava Brancovici. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. de asemenea canonizat şi alţii. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. între anii 1685-1688. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. mai cu seamă între saşi. o parte din ortodoxii din Polonia. în cazul Transilvaniei. unde populaţia era predominant catolică. Astfel. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. de exemplu. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. respectiv un număr de ucrainieni. ca şi prin o serie de misionari. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. de altfel. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. nestoriană şi monofizită. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. numită şi greco-catolice în Transilvania. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. a patriarhiilor slave din Balcani. Bosnia. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. respectiv unguri. înregistrându-se mai ales. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Imediat după apariţia lor. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. În 1543. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. cât şi ale lui Calvin.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. de mitropolitul Simion Ştefan. Alexandria sau Ierusalim care. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. canonizat ulterior. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi.

a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. precum şi o serie de inovaţii. în biserica ortodoxă. respingând mai cu seamă idei calvinizante. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. treptat. al cărui fiu. în secolul al XVII-lea. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. 197 . ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. patriarhul rus Nikon (1652-1658). s-au ţinut la Costantinopol. Astfel. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. însă pe termen lung. adolescent. În secolul al XVII lea. mitropolitul Petru Movilă etc.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Kiev. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. La mijlocul secolului XVII. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină.

a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Cultura 8. 198 .1. 8. În plan spiritual. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Nu lipsită de importanţă. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. ba dimpotrivă. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». amestecată în treburile lumeşti. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. Întoarcerea spre sine.În Balcani. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. între nenorocire şi fericire. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. şi instituţia vizibilă. o anumită nelinişte. devine tot mai importantă. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. Între suferinţă şi bucurie. De acum înainte. adevărată şi eternă. distincţia între biserica invizibilă. pieritoare. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum.

pricipilor. Henric Suso. adesea prinţi sau capete încoronate. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. apoi. Astfel. gesturi dezordonate şi reacţii violente. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. De exemplu. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment.În transformarea sensibilităţilor. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. căutarea volupăţii celei mai carnale. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. De exemplu. regilor. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. aflăm de la cronicari că jucătorii. Ïn cazul jocului de şah. chiar în trei. mare mistic 199 . că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. în cazul aceloraşi persoane. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. din 1409. răspândită printre unii creştini. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. În viaţa religioasă. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor.

Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. fără a apela la intermediari. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. se pot combina sau opune unele altora. stare socială sau profesională. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice.german. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. memento mori fiind una din temele lor predilecte. fără a face distincţie de vârstă. Sentimentul morţii existase şi înainte. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. din secolul al XIII-lea. neintegrate. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. de bună calitate. Forme de comportament şi de sensibilitate. Desigur. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. a unor temeri ancestrale. autorul unor opere de mare elevaţie. orizonturi total diferite pot coexista. în cimitirul Inocenţilor din Paris. sex. răspândite mai ales în Italia. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. în secolul al XV-lea. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. conform caracterizărilor psihologilor. şi mai ales Dansul macabru. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. Aceste 200 . a unor emoţii necontrolate.

şi adesea odios. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. caracteristică iubirii curteneşti. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. Această angoasă în faţa morţii. sau Romanul Vulpoiului. În partea da doua a Romanului Trandafirului. Acelaşi spirit nou. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. calamităţilor naturale. sau trucuri.teme inspiră şi lucrări literare. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . Rămas neterminat. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. este ilustrat de Romanul lui Renart. lumea e prezentată mult mai realist. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. părţi ale lumii. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. Slăvirea femeii. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. alteori se distrug. dar mai ales cu umbrele sale. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. de sorginte clericală. a cunoştinţelor epocii sale. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. este probabil efectul predicilor. al epidemiilor ce marchează epoca. mai bine sau mai rău. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. prin care uneori se creează. destul de searbădă pe alocuri. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. meditaţiilor. câteva decenii mai târziu. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. şi el iese de cele mai multe ori victorios. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. de Jean de Meung. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. romanul este continuat. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. cu luminile.

Dante s-a născut la Florenţa în 1265. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. după cum am prezentat-o mai sus. Partizan al supremaţiei pontificale. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. 202 . S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. tratat despre importanţa limbii italiene. atât de contradictorie. De altfel. pe care el o consideră ca unitară. total devotaţi papei. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Exilul i-a marcat puternic opera. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Dacă lucrurile stau astfel. nu îi datorează însă şi existenţa. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. în 1302. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. la adresa iubirii curteneşti. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. a nobililor şi a oamenilor bisericii. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna.ticăloşiile sale. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. în 1321. a participat la campanii militare. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. a studiat retorica şi medicina. independent de papalitate. sau Reinecke. De monarchia este un tratat de filosofie politică. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Aceeaşi epocă. Dante este exilat din oraşul său. în pofida diferenţierilor dialectale certe. întreaga societate umană. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. false şi artificiale. Moare la Ravenna. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. se numără Dante Alighieri. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune.

Villon refuză totuşi înrădăcinarea. din punct de vedere al biografiei. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. începând cu Boccacio. inclusiv papi. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. Se aseamănă astfel. este poetul francez François Villon. mult mai frământată în cazul lui Villon. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. În Vita nuova. 1465). datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. i-au adăugat epitetul de Divina. Purgatoriu şi Paradis. cu goliarzii.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. 203 . definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. Marele Testament . structurată în Infern. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. căreia urmaşii. dedicată Beatricei Portinari. de care îl separă totuşi mentalitatea. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. diată ironică în versuri. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. Mult mai medieval în concepţii. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. conferă perenitate operei sale. supus planului Providenţei Divine. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Guinizelli şi Cavalcanti. dar guvernat de liberul arbitru. teologice. şi opera sa poetică realizată în franceză. Licenţiat al Universităţii din Paris. alături de arta sa poetică desăvârşită. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament.

sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. dedicat lui Scipio Africanul. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Cel mai erudit om al vremii sale. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului.. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. umanist pasionat de manuscrisele antice. e o femeie în carne şi oase. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. făuritor al măreţiei Romei. spune el. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. dar poeziile sale i-au supravieţuit. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană.compus spre 1461. Petrarca a reacţionat. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. La 33 de ani. ce prevesteşte Renaşterea. Istoria a reţinut operele sale în italiană. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. uneori 204 . Scrie opere în latină. precum poemul eroic Africa. urma lui Villon se pierdea. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. lipsită de orice concreteţe. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. Animam cum corpore amavi. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. este opera sa capitală. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. dar şi balade armonios integrate în întreg.

ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. caracterizată. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. uneori fericit. care poate înfrânge adversităţile. nu atât de nobleţea sângelui. fiind preluate din nuvele anterioare. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Dar nu trebuie să uităm. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. bineînţeles. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. ci cel 205 . Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. ci de cea a sufletului. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. autonomia omului. alteori tragic.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Desigur. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. spiritul. sau chiar din povestiri de origine folclorică. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale.

şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Decameronul rămâne ca o operă vie. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Geoffroy Chaucer (1340-1400). pentru ipocrizie. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval.2. aplecarea spre cele lumeşti. ajunge în slujba curţii engleze. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. intitulat Troilus şi Cresida. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Fiu al unui negustor de vinuri. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. lăcomie. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. ca şi unele din subiecte. pe care încep să o considere 206 . au început să fie depăşite de realităţi. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. satira. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. depozitara unor idealuri valoroase. dar care. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Ca şi la Boccaccio. 8. ca şi tehnica sa literară. pare să fie conştient autorul. Tot ca la modelul său italian. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze.cultural. Evul mediu. şi ideile lui. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare.

Un alt înţeles. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). readusă la puritatea din perioada clasică. sculptori şi arhitecţi. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. în secolul al XIX-lea. printr-un « mănunchi de schimbări ». inclusiv cele ale creştinismului de început. termenul vine din italianul umanisti. 8. caracterizat. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. 1350-1620). din secolul al XIX-lea. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Vieţile celor mai de seamă pictori. conform expresiei lui Peter Burke. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. 1550-1567. De asemenea. apărut din secolul XIX. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. Termenul a fost popularizat apoi.1. In cele ce urmează. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. definite mai întâi în Italia. o dată cu termenul propriu-zis. o epocă obscură şi barbară. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . situată între evul mediu şi epoca modernă. eventual pe cei ce predau aceste discipline. este cel de mişcare intelectuală. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. Uneori. Într-o primă accepţie. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă.2. termenul de Renaştere a început. La origine.o perioadă întunecată. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic.

deoarece se constată. 1520. greaca. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. prin compararea diferitelor variante. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 .italiene. care. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. neobosit căutător al acestora. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. şi în special la Florenţa. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. după expresia lui Poggio Bracciolini. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. De aceea. au fost stabilite. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. a fost donată Veneţiei în 1468. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. în preajma cuceririi Constantinopolului. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Sub patronajul familiei Medici. unele reguli privind editarea manuscriselor. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. cardinalul Bessarion.

de aceeaşi părere cu reformaţii. în primul rând. Astfel. Anglia. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). la rândul său. Italia. Erasmus din Rotterdam. preot. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti.2. să renunţe la creştinism. dar fără medierea obligatorie a bisericii. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic.ideilor. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. Doreau. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. Intelectualii umanişti. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. 8.2. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). În relaţia omului cu Dumnezeu. Dimpotrivă. de Pietro Pomponazzi (14621525). fiind. nu au dorit. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. În afara neoplatonismului. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. purificarea sa de adaosurile medievale. care l-au adus în contact cu 209 . posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. A întreprins numeroase călătorii. în calitatea sa de mişcare complexă. Erasmus a devenit. Spre deosebire însă de aceştia. în Franţa. există şi un curent neoaristotelician. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. artizan al destinului său: „tu omule. de asemenea. Umanism şi creştinism Umanismul. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. o vreme. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. în marea lor majoritate. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. umaniştii.

2. umaniştii circulau foarte mult. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. mult mai corectă decât Vulgata. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Anglia. De asemenea. cenacluri. Biblia cu 42 de rânduri.personalităţile cele mai importante ale momentului. a Noului Testament. prin caracterul său elevat. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Literele mobile. în Orient şi din lemn. dimpotrivă. ediţii de texte antice. în Europa. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. în 1455. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Franţa. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Germania. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. la Mainz. 8. Italia. Ungaria (Nicolaus Olahus). Elogiul nebuniei. deja realizate din ceramică. între care literele mobile.3. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal.

suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. medici. jurişti. Din aceste motive. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Ulterior. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. cât şi al punerii în pagină. cum era manuscrisul medieval. care. devenit presă tipografică. într-un bun relativ accesibil. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. De asemenea. transformarea ei dintr-un obiect de lux. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. Efectul este scăderea preţului cărţii. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. devenită uzată. Basel. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. Lyon. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. cererii de carte. Succesul întreprinderii s-a datorat. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. (La Anvers. Anvers. De asemenea. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. atât din punctul de vedere al formei literelor. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Paris. 211 . etc. clerici. se inventează noi caractere.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. iar în secolului XVI. în 1575. pe de o parte. precum cele « romane » sau cele « italice ». profesori. în contextul progresului alfabetizării. ceea ce permite începutul democratizării culturii. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate.

ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. nu creaţia originală era valorizată. în încercarea de a 212 .). prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. între autor şi operă. În plan cultural. 7% în italiană. dar şi responsabil pentru ce a scris. în primele decenii de după apariţia tiparului. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. impune cenzura operelor tipărite. apare un nou tip de cititor. care practică lectura în tăcere. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. Acest schimb este facilitat. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. religioase. beneficiar al operelor sale.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. în condiţiile în care. De acum înainte. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. individual. la importanţa ataşată autorului. majoritare până atunci. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. 77% au fost scrise în latină. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. şi nu autorul ei. devenit şi o afacere profitabilă. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. prin folosirea preponderentă a limbii latine. socialeconomice. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. De altfel. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. un secol înaintea sa. de a elabora noi idei şi ipoteze. politice. 6% în germană. multe creaţii medievale sunt anonime. ca atare. 5% în franceză. într-o epocă în care Biserica. tiparul. ci fidelitatea faţă de model. atacată de reformatori. etc.

Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . începe revoluţia în domeniul lecturii. care nu s-a mai transformat. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Prin accentul pus pe autor. prin privilegii regale sau princiare editorilor. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. forma ei definitivă este stabilită acum. evoluţia latinei. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. preotului. acordat iniţial. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. călugărului. fără medierea profesorului. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. ca limbă de comunicare internaţională.stopa progresele contestării sale. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. latina a devenit o limbă moartă. timp de câteva secole. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. prin fixarea ei riguroasă în scris. Dacă ne referim la tipar. principi. într-un fenomen de masă. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». de stabilire a regulilor. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. în detrimentul aprofundării celor citite). întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. prin difuzarea gramaticilor. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. de care am mai vorbit. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. De asemenea. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Capete încoronate. Apare treptat ideea de copy-right. se opreşte.

într-un secol şi jumătate. După manifestarea Reformei. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. Mecenatul 214 . unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia.activităţii oamenilor de cultură. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. şi încă 15 până la 1550. Universitatea. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. corespunzătoare vârstei. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. Şi în spaţiul românesc. inspirat de vechea facultate de arte. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. gramatică) înspre complex. matematică). din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. De exemplu. iar pe de altă parte. instituţie specific medievală. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. centrate pe om. Dar Universitatea. logică. tiparul este introdus în Franţa la 1470. numărul mai vechilor întemeieri. colegiile se vor multiplica. În colegii. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. întrucât aceasta relevă. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. care dublează. În acest din urmă caz. cât şi în cel catolic. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. se adaugă până la 1500 încă 33. cu un indiscutabil prestigiu. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. îşi continuă existenţa. Învăţământul dura şapte ani. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. atât în mediul protestant. scriere. şi nu pe divinitate. începând de pe la 10-12 ani. pe de o parte. a artiştilor. (filosofie. a tipografilor. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. spre deosebire de facultăţi. De aceea.

Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. şi al lui Rafael. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . Nobilimea. De altfel. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. au fost comandate atâtea opere de artă. începând cu biserica. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. după ce. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. să-i plătească şi să-i întreţină. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. De asemenea.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. dar atrag şi creatori italieni. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. fiu al lui Lorenzo de Medici. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. care să le ofere comenzi pentru operele lor. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. se zice.

la Florenţa. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). de protecţie împotriva frigului. dar şi în cadrul corporaţiilor. Din secolul al XV-lea. flamande. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. Astfel. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. existând şi o serie de factori materiali. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. ci evoluează. Acesea din urmă nu dispar. având în acelaşi timp şi rol practic. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». dezvoltat în oraşele italiene. germane. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. erau tapiseriile. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. devenită mai funcţională. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. « Sedentarizarea » nobililor. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. dar şi a literaţilor şi filosofilor. spre deosebire de perioada anterioară. în care principalele elemente decorative. mai cofortabilă şi mai luxoasă. a redus dimensiunile operelor de artă. Individual. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. Apariţia genului picturii de şevalet. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. pentru a consuma la faţa locului produsele. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre.

lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. care acum e o individualitate. elementele folosite la construcţia sobelor. aceste obiecte de mici dimesiuni.2. 8. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. cum ar fi farfuriile. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. specificului personalităţii sale. devenit centrul creaţiei artistice şi literare .2. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. 217 . care reprezintă produse de export deosebit de căutate. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. în Renaştere. plăcile de faianţă. importanţei originalităţii. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. concepţia aceasta se schimbă. cănile. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş.5. care făcea parte dintr-o breaslă. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. 8. Desigur.Sixtine). accentul pus pe om. nu un simplu membru al unei bresle anonime. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. a propriei valori a creatorului. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia.4. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe.

de barbar. -natura ca sursă de inspiraţie. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. -individualismul. care decurge din conştiinţa valorii omului. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul .-nou raport între om şi divinitate. mai interiorizată. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit).3. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. ceea ce conduce la o creştere a specializării. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . ci promovând un nou tip de pietate. ca şi trupul omenesc. 218 . Ca şi umaniştii. Renaşterea artistică şi literară 8. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . 8.1. -bucuria de a trăi. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). în sens peiorativ. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. de unde şi numele de “gotic”. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. titanul. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul.3. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. prin încrederea în om şi în forţele sale. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. în general. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine.

realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. începutul săpăturilor arheologice. în acest domeniu. în jur de 100 au teme legate de creştinism. utilizate pe tot parcursul evului mediu. 219 . prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. sculptură sau arhitectură. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. dar continuă să domine temele religioase creştine. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii.Şi în plan artistic. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. mai întâi masculin. şi al sculpturilor ecvestre. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. în afară de piatră şi marmură. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. sunt preluate teme mitologice. Pe de altă parte însă. Tot de la antici era preluat genul portretului. pentru a ilustra simetria perfectă. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). extrem de valorizată. De aceea. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). prin care iluzia spaţiului. I). prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. din circa 150 de tablouri. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. De exemplu. la Boticelli. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Fie că e vorba de pictură. întruchipare a forţei şi frumuseţii. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. Ca materiale. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. Pe de altă parte. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. neglijat în perioada anterioară.

însă în noul stil. doric. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. 8. De asemenea. Castelul de tip feudal. succesiune strictă a celor trei ordine antice.). al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet).Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. edificii publice sau clădiri particulare. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. 220 .3. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. dincolo de consecinţele sale reprobabile. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. din Franţa. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Continuă să se construiască şi castele. si insistau pe armonia proporţiilor. pilaştri. mai propice locuirii şi mai elegantă. Arhitectura În arhitectură. teme. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. corintic). etc. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. după începutul războaielor italiene. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. fresca).2. mai clasicist (faţade plate. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. erau realizate la scară umană. ferestre înalte. compoziţii renascentiste. lucarne sub acoperiş. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. lasă locul vilei urbane. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. de pe domeniul rural. frize). în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. deoarece se puteau rula. variaţii de tonuri. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Acesta. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic.

de adâncime în interiorul compoziţiei. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Leonardo da Vinci (1452-1519). redă contururi vaporoase. realizarea camerelor obscure. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. dintre care prima. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck.3. izgonirea Medicilor. trăsături esenţiale ale artei. pictori flamanzi. Donato Bramante. există şi diferenţe. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). Boticelli (1445-1510). în ordine cronologică şi a importanţei. au inovat mai mult. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. 221 . Războaiele italiene. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Rafael Sanzio (1483-1520). Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. la plecarea multor artişti către ale spaţii. variante locale. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. la sfârşitul secolului. în secolul al XV-lea. Leonardo da Vinci. aici s-au definit. De asemenea. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica.3. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. De exemplu. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. a fost cea florentină. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. prin sfumato. parţial contopite cu fundalul. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. etc). fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor.8. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti.

arta este marcată de multiple influenţe. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Parma. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. poet.3. În Germania. arhitect. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . Aurorei şi Crepusculului. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. Michelangelo s-a format la Florenţa. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. pictor. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. e rechemat la Roma. dar mai ales ca gravor. În tot acest timp. Papa Iuliu al II-lea. Hans Holbein (1497-1543). devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. (După lucrări la Florenţa. În Spania. David. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. din familia Medici. impresionante prin modernitatea lor. Redevenit pictor. precum Milano. creaţii precum Pieta. Sculptura 222 . unde se afirmă Corregio (cca. sculptor . de asemenea.4. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. 8. în secolul al XV-lea. cea bizantină. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. în altarul Capelei Sixtine. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. aducându-i celebritatea.La Veneţia. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. 1489-1534). Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. în spiritul propagat de Contrareformă. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). răscruce de drumuri comerciale. între care rămâne importantă. Padova. S-a afirmat la început ca sculptor. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. Ghirlandaio.

Dante Alighieri (1265-1321). operă care a creat. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. cât prin operele de orfevrărie. ca şi cea artistică. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. începe mai de timpuriu în Italia. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct.5. tragedia). Lorenzo Ghiberti (13781455). de a se autodepăşi. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. operele dramatice (comedia. Donatello (1386-1466). şi astfel ceea ce este armonios. Renaşterea literară. ca şi la antici. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. în general. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. Filippo Brunelleschi (1377-1466). nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. rondel. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. istoriografia. într-un anumit fel.În sculptură. în traduceri latine. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. Frunuseţea înseamnă armonie. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. romanul alegoric. limba italiană 223 . a operelor lui Homer. în operele lor. etc. este mai aproape de divin. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo.3. 8. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. echilibrat. Pe de altă parte. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. La începuturile Renaşterii.

Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. de umorul adesea grosier. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Gargantua. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. autor al Decameronului. cruciadele). covins că natura umană e în esenţă rea. poet sensibil. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Unii dintre aceşti poeţi. 224 . În Franţa. Autorul unor interesante Istorii florentine. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. la rândul lor modele pentru urmaşi. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. dar justificate de raţiunea de stat. dar şi în urma evoluţiilor interne. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). şi cu o teribilă poftă de mâncare. Nicolo Machiavelli (1469-1527). manual de teorie şi practică politică. pe care le tratează însă în forme noi. în Iubirile. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Lucrările lui François Rabelais (c. de asemenea. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. la începuturile Renaşterii literare. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. secretar al republicii florentine. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. şi au creat opere viabile. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Giovanni Boccacio (1313-1375). dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile.1490-1533).literară. Pesimist.

225 . Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Furtuna. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. numele ei să devină un substantiv comun.În Anglia. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Hamlet. Thomas Morus (1477-1535). consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Prin intreaga sa creaţie. probabil. militare şi economice spaniole. Romeo şi Julieta. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. ulterior. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. În Spania. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Antoniu şi Cleopatra. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. regretul în faţa trecerii timpului. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Este perioada supremaţiei politice. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. englezul William Shakespeare (1564-1616). În afara pieselor de teatru. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. Regele Lear.

8. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Dar cercetările astronomice au continuat. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. şi Calderon de la Barca (1600-1681). ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). probabil. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Înfrângerea sa finală. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Puritatea morală. autor de nuvele. şi i-a luat locul o societate modernă. Aceastea nu au reuşit în totalitate. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. Evul mediu cavaleresc. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). dar sărăcită în planul moral şi comportamental. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. din 1543. nu pământul. autor a peste 2000 de piese. idealizat. a dispărut o dată pentru totdeauna. Acesta susţinea. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha.5. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. în De revolutionibus orbium caelestium. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific.3. Johannes Kepler 226 . dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). că Soarele. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616).

liedul şi cântecul coral în Imperiu. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). cum se credea până atunci. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. ştiinţific. datorită observaţiilor proprii. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Muzica religioasă. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. literar. mai puţin 227 . începe să lase loc şi muzicii profane. şi că soarele se află nu în centrul. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Palestrina. a putut avansa. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. 8.3. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. cunoscut ca Regiomontanus. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. etc. nu circulare. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). interzise până atunci de Biserică. datorită disecţiilor. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. În trigonometrie. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. dar şi comportamental.) 8. chanson în Franţa. Astfel.7.6. care evoluează şi ea. Concluzii Apărută în Italia. adesea datorită reformei. conducând la mutaţii în plan artistic. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice.(1571-1630).3. astronom german. Clement Jannequin. Andreas Vesalius (1514-1554).

respectiv Faptele apostolilor. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. predominantă fiind oralitatea. cu un important decalaj temporal).receptive la noile tendinţe. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. în diversele ei forme de manifestare. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.000 pagini şi 10. cât şi altele de istorie universală. Odată cu secolul al XVI-lea. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. au fost grupate la un loc. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. În continuare. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie.000 de ilustraţii. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric.000 de abecedare. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. respectiv redactarea unor 228 . 8. ştiinţific. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.4. Ceaslovul etc. Astfel.1. cuprinzând circa 20.4. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. în douăsprezece volume. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe.

De fapt. sub titlul de Domostroi. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. Pe lângă aceasta. fie pentru necesităţile cultului. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. Moscova etc. în condiţii complexe. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . A avut o activitate culturală deosebită. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene.

8. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. În secolul al XVI-lea în artă. timidă şi sinuoasă. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Se ştie că în evul mediu biserica. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. ca şi mai târziu. au avut loc o serie de distrugeri. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. cu precădere în arhitectură. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Totuşi. În cursul cuceririi.4. cu bază octogonală. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. s-a creat un nou stil. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . mai cu seamă destinate scopurilor militare. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Multe dintre acestea. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. inclusiv cele de la muntele Athos. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Ori în o serie de zone.2. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. cât şi al unor construcţii laice.

Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. ce a avut un periplu pe la Târnovo. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Acolo. slavona. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Plovdiv. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Cărturarii erau mai ales clerici. Manifestările culturale au fost în general modeste. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. în domeniul artelor. cât şi în limba vorbită de popor. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Practic. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Târnovo. părintele „renaşterii bulgare”. 231 . producţia originală fiind foarte modestă. precum şi unele biserici din Sofia. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Constantinopol.

precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în oraşele Dalmaţiei. în care era larg răspândită şi limba latină.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 .) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Pribojevici. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. J. Începând cu Primoz Trubar. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. O figură aparte. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. de către autori croaţi şi sloveni. Astfel. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. în părţile apropiate de Marea Adriatică. Astfel. uneori pe bază de documente. relativ numeroase. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. în Istria. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. Orbini. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. M. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. cât şi a italienilor. precursor al iugoslovenismului. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. macedoneni etc. iar mai târziu a reformei. traducător al Bibliei în limba populară. clerici. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. croaţi. atât din rândurile populaţiei slave. amândoi raguzani.

limbile orientale. Predomina tradiţionalismul. ciclul despre Marco Cralievici etc. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. mai ales la Ohrida şi Peci. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. Alături de ortodoxi. multe din acestea având şi un rol cultural. autori anonimi creând proverbe. geamii. precum Ohrida. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. Milesevo. fizician şi filosof. majoritatea religioase. dar şi cu caracter literar şi artistic. arareori artiştii se apropiau de realităţi. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. Imediat după cucerire. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. respectiv culegeri de texte. în special despre Mihai Viteazul. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne.. unde se predau dreptul musulman. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. matematician. În spaţiul stăpânit de otomani. hamame etc. 233 . mai ales în mediul urban. precum cel denumit al lui Brancovici. dramatice etc. astronom. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. manifestările au fost modeste. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. Peci. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu.Roger Boscovici. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. În zona dalmatină. mai ales la Ragusa. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. unde se transcriau manuscrise. lirice sau epice. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. Gundulici. cele mai multe cu conţinut religios. În domeniul artelor. matematică etc.

pentru băieţi. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. Astfel. În Capitală exista o şcoală superioară. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. ştiinţa şi arta turcească. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. au funcţionat acolo atât medrese. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. Acolo era un învăţământ elementar religios. medrese. Astfel. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. o carte de rugăciuni: Beshari. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Totuşi. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura.4. de exemplu.4. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . funcţionau pe lângă moschei. respectiv italiană. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. Gjon Buzuku a publicat. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. şcoli de tip primar. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. De fapt.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. în secolul al XVI lea. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. de pe poziţii catolice. prima apariţie în limba albaneză. şcoli confesionale musulmane.

Astfel. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. ce a fost cultivat. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. original. spaţiul pontic etc. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. O serie de sultani. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. I s-au adăugat şi alţii. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau.Ştiinţei. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Golful Persic. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. 235 . cu creaţii epice. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. promovând totodată ca mecenaţi. imnuri. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. În secolul al XVI lea. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. urmaţi de viziri şi mari demnitari. matematici. gustul pentru frumos. Astfel. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. în epoca clasică. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. multe cu încărcătură mistică etc. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. Un domeniu aparte. a fost cel al geografiei istorice. au ocrotit cultura. recent descoperită de Columb. creatori de cultură. precum medicină. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul.

poduri etc.. spitale. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. fost o vreme ienicer. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. moschea Seyhzade. a fost înfiinţat un observator astronomic. A mai lăsat urmaşilor medrese. Bibliografie 236 . pentru miniaturistică de tot felul. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. nu şi în cel european renascentist. baraje şi apeducte. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. moschea Suleymanie etc. pe lângă cea românească. monumente unice în lumea islamică. supranumit Michelangelo al Turciei.astronomie etc. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. pentru gravurile în metal etc. În 1575. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. precum Moscheea lui Selim I. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. excepţie făcând Moschea Albastră. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti.. a fost cultivată deosebit astronomia. urmându-se o tradiţie orientală. Astfel de exemplu. a devenit arhitect. în capitală. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). mausolee. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. În spaţiul cultural constantinopolitan. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc.

Alain. Meridiane. Anul I. Péronnet. 1992 Cassan. Molinier. Istoria Indiei. Bucureşti. Vol. Paris. 1995 Universitatea Spiru Haret. 2003 Sinteze şi monografii 1. Le XVIe et XVIIe siècles.). Ellipses. 1492-1620.). Istoria medie universală. 2002 Cros. Hachette.). 2002 Manolescu.I: Europa apuseană. 2002 Elisseeff. Paris. Michel. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Bucureşti. Sedes. Danielle şi Vadime.. Vasile. Le XVIe siècle. Michel. Bucureşti. Frobenius. Robert (coord. 1980. părţile I-II. Elisseeff. 2003 Cristian. Bréal. Bucureşti. Cultura Africii. L’Europe au XVIe siècle. 1620-1740. Între China şi Pacific. Paul. Paris. Civilizatiile amerindiene. Leo. 1996. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Histoire moderne. 1992 Muchembled. Michel. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Corint. Michel. Corint. Le XVIIe siècle. Danielle. Istoria Asiei. Radu (coord. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. 2006. C. Istoria evului mediu. Învăţământ la distanţă. Yves-Marie. Bucureşti. Péronnet. 1982 237 . Editura Fundaţiei România de Mâine. Hachette. Istoria Japoniei. Corint. Editura Lucman. Bucureşti. 1993. Paris. Radu (coord. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Sinteze. Civilizaţia japoneză.Manuale Bercé. Manolescu. Civilizaţiile extra-europene Boivin. R. Editura Meridiane.

I-II. Braudel.. Aztecii. 1977 Aries. Problema Celuilalt. Bucureşti. Civilizatiile africane. 1979 Sourdel. Iaşi. 1969 Boorstin. Cucerirea Americii. Bucureşti.1985-1986.. Hachette. 2001 Lehmann. 1998. Pre-columbian America. Bucureşti. Gendrop. 6 vol. vol. Bucureşti. Bucureşti. 2 vol. Bucuresti. Institutul European. Meridiane. Bartolomé. 1994 2. Meridiane. Meridiane. 1996 Braudel. Dominique. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. 1995. Meridiane. Humanitas. Philippe. Henri. Meridiane. Henri. Paul. Peter. All. Peter. Corint. Istoria arabilor. Incaşii. Renaşterea italiană. 1974 Simoni Abbot.3-4. Perry. Fernand. Vincent. Islamul şi civilizaţia sa. Lineages of the Absolutist State.. Jean. Denise. vol.1989. Bucureşti. Anne. Bucureşti. Civilizaţiile precolumbiene. Marcel. London. Fred. Bennassar. Bucureşti. Bennassar. Braudel.. Braudel. Corint. Bucureşti.Gernet. Renaşterea europeană. Jacques. Meridiane.. Armand Colin. Jacquart.1984. 1994 Parsons. 2002. Jocurile schimbului. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Civilizatia chineza. Paris. Georges (coord. XVIe-XVIIe siècle. Corint. Burke. Le 16e siècle. Meridiane. Bucureşti. 2002 Stamm..). Descoperitorii. Paris. Ţvetan. Aztecii. 2004 238 . 1999 Berence. Lumea chineză. 2003 Miquel. Duby. Ed. 2 vol. Bucureşti. André. Istoria vieţii private.1995 Lombard. Burke. Soustelle. Renaşterea. Bartolomé. Timpul lumii.1985. Mayaşii. Favre. Jacques. Le temps de l’Espagne. Iaşi. 2003 Todorov. 1985 Granet. Lee A. 2 vol. Bernard. Centru şi periferii. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. China imperiala. M. Fernand. Fernand. Bucureşti. Daniel. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti. Fernand. Bucureşti.

Jean. 1995. Paris. 2002 Febvre. 1969 Comorovski. Fifteenth and Sixteenth Centuries. François. Prentice Hall International. Spania: mărire şi decădere. 239 . Bucuresti. 1500-1558. Histoire de la pensée européenne. Immanuel. Bucureşti. Renasterea... Thames and Hudson. All. 2002 Favier.. Brânza şi viermii. Marile descoperiri geografice. Bucureşti. Europe in the Fourteenth. 1998. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. de la Alexandru Macedon la Magellan. Ganshof. 2001. 1975 Mandrou. Lebrun. Robert.G. Editions Complexe. dinast şi apărător al credinţei.). 2003 Ginzburg. Paris. The Counter Reformation. Paris. 1474-1643. L’Aventure de la Reforme. Epoca marilor descoperiri geografice. Perrin.. Cornelia. 1968 Elias. 1998. Corint. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. La société de cour. Paris. A. 1971 Hale. Martin Luther. Leonard. McLuhan. 1985. tome premier. Stewart. Hachette. XVIe et XVIIe siècles. Carlo. Jean. Bucureşti. Naissance et affirmation de la Reforme. Jean. Histoire des relations internationales. Pierre. London. 1973. Pierre. Flammarion. Bucureşti. Delumeau. Jill.Carpentier. Histoire de l’Europe.G. Paris. Carol Quintul: suveran. 1977 Dickens. 1964 Geiss. François (dir. Paris. 1961 MacDonald. Bucureşti. Corint. Artemis. All. Paris. Belu. Le monde de Jean Calvin. Teora. London. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Meridiane. Ed. Civilizaţia Renaşterii. Histoire générale du Protestantisme. S. Norbert. 1991 Chaunu. Paris. 2003 Kilsby. 1973 Dickens. Marshall. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Emile. Faure. All.. The Age of Humanism and Reformation. 1999. 2 vol. PUF. Seuil. Bucureşti. Ed. 1972 Delumeau. Le Moyen Âge. 200 Favier. Galaxia Guttenberg. A. Goldenberg. Aur şi mirodenii. Paris. Artemis. Bucureşti. Jean. 1992 Chaunu. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Jean. Bucureşti. Bucureşti. Bucuresti. S. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Des humanistes aux hommes de science. John. Lucien. Seuil. Bucureşti. un destin. Paul.

1999. Roland. Paris. Mousnier. 2005 Skinner. Bucureşti. 1931 Rady. Institutul European. XIV-XVIII). Pillorget. Renaşterea şi Reforma. Michel. Reforma catolică şi contrareforma. Pietri. Arc. Handelsman. Editura Enciclopedică. Randell. Martin. 2001. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Robert. Bucureşti. Iaşi. II. Franţa: renaştere. Quentin. Suzanne. 1994. Machiavelli. All. 240 . Bucureşti. Jean-Paul. Bucureşti. 1989 Pirenne. All. All. Marcel. All. 2005 Oliveira Marques. Histoire de l’art Flammarion. Jaqueline. Bucureşti. Cartier. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Chişinău. Keith. Morineau. Randell. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Istoria Universală Larousse. Rabreau. Keith. Chişinău. Renaudet. 1517-1555. Halphen. Keith. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Venard. Elisabeta I si guvernarea Angliei. 2006 Roux. 2000 Riché. 2005. Randell. All. Keith. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Rapp. Martin. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). religie şi refacere: 1494-1610. Jean. Francis. Istoria Portugaliei. Claude. Simona. Andrei. Bucureşti. de. vol. H. Tallandier. Luce. Rady. Bucureşti.Mignot. Paris. 2004 Nicoară. Politică şi politeţe în Franţa. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Le Saint Empire romain germanique. Edouard. Bucureşti. 2000. O istorie a secularizării. Perroy. Randell. 2001. Pierre. 2008 Russ. Bernard. Luther şi Reforma în Germania. Librairie Félix Alcan. Jean Calvin şi Reforma târzie. 1968. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. 2001. Societatea rafiinată. 1996. vol. Accent. Corint. Guillemain. Louis. Paris. Bucureşti. O istorie a ideilor occidentale. Randell. 2. Paris. A. Imperiul mongol şi Gingis Han. Le monde et son histoire. Cluj-Napoca. 2001. Daniel. Augustin. Bucureşti. Univers. Favier. D’Otton le Grand à Charles Quint. 1550-1650. La fin du Moyen Âge. Keith. Henri. Bucuresti. Flammarion. Bucureşti. Marc. Univers Enciclopedic. All. 2000 Muchembled. Aventura gândirii europene. 1996 Oţetea.

Istoria Imperiului Otoman. Meyendorf. Ion. Bizanţ după Bizanţ. 1992. II. 1300-1600. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Meridiane. 1971. I. 1993. Manual pntru uzul studenţilor. 1956. Bucureşti. Brăila. 3. Bucureşti. André. Jacques.1-2. Virgil. Bucureşti. 2001. vol. Istoria turcilor. Weber. Bucureşti. 1996. Nicolae. Max. 1968 Wallerstein. Soliman Magnificul. Virgil. Vătăşianu. Bucureşti. 1997. Warren. 1610-1661. Robert. 241 . Bucureşti. 1997. Istoria Balcanilor. Meridiane. Bucuresti. Inalcik. vol. Decei. 1979. 1998 Clot. Jean. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 2000 Mantran. Iaşi. II. 1996. Bucureşti. Bucureşti. 1993 Cândea. 1523-1721. Anastasia. Raţiunea dominantă. Iorga. 1994 Wilkinson. Immanuel. Istoria artei europene. Teora. Andrina. Suedia şi zona baltică. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Istoria Ungariei. Turcii-otomani. Istoria Imperiului Otoman. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. All. Histoire de l’Autriche. Franţa şi cardinalii. 1976. Imperiul otoman.Stiles. Istoria slavilor. Corint. Droz. Bucureşti. vol. 2004 Ciachir. 2001. Barbara. Maxim. Gergely. Nicolae. 1999. Căzan. Tamara. Sistemul mondial modern. Xxx Istoria bisericească universală. 2000. Bucuresti. 1961. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). 1978. Elisabeta I: religia şi politica externă. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Bucureşti. Aurel. Bucureşti. Kondratieva. Richard. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Bucureşti. Vechea Rusie. Cluj-Napoca. Arta Renaşterii. Bucureşti. Jelavich. Paris. Odorheiul Secuiesc. John. All. 2004 Chirtoagă. Halil. All. Epoca clasică. Mehmed. Bucureşti. Ileana. Mustafa Ali. vol. Bucureşti. Bucureşti.

Bucureşti. Istoria Austriei. Introducere: structuri politice. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Istoria bisericească universală. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Panaite. Andrina. Bodogae. 1450-1700. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Preţul libertăţii. Istorie. 1997. Mircea. Rezachevici. Bucureşti. 1993. Zamfirescu. vol. Pace. 2002. 1998. Constantin. 2005 Wandycz. I. 1994. II (1054-1982). război şi comerţ în Islam.Păcurariu. Erich. 1995. Bucureşti. 1998. Pentru Institutele teologice. Zollner. Istoria bisericească universală. Cuprins Cuvânt înainte 1. Stiles. Rămureanu. Ioan. Şesan. Piotr. Michelina. Janos. Ungaria. Istoria bisericii ortodoxe române. Chişinău. Szavai. 1992. Manual pentru seminariile teologice. teologie. Tenace. De la începuturi până în prezent. Creştinismul bizantin. 1992. Bucureşti. Bucureşti. tradiţii monastice. Ioan. Bucureşti. 1992. Bucureşti. Dan. Rămureanu. Bucureşti. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. vol. Milan. XV-XVII). Teodor. Imperiul Otoman. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. I-II. sociale şi religioase 2. Bucureşti. Bucureşti. Viorel. vol.

Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.America Precolumbiană 3. Marile descoperiri geografice. Începuturile expansiunii europene 4.

Cuprins 244 .9. Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful