Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. africană. de asemenea. etc. America centrală şi de sud. faţă de un imperiu sau un regat. de diverse tipuri. oraşe state. americană. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. organizate în bande de vânătoare. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. O regăsim în lumea islamică. Există. putem presupune că structura socială era una egalitară. Toată hrana 5 . Cazuri de acest tip găsim în Europa. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. Africa. la populaţiile de vânători culegători . Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. a suveranităţii desăvârşite. umma. Alte forme de organizare politică sunt principatele. sociale şi de organizare familială. pe măsura organizării statului papal. 1.). cu cele din vestul şi centrul continentului). în general. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice.formală. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. Există. în multe privinţe. cel puţin teoretică. cel puţin formală. dependente sau nu de o organizare politică superioară. 2. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Asia. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). şi prin supunerea. consilii orăşeneşti. în lumea asiatică. caracterizate în general prin lipsa. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. De exemplu.

La eschimoşi. foarte importante sunt cele legate de vârstă. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală).obţinută se împărţea. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. sau mai valorizată social. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. între toţi membrii grupului. dar femeile participau. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. care presupun uneori iniţieri. ca la pigmei sau boşimani. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). prin vânătoare şi pescuit. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. gen şi vârstă. 6 . fie prin creşterea animalelor. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. în care producerea hranei. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. De asemenea. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. probe dificile. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. nu existau posibilităţi de stocare. rudenie. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. unele grupuri practicând poligamia. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. conform unor reguli clare. cele mai multe însă fiind monogame.

din punctul nostru de vedere. (grupuri matriliniare). în unele regiuni din sud-vestul Africii. sau mai mult pământ.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. Aceste grupuri îşi socotesc. la foarte puţine societăţi. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. alcătuită din trei generaţii. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. în unele insule din Pacific. Adeseori. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. de regulă. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. mai multe capete de animale aduse ca zestre. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Exista însă şi poliandrie. De asemenea. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. dar şi triburile Hopi şi Crow). care se revendică de la un strămoş comun. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. social şi politic în societăţile tribale. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. neamul. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. de la o plantă sau un animal sacru. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. 7 . care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. Ca şi vânătorii-culegători. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic.

în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. ele având un rol important în activitatea economică. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. În societăţile matriliniare. De asemenea. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. care adesea tind să aibă caracter ereditar. care erau strict subordonate bărbaţilor. Natura economiei. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. de asemenea. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. ca de exemplu la irochezi. şi anume cea între liberi şi 8 . indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). care. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). statutul femeilor era mai înalt. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. practicau poliandria).

O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. ea fiind dominată economic. De asemenea. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică.non-liberi. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. prestigiul social şi politic al familiilor. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. Practicarea agriculturii pe scară largă. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Agricultura intensivă. care caracterizează economia statelor. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Statutul femeii rămâne unul inferior. turci. alte populaţii asiatice. sau al şefilor incaşi). Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Japonia. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. etc. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. polineziene. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. domesticirea unor animale variate. mongoli. China. au 9 . Statele din Europa. social şi politic de către bărbaţi. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. pe de altă parte. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. spaţiul islamic. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. africane. indieni. la arabi. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. pentru anumite segmente ale populaţiei. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. şi meşteşugari şi negustori. americane. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). pe de o parte.

Islamul. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. în cele mai 10 . monogamia strictă. care tolera sclavia. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ».folosit monedă din metale preţioase. după constituirea statului. cu destulă greutate. preoţii sau călugării. în cadrul societăţilor organizate în stat. Familia. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. De asemenea. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. cu transmiterea ereditară a statutului. în unele cazuri. Desigur. inclusiv în Europa. La azteci. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Astfel. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. în care creştinismul a reuşit să impună. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. predomina familia extinsă. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. precum sacerdoţii de diferite tipuri. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. În cele mai multe dintre aceste societăţi. precum în Arabia. rămâne o structură socială importantă. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). specialiştii sacrului. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). În Asia. de aceea. Europa. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. Se adaugă. În America centrală şi de sud. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război.

O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Hr.).multe zone este vorba de o poligamie de resurse. 1.3. cazurile de femei care au reuşit să exercite. haremul islamic sau chinez. în general se constată continuitatea. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. 3. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună.1. Astfel. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. în care mitologia vedică este reinterpretată. femeia era asociată cu sfera privată. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. etc. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Hr. între secolul VI î. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Vom analiza. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. iar altele reprezintă creaţii noi. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. budismul dispare practic din ţara sa de origine. puterea. 1. în parte şi datorită 11 . unele împărătese chineze). In India. şi secolul V d. Hr. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. de o manieră mai concretă. În schimb.. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. pe parcursul prelegerilor următoare. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii.

apare religia sikh. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. sec. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. abolirea sistemului castelor. ofrandele şi libaţiile. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . un monoteism consecvent. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale.influenţei budismului. dintre care Krishna şi Rama). Fiind o creaţie artificială. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. şi o mare zeiţă. etc. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. budismul coexistă cu religia naţională. care au adoptat budismul (secolul IV d. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase.Hr. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Religie politeistă. In secolul al XVI-lea. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. pe tot parcursul evului mediu. problemele teologice. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam.. Tot în secolul al XVI-lea. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. teoria castelor. abluţiunile rituale. Acesta. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. shintoismul. In China. Shiva. Hr. Coreea. tehnicile yoga. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. În Japonia. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului.

aztecă şi incaşă. etc. apare. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. Începând din nordul continentului. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. care. au o serie de practici şamanice. 1. lună. Acest mit a sost. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus).). sub influenţa arabă. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. apă. venerează spiritele strămoşilor. de altfel. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. spre soare-apune. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. în secolul al XVIlea. conform profeţiei. 13 . sunt practicate sacrificii umane. Aceste religii au un panteon foarte complex. din spaţiul marilor civilizaţii maya. 3. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. 2. şamanism şi religii politeiste. Izanami şi Izanagi. un al treilea mare monoteism al lumii. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. islamul. Sub posibila lor influenţă. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. soare. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. altare aflate în locuinţele credincioşilor. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Viracocha). abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. în Peninsula Arabică. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. creştinismul şi iudaismul. cartoful). elementelor naturale (cer. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. în secolul al VII-lea. din care apar apoi celelalte zităţi. dar bazându-se pe evoluţia locală. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. In concepţia japoneză. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. cu eroi civilizatori şi salvatori. zeiţa soarelui. de culte animiste.

tribul Quraish. atotputernică şi atotprezentă. fii acestuia Hasan şi Husein. fiica acestuia. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. Ca atare. Profetul (Rasul). profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. singurii califi legitimi au fost Ali. caracterul nedrept al sclaviei. (partizanii ideii imamului ascuns. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. şi Muhammad. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. un fiu secret al lui Hasan. Prin arhanghelul Gabriel. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. din Mecca. transcendentă. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. ginerele său. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. care provin din Fatima. simplu muritor. creatorul lumii şi al oamenilor. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). un fiu natural al lui Ali. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. care au avut efect în planul doctrinar. În urma unor complexe evoluţii politice. divinitate unică. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. născut pe la 570 în familia Hasim. între care duodecimanii. născuţi din Fatima. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. de tipul sfinţilor intercesori. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care va reveni 14 . căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Şiiţi refuză sunna. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. şi Ali.

mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. Sinagogile. ca locuri de studiu şi de cult. şi a Talmudului. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea.Hr. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte.Hr. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor.ca Mahdi. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. stăpân al Universului). şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. Convins de argumentele iudaice. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. se dezvoltă Cabala. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. o ramură a acestora din urmă. prin dezvoltarea Mişnei. etc. a ortodoxiei. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). de prin secolul al IV-lea d. fiind exponenţi de seamă ai 15 . comentarii la Mişna. Hr. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. Centrul vieţi religioase. ismaeliţii sau Asasinii. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. colecţie de legi rabinice. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. Se spune că pe la 958. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. septimanii. De asemenea. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î.

Creştinismul. cu vocaţie misionară. Spre sfârşitul perioadei medievale. 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. persecutaţi în ţările occidentale. ca un mozaic de populaţii. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). demonstrau gravitatea acestor probleme. Caracteristici generale China se prezenta. 2. 1. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. China 2. 1. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. între care populaţia Han era majoritară. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. în mare. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. sec. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. de-a lungul celor două axe majore. cu limbi şi culturi diferite. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. 16 . într-o relativă linişte. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. În cele din urmă. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). articulat. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. Civilizaţiile extraeuropene 2. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice.

Continuitatea. 17 . Yuan (1279-1368. religii care nu se exclud reciproc. Imperiul chinez este unul universal. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. culte) . atestat încă din dinastia Han. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. cunoaşterea doctrinei confucianiste. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. taoismului şi budismului. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Song (960-1279). şi se armonizează cu cultul strămoşilor. şi în cele din urmă prin a se siniza. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Examenele erau scrise. din dinastia Tang (680). cu şase ministere (afaceri publice. dinastie de origine mongolă). Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. primul împărat de origine ţărănească. Ming (1368-1644). la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618).China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. armată. fără să se renunţe cu totul la mandarini. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. În timpul dinastiei Ming. Tang (618-907). Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. justiţie. lucrări publice. finanţe. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Acest sistem. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. al unei culori şi al unui punct cardinal. populaţii originare în regiunile nordice. în pofida momentelor de ruptură. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. şi verificau cultura generală a candidaţilor. în conducere au fost preferaţi eunucii. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. deşi uneori pot exista conflicte.

asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. ca şi în Europa. În ceea ce priveşte armata. Tuo ba (sau Tabghatch). Această perioadă este numită. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. să crească proporţional. Marele Secretariat imperial. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. 18 .1. mereu mai numeroase. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Ruan ruan. care transcria şi controla decretele imperiale. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. care par să fi fost avari. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză.2. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. între 311. "a celor şaisprezece regate". populaţie de origine turco-mongolă. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. economică. şi în China. În această perioadă tulbure. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. dincolo de Fluviul Galben. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. care redacta textele oficiale. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. din secolul al III-lea. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. fără însă ca eficienţa trupelor. în mod tradiţional. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. 2. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Cancelaria imperială. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436.Consiliul de Stat. demografică. În nord. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni.

regionalismele. care. mai ales în perioada următoare. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. scutite de taxe şi de 19 . An Lu shan. Chang an. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. în 751. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. capitala imperiului. ceai. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. Forţele centrifuge. în timpul dinastiei Sui (581-618). care reuşeşte să cucerească. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. s-a diminuat. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. care obţin. în 755. băuturi alcolice). A fost stabilizată economia. reforme administrative şi militare. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). victoria pe râul Talas. s-a sinizat din punct de vedere cultural. iar Japonia. iar sistemul de examene a fost reluat. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". a reuşit să reorganizeze imperiul. până atunci budistă.Reunificarea a fost opera nordului. China cunoaşte o perioadă dificilă. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. foarte importante în perioadele precedente. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. către Asia Centrală şi către Coreea. impozite indirecte pe sare. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. prin unificarea monetară. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. ceea ce a contribuit. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte.

în 1234. aproape fără luptă. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. În secolul XI. pentru a relansa circulaţia monetară. O transformare profundă afecta societatea chineză. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. În această perioadă. pretind şi obţin tributuri. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. în schimb. întemeind proprie lor dinastie. Turcii. din nord s-a exercitat o continuă presiune. prin constituirea categoriei negustorilor. sub numele Song de Sud. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. pentru un secol şi jumătate. ceea ce conduce. uigurii. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. datorită mongolilor. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Unificarea este reuşită. Din 1115. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Până în 960. În 1038. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. Pentru a mări masa de contribuabili. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. În sud se reconstituia dinastia Song. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. care instaurează dinastia Song (960-1279). Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. care fuseseră subordonaţi statului Liao. după model chinez. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. djurceţii. datorată şi refugiaţilor din nord. taie Drumul Mătăsii. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907.serviciul militar). populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. Jin. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. cu capitala în zona actualului Beijing. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. De partea poporului prin origine. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. de Zhao Kuang yin. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi.

în frunte cu fostul şef al mişcării populare. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. precum Coreea. ca în epoca Song. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. De asemenea. după ce. care avea însă doar un caracter formal. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Vietnam. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. Puterea imperială devenise despotică. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. destinate hergheliilor şefilor militari. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. Teoretic. Oamenii aveau statute profesionale rigide. Japonia. desăvârşită în 1279. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Marele Secretariat imperial e suprimat. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. transmise ereditar. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. 21 . între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii.cucerirea mongolă. în 1271. cu staţii de cai de schimb. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor.

caracteristici climatice şi de civilizaţie. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. astfel încât. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. cei mai mulţi în zonele sudice. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. acestea există în număr mic. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. aflată într-o poziţie inferioară. cele mai importante în imperiu. vin din aceste regiuni nordice. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. China de Nord. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. Raportul demografic se inversase astfel. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. De altfel. Astfel. şi a permis o creştere demografică pe care. în diferite etape ale istoriei. în general. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. În aceste condiţii. şi China de sud. China medievală era impărţită în două mari zone. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. de ordin tehnologic. Pe de altă parte. În funcţie de relief. în sud. Astfel. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. cultural. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. raportată la condiţiile epocii.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. o putem considera explozivă.

respect pentru superiori sau vârstnici. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. virtute omenească. pe tot parcursul evului mediu. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Convieţuirea. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului.). bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. în general paşnică. Religia In China. centrându-se în jurul conceptului Ren. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. în scopul de a oferi o armătură religioasă. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Confucianismul. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. urmat de numeroşi alţi gânditori. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). al VI-lea î. confucianismul. latinizat de iezuiţi în Confucius. 2. pornită. Această sinteză a înglobat elemente budiste. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. concept ce desemnează atât riturile. Li. a devenit. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue).desprindă. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Astfel.1. consideraţie pentru ceilalţi. cât şi regulile de convieţuire civilizată. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. în cele din urmă. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Hr. care ar fi fost reprezentată de confucianism. umanitate. Numărul mare de locuitori. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”.3. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. daoismul şi budismul. dintre care figuri dominante 23 . pentru confucianişti. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste.

Din punct de vedere metafizic. a ideilor înaintaşilor.. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Din secolele III-IV. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Antiintelectualist. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. ci să-şi observe propriul spirit. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. într-o cuprinzătoare sinteză. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. şi Cheng Yi (1033-1107). Dao este principiul superior. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. opusă unităţii reprezentată de Dao. Lao Zi. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. dao înseamnă cale. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. dar şi în Coreea şi Japonia. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. morală şi politică. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile.Hr. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Budismul pătrunsese din secolul I d. cât în expunerea novatoare. orientat mai mult spre idealism. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Daoismul ar fi fost întemeiat. potrivit legendei. De asemenea. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. reprezentant al şcolii Raţiunii. scriitori artişti. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. devenind astfel un principiu de ordine naturală. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. Literal. poeţi.

mai ales în oraşe. profund influenţat de taoism. djurceţilor şi mongolilor. din partea kitanilor. uneori chiar în palatul imperial. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. care au adoptat budismul (secolul IV d. cele islamice. dar şi în capitală. şi scrierea. în prezenţa suveranului.intense persecuţii ale budismului. cele mai importante fiind cele indiene. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. cu limbi diferite. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. 25 . care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. rămâne însă. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. dar influentă pe plan social şi politic. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. Pe de altă parte. Hr. 2. un conglomerat de popoare. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. şi nu sunete. în evul mediu o religie importantă şi influentă.1. Coreea. mai ales după cucerirea mongolă. în urma promovării unor examene. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. indiferent de originea lor socială.4. Notând idei. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. în evul mediu. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. în afară de sistemul examenelor. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. China reprezenta de fapt. Budismul chinez. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. sec. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. şi ulterior. cele venite din Asia Centrală.

pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. inclusiv al ilustraţiilor. în China epocii Song. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Cunoscând mai puţin limba clasică. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. difuzarea operelor scrise. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. De asemenea. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. în Coreea. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. prin secolul al XIV-lea. Desigur. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. principalul focar cultural al Chinei medievale. se pare.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. cele coreeană sau 26 . Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). arhaică. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. reprezentate de oraşe. literaţii-funcţionari. Povestirile. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. cum au fost negustorii. Hr. Totuşi. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni.etc. pentru că el necesita mii de caractere. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. de exemplu a poeziei. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. teatrul. pentru populaţiile din Asia Centrală. noul gen al « simplelor note ». în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. japoneză.). Oricum.

chitara cu trei coarde. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. 937 de capitole. se dezvoltă filologia clasică. cu metrică strictă. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. epigrafia. a fost cel realizat de Shi Nai An. În epoca Yuan. Tot un roman istoric. în 22. realizate în zeci de volume. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. mici poeme lirice. pătrund influenţe mongole şi musulmane. publicată în 1060. ilustrate de genul ci. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Astfel. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. în oraşul « purpuriu ». realizată de Si Ma Guang. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. de asemenea strâns legată de muzică. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . de către Ou Yang Xiu. de către Luo Guanzhong.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. în vremea dinastiei Song se realizează. realizt în secolul al XIV-lea. Cronica Tang. în general privind dinastiile precedente. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. pe cât se pare. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor .) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. romanul. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. teatrul. mai ales cel în limbile vorbite. spre sfârşitul dinastiei Yan. arheologia chiar. din ordin imperial. etc . Yong Le. De asemenea. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. interzis celor de rând).

în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. iar după sporirea contactelor cu europenii. considerată « moartă ». 28 . Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. caligrafia. în general. De exemplu.1.senzaţiei de materialitate. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. uneori chiar miniaturală. Sculptura chineză nu are. pe hârtie sau pe mătase. ci stâlpilor sau coloanelor. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. care uneori sunt chiar eliminaţi. Evoluţia ştiinţei chineze este. producţia de porţelanuri şi lacuri. acesta evită linia dreaptă. legată de cea a societăţii în ansamblu. de apăsare. de aceea construcţiile sunt zvelte. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul.5. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. în general. în linii mari. strâns legată de poezie şi de literatură. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. precum pictura. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. 2. ale vieţii de zi cu zi. producţia de porţelan atinge apogeul. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. deoarece. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă.

Progresele cartografiei se repercutează. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. 29 . care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. pe baze hidraulice. În domeniul matematicii. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. Shao Yong. firesc. la realizarea de hărţi în relief. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. Astfel. Puţin propice creaţiei culturale în general. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. pentru desenarea hărţilor celeste. la nivelul tehnicii. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. regulată şi continuă. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. De asemenea. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. în secolul al XI-lea. şi asupra realizării hărţilor terestre. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni.Trebuie început. care. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. ci şi Africa şi chiar Europa. În timpul dinastiei Yuan. în secolul al XVI-lea. Încă din secolul al XI-lea. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Se ajunsese. căci alături de progresele matematicii. mai ales prin dezvoltarea algebrei. prin Biroul astronomic de la Nanjing. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. în 1090. sub redacţia lui Zhu Shijie. în epoca Song.

2. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. caolinul. crabi. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. un mare atlas. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. călugărul taoist Zhu Siben realiza. ginecologia. în urma a nouă ani de muncă. în cercetările privind pediatria. obţinut din planta numită chaulmoogra. iar pe de altă parte. efedrina sau ginsengul. unde munca umană era foarte ieftină. camforul. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. citrice. La începutul secolului al XIV-lea.1. etc. crizanteme. păsări. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. de închidere în faţa influenţelor externe. 2. a busolei. În planul tehnicii. bujori. Caracteristici generale 30 . chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. 2.inventate de Shen Gua. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». cu rezultate remarcabile. precum fierul pentru tratarea anemiilor. savant şi om politic. bolile infecţioase şi vasculare. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. Yuditu. Din secolul al XIV-lea. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. perfecţionarea turnării fierului. bambus. India 2. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci.

nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. De asemenea. şi regatul Pallava (sec. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică.India. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. În timpul Imperiului Gupta. sudra (agricultori). principe din Patalipputra. precum arienii. cu capitala la Badami. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. învăţaţi).2. în cele din urmă. în 565. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. religie sincretică şi politeistă. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. la începutul secolului al IV-lea. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. Ghandragupta. Se adaugă Islamul. pe platoul Deccan. aliat cu turcii. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. sau intangibilii. cum a mai fost numită această formaţiune. vechea capitală a regilor Maurya. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. dar care pot. de către împăratul persan Chosroes. vayşia (neguţători). Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism.2. la 31 . iar altele. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. 975-1189). exista o mare diversitate religioasă. erau indoeuropene. unde astăzi se află şi alte state. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. 2. în mare. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. dintre care unele erau seminegroide. kşatria (războinici). În afara sistemului castelor se aflau paria. care a condus la generalizarea sistemului castelor. întemeind statul Gupta. IV-IX). care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. La sud de Narbada. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. extrem de numeroase. budismul în declin coexistând cu hinduismul.

când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. Aceştia erau un fel de şefi de clan. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). La sfârşitul domniei lui Harsha. din secolul XI.răsărit de acesta. inclusiv musulmane. asigură Indiei 275 de ani de pace. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). Bengalul condus de dinastia Pala (sec. şi îşi constituie propriul stat. stând la baza civilizaţiei khmere. VIII-XII) era orientat spre răsărit. XIX). India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. în valea Indusului. anul morţii lui Muhammad. în Malaysia şi Indonezia. numit Sultanatul de la Delhi. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. După 1206. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. Înfrângerea arabilor la Navsari. cu excepţia extremităţii sale sudice. se constituia Kapisha. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. care se islamiza apoi. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. cucerit de englezi la începtul sec. În secolul al XII-lea. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. În valea Kabulului. dar îşi păstra şi diviziunea politică. în Siam. un stat vasal al Chinei. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Este o perioadă de strălucire culturală. şi care încercau să reziste avansului musulman. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. în 731. împărţit între diferite statulţe. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. pe coasta de răsărit. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. stabilindu-şi capitala la Delhi. Spre vest. VII . treptat. cu capitala la Kabul. 32 . Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. Din 712 era ocupat regatul din Sind.

între care cele mai importante erau Hinayana. condus de o dinastie de şahi musulmani. În 1526. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. în zona de sud.2. conduse de musulmani sau de hinduşi. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. Între acestea. un emir turc. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu.3. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. un descendent al lui Timur Lenk. imperiul mogul intra în declin. la Panipat. Micul Vehicul. condus de maharajahi indieni. Cel mai 33 .Hr. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. de tradiţie antică. Şah Jahan. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. În secolul al XVII-lea. din Asia Centrală. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. conducătorul Ferghanei. în zonele sale centrale şi sudice. întemeiat în 1336. În secolul al XVI-lea. Marele Vehicul. reîncarnare a lui Buddha etern. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. în frunte cu Babur. Nepotul lui. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. 2. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. şi imperiul Vijayanagara. în zonele centrale şi vestice. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605).. Religia In India. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. fondat în 1347. statul Bahmani. şi ca atare ele trebuie redescoperite. şi Mahayana. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han.

a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. Shiva. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Religie politeistă. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. teoria castelor. Hr. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. şi secolul V d. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Dintre aceşi bodhisattva. În perioada care ne interesează. în India dar mai ales în Extremul Orient. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Importanţa elementului feminin. În cadrul acestei forme de budism. între secolul VI î. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Hr. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă.. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. Vishnu ( şi avatarurile sale. între care budsimul tantric.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. dintre care Krishna şi Rama). budismul dispare practic din ţara sa de origine. tehnicile yoga. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. problemele teologice. în parte şi datorită influenţei budismului. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. etc. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. În schimb. şi o mare zeiţă. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit.

indiferent de casta căreia îi aparţineau. 35 . importantă este doctrina lui Ramanuja. Vedanta. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. dualistă a Vedantei. s-a divizat ulteiror în două direcţii. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. între care. Madhva (1238-1317). o apropiere între sufism şi vedanta. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. în perioada noastră. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. brahman adorator al lui Vişnu. vadagalai. principiul universal. Nimbarka. propune o interpretare diferită. numită Srivaisnava. şi cea din sud. Jina sau Mahavira. În secolul al XII-lea. Întemeietorul său. identificată cu Vişnu. ceea ce a influenţat cristalizarea. o cunoaştere şi o conduită corecte. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. mare interpret al Vedantei. Şcoala întemeiată de el. tengalai. realizate. Adorator al lui Vişnu. persecuţiile generate de Islam. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. În vremea imperiului Gupta. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. ar fi prin secolele VIV î. ca şi budismul. şi cea a lumii reale. Hr. care au încercat. După el. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. fidelă textelor sanscrite. Spre deosebire de budism. ofrandele şi libaţiile. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. abluţiunile rituale. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. iar în evul mediu a suferit. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. ca şi budismul. care se conducea mai ales după textele tamile. cea din nord. Jainismul a fost o altă religie care promitea. el nu făcea distincţii între credincioşi.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. mai târziu. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. brahman tamil din secolul al XI-lea.

etc. ca pretutindeni în acea vreme. în teoriile sale psihologice fundamentale. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. dar care a devenit de la un moment dat (sec. 2. tamilă. şi limbile vorbite. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. la care învăţau mii de studentţI din India. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. dar şi datorită influenţelor externe. şi în principal din cea a brahmanilor. căci şi aici. sanscrita. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă.probabil în prileme veacuri creştine. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. limba de cultură a Asiei Centrale. ca şi în alte arii culturale. nu e mai puţin adevărat că yoga. Învăţământul era rezervat în India. unei elite. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. al XII-lea) un idiom artificial. recrutată mai ales din castele superioare. să fie diferite : hindi. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. 2. 4. marathi. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. 36 . Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. China şi Asia Centrală. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. a existat o dihotomie între limba savantă. în care au fost scrise marile opere. assami. bengali. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. devenite vehicole ale creaţiei literare. cât şi din cel al conţinutului şi al formei.

Arta indiană a fost profund marcată de religie. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. din secolul al XI-lea. Alături de arhitectură. Poemul lui Prithviraja. Dar în compensaţie. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. fildeş. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. influenţăandu-se reciproc. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. folosite în realizarea templelor. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. a lui Zia ud-din Barani. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. os. pictura murală. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. prin obiecte realizate din lemn. De altfel. În perioada de care ne ocupăm. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. din secolul al XIV-lea. autorul operei Sakuntala. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). În ceea ce priveşte creaţia poetică. sculptura monumentală. care însă au comunicat una cu alta. până la crearea unei arte indiene unitare. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. şi din aceeaşi perioadă. operă a lui Chand Bardai. metale preţioase. uneori cu existenţă istorică. fără a dispărea cu desăvârşire. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». moscheilor şi palatelor. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. partea de nord a Indiei a fost 37 . datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani.În perioada Gupta a creat Kalidasa. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore.

care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. s-au afirmat prin lucrările lor. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. şi a participat. Medicina continuă să se dezvolte.inclusă în lumea musulmană. prin aceasta.3. cu o configuraţie geografică extrem de variată. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală.Hr. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. în secolul al XII-lea şi Arundatta. În mileniul I î. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. precum şi un manual medical. în secolul al XIII-lea. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). 2. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. au 38 . Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală.1. precum Bhaskara. cu trăsături asemănătoare albilor. din secolul al XI-lea.3. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. între care şi populaţia ainu. Matematicile. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. Japonia 2. oricum acolo. Hemâdri. din secolul al XIV-lea. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. De asemenea. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie.

Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Kamakura (1192-1333). La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. 2. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). pământurile au fost declarate proprietate publică. Nara (710-794).Hr. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape.2. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist.3.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. în vremea epocii Nara. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. în care sistemul de proprietate nu era individual. Heian (794-1192). Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. S-a impus budismul ca religie oficială. Aparatul central şi local. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. în acest fel. Oricum. Astfel. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. III – 710). percepea impozit funciar în produse şi. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Muromachi (1333-1573). precum şi a armatei. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări.

O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. stabilindu-se printr-un contract. în repetate rânduri anarhie. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. cu atribuţii militare. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. Astfel. precum Taira sau Minamoto. juridice etc. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. cu caracter laic sau religios. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. ceea ce a generat între altele. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. 40 . Practic. precum mineritul şi turnarea metalelor. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. având ca unică ocupaţie meseria armelor. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului.din cele mai diverse. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. ridicarea de numeroase construcţii din lemn.. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. adevărate războaie civile. atunci s-a constituit categoria samurailor. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. Între altele. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului.

având aşadar monopolul puterii. 41 . Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. tradiţionalistă. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă.subordonate direct doar Marelui şogun. în curusul istoriei sale medievale. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. Ideologia oficială a devenit confucianismul. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. ulterior acesta a fost înlăturat. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Fiind multă vreme izolat.” În ansamblu. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. de la nivel local. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. neavând nici un fel de atribuţii politice. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. în special din anii 1274 şi 1281. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. statal sau în domeniul vieţii materiale. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. original.

Mongolii 2. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. 2. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). etc. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. treptat. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . dar care.1. 42 . În evul mediu.4. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. cu origini etnice diferite. soldată cu stabilirea unei regalităţi. şi venerau.4. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Munţii. care marca drumul spre apariţia statului. adorau focul. în primul rând. care dispare însă pe la 1161. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. de asemenea. impletirea funiilor. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. Din punct de vedere religios. existau două grupuri mari de populaţii. precum prelucrarea fierului. realizarea armelor. Cerul divinizat. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. a pâslei. sub numele Tangri. au început să-şi afirme trăsăturile comune. mai ales la triburile de pădure. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală.2. Existau şi triburi de pădure. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. numită Kuriltai. lacurile. 2. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. beletristică.4. confecţionarea hamurilor.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. mongolii erau adepţii şamanismului.

Marele han exercita o importantă putere. noionul Temugin. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. şi extinse pe un teritoriu imens. prin cruzimea lor calculată.Descendent al ultimului rege. rezistenţa lor deosebită la foame. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Constituind unităţi de cavalerie. Orientul Mijlociu şi Apropiat. extrem de rapide. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. acceptat de o parte a mongolilor. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. o mie. născut probabil pe la 1155. Asia Centrală. Cuceririle acestea. Încă de la Kuriltaiul din 1206. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Hanatul mongol dispunea. alcătuite din grupuri de familii. care trimiteau la oaste o sută. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. intemperii. începând cu Gingis Han. şi de un cod juridic. oboseală. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Europa estică şi centrală. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Marea Iasă. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. De asemenea. de tipul despoţilor orientali. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. şi din partea creştinismului nestorian. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli.

Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. În anumite cazuri. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. în special la cele chineze şi musulmane. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. Cel mai tânăr fiu. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor.şi pentru cucerirea altora noi. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. cele situate spre Europa. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. Ca tactici de luptă. Ogoday devenea mare han. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. aceştia nu se mai concertează. multe dintre ele superioare lor. În urma cuceririlor mongole. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. etc). arcane. inclusiv Afganistanul. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. şi exemplele ar putea continua. De exemplu. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. În timp. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. Djagatai primea Asia Centrală. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. suliţe. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Apoi. Tuli. Djuci. După distrugerile provocate de campaniile militare. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. moştenirea a revenit urmaşilor lui.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. În urma contactelor cu China. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. ci încep chiar conflicte 44 .

Ulusul lui Djuci. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. privitoare la controlul oamenilor. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Astrahanului. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. Ulusul lui Kubilay. Siberiei. păşunilor. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. El cucereşte Persia. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti.Geneza Islamului 45 .5. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. în India. care vizase stăpânirea apusului. fratele acestuia. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată.5. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. După moartea lui Timur (1405. nepot al întemeietorului imperiului. vămilor. precum Ferghana. Hulagu. 2. până spre Obi. Afganistan. cuprindea Mongolia şi China. un emir mongol turcizat. Khorasan. conduce Ilhanatul Persiei. care se destramă îm 1335. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. subordonează Hoarda de Aur. La mijlocul secolului al XV-lea. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. ocupă Delhi. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. Kazanului. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370).intermongole. Civilizaţia Islamului 2. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman.1. Timur Lenk. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale.

Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin.Islamul. Aceasta explică în parte de ce. din Mecca. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. tribul Quraish. numit Allah în limba arabă. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. caracterul nedrept al sclaviei. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. Profetul (Rasul). ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. întrucât deţin o revelaţie scrisă. De altfel. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. fiind rămas de timpuriu orfan. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. (Iqra înseamnă „citeşte”. dar avea şi o încărcătură socială importantă. atotputernică şi atotprezentă. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . precursor al lui Muhammad. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Muhammad are o situaţie destul de grea. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. la începuturile predicii lui Muhammad. Acestea au început să apară prin 610. de-a lungul istoriei. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. dar şi „profetizeză”). de tipul sfinţilor mijlocitori. simplu muritor. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. divinitate unică. într-o grotă de lângă Mecca. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. a fost întemeiat de Muhammad. la începutul secolului al VII-lea. creatorul lumii şi al oamenilor. dar au înţeles-o doar parţial. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. în timp. chiar dacă. musulmanii au fost. Într-unul din aceste momente. Khadija. pe când ea avea 40. în general. una dintre marile religii universaliste ale lumii. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor.

cu faţa înspre Mecca. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. Muhammad revine în oraşul său natal. Muhammad. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. • Mărturisirea de credinţă. care încep persecutarea adepţilor acestuia. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. după purificări rituale.Quraish. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. pe qurayshiţi să cedeze. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Cei din Mecca acceptă să se convertească. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. hegira. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. la anumite ore. Ei se refugiază la Yathrib. Această fugă. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. în cele din urmă. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. • Rugăciunea. ceea ce-i îndeamnă. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. Muhammad precizează doctrina. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. (Pe când se afla la Medina. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. transformă Islamul într-o putere redutabilă. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. împreună cu un grup de adepţi. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. 47 . Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. La Mecca.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

şi se află la apogeul dezvoltării sale. dar acestea au fost întotdeauna. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. prin confruntările de idei. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. indiană sau chineză. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. ştiinţele profane. Ca şi în spaţiul european. De altfel. ca şi în Europa creştină. Este de netăgăduit că arabii. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. la fel ca bizantinii sau occidentalii. au preluat o serie de elemente. Pe de altă parte însă. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. bazate pe tradiţii preislamice. Artele. persană. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. care continuă să se definească. sau pe creaţiile noi.În perioada medievală. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. Asia Centrală. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. India. literatura. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. De aceea. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. cultura. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. suspecte. pe vivacitatea religiei. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. gramatica şi dreptul. 53 . în lumea arabo-islamică. Astfel. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. se poate spune că arabii. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. este în primul rând un « paşaport social ». Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. reprezentate de exegeza coranică. Desigur. la fel ca şi în cea creştină. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. numele islamic al acesteia este adab. sau “ştiinţe ale anticilor”. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea.

accesibil doar câtorva iniţiaţi. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. plasate mai ales în marile oraşe.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Învăţământul în lumea islamică este. Dincolo de acest nivel elementar. pe baza Coranului. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. care constituie şi principalele centre de cultură. există şi instituţii corespunzătoare. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. care au marcat primele secole ale Islamului. etc. după primele secole. universităţilor europene. întinsă până spre secolul al XIII-lea. Bagdad. într-un anumit sens. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. subsumat teologiei. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. accentul nu era pus pe inovaţie. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. numite madrasa. în principal. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. pe de o parte. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . de exemplu. În marile oraşe. pe originalitate. Literatura arabă s-a constituit. ca la Basra. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. ajutau la realizarea partajelor succesorale. După epoca traducerilor din greacă sau persană. de asemenea. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). în care araba este singura limbă de cultură. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. mai ales celor persane. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. s-a trecut la o elaborare mai originală. Pe de altă parte. Astfel. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. destul de mult vechilor modele. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. dar care datorează. Kufa. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice.

decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . ci în Spania. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. preluate prin filieră persană. O valoare deosebită. se constituie şi şcoli artistice regionale. XI). frescele. hanbalită. precum Ibn Hazm. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. fixate în scris în secolul al XIV-lea. au fost construite după modelul celor iraniene. cuprinzând genuri vechi. La începutul perioadei noastre. Dacă tipul cronicii universale. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. cea andaluză din Spania. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. arta islamică a preluat sculptura.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. hadith. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. Datorită interdicţiilor coranice. hammam. cât cele persane. Palatele califale. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. Ca elemente decorative. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. dar şi creaţii noi. Hafiz. preislamice. şafiită. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. Saadi. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. inspirat de modelul creştin. recunoscută şi azi. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. este de fapt preluarea termelor romane. definitoriu pentru arhitectura islamică. la rândul lor. hanafită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. iar minaretul. cea fatimidă din Egipt. tributare influenţelor exterioare. Proza. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Baia musulmană. Pe de altă parte. mozaicurile. o are istoriografia. din secolul al XV-lea. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale.

Bijuteriile. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». de exemplu). în celebrele sale miniaturi). ceramica smălţuită. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. Astfel. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. toate acestea au constituit obiecte de lux. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. esenţial în dezvoltarea goticului european. în filosofia greacă.reprezentarea figurii umane. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Pe de altă parte. folosit la construcţii din Spania musulmană. nu poate fi negată. o imensă enciclopedie. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. după cucerirea provinciilor orientale. ar fi putut sta la baza arcului ogival. dacă nu şi mai târziu. lucrări filosofice originale. pierdută din păcate în 56 . stilizare a motivelor vegetale. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. de asemenea. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. o summa care trata probleme de metafizică. într-o familie de şiiţi duodecimani). vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. Personalitate enciclopedică. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. născut în 980. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Decorul zoomorf. Artele minore au fost. lângă Buhara. adesea cu reflexe metalice. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. arabescul. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. logică şi fizică. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. pătrunse şi în Europa.

ca atare imortalitatea este doar impersonală. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. numit de latini Avempace. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Materia este pentru el principiu de individuaţie. profund tributar lui Aristotel. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. justificându-i pertinenţa demersului. cât şi a celor creştini. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. născut la Cordoba. Ibn Bağğa. subliniind. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . O astfel de teză. superioritatea musulmanilor. lipsită de compromisuri cu teologia. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. poet şi jurist. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. al religiei şi al filosofiei). şi de asemenea. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. Colierul înţelepciunii. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. Ibn Roşd. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. nu putea decât să suscite vii împotriviri. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. face totuşi concesii teologiei. Filosof. evident. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. Sistemul său filosofic. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Colierul porumbiţei. deşi lipsit de un plan sistematic. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. care se inspiră din Banchetul lui Platon. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. În secolul al XIII-lea. Ibn Hazm (1013-1063). atât din partea teologilor musulmani. maestrul lui Thoma d’Aquino. dar individualul e coruptibil. Averroes pentru occidentalii europeni. mort în 1240 la Damasc). Mistica musulmană. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. este considerat cel mai mare filosof musulman.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Liban. Ucraina. După aceasta. fiind atacat şi Tunisul. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. de exemplu împotriva Persiei. În timpul asaltului general. Ulterior. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Înregistrăm astfel practic apogeul.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. La moartea sa. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. fie în totalitate. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Crimeea. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. nu numai teritorial al statului otoman. Tunisia. Iugoslavia. Algeria. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Abisinia. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. România. Siria. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Turcia. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. 62 . Egipt. favorabil de altfel otomanilor. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. asupra cetăţii Szigetvar. sudul Rusiei. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Irak. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. În 1533. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Iordania. Libia. Albania. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Iran. Bulgaria. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Israel. Soliman lăsa ca moştenire. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Grecia. în 1566. În mai multe rânduri.

A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. administraţia centrală şi locală şi. în acelaşi an. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. justiţia. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . nu în ultimul rând. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. Mai mult chiar. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. acţiune militară de mare răsunet în Europa. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. a continuat politica în forţă în diferite zone. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. dar care practic a rămas o victorie izolată. a fost anexat Ciprul. în anul 1571. O vreme însă. producători direcţi. Este adevărat că. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. În paralel. fiscalitatea. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. la 7 octombrie 1571.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. regele Franţei. precum armata.

problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. despotică. între anii 1638-1639. devenit vreme de câţiva ani. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. 64 . În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. s-a purtat un lung război cu Persia. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci).să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. soldată cu un dezastru. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. cu anumite intermitenţe. Ulterior. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. De asemenea. În parţile centrale ale Europei. împotriva Imperiului otoman. pe direcţia subcontinentului indian. Astfel. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani.

Imediat după acesta urma deftertarul. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . pentru a ajunge apoi. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor.2. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. Era o oaste permanentă. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. administraţia provinciilor imperiale etc. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. precum akângii. Un dregător special. anarhie etc. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. deci finanţele. bucurându-se de o serie de privilegii. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină.. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. justiţia. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. dar şi visteria.2.6. cât mai cu seama armata de uscat. cea aparţinând în mod direct sultanului. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. timaruri şi ziameturi. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. marele nişangiu.

cea a contribuabililor. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. în cavalerie. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Au existat şi unele proprietăţi personale. După modelul oriental. iar cele de peste 100. populat cu producători aserviţi. purtau denumirea de ziamet. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii.000 acce.000 acce. precum şi marea masă a populaţiei. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Practic. aşa numita turmă „reaia”. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. scutită de obligaţii fiscale. revocabili şi viageri. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. iar altele mai mari. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. 2.000 denumirea de has. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. de exemplu creştinii. cu venituri de până la 100. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios.3. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. respectiv paşa). în lumea otomană exista timarul.6. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. 66 . care era un domeniu condiţionat. ei şi urmaşii lor.

M. În sfârşit. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. căruia trebuia chiar.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. 2. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. Apoi. fără nici un amestec otoman. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). nu lipsită însă şi de abuzuri. până la începutul epocii moderne. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. pe baza vechilor instituţii.6. în caz de nevoie. În schimb. mai mult chiar. deci ca ţări tributare. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. peşcheşuri etc. atât în 67 . domnitorul provenind din ţară. de exemplu. Desigur că. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. În acest din urmă caz. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik).3. Astfel. În schimb. situaţie caracteristică în mare măsură.

de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Orşova.plan economic cât şi în plan politic.2. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. la fel ca şi pe alte continente. apoi şi Tighina. Datorită climatului. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. Banatul şi Crişana.. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. până la Capul Bunei Speranţe. Ibn Batutta etc. Turnu. păduri şi jungle 68 . precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea.7. Giurgiu.7. Dobrogea.1. savane. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. Masudi. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. tot mai sistematic şi mai masiv. unele nedescrifrate până azi.). Sursele scrise sunt puţine. Abul Feda. multilaterală şi sistematică. Oradea. lucrările de specialitate sunt încă puţine. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. 2. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. 2. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Africa neagră 2. dar şi cu o serie de trăsături proprii. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Nu se cunoaşte azi. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. antropologi etc.7. precum Chilia şi Cetatea Albă.

ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. se exploatau şi prelucrau metale. structuri proprii. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. În mileniile IV-II î. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. au înflorit şi au dispărut state. obiceiuri şi tradiţii distincte. 69 . sud-est şi sud-vest. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. transformarea Saharei într-un întins deşert. masive muntoase etc. Întinderea mare a continentului. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin.tropicale. fiecare cu trăsături. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. mai ales pe valea Nilului. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. ca stadiu de dezvoltare.Hr. în medii geografice diferite. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. au apărut. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. Ulterior.Hr. Oricum. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. existente uneori pe o arie întinsă. în special fierul. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. Pe teritoriul african. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. faze istorice. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. limbă.. timp de multe secole. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal.

în secolul al III lea e.7. Zimbabwe. capitală a unui stat însemnat. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. 2. când populaţia era relativ numeroasă. Regatul Axumit. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene.n. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). a devenit limbă de cult. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Axumul a avut importante relaţii comerciale. între cele două oceane ce mărgineau continentul. sunt prea puţin cunoscute. în Kenia. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. cu menţionări chiar şi în Biblie. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. 70 . ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. la sud de Tropice. Astfel. guez (coptă). La sud de prima cataractă a Nilului. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale.3. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. kush şi meroe. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. în spaţiul Africii negre. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. iar limba populaţiei. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. oraşul Meroe. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia).. Mozambic.

a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. S-au succedat mai multe dinastii. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. cu realităţi din mediul asiatic. În Europa. în special iezuiţi. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. precum în spaţiul european. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. ca de exemplu dinastia Zagwe. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. nefiind de natură feudală. Structura proprietăţii. savana a uşurat viaţa oamenilor. mai cu seamă în natură. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. judiciare şi militare. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. fie obştilor săteşti. încă din secolul al XIII lea. precum şi cu negoţul. răspândită în întreaga ţară. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. plină de aur. Nu au apărut forme de imunitate. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . Acolo trăiau populaţii nomade. dar şi populaţii sedentare. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. Pe un teritoriu vast. ca şi raporturile sociale seamănă. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. fără a se suprapune. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. au activat acolo. de la răsărit de lacul Ciad. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale.

Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Tombuktu. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . între secolele V-XVI. la sud. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. obiecte de podoabă şi arme. În ţara Wangara. au apărut o serie de centre importante: Walata. iar mai la sud Ioruba. Kano. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. pe râul Nioro. care s-a menţinut până în secolul XI. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. veniţi din nord. Songhai. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Gao. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Benin şi altele. Kamen. dinspre sud. Cronologic.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. mătăsuri şi ţesături. Almoravizii. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. au impus impozite permanente în bani sau produse. Ibn Kaldun şi alţii. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. ca El Bakr. Statul s-a extins considerabil. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. aur şi adeseori robi. Mahmud Kati. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. la sud de Sahara au existat câteva mari state. De-a lungul a circa 1000 de ani. Mabruc şi altele. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. în cea mai mare parte. de Almoravizi. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Mali.

era un oraş mare (cca. mai spre sud. fiecare cu numeroase vase. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. decorate după modelele artei islamice.000 locuitori). între care Abu Bakar II (1303-1312).000 alcătuiau trupe de elită. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. cu numeroase clădiri de piatră. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. dar şi în surse arabe. fiind aduşi cai din lumea arabă. unele cu mai multe etaje. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. 30. Kumbi Saleh. în secolul XI. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Regele. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. încă din secolul X. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Forţa militară a statului era însemnată. în Ioruba. impozitele percepute de la populaţie. Se ştie că. în care un rol hotărâtor. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. În vremea acestuia. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. 73 .organizare socială şi politică. s-a islamizat în secolul XI. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Acolo. veniturile dobândite din activitatea comercială. existând aşadar. care avea puteri nelimitate.000 războinici din care peste 40. El Bakr notează. cu instituţii de cultură şi moschei. destule asemănări cu modele asiatice. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Regele a trimis două expediţii. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. începând cu secolul al XI lea. se cultiva porumbul. în fruntea statului nou apărut. Capitala statului. considerat de esenţă divină. îl avea cavaleria. În fruntea statului era monarhul. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. că armata ghaneză era de 200.

întreaga regiune a Africii centrale. în special la Tombuktu. finalizându-se prin dispariţia sa. Alături de culturi necesare alimentaţiei. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Toate funcţiile erau eligibile. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. La est de fluviul Niger. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. dar şi activitatea culturală. sub conducerea familiei Songhai. mai ales pe plan economic. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. bucurându-se de un regim privilegiat. nuca de cola. Societatea maliană era relativ complexă. Ulterior. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. dar şi vânatul. aveau în atenţie bumbacul. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Cairo şi Granada. Mai multe familii alcătuiau o obşte. Ki-zerbo). ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. 74 . arahidele. Astfel. cu marile centre arabe. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. până la lacul Ciad. alese de populaţie.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332).

Cetatea era de formă circulară. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. iar alături altele. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. La fel ca şi în alte părţi. În interiorul cetăţii. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. unele bine organizate. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. cositorul. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Congo (între secolele XIV-XVII). În podişul Matabele. până la formaţiuni statale. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Angola (secolele XV-XVII) etc. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. manganul şi fierul. nici sedentarizarea. cuprul. precum Benin. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice.La sud de savană. precum şi un templu de formă elipsoidală.

avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. pe etape.7. precum nunta.în consideraţie din punct de vedere economic. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. invocarea divinităţilor. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. concepţiile religioase şi regulile morale. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. unde din secolul al 76 . păstrau. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. componenta estetică fiind secundară. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. şi uneori poate chiar incidentală. printr-o serie de rituri de trecere. Astfel. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. unde există medrese. în slujba căreia este pusă. de a-i spori coeziunea. cultura. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. Desigur. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Ele reprezintă expresii riguros codificate. artistic. într-uncuvânt. cu excepţia oraşelor musulmane. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. memoria colectivă.4. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. 2. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. se transmiteau cunoştinţe. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. despre pasiunile omeneşti. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. sau plecarea la război ori la vânătoare. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii.

dornici de bogăţii şi mai ales de aur. Sculptura africană este departe de realism. De asemenea.8. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. în jurul anului 1500. împletiturile. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. 2. în zona deşertului Kalahari. 77 . mai ales cea în lemn. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. la care trebuie adăugate olăritul. Atunci. spiritual. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. respectiv „Lumea nouă”. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. America Precolumbiană 2. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. Toate aceste domenii. din Zimbabwe. a zeilor şi strămoşilor. într-un larg evantai.8. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. sculptura în os şi fildeş. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului.1.

Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. timp de foarte multe milenii. pescuit şi vânat. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. considerându-se aproape unanim. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. cacao. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. Unii afirmă că un proces de colonizare. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. Descoperirile arheologice.000 de ani. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. Asia şi Africa. În ultimele două milenii înainte de Hristos. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. ananas etc. într-o vreme recentă. de la sud spre nord. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. precum şi contactele acestui continent cu Europa. deci ţărani. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. fază în care au rămas destule. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. ulterior şi orăşeni. mai ales a porumbului. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. portughezi etc. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). tomate. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. În acest fel. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. prin Alaska. 78 . evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. cartofi. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. Multe milenii. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. Se opinează că. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. înainte de Columb. puţine şi disparate. ardei. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. nu mai veche de 50. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb.. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători.

pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. În ansamblu. ba chiar au fost ridicate primele piramide. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. cornute mari. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. înflorită întrun stat relativ puternic. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. şi fără contacte nemijlocite. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. olărit şi alte meşteşuguri casnice. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. fără influenţare reciprocă. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. într-o perioadă corespunzând. Paradoxal poate. precum agricultură. Încă în plină antichitate. câinele şi unele păsări. distruse de europeni în mare măsură. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. în mod independent. Treptat. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. populaţiile domesticind doar lama. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. în cursul secolului al XVI lea. nu s-a extras şi prelucrat fierul. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. Ulterior. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. înainte de venirea europenilor. incompletă.. maya şi incaşă. religioase. în planul vieţii spirituale. oi şi porci. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. La debarcarea lor în spaţiul mexican. în trei regiuni. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general.De altfel. cea a olmecilor. astronomia sau anatomia. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. în regiunea 79 . Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. mai mult sau mai puţin evului mediu european.Hr. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya.

Între altele. la o înălţime de 2260 m. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. A apărut şi un monarh eligibil. pe o insulă înconjurată de ape.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban.8. Nu era o societate împărţită pe caste. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. 2. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . lucrători ai pământului şi chiar sclavi. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Astfel. incluzând un mare ansamblu de piramide. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. originari din California. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. în general irigat şi care aparţinea statului. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Conform tradiţiei. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Se adăugau apoi meşteşugari. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. de exemplu. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. militare şi judecătoreşti. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. dar şi meşteşugăreşti).1. unde au fondat capitala Tenochtitlan. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. cu centrul la El Tajin. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. putând fi transmise loturile în mod ereditar. negustori. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).

Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. a facilitat. Montezuma I (1440-1469). iar perioada postclasică durează până în anul 1520.. Mayaşii Deja înainte de azteci. în mijlocul pădurii 81 . Despre oraşele mayaşe.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). în principal. Tycal. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. marele istoric A. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. cu excepţia. distrugerea statului aztec între anii 15191521. enigmatice.3. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. În condiţii neelucidate. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. a consemnărilor cronologice. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. în final. Jungla a distrus multe din realizările lor.Hr. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. Palanque. în Peninsula Yucatan. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural).8. Civilizaţia maya. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. între acestea remarcându-se Uaxactun. Guatemala şi Honduras. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior.000 kmp. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. se află departe de orice aşezare omenească. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. ceea ce. 2. în decurs de câteva decenii. Axayakatl (1469-1481). Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.

Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. ce a existat între secolele VIII-XIII. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş.. de-a lungul Anzilor. civilizaţii ale altor popoare. din Columbia până în sudul statului Chile. 2. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. din rocă extrem de rezistentă.. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.4. civilizaţia Chavin. mai vechi. Acest popor. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. fiu al zeului Soare. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . a înflorit civilizaţia incaşilor. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”.tropicale. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. înainte de venirea europenilor. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon.8. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. cu centrul în Peru. Astfel. de la est spre vest. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. dar şi cu o serie de meşteşuguri. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă.

de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. orală. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. în interiorul familiei. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. preoţi şi slujitori ai cultului etc.8. povestiri eroice. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Educaţia se făcea.000 de locuitori. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. ca şi în Africa neagră. Pe de o parte. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. integrată în Imperiul colonial portughez). poeme lirice. de la sud de Rio Grande. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. 2. Cultura În domeniul cultural. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. în momentul cuceririi avea peste 200. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. fabule moralizatoare. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. alcătuită din legende mitologice. al clanului sau tribului.pământului”) ce se pare că. treptat. Astfel.4. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. 83 .

Acestea erau grupate. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. cu edificii predominant cu caracter religios. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Rachinal Achi. de exemplu). continuă tradiţii mult mai vechi. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice.De asemenea. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. impresionează mai ales arhitectura. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. alături. Din spusele episcopului Diego de Landa. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. exclusiv cultului. probabil. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. de muzică şi de dans. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. care depindea probabil de temple. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Din imensa producţie de manuscrise maya. Scrierea maya avea caracter pictografic. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Poezia maya avea un rol cermonial. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Chilal Balam. se pare. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. în oraşe. Din arta maya. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. poem dramatic. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. pe obiecte de jad. într-un centru consacrat. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. căci întovărăşea riturile religioase.

Palatele. Templele erau dreptunghiulare. confecţionarea podoabelor din pene. Labna. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Uxmal. În perioada de care ne ocupăm. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. vorbită pe o arie largă. bogat decorate. din perioada clasivă. reprezentând divinităţi. dar exista şi o scară principală. iar pe de altă parte. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. dar.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. unde cele mai importante centre urbane. reprezentată de vase elegante. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . conduse şi organizate de preoţi. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. De aceea. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. probabil locuinţe ale preoţilor. a putut fi la rândul ei reconstituită. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). construite în vârful unei piramide tronconice . ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. cu decor policrom. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. calmecac. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. iar limba nahuatl. erau ridicate pe platforme mai joase. pe faţadă. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. şi face apel mai frecvent la simboluri. accesul la templu se făcea pe scări laterale. câteva au supravieţuit. Mayapan. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc.

de asemenea. era dominată de aspectul religios. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. precum mayaşii. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. Piramidele erau tot în trepte. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Mexico. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. cel puţin în capitală. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. slăvit astfel ca zeu al vântului. noţiuni de istorie şi de drept. precum Tlatecatzin. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. anterioară. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. şI adesea de dans. nu doar pe console. etc. 86 . Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. cel puţin cu instrumente de percuţie. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). precum cea mayaşă. Erau. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. astronomia. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. Arhitectura aztecă. dramele cu subiect mitologic. prinsă în nesfârşite războaie. Existau şi temple circulare. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. La azteci. apreciate poemele epice. sau cea toltecă. Specific aztecă este piramida teocalli. Tochihitzin. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. regele Nezaualcoyotl.Tenochtitlan se învăţau religia. caracterul războinic al societăţii. istorice. cu scări abrupte pe faţadă.

în prinicipiu. ceramica. dar aceste fresce nu s-au păstrat. 87 . adesea încrustate cu turcoaze. deşi nu era cunoscută roata olarului. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. pitici. folosit pentru a comunica date contabile. maceualtin. granate. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. cu ideea de canon bizantin). şi erau neîntrecuţi orfevri. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. quippu. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. precum purtătorii culturii Mochica. fiind subrodonată arhitecturii. jadul. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. animale diverse. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. avea un evident rol ornamental. obsidian. pictografică. În realizarea imaginilor divinityăţilor. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. De altfel. asemenea lui Quetzalcoatl. sau oameni din popor. jadeitul. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. De asemenea.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. atinsese un deosebit nivel artistic. după cum am mai spus. cu ajutorul unor panglici cu noduri. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. chiar scrierea aztecă. cristalul de rocă. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. În absenţa scrierii. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. sidef.

erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. După conquistă.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. precum Pachacuti Inca. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. cu uşi în formă trapezoidală. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. au fost şi talentaţi poeţi. ale căror faţade sunt în general severe. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. unde păstrătorii tradiţiilor colective. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. Vasele incaşe. şi sobrietate. Ţesăturile incaşe. Istoriografia. unii chiar de origine incaşă. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». poezia era indisociabilă de muzică. calendar şi astronomie. antropomorfe. întărită de predominarea liniilor orizontale. şi de dans. quechua. Ca şi în celelalte arii culturale americane. au consemnat unele din aceste cronici. cosmogonic sau de dragoste. prin folosirea pietrei cioplite. au forme şi dimensiuni variate. iar construcţiile aveau un singur nivel. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. precum Garcilaso de la Vega el Inca. în forma în care ajunseseră până la ei. mai degrabă epopei decât cronici. şi în general erau lipsite de uşi. aşa numiţii amawta. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. cuprindea poezii. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. se bucurau de mari privilegii. precum ceramica sau ţesutul. legislaţie. cu caracter epic. atât cât a fost consemnată după Conquistă. şi sunt decorate cu motive geometrice. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. zoomorfe şi vegetale. este una de masivitate. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. unde se învăţa limba oficială a imperiului. De altfel. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. fără mortar. Suverani incaşi. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. Literatura incaşă. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. Forma orală a povestirilor istorice.Educaţia tinerilor. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. în relief sau prin pictură policromă. cronicari spanioli. în pofida lipsei consemnării în scris.

Francisco Hernandez. ca la incaşi. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. etc. care erau însă considerate nefaste.respectivă în întreaga lume. Decorur geometric. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Se adăugau cele cinci zile rămase. în care existau. cartof. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). foarte stilizat. diuretice. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . ananas. În domeniul medicinei. roşie. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie.. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. calculat cu o exactitate uimitoare. « civil ». Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. purgative. sau pe absenţa scrierii. ale unui mare număr de plante. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. acesta a marcat şi calendarul. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. Anul solar era împărţit în 18 luni. Acesta e cazul botanicii. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal).Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. a câte 20 de zile fiecare. precum cea mayaşă. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». etc. fasole. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. deşi războiul era unul foarte primitiv. şi un calendar lunar. un calendar solar. manioc. în mod frapant. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. cacao. ardei. căci indigenii. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. matematică şi cronologie. aminteşte uneori. cu caracter religios şi divinatoriu. de scoarţele vechi româneşti. febrifuge. trimis să se documenteze în Lumea nouă. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. în paralel.

adică 104 ani tereştri.importanţă planetei Venus. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor.1. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. cu relativă uşurinţă. 3. corespund a 65 ani venusieni. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. cu boabe de porumb. de asemenea. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. incaşii foloseau sistemul zecimal. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. în funcţie de poziţia pe panglică. în măsură foarte mare. Începuturile expansiunii europene 3. cu nenumărate sacrificii umane. Fiecare nod. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. în calculul timpului. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Cu toate aceste realizări remarcabile. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. ceea ce le permitea să opereze. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. în cel mai fericit caz din bronz. Marile descoperiri geografice. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). căci nu cunoşteau roata. al cărui ciclu îl foloseau. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. De aceea. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. cu numere de gradul miliardelor. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Matematicile erau foarte dezvoltate.

şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. şi de mirodenii la un preţ mai mic. apoi. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. instrumentele de navigaţie. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. pentru o economie în continuă expansiune.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. hărţile. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. În ceea ce priveşte navele. vizând navele. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. Portugalia şi Spania. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. marile 91 . Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia.

permiţând calcularea poziţiei navei). Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. evitând imobilizarea în larg. în declanşarea marilor expediţii. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. De asemenea. Era nevoie. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. de asemenea. caravela avea un sistem complex de vele. hărţile maritime. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. precum cel chinez sau islamic. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. esenţiale au fost busola. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. Descoperirile portugheze 92 . efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. 3. şi manevrabilă. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare.2. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. Pentru orientarea navigatorilor. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. În secolul al XV-lea. dintre care Marco Polo. etc. astrolabul (pentru calculul longitudinii). dintr-o parte. De asemenea.

organizând metodic cercetările. până la Insulele Capului Verde. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. în zona Etiopiei. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. doi ani după plecare. În declanşarea expediţiilor. Din expediţie se întoarce. de la Ceuta. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. Portugalia este o ţară relativ săracă. şi fără potenţial demografic deosebit. Prima etapă. cu un pilot arab. Vasco da Gama. pe rând. Sub patronajul său. în stăpânire portugheză. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. o singură 93 . reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. iniţiativa este preluată de particulari. În 1486. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. şi în 1497. În etapa următoare. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). De la Malindi. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. cu o mare lungime a ţărmurilor. puterii politice sau particularilor. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. în care iniţiativa aparţine. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. insulele Madeira şi Azore. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. Pe de altă parte. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. la Calicut. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. se realizează cercetarea coastei Africii din nord.

afirmând că e vorba de un alt pământ. Când în 94 . care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Insulele Sonde şi Moluce. de aceea. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. în 1493. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. viitoarea Brazilie. la gurile fluviului Orinocco. cu vestea că au ajuns în Indii.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Urmează alte trei călătorii. În orient. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Cristofor Columb pleca spre vest. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. interzicând accesul altor nave. prin căderea Granadei în 1492. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. explorează litoralul Americii de Sud. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Jamaica. 1498. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). din Malaezia. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. În august acelaşi an. Malacca. În 1500. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. 3. Goa. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. în drum spre Indii.corabie. De asemenea. Ceylon. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. dornic să descopere un nou drum spre Indii.3. şi nu despre Indii. 1502.

3. 3.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. În urma progresului descoperirilor. pe care ruşesc să o cucerească treptat. Tazmania. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. francezii (prin Jacqus Cartier). în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Noua Zeelandă. Ruşii realizează expediţii de uscat. dar reuşind explorarea zonelor din nord. care completa partajarea domeniilor coloniale. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. olandezii descoperă Australia. spre Siberia. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. în 1529 se trasează o nouă linie. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. 95 . Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). prin tratatul de la Saragoza. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze).5. Astfel. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Englezii (prin John Cabott). devenea clar că a fost descoperit un nou continent. fără însă a reuşi. de aceea.4. pe care o numesc Noua Olandă. de partea cealaltă a pământului. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii.

contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . (minele de argint de la Potosi. precum gripa şi variola. ardeii. Africa. şi Europa cu Asia pe de alta . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . între 70 şi 90% din populaţia indigenă . fasolea. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. -noi curente comerciale. America pe de o parte. şi conducând la ridicarea altora. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. .Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . precum grâul. -se pun bazele unificării economice a lumii. în primele secole ale conquistei. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . -formarea imperiilor coloniale . se estimează că datorită şocului microbian au murit. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. 4. europenii au preluat din America sifilisul. animale precum calul. implicând declinul unor foste puteri comerciale.6. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. precum Olanda şi Anglia. etc. precum oraşele italiene. tutunul. viţa de vie. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. porumbul. aduc de acolo cartoful. curcanul. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . vitele mari . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. acesta din urmă introdus în colonii.3. care uneau Europa. roşiile.

precum Bizanţul. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Unele dintre acestea. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea.1. În schimb. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. lumea arabă.4. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. loveşte mult mai rar. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. pătrat.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. 4. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar.2. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . ciuma.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. apar epidemiile de gripă. Dincolo de aceste cifre globale. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. Estimările propun drept cifre cca. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). după expresia lui Braudel. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. tifos şi sifilis. fără sa dispară. Acestea scad înspre est şi nord. până în zilele noastre. E adevărat că apar noi boli contagioase.

precum Italia de Nord. în unele zone. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Astfel. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Există însă diferenţe regionale foarte mari. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. culturile americane de mare randameant. Creşteri mai mari ale populaţiei. precum porumbul. precum Constantinopolul. clericii. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. o lume proponderent rurală şi agrară. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. etc. livezi. Pe de altă parte. peste medie. se întâlnesc în oraşe. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei.Evoluţii economice şi sociale 4. nobili. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi.3. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. în această perioadă. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale.3. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. precum porci sau păsări. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. aici se cresc animale. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. dintre care unele. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică.mai mare număr de oameni. 4. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura.1. cum ar fi meşteşugarii rurali. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. Londra. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură.

ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării.2. ca şi cele de fier şi de cărbune.puţin. Germania. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. iar în Italia se practică de asemenea asanările. mai ales Polonia şi Ucraina.3. în vestul continentului. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Ucraina. Ungaria. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. 4. Polonia. unde ajung din zonele limitrofe. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. prin îndiguiri şi desecări. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. Italia. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. 4. Astfel. Pe această bază.3. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Moldova. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca.3. în urma crizei secolului al XIV-lea. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Astfel. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate.

care realizează toate operaţiunile. De asemenea. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. şi dispersate. adesea în mediul rural. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. imprimarea. în care cartea. Nuremberg. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. din America de Sud. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. culesul paginii. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă.inovaţii tehnice. aflate în exploatarea Spaniei. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). torsul lânii) în mediul rural. prepararea cernelii. precum Augsburg. unde forţa de muncă e mai ieftină. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Tesutul. legarea) făcute de persoane diferite. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. ca produs final. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Nou apărute. pieptănatul. În secolul al 100 . finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Investiţiile. de la un capăt la altul a procesului de producţie. din postăvărit. Din aceste motive. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Anglia. Tările de Jos. sunt foarte mari.

deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. şi drept consecinţă. şi de alţi factori. Pe de altă parte. acum se realizează postavuri mai subţiri. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. parte a imperiului său multietnic. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. pe de o parte datorită conservatorismului. care erau groase şi foarte durabile. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. se poate vinde mai mult. datorită şi preţului mai redus. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. statul favorizează exportul de postav. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. client tradiţional. tocmai datorită conflictului cu Spania. politica statului e diferită. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Astfel. În Anglia. postăvăria italiană este în declin. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. se dezvoltă în continuare. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. cu tradiţii medievale. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. aşa numita “nouă postăvărie”. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. De exemplu. satele sâont distruse. schimbări determinate. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. Astfel. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. 101 . dar şi mai puţin durabile. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. În această perioadă. Pe de altă parte. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. probabil şi sub influenţa postăvarilor. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. şi moda poate acum evolua mai rapid.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. mai frumos finisate şi mai ieftine. desigur. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. bazat pe creşterea oilor.

Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. ci devine treptat un timp laic. sortit unei dezvoltări de succes. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). eficientizării producţiei. domeniu nou.4. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg.3. planificării. care revoluţionează şi concepţia despre timp.Sectorul financiar-bancar 102 . O dată cu folosirea orologiilor. s-a dezvoltat în mod constant. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. Franţa (Lyon. Tarile de Jos). se facilitau reparaţiile la corăbii. aplicată prima oară la Amsterdam. 4. Anglia. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. tocmai datorită importanăei preciziei. Paris). scădeau costurile. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. legat de munca în ateliere şi manufacturi. renaşterii şi reformei. ci şi unul economic. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. chemând la slujba religioasă. Germania. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. De asemenea. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. ca în Italia. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Legată strâns de progresele umanismului. Anglia. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară.

În acest sens. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. de deschidere şi cotaţii. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. O instituţie specific capitalistă este bursa. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. nespecializate. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Casa din San Giorgio la Florenţa. meşteşugarii). La Amsterdam. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. De exemplu. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. De altfel. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Ambrosiana de la Milano. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. 103 . Forţa acestor companii familiale este foarte mare. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). Apar însă şi companiile comerciale. iar din 1531 trece la un sistem modern. în activitate din 1581. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. La Anvers. la instaurarea societăţii moderne. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. la sfârşitul secolului al XVI-lea. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. Uneori. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. faţă de companiile de familie. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. caracterizată de relaţii de tip capitalist. care pot fi de mai multe tipuri.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. acordarea de credite. şi mai puţin pe activităţi bancare. Companiile de familie. pentru a proteja interesele companiei. la schimbări sociale şi poliltice. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. transferuri de capital. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri.

unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează.2. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Franţa. care au variat în funcţie de zonă. satul şi senioria.4.4. În Europa de la Est de Elba (Germania. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Ungaria. De aceea. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. mai ales cele în bani. Italia de Sud.4.Aspecte sociale 4. Ţările Române. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. în înţelegerea cu statul. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Anglia. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Italia centrală şi de Nord. altele celor politice şi militare. Germania. În Franţa de Nord. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. 104 . care merg până la limitarea parţială a libertăţii.1. 4. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Polonia.4. adesea simbolice. până atunci majoritară. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante.

idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. acum destul de secătuit. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. onoarea s-au păstrat. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. la care pot avea acces şi alte categorii. Structural. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. Pe câmpul de luptă. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. între elita urbană.3. de darurile bogate care li se fac. idealul nobiliar este ştiutorul de carte.4. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. ci pe talentul politic. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. suveranul tuturor. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. 4.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. În Franţa. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. Transformarea idealului de nobil. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. mai ales prin cumpărarea acestora. aceasta este denumită “de robă”. uneori din ce în ce mai 105 . Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. În secolele XVI-XVII. Vechile idealuri cavalereşti. În Anglia. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. fidelitatea. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Originea străveche. În societate. care ştie să se dueleze la nevoie. unde se pot bucura de favorurile regelui. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. ci în slujba regelui. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale.

În raporturile cu statul. Astfel. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. mai ales în centru şi nord. în ţările scandinave sau în Rusia. Spania. precum Franţa. Mantova. oraşele îşi văd. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Veneţia. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. se dovedeşte neguvernabilă. 5. marchizatul de Montferrat. Monarhii de tradiţie medievală. şi funcţionari bine pregătiţi. care treptat. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. prin impunerea principiului de liberum veto. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Florenţa. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. care le furnizează resurse financiare. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Spre marginile Europei. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. prin impozite. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. 106 . Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. republicile Sienna.numeroşi. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. de regulă. limitată autonomia. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. de regulă. Pe de altă parte. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Anglia.

şi Henric al VIII-lea.5. Worms. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. arhiducele Burgundiei. zis cel Frumos. şi al Ioanei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. adunarea reprezentativă a Imperiului German. din 1516. de asemenea. regele Franţei. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Moştenirea maternă îî aduce Spania. prinţi şi oraşe imperiale. Brunswick. contele palatin). regatul Neapolului. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Wurtemberg. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Sardinia. ducatul Milanului. margravul de Brandeburg.1. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Münster. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. teritoriile din America. după cel al papei. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Osnabrück. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Hochstetter). între care Fugger. etc). Bamberg. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. Besançon. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. ducele de Saxa. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. în special Austria. Baden) sau ecleziastici (Speyer. condus de Carol Quintul. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. Sicilia. Salzburg. regele Angliei. rege al Spaniei. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. 107 . fiica ducelui Carol Temerarul). În faţa unor competitori precum Francisc I. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Hessa. Passau. adică esenţialul Ţărilor de Jos . care era electivă.

oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. şi contestarea luterană era la începuturile sale. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Ulm. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. persoana suveranului constituia un element de unitate. De alfel. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. predicate de Luther. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. idealul său creştin. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Lübeck. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului.Existau. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Soţia sa. de asemenea. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. când avea cam 100 000 de locuitori. principate laice. Bremen. oraşele imperiale. eclezistice. Nu există o capitală propriu-zisă. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Strasbourg. 108 . dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Augsburg. Gegenbach. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. etc). Filip al II-lea. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. cu o serie de privilegii garantate. Köln. Imperiul German rămâne un mozaic de state. în număr de peste 300. prin pacea de la Augsburg. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene.cavaleri). 1555. Isabela de Portugalia. împreună cu fiul său. Carol este obligat. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină.

din care Imperiul iese şubrezit. Rudolf al II-lea (1564-1612). după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). împărţind domeniile austriece între cei trei fii. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). spre sfârşitul vieţii. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. redus la o juxtapunere de principate independente. Pe de altă parte. Carol asistă la eşecul visului său. recunoaşterea ca succesor a fiului său. Ferdinand al II-lea(1619-1637).cu diferite conflicte. şi reuşeşte să impună. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. În acelaşi timp însă. despre stat. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. în prima parte a secolului al XVII-lea. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. şi care au condus. cedând Spania. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. încă din timpul vieţii. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Mathias (1612-1619) să restabilească. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. între Rudolf şi fratele său Mathias. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. 109 . ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. unul dintre ei chiar fratricid. care au continuat. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. în vremea domniei lui Rudolf. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. Imperiul se confruntă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. de tip medieval.

folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. În Anglia. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. de fapt. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. de altfel. mai întotdeauna insuficiente. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa.2. orientată spre o producţie destinată pieţei. Astfel. unde beneficiază de privilegii. care succedă monarhiei stărilor. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. şi transformată. dependenţi economic şi politic de rege. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. aflată totuşi sub autoritatea regelui. ca în evul mediu. într-o clasă de curteni. De asemenea. În Franţa. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. parte. din care face. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. burghezia 110 . Pe de altă parte.5. Monarhul joacă rolul de arbitru. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. şi care se apropie de interesele burgheziei. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. care. De asemenea. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. cum ar fi adunările de stări. în Franţa. dar poate fi şi mai bine controlată. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. Resursele financiare. prin care accesul femeilor la tron este interzis).Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. nobilimea. care nu este însă nelimitată.

pune la dispoziţia regelui specialişti. 5. ca instituţie supranaţională. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Papalitatea. în timpul lui Henric al VIII-lea.Franţa În Franţa. Spania centralizarea politică a reuşit. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. prin cumpărarea de titluri. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi.3. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). de a numi funcţionari în teritoriu. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. armata regulată. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). birocraţia profesionistă. se transformă într-o nouă nobilime. de a stabili şi percepe impozite. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". Anglia. un anumit progres spre laicizare). cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). 111 . În Franţa. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. de a fi judecător suprem. de robă. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. iar religia de stat. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. care. este anglicanismul. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Aici regele este capul suprem al bisericii. de a bate monedă. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. deşi continuă să existe ca instituţie. Acestea din urmă.

bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. câte un trimestru sau semestru). conetabilul (conducătorul armatei). Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. care o exercită pe rând.3. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. iar pentru a asigura noi intrări financiare. 5.ele nu mai sunt convocate până în 1614. să-l lase moştenire sau să-l 112 . Cu timpul însă. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. funcţiile încep să fie vândute de către rege. La început. în vremea Frondei. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. la una de tip absolut. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). fiind alcătuit din mari nobili. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.1. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. prin simplă atingere scofulele. secretarii de stat. care făcea din el seniorul suprem în regat. cu excepţia unor delicte grave. La rândul lor. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. de Bourbon. numărul acestora este multiplicat.

ducele de Sully. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Curţile superioare sunt Parlamentele. cu legea care avea să se numească Paulette. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. dar şi din Franţa. ceea ce duce la o bancrută parţială. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. Evoluţia armelor de foc. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. care purta greul taxelor. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. riguros controlată pentru a evita jafurile. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. accentueză acest proces. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Bordeaux. În 1604.vândă. În 1516. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Grenoble. La nevoie se făcea apel la mercenari. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Aix. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Dijon. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Colaboratorul său. gabella. Rouen. superintendent general al regatului. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. dintre care cel mai important e cel din Paris. Rennes). regele Francisc I încheie cu papa 113 . iar regalitatea. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Se adaugă o marină permanentă. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti.

calvinismul făcea progrese în regat. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. când apar scandaluri publice.Concordatul de la Bologna. inclusiv din înalta nobilime. numiţi hughenoţi. s-au manifestat multiple violenţe. Pe de altă parte. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa.3. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. adeziunea la Reformă sau la Ligă. dar apoi. mai cu seamă că sora sa. Adesea. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. iar adepţii săi. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. reacţia catolică la progresul calvinismului. puterea regală creşte. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. începeau să se recruteze din toate stările sociale.2. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. se arată tolerant. În acea perioadă. Margareta. în prima parte a secolului. De asemenea. La început. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. era o protectoare a reformaţilor. În vremea sa. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. În acest fel. şi a celor interne. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. în tradiţie umanistă. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. 5. în cea de-a doua parte a acestuia. dar şi cu unele state italiene.

Luptele dintre 115 . Regenţa este asigurată de mama acestuia. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. Nordul. particularisme regionale. care au însângerat ultima parte a secolului. Carol al IX-lea(1560-1574). se întinde între 1562-1584. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. membri influenţi ai Cosiliului regal. O primă fază. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. o parte din sud-est e controlată de catolici. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). şi în cea catolică. pe atunci rege al Poloniei. şi războaie civile. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. Henric. şi în 1562 izbucnea un război. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. soldată cu arestări şi execuţii. era căsătorită cu Henric de Navarra. dar în 1559. în folosul familiei regale. şi este urmat de fratele său. Războaiele religioase sunt. Margareta. regele murea. Într-o încercare de conciliere. în acelaşi timp. moare în decembrie 1560. Francisc al II-lea (1559-1560). căsătorit cu Maria Stuart. cea mai mare parte a Provenţei. pe atunci un copil de zece ani. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. fiind rănit accidental într-un turnir. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. unele zone centrale de protestanţi). care avea să fie primul dintr-o serie de opt. fără rezultat clar. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia.pe politica internă. În 1574 Carol al IX-lea murea. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). sora lui Carol al IX-lea. cu garnizoane proprii. Războiul reîncepe. în 1572. Tânărul rege. Catolici intransigenţi. considerat şeful protestanţilor. cardinalul. coasta sud-vestică. Urma la tron fiul său cel mare. În 1570. regina Scoţiei. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. bolnav. Caterina de Medici.

catolici şi protestanţi continuă. regele Navarrei. Jacques Clement. iar ducele de Guise. Războiul reîncepe. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. când fratele regelui. cardinalul de Lorena. printr-o politică de impozite moderată. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. şi cetăţi de siguranţă. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. sora regelui Henric. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. dar şi ca apărător al credinţei catolice. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. şi aveau împreună o fiică. Henric al IV-lea. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. în cele din urmă. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. în 1588. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. moştenitorul prezumtiv al tronului. infanta Clara-Isabela. Henric al III-lea fuge din Paris. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. 116 . reuşită cucerire a regatului. În 1593 abjură protestantismul. dar care a permis refacerea. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. În 1589 Henric al III-lea este. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. Francois d’Anjou. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. În acel moment. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. 1598). Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Contestat în propria capitală. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. În numele acesteia. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele.

Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace.4. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.1. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. care reprezintă baza judiciară a regatului. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. 117 . apărute încă din secolele XII-XIII. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. fiind împărţit între Camera Lorzilor. cardinalul Richelieu. şi la tron urma fiul său minor. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Ludovic al XIII-lea. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. sub regenţa mamei sale. Prin astfel de instituţii. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. care pune capăt Războiului celor două roze.4. absolutismul regal ajunge la maturitate. şi extinse mereu. Maria de Medicis. care avea autoritate asupra înaltului cler. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. 5. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Structuri instituţionale Ïn Anglia. a doua soţie a lui Henric. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Anglia 5. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. şi Camera comunelor. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale.

Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . cu autoritate asupra mai multor comitate. când principalul său consilier a fost Wolsey. care nu l-a obligat să impună noi impozite. 5. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. anexată în 1535. păstrătorul Sigiliilor. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). ca reprezentanţi ai puterii centrale. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. Între 1509-1529. Henric al VIII-lea (1509-1547). Politica sa fiscală echilibrată. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale.Armata este recrutată când este nevoie. din care fac parte cancelarul. În comitate continuă să existe şerifii. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). recuperarea domeniilor coroanei. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. dar care necesita sume mari de bani.2. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. trezorierul. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Fiul lui Henric al VII-lea. şi diferite alte persoane. La nivel local. Astfel. regele a evitat să convoace Parlamentul. reorganizarea armatei. fiind alcătuită din profesionişti. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace.4. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. în funcţie de dorinţa suveranului. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul.

Pe parcursul lungii sale domnii. Spre deosebire de tatăl său. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. lăsând deschisă problema succesiunii. Tânărul rege a dispărut destul de repede. Robert Cecil. Pe această bază. fiica Annei Boleyn. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. John Dudley. Maria Tudor (1553-1558). ultima posesiune engleză în Franţa. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Regina a întărit instituţii mai vechi. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. întrucât. doar trei ani. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. În vremea sa. a încurajat comerţul. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. a continuat războiul cu Spania. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. Elisabeta (1558-1603). Eduard al VI-lea (1547-1553). eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. a urcat pe tron fiind minor.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. ajungând la ruptura cu Roma. deoarece succesorul său imediat. semn al maturizării atinse de puterea regală. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. ci de o a treia cale. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. în total. iar la stingerea unor 119 . o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Căsătorită cu Filip al II-lea. În condiţiile în care ţara era în război. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. îşi înlăturase surorile. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. în sesiuni care au durat. de tip rus sau francez. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat.

5. Pe plan extern. rivala pe care o decapitase. ca şi producţia internă. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Cum în acelaşi timp. Scoţia 120 . conflictul deschis era inevitabil. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Apelul la corsari. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. bastionul catolicismului. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. pe care trebuia s-o protejeze. fiul Mariei Stuart. regele Spaniei. Filip al IIlea. Din punct de vedere religios. aduce reginei avantaje financiare şi militare. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania.case nobiliare. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova.5. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. După o domnie îndelungată şi glorioasă. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. era cel mai fervent apărător al catolicismului. în 1604. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Virginia).

121 . Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. Maria Stuart a fost judecată. În Scoţia continua să domnească fiul ei. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. prezentată de John Konx. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. Lordul Darnley. şeful spiritual al partidei reformate. unde devine soţia delfinului. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. pentru a-şi consolida puterea în interior. Iacob. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. şi Madeleine. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. cu scopul de a jefui. viitoarea Maria Stuart. viitorul Francisc al II-lea. Maria de Guise asigură regenţa. aflată adesea în conflict cu Anglia. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. condamnată şi executată în 1587. Bothwell. soldate cu conflicte militare. şi se refugiază în Anglia. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. soţul său. la ruda sa Elisabeta. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. iar fiica lor. Iacob al VI-lea. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. în 1557. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). În absenţa acesteia. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. Sprijinitoare a catolicismului. După moartea regentei. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. cu ajutorul amantului. mama ei.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. După moartea acesteia. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. fiica regelui Francisc I.

în 1565. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. În 1649. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. englezilor de confesiune anglicană. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. a fost decapitat.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. 5. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. Când.6. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Acestea. în nord şi în est. în loturi. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. acordând ajutor răsculaţilor. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. reuşind să devină foarte repede nepopular. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. 122 . după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. numit de regele Angliei. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. în special în rândul coloniştilor. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice.

separate de nivelul economic. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.sau Consiliu de stat. principalul conducător al răsculaţilor.7. când irlandezii. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . reuşesc să-i înfrângă. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce.1. moştenitoarea tronului Castiliei. învingătorul rebelilor. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. în continuare. şi având chiar. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. aşa numiţii letrados. cu competenţe legislative. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. definitivând organizarea în comitate. mult mai ridicat în cazul englezilor. Englezii conduşi de contele de Essex. Aceştia încep să domnească din 1479. renunţă la luptă. În 1603. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. de religiile diferite. şi Isabela. adunări de stări (Cortesuri) separate. 5. moştenitorul tronului Aragonului. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. administrative. Exista un Consiliu al Castiliei. conservându-şi instituţii specifice. O’Neill. favoritul reginei. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. vămi la graniţa dintre ele. 5. dar forţele engleze. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. izgonindu-i pe iezuiţi. conduse acum de Mountjoy.7. economice. fiscale.

să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). De asemenea. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Alcantara. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Calatrava. în 1492. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. controlate de corregidor. dar şi a populaţiei. Consiliul Indiilor. aşa numiţii conversos. care colabora activ cu Inchiziţia. Cei convertiţi la creştinism. Consiliul Italiei. stabilindu-se în Italia. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. oferind regilor resurse materiale importante. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. denunţându-i pe « falşii creştini ». În oraşe există consilii municipale. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Consiliul Inchiziţiei. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. urmând unui război civil îndelungat. De asemenea. şi până la urmă sunt expulzaţi. folosită şi în scopuri politice. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Santiago. Până la urmă. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. din partea autorităţilor. finanţele regale au fost reorganizate.Aragonului. 124 . În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. funcţionau consilii specializate. reprezentant al regalităţii. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. precum Consiliul de finanţe. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. prin capitularea Granadei. cu puteri administrative şi judiciare. Consiliul Portugaliei. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478).

din 1561. în inima Spaniei. pe lângă Spania. mult în urma altor puteri europene. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. în forma de grătar. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. un palat ca o mănăstire. Franche-Comté. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. După aceea. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. teritoriile de peste ocean. cu ajutorul funcţionarilor regali. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Filip al II-lea (1556-1598). Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Filipinele. Regatul celor două Sicilii).2. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole.5. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. la Madrid. Fiul lui Carol. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. al armatei şi al bisericii. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. 125 . În vremea lui Filip al II-lea. Portugalia şi coloniile sale din Africa. ci şi adversarii politici ai regalităţii. care a fost în cele din urmă înfrântă. interzicerea limbii arabe. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Aici este sediul curţii. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. aşezându-se în Nordul Africii. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Tările de Jos. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează.7. Carol (1516-1556). Astfel. în special cu Inchiziţia.

Franţa.1. 5. 1659.8. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. într-o putere de rang secund. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. devenită regat din secolul al XII-lea. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. resursele materiale ale regalităţii cresc. o serie de teritorii. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. căreia i-a recunoscut independenţa. În cele din urmă. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Au continuat conflictele cu Franţa. ca şi în Castilia. reducerea privilegiilor oraşelor. Portugalia Portugalia. pierderea influenţei de către Cortesuri. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. ca şi vecina ei Portugalia. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . în pofida menţinerii imperiului colonial. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). 5. de fapt. de favoriţi. în timpul lor puterea fiind exercitată. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. şi cu alte state europene.8. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Prin confiscări de averi. Regii care au urmat. Diminuarea puterii marilor nobili.La moartea lui Filip al II-lea. şi se transformase şi ea. Spania intrase într-un declin pronunţat. în 1668. de războaie şi lupte dinastice. prin pacea din Pirinei. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. în pofida veniturilor aduse de colonii. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. sau Gaspar de Guzman. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. careia i-a cedat. şi în urma tratativelor din Westfalia.

din cea mai puternică familie feudală portugheză. a unei mari părţi a imperiului său colonial. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. care domneşte între 1481-1485.rar. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. până la urmă. sub sceptru portughez. contribuie la progresul centralizării. a Peninsulei Iberice. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. a fost înjunghiat chiar de rege. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. datorită atacurilor olandezilor. Ca şi în Spania. nobilimea alege. în speranţa unei posibile unificări. 127 . descendent prin mama sa din dinastia portugheză. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. Diogo. văr şi cumnat al monarhului. Între diferiţii pretendenţi. să se ralieze regelui Spaniei. în contextul războiului cu Ţările de Jos. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. duce de Viseu. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. Regele Ioan al II-lea (Joao II). ceea ce pentru Portugalia. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. La 1640. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. În urma unei conspiraţii nobiliare. când uniunea dinastică se desfăcea. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. Al doilea senior din regat. avea să ducă la pierderea. implicat şi el într-o conspiraţie. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial.

De asemenea. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Administraţia şi armata sunt 128 . în pofida afirmării unei unităţi culturale. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580).9. să-şi organizeze o ramată profesionistă. erau puternic afectate. integrând comitatul Vaud. Bine populat. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. care au reuşit să instituie impozite permanente. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Veneţia şi Genova. În plan politic. pe văile Padului şi a Ronului. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Piemontul şi Savoia propriuzisă. şi marile puteri comerciale italiene.5. În această perioadă. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. prin circumnavigarea Africii. Italia În secolele XVI-XVII. Nisa. Milanul devenise ducat în 1395. să modernizeze administraţia şi justiţia. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice.

în insulele Mediteranei orientale. Aceasta. Din nefericire. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . din 1539 şi trei inchizitori ai statului. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. englezi. Milanul era condus de un guvernator.puternice. şi având în alcătuirea sa. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Exista şi un Senat. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. şi a pătrunderii unor negustori francezi. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. unde se extinsese pe terra ferma. care număra 150-200 membri. care îl asista pe Doge. pe cursul inferior al Padului. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Dogele. şi care avea atribuţii privind economia. războiul. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Deşi bine populat. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. responsabil cu problemele fiscale. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. Datorită acestor pierderi teritoriale. olandezi în Levantul otoman. politica externă. În perioada următoare. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. bazată pe industrii de lux. reprezentant al regelui Spaniei. beneficiind de o economie destul de modernă. de 6 membri. Teoretic republică. de tradiţie mai veche. numărând apropae un million de locuitor. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. pe coasta Adriaticii. având puteri foarte largi.

în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. de 100 de membri. în cele din urmă înfrânte. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Genova continua să stăpânească insula Corsica. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. de 400 de membri. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. care a restabilit instituţiile republicane. din punct de vedere formal. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Exista şi aici un doge. format din 40 de membri. practic. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. mai multe mişcări separatiste. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. de către familia de Medici. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. şi de diferite ale consilii. dar puterea era deţinută. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. ales pe viaţă. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Piero.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. între partizanii şi adversarii Medicilor. Exista şi un tribunal suprem. Ca şi la Veneţia. datorită ocupării acestora de către turci. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. Quarantia. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. în 1492. din 1435. Genova rămânea o republică aristocratică. cu sprijin francez. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. După moartea lui Lorenzo de Medici. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . a izbândit cea cu caracter popular. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea.

arderea operelor de artă considerate imorale. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. după lupte cu sorţi schimbători. iar acesta. duce. cu ajutorul Imperiului German. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. şi de întărire a puterii ducale. numit de imperiali duce ereditar. cum se numea acum.Savonarola. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Cosimo a dus o politică de centralizare. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. etc. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. dar care erau golite de conţinut. Statul papal Sub conducerea papei. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Organul colectiv de conducere era Signoria. de 48 de membri. În cele din urmă. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. prin acţiunile fiului său. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. stăpânirea ducatului Toscanei. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. la petreceri. în primăvaralui 1498. În 1527.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. înglobând republica Siennei. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. s-a extins. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. în tradiţie milenaristă. unele au fost restituite 131 . lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. anunţau. şi.

stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. reprezentând interesele bisericii. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. în 1453. 1500. Suveran temporal asupra unui stat puternic. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. pe coastă. În Regatul Neapolelui. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. cruciada împotriva turcilor.vechilor seniori. iar în timpul războaielor italiene. nobiliar şi domenial. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. ca Bologna. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). Această regiune juca rolul de grânar. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. În acest context. dar altele au fost alipite statului papal. reprezentant al regelui Spaniei. Papii predică deci. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. 1456. 132 . conducerea era asigurată de un vice-rege. Respublica christiana. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. Pe de altă parte. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. precum Colonna sau Orsini. în teritoriile statului său. De aceea. precum Rimini sau Urbino. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. 1460. care doresc să-şi afirme independenţa. fără efecte prea mari însă.

Pe de altă parte. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Parma. de aşa numitele “războaie italiene”. dar există şi elemente comune. La începutul secolului al XVI-lea. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. Berna) şi a senioriei Glaris. Astfel. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. în secolul al XIV-lea. de la sfârşitul secolului al XV-lea. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Din punctul de vedere al organizării. 5. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. care controla trecerea Alpilor. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. În 1499. Confederaţia originară. Schaffhouse şi Appenzell. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Piacenza. precum Ferrar. Carol Temerarul. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. a cantoanelor montane. prin tratatul de la Bassel. după modelul spaniol. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Zurich. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. şi cu ducele Burgundiei. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Lucca. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Mantova. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. în 1476. intrau în confederaţia şi Bassel. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene.10.

nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. Pe de altă parte. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. şi prin tradiţia apărării independenţei. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. a reginei Margareta a Danemarcei. Danemarca. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă.instituţionale. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Isabela. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Dar în timp. În 1397. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. la Kalmar. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Şi în Danemarca. care evoluau în direcţia absolutismului. pe care conta în lupta cu hanseaticii. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. cu acelaşi nume) în 1520. În prima parte a secolului al XVI-lea.11. instituţiile şi legile specifice. 5. De asemenea. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. care se implica în problemele Germaniei. adminisrative. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. juridice. El poate trece la o recucerire a Suediei. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. de origine germană. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos.

Dar acesta. Serviciul militar este obligatoriu. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Clerul trece la Reformă. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată.revoltă. vizând controlul Mării Baltice. aflată în componenţa Suediei. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. pe o armată puternică. animată de un sentiment patriotic puternic. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. 5. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. fie religios. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar.11. Suedia devenise o monarhie absolută. La moartea lui Gustav Vasa. regele e nevoit să fugă. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. ducele 135 . din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. în teorie. Ca şi în Anglia. Frederik de Holstein. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. regele este şeful unei biserici separate de Roma. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. profund influenţat de confesiunea reformată. în 1524. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. fie cu caracter politic. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei.1. chiar dacă. şi pe un sentiment naţional în formare. şi unchiul său. Ioan.

pe tron urcă unchiul său. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). Gustav al II-lea Adolf (16111632). În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. fratele lui Ioan al III-lea. La capătul mai multor conflicte. Cu sprijinul aristocraţiei. Ioan al III-lea. în cele din urmă. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. pentru Ingria şi Carelia. luteranismul face progrese. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. 136 .Finlandei. învingător. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. În vremea lui. Din 1527. În 1576 impune o nouă liturghie.2. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. Frederic I (15231533). Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. şi ocupă Ingria şi Carelia. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Suedia. sprijinit de oăşenii din Lubeck. La moartea lui Frederic I. care se înstăpânise în Estonia din 1595. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. ceea ce conduce la conflicte interne. deja rege al Poloniei. revoltaţi împotriva seniorilor lor. refugiat în Ţările de Jos. Cristian al III-lea. Apoi are loc conflictul cu Rusia. În vremea sa. se impune cu forţa armelor. fiul acestuia. În plan intern. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. sora regelui Poloniei Sigismund August.11. clerul este plasat sub tutela regelui. Carol devenea rege în 1600. Fiul său Sigismund. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. 5. care dădea acces la Marea Nordului. căsătorit cu Caterina Iagellon. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. prin Cartea Roşie. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. Cristian al III-lea iese.

cu rezultate dezastruoase.12. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Norvegia. către sfârşitul secolului al XVI-lea. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. este controlată prin intermediul baronilor danezi. alcătuită din circa 150 de familii. 5. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. marea aristocraţie. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei.În scop politic. iar apoi participarea. prin tratatul de la Stettin. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. în 1536. în favoarea coroanei şi a nobililor. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. lipsită de o nobilime puternică. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. 137 . când sunt obţinute. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. În aceste condiţii. fiind percepută ca un instrument danez. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. summum episcopus. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. În pofida dezastrelor militare. Pe de altă parte. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Insulele Gotland şi Ösel. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. În Danemarca. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. În Norvegia reforma se bucură de succes.

chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică.care. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. încă de la începutul domniei lui Filip. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. de o manieră concertată împotriva Spaniei. în anumite momente. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Filip al II-lea. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. la nivelul epocii. de la luarea deciziilor. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. De asemenea. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. reprezentative. cu interese divergente. sora naturală a lui Filip. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. născut şi educat în această regiune (1500. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. de asemenea. în care fuseseră implicaţi până atunci. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. şi. Nobilii se vedeau excluşi. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. Opoziţia începe în rândul nobililor. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. ci rămăseseră catolici. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. prin rolul acestor personaje. la Gand). dar care s-au manifestat. şi era destul de străină realităţilor din zonă. Zuichem şi Berlaymont. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma.

Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. în special în varianta calvinistă. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. Dar predicatorii calvini. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. de altfel. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici.Reformei. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. În decursul evenimentelor ce vor urma. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. în decursul unei întrevederi. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. şi aşa numiţii gueux d’état. în primăvara lui 1566. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. se manifestă prin petiţii. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. în tradiţia vechilor sale libertăţi. nobilimea. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Pe de altă parte. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. 139 . Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. în cerşetori) sunt numiţi gueux. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism.

se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. prost văzută de intransigenţi. cea nobiliară. cu caracter în primul rând politic. cu 10 000 de soldaţi de elită. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. la gurile Meusei. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. Opoziţia. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. afectând comerţul şi meşteşugurile. ia acum forma cetelor de răsculaţi. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. „Calicii mării”. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. iconoclastă. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. La 1566 existau două mişcări diferite. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. 140 . ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. care. executaţi în 1568. şi să obţină reprimarea pe plan local. fără a obţine însă rezultatele scontate. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. o trădare faţă de coroana spaniolă. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă.Campania în vederea înţelegerii religioase. şi cea populară. Moartea celor doi. în vreun fel.

La Gand. anularea măsurilor luate de Alba. convocarea Statelor Generale.În contextul creat. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. şi calea tratativelor. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. libertate religioasă (în esenţă. În 1578. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. pe lângă mijloacele militare. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. calvini radicali organizau o republică teocratică. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. fiul Margaretei de Parma. fără a putea însă promite. Requesens murea în 1576. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. după modelul celei de la Geneva. şi până la numirea altui guvernator. dar înaintarea lor este dificilă. 7000 de localnici. aşa cum cereau răsculaţii. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. între altele. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. care încearcă. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. Unii şefi calvini. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. cu Luis de Requesens. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. să se alieze cu provinciile nodice. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). garantarea libertăţii religioase. frate natural al lui Filip al II-lea. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. în noiembrie 1576. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . la cererea sa. rămase încă loiale Spaniei. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă.

din mai 1579. peste câteva zile. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Gand. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. prevedea recunoaşterea autonomiei. Utrecht. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. al cărui exponent fusese Erasmus. calvinismul a fost declarat religie oficială. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. cu patriotismul anti-spaniol. stadhouder general. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Războiul dintre provinciile nordice. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Cu toate acestea. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. de către mase. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. Mauriciu de Orania. Bruges. retragerea trupelor spaniole. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. provinciile nordice Olanda. rolul Statelor Generale. Zeelanda. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. În aceste condiţii. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. la 23 ianuarie 1579. care avea să capete consistenţă republicană. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). dar nu accepta decât cultul catolic. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . Conducătorul de fapt a fost. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers.Bruxelles. Wilhelm de Orania. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Drenthe. conducerea a fost preluată de fiul său. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. În 1581. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Pacea de la Arras. După moartea sa. În nord. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei.

E adevărat însă că. consecinţe revoluţionare. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. în pofida rezistenţei lor comune. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. arhiducele Albert. În 1598. zonele sudice numărau. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice.progresul spaniolilor spre nord. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Ţările de Jos. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. în continuare. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. Pe de altă parte. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. de natură culturală. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. Începută de o manieră conservatoare. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Nefiind religioasă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. în cele din urmă. la o stabilizare a situaţiei. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. diferenţa nu era nici etnică. După Războiul de 30 de ani. în cele din urmă.

Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. mobilizarea armatei. încheierea păcii. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. O adunare specială. Pe lângă elegibilitatea regelui. inclusiv Kievul. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze.Olanda şi Belgia. era una dintre marile puteri. Ştefan Bathory (1575- 144 . alături de Imperiul Otoman. justiţie. finanţe şi armată. respectiv administraţie. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). în partea central-răsăriteană a Europei. ţinuturile baltice etc.13. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Polonia În secolul al XVI lea. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Chiar şi Prusia. devenit ulterior rege al Franţei. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. cea mai mare parte a Ucrainei. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. acesta. Monarhia ereditară era desfiinţată. 5. Împrejurările interne. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. cât şi puterea regală. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. concomitent cu întărirea regimului feudal. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Se crea un singur organ central comun – seimul general. Iar în plan religios. întrunindu-se regulat şi periodic. Polonia. cărora. urma să fie ales de nobili. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare.

În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. 5. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. de la începutul secolului XVII. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. atât din partea turcilor. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Austria. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. Imperiul Otoman. în apropiere de raiaua Hotinului. Suedia. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Prusia. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. susţinând activ pe habsburgi. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. provocând o situaţie deosebit de grea. turcii şi tătarii musulmani. ca de altfel şi a Turciei. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696).14. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. deosebit de bogate. conducători ai marilor familii nobiliare. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”.1586). au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Rusia 145 .

deci împărat). iar Moscova devine « a treia Romă ». În anii următori el a promovat numeroase reforme. respectiv din anul 1547. cortesurile în Spania etc. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). unind Tscov şi Smolensk la statul rus. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. astfel a reorganizat justiţia. cu reprezentanţi ai clerului.. boierimii. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. Vasile III continuă opera acestuia. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Riazan. cea a streliţilor. deportări. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. Dver. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. călugăriri cu forţa. opricina. Incontestabil. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. fiul său. confiscarea averilor etc. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . precum stările generale în Franţa. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. Efectiv. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. negustorilor şi meşteşugarilor. în Siberia. profesioniste. În contextul de atunci. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. După cucerirea Bizanţului de către otomani. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Pentru asigurarea veniturilor acesteia.

ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. care a domnit până în 1645. Oricum. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. S-a desfăşurat un război popular. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. de regulă. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. Iniţial s-au obţinut unele victorii. secondată de Suedia împotriva Rusiei. În aceste condiţii. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. pe mai multe direcţii. căruia i-a adăugat în 1556. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. Rusia a 147 . A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. patriarhul Filaret. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Suedia şi Danemarca. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk.ţării. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. Polonia. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. În fapt. condus de Minim şi Pojarski. timp de peste 20 de ani. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. reprezentând. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. teritorii periferice sărace. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel.

La 8 ianuarie 1654. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. în Ucraina. Încă de la început. Petru I (1682-1696).trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. urmat de Ivan al V lea. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. Alexei Mihailovici (16451676). A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. multinaţional al acestui stat. În guvernare ţarul era asistat. de exemplu). ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. reprezentat alături de cel al bisericii. predominând sistemul domeniilor boierimii. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. Sporadic. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. sub conducerea hatmanului cazacilor. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. împreună cu fratele său vitreg. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. A urmat un război ruso-polonez. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. de duma formată din curteni şi boieri. În statul rus economia era preponderent rurală. într-o stare de anarhie. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. precum zemski sobor. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. Existau relaţii feudale. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. cu rol consultativ. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Bogdan Hmelniţki.

ocolind lanţul carpatic. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri.15. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. cât şi din cel asiatic. Treptat. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. Începând cu secolul al XI lea. respectiv dinastia Angelină. dincolo de Nistru. drept Ştefan I. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. Iagelo (poloneză). de Habsburg. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. napolitană. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. cu o dublă origine. fiul românului Ioan Corvin. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038).chiar în rândurile clerului. atât din continentul European. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. Ungaria Originari din zona munţilor Urali.15. jucând un rol important datorită şi 149 . fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. germană. de Luxemburg. 5. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Europa Centrală 5. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. regatul Croaţiei etc. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin.1. cu forţa. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. voievodatul Transilvaniei. acolo.

adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. cel puţin pentru o vreme. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. Astfel. respectiv în lumea catolică a vremii. maghiarii au avut un rol important. militar etc. Cehia etc. înăsprind şi fiscalitatea. după înstăpânirea treptată în Balcani. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Acesta a reuşit. Regele decedat neavând urmaşi. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. dar şi armata şi birocraţia. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. în mai multe rânduri. respectiv celebra victorie românească de la Posada. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . cu Polonia. Pentru puţină vreme. alături de Ţările Române. A reformat justiţia. respectiv cu Imperiul romano-german. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. începând cu anul 1330. de exemplu. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. următorii doi monarhi. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. În veacurile XIV şi XV. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. fiscal. politic. din Dalmaţia.întinderii sale consistente. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. de la ţărmurile Mării Adriatice. în primul rând a ţărănimii aservite. Între altele.

Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. ca de exemplu anularea şerbiei. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. secuilor şi saşilor. lângă Dunăre. încorporat în regatul maghiar. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. cât şi al înzestrării tehnice. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. În tabăra de la Racoş. net superioare. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. s-a strâns o masă importantă de oameni. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. atât din punct de vedere numeric. se întărea Unio trium nationum. Între altele. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. nobili. În acest context. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. până la ţărani de diverse neamuri. înalţi prelaţi. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. în anul 1514. după care o serie de conducători. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . Trei ani mai târziu. acolo s-a strâns o armată de tip popular. În acest context. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. în 1517. Urcat pe tron în 1520. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. Astfel. În anul 1521 Belgradul. Cinci ani mai târziu. la îndemnul papei.

În anii imediat următori. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. principi ai Transilvaniei etc. Tot atunci. unde au suferit însă un eşec. având drept scop ocuparea Vienei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. nu o dată foarte strânse. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. fost voievod al Transilvaniei. ca de altfel regi ai Boemiei. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. Tisa şi Dunăre. Practic. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564).. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. Profitând de luptele interne. cel mai adesea victorioasă. respectiv în Ungaria.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. în centrul Europei. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. cât şi de Ioan Zapolia. aflat sub suzeranitate otomană. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. ce a rămas apoi 152 . atunci. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. ai Croaţiei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. În acest context. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. Mureş. cu centru la Zagreb.

Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. economic etc. Carintia. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. în 1686. La început. părţi ale viitoarei Slovenii etc. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. respectiv ţările române din imediata apropiere. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . dată considerată în general ca debut al statului austriac). până la finele primei confragraţii mondiale. în fapt Ungaria propriu-zisă. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. Între altele.15.2. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. Tirol. 5. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Rudolf de Habsburg. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. asupra populaţiei maghiare. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. dintr-un stat pluri-etnic. multi-naţional. Aşadar. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. precum Stiria. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. exercitată în diverse modalităţi. Salzburg. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz.

inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. posesiunile Habsburgilor. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. în cadrul căruia. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Deosebită 154 . s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. cât şi calvinismul. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. care a trăit la Praga. Ferdinand. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Astfel. atât lutheranismul. în timp ce fratele său mai tânăr. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Astfel. Francisc I. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Artois. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Luxemburg. la Marea Adriatică. Maximilian. Bramant. În aceeaşi perioadă. Slovacia. Astfel. FrancheComte. Totodată. Habsburgii. devenit împărat între anii 1493-1519. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. otomanii. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. în toamna anului 1918. în timpul împăratului Rudolf al II lea. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. respectiv Carol Quintul. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Ţările de Jos. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. după 1519. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. precum Flandra.

Habsburgii stăpâneau. cehi. Statul nu avea o unitate politică. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. după 1700. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. 5. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. francezi.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Croaţia. Cehia. adunări reprezentative etc. în forme variate. Milano. aparat administrativ de tip guvernamental. juridică. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Habsburgii au reuşit atunci. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. organizare constituţională. maghiari. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Sicilia. de la Rin spre Câmpia rusă. de exemplu.16. să supună definitiv Boemia. De fapt. Slovacia. dispersat. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Regatul Neapolelui. Ţările de Jos (Belgia). de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). fiscală etc. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. împotriva Imperiului Otoman. ele întinzându-se. flamanzi etc. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Astfel. Şi în acest stat. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. sârbi. italieni. Transilvania. Sardinia. Era un stat multinaţional. o bună parte a Ungariei. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. români. Aceste teritorii însumau peste 600.

a mozaicului de popoare precum greci. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. Split. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. În sfârşit. continuându-se realităţi mai vechi. Strânsa legătură 156 .Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. croaţi. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. Aşa cum s-a mai arătat. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. de-a lungul litoralului adriatic. Imperiului habsburgic. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. propriile instituţii de tot felul. români balcanici. o parte a Croaţiei etc. s-au creat trei realităţi politice distincte. Acolo. după mai multe implicări. dar şi comercial. slavomacedoneni. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). trăind laolaltă sârbi. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Muntenegru. Popatia şi Pola. Serbia. precum posesiunile ereditare. italieni etc. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. bulgari. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. În spaţiul ex-iugoslav. o parte a Ungariei. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. Slovenia. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. republicii Veneţia. situaţiei religioase. BosniaHerţegovina. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. modul de viaţă era în bună măsură. respectiv a modelului italian. albanezi. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. în plan instituţional. acţiuni ale Imperiului otoman. Şimenic. Bar etc. sârbi. statutului politic. parţial români balcanici etc. în principal în Dalmaţia. de altfel.

o dată cu epopee descoperirilor geografice. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. demarararea unei ample expansiuni europene. Braudel). Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. mai ales în calitatea lor de păstori. în comparaţie cu veacurile anterioare. aşa numita revoluţie a preţurilor.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. 6. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Descoperirile geografice. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. cărbănari etc. dar şi de meşteşugari. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. era deţinut de câteva zeci de nobili. proces ce a durat 157 . Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. Relaţiile internaţionale (sec. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. prin Marele Consiliu. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. precum şi un număr de aromâni. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. marinari şi chiar ţărani. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. mici negustori. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). sud estul Europei şi Levant pe de altă parte.

cel al „interesului de stat”. lumea europeană s-a confruntat în sec. Astfel. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. La cealaltă extremitate a continentului european. s-au înfruntat. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. financiare etc. cel spaniol şi cel portughez. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. 158 . înnoirile precum introducerea armelor de foc. în părţile vestice. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. Tot acolo. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. dincolo de expansiunea sa colonială. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. necesitând între altele sporite resurse demografice. respectiv Spania.mai multe veacuri. diferite. în părţile apusene. sistemele de fortificaţii. evident distincte. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. cu câteva mari probleme. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. perfecţionări sensibile în domeniul militar. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. în condiţii complexe. estice sau sud-estice ale continentului. al XVI lea şi în cel următor. să ajungă mari puteri. În fapt. În fapt. Anglia şi Franţa. în cea de-a doua jumătate a veacului. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. economice. într-un mod specific. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. Astfel.

în a doua jumătate al secolului al XV lea. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Florenţa. 6. devenită mai apoi. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic.) sau au căutat: Veneţia.În sfârşit. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. Machiavelli. într-un fel sau altul. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Franţa a fost înfrântă. statul papal. dar nu în cele din urmă. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. După ce în spaţiul italian.1. Într-o primă perioadă. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. 159 . ducatul de Milano etc. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. rezolvată parţial abia în veacul XX. Temporar. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală.

prin tratatul de la Noyon. cât şi în Peninsula Iberică. cu victorii schimbătoare. din 24 februarie 1525. luându-l prizonier pe regele Francis. pentru ca. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). În faţa supremaţiei habsburgice. în 1499. o situaţie preponderenta în Europa. În acest context. cel al universalismului politic. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. Carol Quintul. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. noul rege al Franţei. Era o ultimă tentativă de revigorare. Practic. de altfel complet depăşit. împotriva Imperiului habsburgic.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. cel puţin teritorial. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. În acest context. respectiv al păgânilor musulmani. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. 160 . Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. diametral opus statelor centralizate. din 1516. respectiv de materializare a unui concept medieval. dus apoi în captivitate în Spania. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. războaiele italiene s-au extins. În bătălia de la Pavia. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. Luptele au avut o evoluţie dramatică. după 1511. Prin jocul moştenirilor. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. acesta dobândise. coaliţia antifranceză formată din italieni. la Rin etc. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. Practic.

În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. respectiv Spania. găsise aliaţi în Danemarca. Polonia şi chiar Transilvania. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). 6. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. în acea 161 . şi de la Atlantic până la Carpaţi. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. Totuşi. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. 1558. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. respectiv al pactelor de familie. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. Mai multă vreme. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. În final. Franţa. state în fruntea cărora. Anglia. De asemenea. nu peste multă vreme. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. între principalele state occidentale ale vremii.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. instaurarea sa. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. Franţa putând să-şi continue astfel. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. de fapt un prim război. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală.În aceste condiţii. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. dar şi militare. în timp.2. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. aşa numitul război de treizeci de ani. Suedia. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale.

Războaiele religioase din Franţa 162 . care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. mulţi renumiţi. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. mai ales corsarii. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. între anii 1558-1603. regina Angliei între anii 1553-1558. În revanşă. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. o vreme. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. după 1566. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. Elisabeta I. precum Francisc Drake. de un tonaj mai redus. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. În final. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. de furtuni. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. De asemenea. forţele engleze. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Iniţial. 6.3. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. până la încheierea unei păci în anul 1604.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială.

Astfel. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. atât spre Marea Baltică. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. cât şi spre Marea Neagră. 6. În mai multe rânduri.Timp de mai multe decenii. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. invocând. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. financiar şi uman. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon.4. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. uman şi material. între altele. 163 . în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi.

Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. de-a lungul întregului secol al XVII lea. între Marea Neagră şi Marea Baltică. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. a existat o stare de război cvasipermanentă. În acest context. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. cât şi Suedia. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. Războaiele dintre Rusia. atât cu Polonia. stăpânind o bună parte a continentului. În jurul anului 1600 Polonia. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. până la Petru cel Mare. După moartea lui Ivan cel Groaznic. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. 164 . începând o perioadă de frământări interne. practic se stingea vechea dinastie rusească. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. la 1654. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. De fapt. respectiv 1618.

el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. continuând de acolo acţiunile antiotomane. urmaşii săi. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Astfel. Deja la moartea lui Selim I. de califi. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Pe rând. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. După eforturi militare susţinute. În această calitate. pentru o vreme.5. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. 165 . au fost alipite imperiului Siria. Totodată. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. stabiliţi în insula Rhodos. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. Urmaşul său. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. între stăpânirile efective ale Imperiului. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. timp de aproape doi ani. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit.6. până la Dunăre. Mecca şi Medina. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente.

Tot atunci. după o serie de frământări interne. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Viena. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. În cadrul politicii externe. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Astfel. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. Trei ani mai târziu. Transilvania. bătrân şi bolnav. în 1526. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. Spre sfârşitul vieţii sale. În anul 1541. de altfel. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. până spre Bavaria. a şi murit.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). unde. în anul 1529. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. a devenit principat sub suzeranitate otomană. manifestându-se astfel. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. inclusiv în cel germanic. În câteva rânduri. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. respectiv spre Europa centrală. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul.

ca de exemplu anexarea Podoliei. cuprinzând. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Iordania. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. de exemplu. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. inclusiv Crimeea. din Egipt până în Tunis. al situaţiei deosebite al unor occidentali. începea declinul otoman. sudul Ucrainei şi al Rusiei. întregul spaţiu balcanic. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. Palestina. precum şi Africa de Nord. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. Între acestea. La moartea sa. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. Irakul. la o dată ce nu poate fi precizată.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Spania şi papalitatea. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. În ultimele decenii ale secolului XVI. Asia Mică. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. în contextul înfruntării cu habsburgii. acte sultanale etc. în anul 1676. mai ales conflictul cu habsburgii. dintre anii 1594-1606. a creştinilor. Siria. poate fi amintită de exemplu. Astfel. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. ţările române. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. în primul rând în spaţiul european. parţial Iranul. În a doua jumătate a secolului XVII. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. consfinţite prin tratate. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. devenită raia. 167 .

Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. acţionând şi ca un instrument al acesteia. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. într-un fel sau altul. la nivel continental. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani.6. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. cât şi de raporturile dintre statele europene. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. continuând şi la începutul celui următor. deci a unei supremaţii politice.În acest context. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Franţa se temea să nu 168 . respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. Cel de-al doilea asediu al Vienei. 6. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. de exemplu. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. cât şi reluarea mai vechii direcţii. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Astfel. respectiv pe papalitate. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. cel mai important conflict internaţional. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. Contrareforma. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi.

Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. în special pământuri. 169 . ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar.fie prinsă între doi duşmani puternici. Cehia a devenit o simplă provincie germană. perioada daneză (1625-1629). catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. printre care se găsea şi Cehia. În anul următor. a înfrânt pe cehi lângă Praga. în sud Spania. precum Ian Amos Comenskky. o provincie din apusul Germaniei. Comenius. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Din această pricină. Armata împăratului. iar la răsărit imperiul. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. perioada suedeză (1629-1635). În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). formată din nobili şi orăşeni cehi. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. la Muntele Alb (1629). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie.

Boemia etc. dar şi politician ambiţios. 170 . Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic.. Astfel. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. Transilvania. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Au reintrat în război şi suedezii. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. A intervenit în ajutorul cehilor. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. inclusiv titlul de rege al Ungariei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. conflictul s-a extins.După aceasta. El a reuşit în urma unor lupte navale. în Europa ooccidentală şi centrală. deocamdată timidă. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii.. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. Intervenţia Franţei. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Franţei alăturându-i-se Olanda. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. de la Europa medievală la timpurile moderne”. pe valea Rinului. invadat vremelnic de trupe spaniole. principele protestant al Transilvaniei. foarte bun militar. anume trecerea. în Bavaria. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. în ajutorul căruia.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. în Ţările de Jos. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. dar mai ales pe uscat. alungând de acolo pe principele elector. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii.

precum şi problema unei viitoare hărţi politice. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. practic independente. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. deci limitate. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. în lumea germană a casei de Austria. 171 . instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. respectiv 24 octombrie 1648. catolică şi calvină. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). prin achiziţii teritoriale. de o dietă imperială. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. evident în favoarea. eius religio”. Astfel. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. a învingătorilor. Se punea astfel capăt practic politicii. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului.

contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. 172 . chiar în această formă. egalitatea lor juridică etc. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Franţa a devenit prima putere continentală. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”).1. precum suveranitatea statelor. 7. a relaţiilor dintre state.. Pentru asigurarea mântuirii. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. Biserica şi viaţa religioasă 7. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. după 1660. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. cel puţin pentru o vreme. Pe de altă parte. de aceea. În rândurile credincioşilor. În sfârşit. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Între altele.

iar nu pe conţinutul credinţei. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. exemplelor extrase din biblie.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. ţinerea postului în perioadele prescrise. împărtăşania cu ocazia Paştelui. « fiul credincios al bisericii ». generozitatea manifestată prin danii. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. Pentru aceasta. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. adoptaţi ca patroni de către confrerii. În secolul al XV-lea. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. sau a bibliilor ilustrate. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. iar pe de altă parte datorită predicilor. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. De asemenea. Se multiplică bisericile parohiale. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. De asemenea. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. spovedania o dată pe an. favorizată de folosirea geamurilor transparente. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. construite sau împodobite de membrii confreriilor.

(Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. preotul este figura cheie a mântuirii. statutul aparte al preotului. separat de masa credincioşilor. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). prin imitarea lui Christos. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia.constată sporirea rolului muzicii religioase. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. la care se poate ajunge prin 174 . printre altele. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. XI-XII). din secolul al XV-lea. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. pe care o poate acorda sau refuza. apar şi se impun noi obiecte liturgice. pietatea să devină ceva mai interiorizată. cunoscută sub numele de Devotio moderna. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. prin perfecţionarea de sine. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. Această doctrină justifica. datorită acestei concepţii. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Pe de altă parte. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. inspirat. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). De asemenea. se pare. devenite. precum cultul Eucharistiei. prin experienţa extazului). în episcopatul de Cambrai. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. exprimată în special prin răspândirea orgilor. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. ci pe acţiunea individuală.

întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. după Biblie. Devotio moderna. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. acestea frapau 175 . prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Fraţii vieţii în comun. după invenţia lui Gutenberg. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. este sentimentul tragic al morţii. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. cum au fost numiţi aceştia. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. prin examenul de conştiinţă. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. 1380-1471). (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. a fost cea mai tipărită carte. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. legată de interiorizarea trăirilor religioase. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. Imagini difuzate prin xilografie. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. probabil. De aceea. şi care. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. cum li se cerea în secolele anterioare. prin analiza de sine. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este.contemplare perpetuă.

putea însă scăpa controlului autorităţilor. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. astfel că. preot. orice obicei. laici şi clerici. precum regele Eduard al III-lea. În acţiunile sale. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. alături de unii colaboratori. duce de Lancaster. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. Reflexia personală. Wycliff a contestat rolul 176 . în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. şi nu doar unui vicar unic. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. între care Despre stăpânirea divină. 1330-1384). Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. cu care Anglia era în război. averile ei să fie considerate doar posesii. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Prin extensie. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. Despre stăpânirea civilă. regina Joan de Kent. profesor la Oxford. pe care o ataca în tratatele sale. John de Gand. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. născut în Yorkshire spre 1330. Prinţul Negru. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. aflată sub influenţa Franţei. De altfel. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale.

exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. astfel. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. De asemenea. în parte. în 1381. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Ideile lui Wycliff. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. Wycliff a fost condamnat ca eretic. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. nobil atunci cine era?). care l-au influenţat pe Ian Hus. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. în operele lui se găseşte ideea predestinării. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. Pentru punerea în practică a ideilor sale. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. instruirea poporului. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. şi şi-a sfârşit zilele în pace. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. însă. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. După moartea sa. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. şi nu prin propriile merite. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. El ca persoană nu a avut însă de suferit. ceea ce explică. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. după 1400. care trecea drept un discipol al lui. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. numiţi apoi lollarzi. 177 . practica indulgenţelor. ordinele cerşetoare care au decăzut. rectorul Universităţii din Praga. care. datorită protecţiei de care se mai bucura.penitenţelor şi pelerinajelor. dar şi sociale dintre oameni. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. De asemenea. în 1384.

iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. Toate atacurile sunt respinse. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. văzute ca instrumente ale Imperiul german. a devenit preot (la Capela Bethleem. a studiat teologia. În plan social. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Pe urmele lui Wycliff. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. Adunarea îi era însă ostilă. şi biserica din Cehia începe 178 . Un an mai târziu. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. în care motivaţiile religioase. pusă deja în practică. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. El critică. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. O altă idee. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. transformate în adevărate războaie. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. i-a atras lui Hus simpatia populară. de asemenea. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani).Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. În acest context. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . care venise la Constanz să apere ideile magistrului său.

revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Pe de altă parte. slujba în limba cehă. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. curentele radicale au fost foarte variate. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. Moderaţii. o parte a husiţilor. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. susţineau revendicări radicale. 1436. caliciu) sau utraquişti. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). conciliu şi Sigismund de Luxemburg. În cele din urmă. reforma morală a clerului. 179 . numiţi şi taboriţi. excesele sociale ale taboriţilor. secularizarea bunurilor bisericii. la transformarea totală a societăţii. statuate în Compactatele de la Iglau. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. Din punct de vedere religios.să îmbrace forme originale. Acestea erau însă diferite. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. Spre deosebire de utraquişti. dar treptat elementele de originalitate se resorb. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. încoronat între timp ca împărat. care pune capăt războiului devenit civil. În cele din urmă. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. numiţi şi calixtini (de la potir. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. prelungirea stării de război. cu pâine şi cu vin şi pentru laici.

temele macabre. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. aparţinând diferitelor domenii. economic şi social. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. Într-o lume în care războaiele. Există o serie de aspecte generale. mai ales „Dansul macabru”.Nesiguranţa mântuirii.7. prin ricoşeu.2. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex.1.2. social-politic şi ideologic. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. se face apel la o multitudine de factori. aşa cum ne mărturiseşte arta. în secolul al XVI-lea. religios şi intelectual. într-o manieră „democratică”. politic şi naţional. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. molimele. 7. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. sunt o prezenţă constantă 180 . termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. consecinţe şi asupra catolicismului.1. cu caracter religios. de a stopa progresele noilor culte. care îi antrenează pe toţi muritorii. Din secolul al XIV-lea. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.2. In general. dar dincolo de acestea. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. acea reformatio in capite et in membris. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea.1. prin care. 7.Factori religioşi şi intelectuali 1. foametea erau realităţi frecvente. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut.

În acest sens. In Occident. Activitatea de susţinători ai 181 . Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. acum se preconizează. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. cel puţin teoretic. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. ideea eliberării individului. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii.în orizontul cultural al oamenilor medievali. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. În plan religios. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. al sfintelor moaşte. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. 2. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. fie la o viaţă pasională. pelerinajele. dar care le aduceau beneficii materiale. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. sau la curţi ale principilor. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. 3. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. care pun accentul pe om ca persoană. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. În pofida reformei gregoriene. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism.

întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. De altfel. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. în care căsătoriile se contractau devreme. 4. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. În aceste condiţii. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. 182 . în timpul pubertăţii. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. De asemenea. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. consecinţe negative asupra Bisericii. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. în mod poate greu de înţeles astăzi. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Evident. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. căci ele reprezentau. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. pe termen scurt.

şi ca atare dobânda nu e permisă. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. În concluzie. Pe de altă parte. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament.dar şi a operelor umaniştilor. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. preocupaţi de întoarcerea la surse. al treilea loc destinat. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim.2. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla.2. De exemplu. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. 7. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. bogăţia bisericii. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. ceea ce justifica acum contestarea lor. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. dezvoltă exegeza filologică. mai ales din partea aristocraţiei.1. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor.2. Factori politici 183 . Aceştia. mai ales cea funciară.1. prin „inventarea” Purgatoriului. 7. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând.3. morale. angajată pe calea profitului de tip capitalist. în secolul al XV-lea. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. intelectuale. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. în principal. De exemplu.

Din aceste motive. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. ci în exterior. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. cantoane. 7. promite să se 184 . Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. la Roma. Francisc I şi papă. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. principate. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. şi universalismul Bisericii romane. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. In alte condiţii. care evolua în direcţia naţională. Cu excepţia Angliei. Statele pornite pe calea modernizării. care se prezenta ca un organism supranaţional. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. În general însă. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor.2. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. doreau să elimine un centru concurent de putere. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). autoritatea exclusivă a Bibliei. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide).2. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu.

dar Luther. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. putând fi prins şi ucis de oricine. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. Acolo. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Pe drumul de întoarcere însă. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. survenită în 1519. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. şi în 1517. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. dar şi în constituirea limbii germane literare. traduce în germană Noul Testament (1522). În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. dându-i garanţii ferme de securitate. În 1515. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. la dieta de la Worms. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. şi dieta îl declară în afara legii. în 1521. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Se declanşase conflictul deschis. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel.călugărească dacă scapă). Frederic cel Înţelept. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. după ediţia realizată de Erasmus. papa Leon al Xlea.

De asemenea. pelerinaje. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. în 1530 Melanchton. după aceea. în anumite condiţii. pomeni. In 1526. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane.). În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. Răscoala este înfrântă. putea părăsi. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă.împărtăşească soarta lui Ian Hus. a aceluia este şi religia). sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. întrucât credinciosul. etc. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. cumpărarea de indulgenţe. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. eius religio( a cui este conducerea. În 1529. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. pe termen lung. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. care în 1555 statua principiul cuius regio. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. discipol apropiat al lui Luther. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. care are acces la 186 . din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). Au loc şi clarificări doctrinare. Pe de altă parte. principatul. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. prin pacea de la Augsburg. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. redactează Confesiunea de la Augsburg. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. a contribuit la întărirea şerbiei. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. ceea ce.

3. Serviciul religios este realizat de pastori. Pleacă la Strasbourg. Născut într-o familie de jurişti. În viziunea sa. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Reîntors în Franţa. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii.2. în 1534. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. unde rămâne până în 1541. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. datorită contactului său direct cu Biblia. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Calvin face studii de drept. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Instituţiile religiei creştine. altar. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Cucerit de ideile lutherane. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. şi întrucât orice creştin este preot. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. numai prin Scriptură). În fond. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. sola fide. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. icoane. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Sub conducerea sa. singurele pomenite explicit în Evanghelii. 7. care şi-a latinizat numele în Calvinus. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. care nu se poate 187 . în 1536. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. şi care au ca principal rol predica. publicată prima dată în latină. unde redactează opera sa esenţială. data reîntoarcerii la Geneva. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. Ei nu sunt preoţi. greacă. nici liturghie. nici valabile. numai prin credinţă.Biblia tradusă în limba sa. este nevoit din nou să fugă.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

oferind învăţătură acestora. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. jucând rolul unor directori de conştiinţă. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. depun jurăminte. în ordin cerşetor). reformate sau nou înfiinţate. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. după eşecul definitiv al cruciadelor. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. indiferent de confesiune. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Prin disciplina sa riguroasă. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. la Brescia. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. somascii. instrumente utile au fost ordinele religioase. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. din iniţiativa Angelei Merici. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. Între aceştia s-au afirmat teatinii. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. predicând. transformându-se apoi. care dobândesc individualitate din 1619. barnabiţii. şi fusese recunoscut de papă în 1226. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Astfel. în 1535. preoţi care trăiau în comunitate. În Spania. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. dar continuă să acţioneze printre laici. precum capucinii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. 192 . punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. franciscanii şi dominicanii. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). la Roma. Din 1524. pe vremea cruciadelor. organizarea cvasi-militară. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii.

pe o linie care s-a observat că urmează. până astăzi.3. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. Spania). sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. După Trento. cu puţine schimbări. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu.4. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.3. 7. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. 193 . în mare.5. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. Japoniei. Pe termen lung. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. Bavaria. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. mai accentuată în zonele reformate. considerat apostolul Indiei. Chinei. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii.7. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. vechiul limes roman. Polonia). spaţiul scandinav). Prin măsurile de reformă interioară.

Provinciile Unite (viitoarea Olandă). în jumătatea 194 . la dezvoltarea capitalismului. ieşită din uniunea de la Kalmar. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. ca în Anglia. cum ar fi Suedia. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. cum s-a întâmplat în Italia. al lumii oraşelor state. micilor principate. cantoanelor. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. De asemenea. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. Marele Maestru teuton. dinamică. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus.4. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. contribuind. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. 7. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. Prusia. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea.

precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Astfel de cazuri au fost în Albania. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). când sultanii au devenit şi califi. în secolul XVII. probleme de educaţie. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Ortodoxia. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. nu o dată brutale. fără însă a fi avut un caracter masiv. Bosnia. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Destul de 195 . în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. în părţi ale Asiei Mici. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. unii creştini au îmbrăţişat islamul. în viaţa populaţiei ortodoxe. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. În fapt. lui şi urmaşilor săi. Cu alte cuvinte. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. Ghenadios Scolarios. starea civilă a populaţiei etc. Între altele. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Prin reglementări specifice. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. o serie de scutiri.

nestoriană şi monofizită. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Alexandria sau Ierusalim care. ca şi prin o serie de misionari. o parte din ortodoxii din Polonia. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. În 1543. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. mai cu seamă între saşi. de altfel. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. înregistrându-se mai ales. Imediat după apariţia lor. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. canonizat ulterior. Astfel. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. respectiv unguri. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. respectiv un număr de ucrainieni. în cazul Transilvaniei. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. Bosnia. numită şi greco-catolice în Transilvania.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. de mitropolitul Simion Ştefan. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. cât şi ale lui Calvin. de asemenea canonizat şi alţii. între anii 1685-1688. unde populaţia era predominant catolică. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. a patriarhiilor slave din Balcani. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. mitropolitul Sava Brancovici. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. de exemplu. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor.

Kiev.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. treptat. s-au ţinut la Costantinopol. patriarhul rus Nikon (1652-1658). al cărui fiu. în secolul al XVII-lea. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. precum şi o serie de inovaţii. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. în biserica ortodoxă. 197 . Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. La mijlocul secolului XVII. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. mitropolitul Petru Movilă etc. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. respingând mai cu seamă idei calvinizante. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. adolescent. însă pe termen lung. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. În secolul al XVII lea. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Astfel. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare.

o anumită nelinişte. Între suferinţă şi bucurie. şi instituţia vizibilă. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea.În Balcani. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». între nenorocire şi fericire. De acum înainte. distincţia între biserica invizibilă. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . 198 .1. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Cultura 8. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. ba dimpotrivă. pieritoare. Întoarcerea spre sine. Nu lipsită de importanţă. 8. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. amestecată în treburile lumeşti. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. În plan spiritual. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. devine tot mai importantă. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. adevărată şi eternă. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos.

dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. În viaţa religioasă. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Henric Suso. Ïn cazul jocului de şah. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. mare mistic 199 . De exemplu. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. din 1409. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. pricipilor. Astfel. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. răspândită printre unii creştini. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. apoi. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. căutarea volupăţii celei mai carnale. în cazul aceloraşi persoane. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. chiar în trei. aflăm de la cronicari că jucătorii. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. regilor. adesea prinţi sau capete încoronate. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale.În transformarea sensibilităţilor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. gesturi dezordonate şi reacţii violente. De exemplu. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite.

care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. fără a apela la intermediari. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. neintegrate. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. autorul unor opere de mare elevaţie. Sentimentul morţii existase şi înainte. în secolul al XV-lea. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. memento mori fiind una din temele lor predilecte. conform caracterizărilor psihologilor. Aceste 200 . Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. răspândite mai ales în Italia. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. stare socială sau profesională. şi mai ales Dansul macabru. a unor emoţii necontrolate. Desigur. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. fără a face distincţie de vârstă. de bună calitate. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. orizonturi total diferite pot coexista. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. se pot combina sau opune unele altora. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri.german. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. în cimitirul Inocenţilor din Paris. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. a unor temeri ancestrale. din secolul al XIII-lea. sex. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. Forme de comportament şi de sensibilitate. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare.

şi el iese de cele mai multe ori victorios. Slăvirea femeii. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. părţi ale lumii. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. de Jean de Meung. şi adesea odios. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. a cunoştinţelor epocii sale. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. al epidemiilor ce marchează epoca. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică.teme inspiră şi lucrări literare. sau trucuri. Această angoasă în faţa morţii. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. cu luminile. meditaţiilor. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. Rămas neterminat. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. mai bine sau mai rău. este ilustrat de Romanul lui Renart. Acelaşi spirit nou. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. calamităţilor naturale. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. lumea e prezentată mult mai realist. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. În partea da doua a Romanului Trandafirului. alteori se distrug. prin care uneori se creează. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. romanul este continuat. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. personajul ambiguu din miturile multor popoare. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. caracteristică iubirii curteneşti. de sorginte clericală. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . destul de searbădă pe alocuri. este probabil efectul predicilor. dar mai ales cu umbrele sale. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. câteva decenii mai târziu. sau Romanul Vulpoiului. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale.

Dante este exilat din oraşul său. false şi artificiale. tratat despre importanţa limbii italiene. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. Partizan al supremaţiei pontificale. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. Moare la Ravenna. Exilul i-a marcat puternic opera. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. De altfel. în 1321. în 1302. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. 202 . şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. a nobililor şi a oamenilor bisericii. a studiat retorica şi medicina. total devotaţi papei. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. pe care el o consideră ca unitară. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. De monarchia este un tratat de filosofie politică. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. se numără Dante Alighieri. întreaga societate umană. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. atât de contradictorie. Dacă lucrurile stau astfel. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. nu îi datorează însă şi existenţa. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. după cum am prezentat-o mai sus. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. a participat la campanii militare. sau Reinecke. independent de papalitate.ticăloşiile sale. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. la adresa iubirii curteneşti. în pofida diferenţierilor dialectale certe. Aceeaşi epocă.

în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. mult mai frământată în cazul lui Villon. 1465). care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. cu goliarzii. este poetul francez François Villon. din punct de vedere al biografiei. Se aseamănă astfel. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. În Vita nuova. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. teologice. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. începând cu Boccacio. Marele Testament . realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Guinizelli şi Cavalcanti. Mult mai medieval în concepţii. dar guvernat de liberul arbitru. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Licenţiat al Universităţii din Paris. conferă perenitate operei sale. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. supus planului Providenţei Divine. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. dedicată Beatricei Portinari. i-au adăugat epitetul de Divina. Purgatoriu şi Paradis. inclusiv papi. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. 203 . de care îl separă totuşi mentalitatea. căreia urmaşii. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. diată ironică în versuri. şi opera sa poetică realizată în franceză. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. structurată în Infern. alături de arta sa poetică desăvârşită. politice ale epocii în general şi ale autorului în special.

dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. Cel mai erudit om al vremii sale. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente.compus spre 1461. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. este opera sa capitală. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Petrarca a reacţionat. precum poemul eroic Africa. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Animam cum corpore amavi. dedicat lui Scipio Africanul. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. e o femeie în carne şi oase. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. umanist pasionat de manuscrisele antice. ce prevesteşte Renaşterea. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. urma lui Villon se pierdea. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. dar poeziile sale i-au supravieţuit. Scrie opere în latină. lipsită de orice concreteţe. El depăşea astfel concepţia trubadurilor.. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. spune el. La 33 de ani. făuritor al măreţiei Romei. uneori 204 . arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. dar şi balade armonios integrate în întreg. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Istoria a reţinut operele sale în italiană. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale.

cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. caracterizată. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. nu atât de nobleţea sângelui. sau chiar din povestiri de origine folclorică. ci de cea a sufletului. bineînţeles. uneori fericit. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. autonomia omului. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. ci cel 205 . spiritul. Dar nu trebuie să uităm. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. fiind preluate din nuvele anterioare. care poate înfrânge adversităţile. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. Desigur. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. alteori tragic. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă.

au început să fie depăşite de realităţi. Tot ca la modelul său italian. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Ca şi la Boccaccio. satira. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. şi ideile lui. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste.cultural. Evul mediu. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Fiu al unui negustor de vinuri. ajunge în slujba curţii engleze. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată.2. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. pentru ipocrizie. 8. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. depozitara unor idealuri valoroase. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. ca şi tehnica sa literară. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. dar care. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. pe care încep să o considere 206 . prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Decameronul rămâne ca o operă vie. pare să fie conştient autorul. aplecarea spre cele lumeşti. Geoffroy Chaucer (1340-1400). ca şi unele din subiecte. lăcomie. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. intitulat Troilus şi Cresida. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară.

8. termenul vine din italianul umanisti. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. 1350-1620). în secolul al XIX-lea. printr-un « mănunchi de schimbări ». Într-o primă accepţie. este cel de mişcare intelectuală. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). o dată cu termenul propriu-zis. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 .1. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. Vieţile celor mai de seamă pictori. Termenul a fost popularizat apoi. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. sculptori şi arhitecţi. De asemenea. La origine. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. eventual pe cei ce predau aceste discipline. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. din secolul al XIX-lea. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. 1550-1567. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. readusă la puritatea din perioada clasică.o perioadă întunecată. conform expresiei lui Peter Burke. situată între evul mediu şi epoca modernă. apărut din secolul XIX. In cele ce urmează. Un alt înţeles. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. termenul de Renaştere a început. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. definite mai întâi în Italia. o epocă obscură şi barbară. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Uneori. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». caracterizat. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. răspândită în Europa în perioada 1450-1550.2. inclusiv cele ale creştinismului de început.

se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. au fost stabilite. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. a fost donată Veneţiei în 1468. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. unele reguli privind editarea manuscriselor. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 .italiene. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. după expresia lui Poggio Bracciolini. prin compararea diferitelor variante. în preajma cuceririi Constantinopolului. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. cardinalul Bessarion. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. 1520. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. greaca. De aceea. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. deoarece se constată. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. neobosit căutător al acestora. şi în special la Florenţa. care. Sub patronajul familiei Medici. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata.

în calitatea sa de mişcare complexă. Italia. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. purificarea sa de adaosurile medievale. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. de Pietro Pomponazzi (14621525). artizan al destinului său: „tu omule. Dimpotrivă. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. Doreau. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. să renunţe la creştinism. Astfel. preot. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. de asemenea. Intelectualii umanişti.ideilor. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. În relaţia omului cu Dumnezeu. fiind. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). de aceeaşi părere cu reformaţii. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. în Franţa. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. În afara neoplatonismului. Spre deosebire însă de aceştia. dar fără medierea obligatorie a bisericii.2. Erasmus din Rotterdam. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. nu au dorit. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. o vreme. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. care l-au adus în contact cu 209 . A întreprins numeroase călătorii. în primul rând. Anglia. la rândul său. Erasmus a devenit. Umanism şi creştinism Umanismul. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual.2. 8. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. umaniştii. în marea lor majoritate. există şi un curent neoaristotelician. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică.

presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. mult mai corectă decât Vulgata. în Europa. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos.personalităţile cele mai importante ale momentului. la Mainz. Anglia. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare.2. De asemenea. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Italia. Ungaria (Nicolaus Olahus).3. Biblia cu 42 de rânduri. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Elogiul nebuniei. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. cenacluri. Literele mobile. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. între care literele mobile. deja realizate din ceramică. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. ediţii de texte antice. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. Germania. în 1455. 8. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). în Orient şi din lemn. dimpotrivă. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. a Noului Testament. prin caracterul său elevat. umaniştii circulau foarte mult. Franţa. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal.

Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Lyon. într-un bun relativ accesibil. devenită uzată. în 1575. pe de o parte. De asemenea. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. Din aceste motive. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Succesul întreprinderii s-a datorat. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. cererii de carte. (La Anvers. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. ceea ce permite începutul democratizării culturii. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. De asemenea. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. jurişti. în contextul progresului alfabetizării. etc. medici. devenit presă tipografică. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. profesori. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. cât şi al punerii în pagină. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Paris. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. Efectul este scăderea preţului cărţii.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. cum era manuscrisul medieval. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. Anvers. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Basel. 211 . transformarea ei dintr-un obiect de lux. atât din punctul de vedere al formei literelor. Ulterior. se inventează noi caractere. care. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. iar în secolului XVI. precum cele « romane » sau cele « italice ». clerici.

între autor şi operă. 6% în germană. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. individual. atacată de reformatori. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. ci fidelitatea faţă de model. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare.). etc. în condiţiile în care. dar şi responsabil pentru ce a scris. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. un secol înaintea sa. religioase. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. nu creaţia originală era valorizată. la importanţa ataşată autorului. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. majoritare până atunci. care practică lectura în tăcere. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. de a elabora noi idei şi ipoteze. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. 7% în italiană. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. şi nu autorul ei. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. în încercarea de a 212 . ca atare. multe creaţii medievale sunt anonime. 5% în franceză. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. politice. Acest schimb este facilitat. impune cenzura operelor tipărite. prin folosirea preponderentă a limbii latine. beneficiar al operelor sale. devenit şi o afacere profitabilă. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. socialeconomice. 77% au fost scrise în latină. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. De acum înainte. De altfel. În plan cultural. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. tiparul. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. într-o epocă în care Biserica. apare un nou tip de cititor. în primele decenii de după apariţia tiparului.

constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. de stabilire a regulilor. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. De asemenea. Prin accentul pus pe autor. evoluţia latinei. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. începe revoluţia în domeniul lecturii. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. în detrimentul aprofundării celor citite). fără medierea profesorului.stopa progresele contestării sale. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. ca limbă de comunicare internaţională. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». prin fixarea ei riguroasă în scris. se opreşte. prin privilegii regale sau princiare editorilor. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. de care am mai vorbit. călugărului. Capete încoronate. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. preotului. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . Dacă ne referim la tipar. acordat iniţial. forma ei definitivă este stabilită acum. timp de câteva secole. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. într-un fenomen de masă. latina a devenit o limbă moartă. principi. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Apare treptat ideea de copy-right. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. care nu s-a mai transformat. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. prin difuzarea gramaticilor. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte.

băieţii erau repartizaţi în clase omogene. a artiştilor.activităţii oamenilor de cultură. centrate pe om. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. (filosofie. tiparul este introdus în Franţa la 1470. logică. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. matematică). inspirat de vechea facultate de arte. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. într-un secol şi jumătate. Şi în spaţiul românesc. atât în mediul protestant. În colegii. îşi continuă existenţa. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. scriere. Învăţământul dura şapte ani. corespunzătoare vârstei. pe de o parte. Universitatea. Dar Universitatea. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. spre deosebire de facultăţi. începând de pe la 10-12 ani. întrucât aceasta relevă. iar pe de altă parte. gramatică) înspre complex. numărul mai vechilor întemeieri. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. şi încă 15 până la 1550. şi nu pe divinitate. Mecenatul 214 . De aceea. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. cu un indiscutabil prestigiu. În acest din urmă caz. colegiile se vor multiplica. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. a tipografilor. care dublează. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. După manifestarea Reformei. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. De exemplu. instituţie specific medievală. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. se adaugă până la 1500 încă 33. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. cât şi în cel catolic.

în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. după ce. au fost comandate atâtea opere de artă. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. se zice. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. dar atrag şi creatori italieni. care să le ofere comenzi pentru operele lor. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. fiu al lui Lorenzo de Medici. şi al lui Rafael. De altfel. De asemenea. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Nobilimea.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. începând cu biserica. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. să-i plătească şi să-i întreţină. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului.

permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. Acesea din urmă nu dispar. în care principalele elemente decorative. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. la Florenţa. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. dar şi în cadrul corporaţiilor. ci evoluează. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. existând şi o serie de factori materiali. spre deosebire de perioada anterioară. având în acelaşi timp şi rol practic. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. de protecţie împotriva frigului. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. flamande. erau tapiseriile. a redus dimensiunile operelor de artă. pentru a consuma la faţa locului produsele. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. dar şi a literaţilor şi filosofilor. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. mai cofortabilă şi mai luxoasă. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. Apariţia genului picturii de şevalet. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . dezvoltat în oraşele italiene. Individual. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. germane. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. « Sedentarizarea » nobililor. Din secolul al XV-lea. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. devenită mai funcţională. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Astfel.

dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. care acum e o individualitate. 8. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş.5. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. a propriei valori a creatorului. în Renaştere.2. elementele folosite la construcţia sobelor. cum ar fi farfuriile. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. cănile. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. care făcea parte dintr-o breaslă. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. nu un simplu membru al unei bresle anonime. importanţei originalităţii. aceste obiecte de mici dimesiuni. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. specificului personalităţii sale.2. plăcile de faianţă.4. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. Desigur. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. accentul pus pe om. concepţia aceasta se schimbă. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. 217 . Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. devenit centrul creaţiei artistice şi literare .Sixtine). 8. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei.

căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. 218 . şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . prin încrederea în om şi în forţele sale. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Ca şi umaniştii. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. titanul.3. de unde şi numele de “gotic”.-nou raport între om şi divinitate. -bucuria de a trăi. ci promovând un nou tip de pietate. mai interiorizată.1. -individualismul. care decurge din conştiinţa valorii omului. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. ceea ce conduce la o creştere a specializării. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. ca şi trupul omenesc. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. -natura ca sursă de inspiraţie. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. în general. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule.3. de barbar. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. 8. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). Renaşterea artistică şi literară 8. în sens peiorativ.

Tot de la antici era preluat genul portretului. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. utilizate pe tot parcursul evului mediu. din circa 150 de tablouri. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. sunt preluate teme mitologice. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. Ca materiale. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). Pe de altă parte. începutul săpăturilor arheologice. şi al sculpturilor ecvestre. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. neglijat în perioada anterioară. 219 . nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. în afară de piatră şi marmură. De aceea. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. De exemplu. mai întâi masculin. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. în jur de 100 au teme legate de creştinism. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. prin care iluzia spaţiului. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. Fie că e vorba de pictură. sculptură sau arhitectură. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. la Boticelli. pentru a ilustra simetria perfectă. Pe de altă parte însă. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec.Şi în plan artistic. întruchipare a forţei şi frumuseţii. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. extrem de valorizată. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. dar continuă să domine temele religioase creştine. în acest domeniu. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. I). prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice.

Acesta. Arhitectura În arhitectură. dincolo de consecinţele sale reprobabile. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. compoziţii renascentiste. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. lasă locul vilei urbane. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). însă în noul stil. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. fresca). a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. după începutul războaielor italiene. erau realizate la scară umană. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. frize). ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. 8. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). deoarece se puteau rula. ferestre înalte. doric. succesiune strictă a celor trei ordine antice. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. corintic). De asemenea.3. etc. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. din Franţa. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. teme. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. mai propice locuirii şi mai elegantă. lucarne sub acoperiş.). Continuă să se construiască şi castele. edificii publice sau clădiri particulare. si insistau pe armonia proporţiilor. de pe domeniul rural.2. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. 220 . se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. pilaştri. Castelul de tip feudal. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). mai clasicist (faţade plate. variaţii de tonuri. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia.

Rafael Sanzio (1483-1520). Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. pictori flamanzi. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. 221 . Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. la plecarea multor artişti către ale spaţii. prin sfumato.3. redă contururi vaporoase. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. etc). Artiştii au avut astfel mai multă libertate. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. De asemenea. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. izgonirea Medicilor. aici s-au definit. realizarea camerelor obscure. Leonardo da Vinci. în secolul al XV-lea.8. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Leonardo da Vinci (1452-1519). Donato Bramante. în ordine cronologică şi a importanţei. De exemplu. Boticelli (1445-1510). dintre care prima. de adâncime în interiorul compoziţiei. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. a fost cea florentină. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. la sfârşitul secolului.3. parţial contopite cu fundalul. trăsături esenţiale ale artei. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Războaiele italiene. variante locale. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). există şi diferenţe. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. au inovat mai mult. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii.

Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . arhitect. (După lucrări la Florenţa.4. Padova. Parma. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Michelangelo s-a format la Florenţa. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. unde se afirmă Corregio (cca. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. În tot acest timp. Papa Iuliu al II-lea. aducându-i celebritatea. Ghirlandaio. 1489-1534). Redevenit pictor. Aurorei şi Crepusculului. precum Milano. din familia Medici. David. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. Hans Holbein (1497-1543). dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. creaţii precum Pieta.La Veneţia. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. cea bizantină. în spiritul propagat de Contrareformă. arta este marcată de multiple influenţe. între care rămâne importantă. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). 8. Sculptura 222 . unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. poet. în altarul Capelei Sixtine. în secolul al XV-lea. dar mai ales ca gravor. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). În Germania. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. de asemenea. S-a afirmat la început ca sculptor. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. răscruce de drumuri comerciale. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. impresionante prin modernitatea lor. pictor. e rechemat la Roma.3. În Spania. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. sculptor .

istoriografia. La începuturile Renaşterii. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. ca şi la antici. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. limba italiană 223 . Donatello (1386-1466).În sculptură. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Filippo Brunelleschi (1377-1466). influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. rondel. de a se autodepăşi. etc. ca şi cea artistică. în general.3. într-un anumit fel. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. Dante Alighieri (1265-1321). inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. operă care a creat. 8. începe mai de timpuriu în Italia. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. Renaşterea literară. Frunuseţea înseamnă armonie. în traduceri latine. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). a operelor lui Homer. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. în operele lor. Lorenzo Ghiberti (13781455). prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. Pe de altă parte. este mai aproape de divin. şi astfel ceea ce este armonios. cât prin operele de orfevrărie. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. operele dramatice (comedia. tragedia). romanul alegoric. echilibrat. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie.5.

şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. la începuturile Renaşterii literare. Pesimist. autor al Decameronului. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland.1490-1533). precum Pierre de Ronsard (1524-1585). şi au creat opere viabile. Nicolo Machiavelli (1469-1527). grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. În Franţa. dar justificate de raţiunea de stat. Lucrările lui François Rabelais (c. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. pe care le tratează însă în forme noi. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. covins că natura umană e în esenţă rea. la rândul lor modele pentru urmaşi. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Giovanni Boccacio (1313-1375). şi cu o teribilă poftă de mâncare. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. poet sensibil. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Autorul unor interesante Istorii florentine.literară. cruciadele). şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. de umorul adesea grosier. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. Gargantua. secretar al republicii florentine. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. în Iubirile. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. de asemenea. 224 . Unii dintre aceşti poeţi. dar şi în urma evoluţiilor interne. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. manual de teorie şi practică politică. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere.

Regele Lear. Thomas Morus (1477-1535). ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. 225 . englezul William Shakespeare (1564-1616). poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. Antoniu şi Cleopatra. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. regretul în faţa trecerii timpului. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. militare şi economice spaniole. ideea că arta poate da eternitate iubirii. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. Hamlet. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Furtuna. Este perioada supremaţiei politice. ulterior. datorită valorii universale a concluziilor acestora. În afara pieselor de teatru. Romeo şi Julieta. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. probabil. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Prin intreaga sa creaţie. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. În Spania.În Anglia. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. numele ei să devină un substantiv comun. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută.

probabil. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. Înfrângerea sa finală. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). autor de nuvele. a dispărut o dată pentru totdeauna.5. din 1543. Dar cercetările astronomice au continuat. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). Acesta susţinea. că Soarele. autor a peste 2000 de piese. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. şi i-a luat locul o societate modernă. Evul mediu cavaleresc. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. nu pământul. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Puritatea morală. idealizat. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Aceastea nu au reuşit în totalitate. în De revolutionibus orbium caelestium. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. 8. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este.3. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Johannes Kepler 226 . idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia.

8. În trigonometrie. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). liedul şi cântecul coral în Imperiu. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea.7. Andreas Vesalius (1514-1554). Muzica Apar mutaţii şi în muzică.(1571-1630). interzise până atunci de Biserică. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Muzica religioasă.3. nu circulare.3. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia.) 8. conducând la mutaţii în plan artistic. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. chanson în Franţa. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. datorită disecţiilor. Concluzii Apărută în Italia. dar şi comportamental. datorită observaţiilor proprii. ştiinţific. cum se credea până atunci.6. etc. Astfel. care evoluează şi ea. a putut avansa. şi că soarele se află nu în centrul. astronom german. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). adesea datorită reformei. începe să lase loc şi muzicii profane. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. literar. mai puţin 227 . Palestrina. cunoscut ca Regiomontanus. Clement Jannequin.

un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. cu un important decalaj temporal). Odată cu secolul al XVI-lea.receptive la noile tendinţe. respectiv Faptele apostolilor. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. respectiv redactarea unor 228 . Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. au fost grupate la un loc. Astfel. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. 8. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric.000 de ilustraţii. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. Ceaslovul etc. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. în douăsprezece volume. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.4. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. În continuare. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. cuprinzând circa 20. în diversele ei forme de manifestare. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic.000 pagini şi 10. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. cât şi altele de istorie universală.1. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. predominantă fiind oralitatea.000 de abecedare.4. ştiinţific. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului.

fie pentru necesităţile cultului. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. Pe lângă aceasta. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Sub influenţa bizantino-ortodoxă. A avut o activitate culturală deosebită. sub titlul de Domostroi. în condiţii complexe. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. De fapt. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. Moscova etc. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni.

au avut loc o serie de distrugeri. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. Multe dintre acestea. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. atât în domeniul edificiilor bisericeşti.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. s-a creat un nou stil. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. Totuşi. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. cât şi al unor construcţii laice. 8. ca şi mai târziu. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. cu bază octogonală. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. Se ştie că în evul mediu biserica. Ori în o serie de zone. cu precădere în arhitectură. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. Cultura popoarelor sud-est europene sec. mai cu seamă destinate scopurilor militare. În cursul cuceririi. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. În secolul al XVI-lea în artă. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ.2. timidă şi sinuoasă. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. inclusiv cele de la muntele Athos. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale.4.

generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. slavona. Acolo. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. precum şi unele biserici din Sofia. Practic. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Cărturarii erau mai ales clerici. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. 231 . ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. Constantinopol. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. producţia originală fiind foarte modestă. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Târnovo. Manifestările culturale au fost în general modeste. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). părintele „renaşterii bulgare”. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. în domeniul artelor. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Plovdiv. ce a avut un periplu pe la Târnovo. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. cât şi în limba vorbită de popor. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane.

Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. croaţi. precursor al iugoslovenismului. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Astfel. de către autori croaţi şi sloveni. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. macedoneni etc. în oraşele Dalmaţiei. Orbini. Începând cu Primoz Trubar. atât din rândurile populaţiei slave. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. amândoi raguzani. în care era larg răspândită şi limba latină. relativ numeroase. uneori pe bază de documente. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. M. J. cât şi a italienilor. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. Astfel. clerici. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. traducător al Bibliei în limba populară. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. O figură aparte. iar mai târziu a reformei. în Istria. Pribojevici. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale.

lirice sau epice. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. ciclul despre Marco Cralievici etc. cele mai multe cu conţinut religios. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. În zona dalmatină. matematician. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. dar şi cu caracter literar şi artistic. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. precum cel denumit al lui Brancovici. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. în special despre Mihai Viteazul. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. Predomina tradiţionalismul. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Gundulici. 233 . A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. autori anonimi creând proverbe. mai ales în mediul urban. mai ales la Ohrida şi Peci. Alături de ortodoxi.Roger Boscovici. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. În domeniul artelor. mai ales la Ragusa. manifestările au fost modeste. hamame etc. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. unde se transcriau manuscrise. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. unde se predau dreptul musulman. arareori artiştii se apropiau de realităţi. În spaţiul stăpânit de otomani. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje.. Imediat după cucerire. dramatice etc. respectiv culegeri de texte. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. limbile orientale. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. geamii. astronom. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. Peci. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. precum Ohrida. majoritatea religioase. fizician şi filosof. matematică etc. multe din acestea având şi un rol cultural. Milesevo.

în secolul al XVI lea. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. Astfel. o carte de rugăciuni: Beshari. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. Gjon Buzuku a publicat. Totuşi. pentru băieţi. au funcţionat acolo atât medrese. Astfel.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. de exemplu. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. De fapt. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia.4. şcoli de tip primar. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. prima apariţie în limba albaneză. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. În Capitală exista o şcoală superioară.4. medrese. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. ştiinţa şi arta turcească. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. funcţionau pe lângă moschei. de pe poziţii catolice. şcoli confesionale musulmane. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. Acolo era un învăţământ elementar religios. respectiv italiană.

Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Golful Persic. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. imnuri. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. recent descoperită de Columb. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. Astfel. ce a fost cultivat. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. creatori de cultură. precum medicină. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. promovând totodată ca mecenaţi. I s-au adăugat şi alţii. original. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. Un domeniu aparte. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. spaţiul pontic etc. au ocrotit cultura. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. în epoca clasică. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. 235 . A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. a fost cel al geografiei istorice. urmaţi de viziri şi mari demnitari. În secolul al XVI lea. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. matematici. cu creaţii epice. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană.Ştiinţei. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. gustul pentru frumos. O serie de sultani. multe cu încărcătură mistică etc. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). Astfel.

moschea Seyhzade. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. a devenit arhitect.. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir.. moschea Suleymanie etc. precum Moscheea lui Selim I. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. A mai lăsat urmaşilor medrese. monumente unice în lumea islamică. urmându-se o tradiţie orientală. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. nu şi în cel european renascentist. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. a fost înfiinţat un observator astronomic. Astfel de exemplu. pentru gravurile în metal etc. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). supranumit Michelangelo al Turciei.astronomie etc. pentru miniaturistică de tot felul. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. fost o vreme ienicer. în capitală. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. În 1575. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. mausolee. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. Bibliografie 236 . spitale. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. baraje şi apeducte. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. a fost cultivată deosebit astronomia. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. În spaţiul cultural constantinopolitan. poduri etc. pe lângă cea românească. excepţie făcând Moschea Albastră. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala.

Istoria Asiei. Corint. Radu (coord. Molinier. Michel. Bucureşti. Frobenius. Michel. Paris. Michel. Paul. Civilizatiile amerindiene. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. 1999 Delsalle-Faid’herbe. 1995 Universitatea Spiru Haret.). Vol. Bréal. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Bucureşti. Hachette. 1992 Cassan. Alain. Bucureşti. 1982 237 . Danielle. Civilizaţia japoneză. Leo. Péronnet. Paris. 1992 Muchembled. Radu (coord.). Hachette. 2002 Cros. Paris. Bucureşti. Vasile. Istoria evului mediu. Istoria Indiei. 1620-1740. 2003 Sinteze şi monografii 1. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Între China şi Pacific. R. Sedes. Meridiane. Robert (coord.. Le XVIe et XVIIe siècles. Învăţământ la distanţă. Yves-Marie. Paris. Bucureşti. 2003 Cristian. 2002 Manolescu. Le XVIIe siècle. 1980. Editura Fundaţiei România de Mâine.Manuale Bercé. Istoria Japoniei. Danielle şi Vadime. Istoria medie universală. Bucureşti. părţile I-II. Manolescu. L’Europe au XVIe siècle. Anul I. 1996. Ellipses. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Péronnet. Histoire moderne. Bucureşti.). Michel. 2002 Elisseeff. Elisseeff. Cultura Africii. 1492-1620. Le XVIe siècle. 1993. C. Editura Lucman.I: Europa apuseană. Corint. Bucureşti. Corint. Editura Meridiane. 2006. Sinteze. Bucureşti.

2 vol. Bucureşti. Timpul lumii. André. Daniel. 1994 Parsons. Bartolomé. Fred. Ed. M. Meridiane.. Meridiane.3-4. Cucerirea Americii. All. Paris. Peter. Marcel. Lee A. Bucureşti. Iaşi. Corint.1995 Lombard. Denise. 1979 Sourdel. Civilizatia chineza.1989. 1998.1985. Bucureşti. Georges (coord.. 2002 Stamm. Mayaşii. 2002. Dominique. Bucureşti. Favre. Jean. Braudel. Lineages of the Absolutist State. Perry. Anne.. Corint.. XVIe-XVIIe siècle. 2 vol. Lumea chineză. Jacquart. Renaşterea italiană. Burke. Bucureşti. Soustelle. Pre-columbian America.Gernet. Iaşi. 2003 Todorov. Meridiane. Paris. Aztecii. Bucureşti.. 1996 Braudel. Jocurile schimbului. 2001 Lehmann. China imperiala. Bucureşti. Bennassar. 1974 Simoni Abbot. Bucureşti. Civilizatiile africane. Istoria vieţii private. Hachette. Henri. 1969 Boorstin. Descoperitorii. Duby. 2 vol. Humanitas. Civilizaţiile precolumbiene.. Jacques. 1994 2. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. 6 vol. Meridiane. Bernard. I-II. 1995. Meridiane. Meridiane. Bucuresti.1985-1986. Paul. Le 16e siècle. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bartolomé. Philippe. Fernand. Islamul şi civilizaţia sa. Bucureşti. Braudel. Bucureşti. Gendrop. Bucureşti. Fernand. Bucureşti. 1985 Granet. Problema Celuilalt. Braudel. Centru şi periferii.). Ţvetan. vol. 2004 238 . Bucureşti. Bennassar. London. Institutul European. Meridiane. 2003 Miquel. Istoria arabilor. Bucureşti. Vincent. Bucureşti. Renaşterea europeană. Incaşii. Armand Colin. Fernand. Peter. 1977 Aries. Corint. Burke. 1999 Berence. Renaşterea. Le temps de l’Espagne. Henri. Aztecii. Jacques. Fernand. Meridiane.1984. vol.

Lucien. Pierre.G. Jean.. Bucureşti. Bucureşti. 1998. François. Ed. La civilisation de l’Europeà la Renaissance.. Spania: mărire şi decădere. Bucureşti. Bucureşti. A. 1991 Chaunu. The Age of Humanism and Reformation. S. S. Jill. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. La société de cour. Artemis. Histoire de l’Europe. Carlo. Carol Quintul: suveran. John. The Counter Reformation. Seuil. Seuil. Paul. Perrin. Bucureşti. McLuhan. 1973. un destin. 2003 Kilsby. PUF. 1995. Leonard. XVIe et XVIIe siècles. 2003 Ginzburg.. tome premier. Norbert. Paris. 1971 Hale. 2001. 1975 Mandrou. 1977 Dickens. 1474-1643. Paris. Aur şi mirodenii. Martin Luther. Bucureşti. Meridiane.). Robert. Fifteenth and Sixteenth Centuries. 1500-1558. 1992 Chaunu. Emile. All. Flammarion. 1964 Geiss. Bucureşti. François (dir. Bucureşti. 200 Favier. Thames and Hudson. 1961 MacDonald. Galaxia Guttenberg. Le Moyen Âge. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Faure. Renasterea. Delumeau. Bucureşti. London. Paris. Bucureşti. Marile descoperiri geografice. 1999. Histoire des relations internationales. Le monde de Jean Calvin. Artemis. Paris. Pierre. 1973 Dickens. Jean. Goldenberg. Histoire générale du Protestantisme. 2002 Favier. Immanuel. London. Belu. Ed. 1972 Delumeau. A. Naissance et affirmation de la Reforme. 1998. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Stewart.. Epoca marilor descoperiri geografice. Jean. All. Civilizaţia Renaşterii. All. Paris. Europe in the Fourteenth. Paris. 239 . 1969 Comorovski. Lebrun. Jean. Hachette. L’Aventure de la Reforme. de la Alexandru Macedon la Magellan. 2002 Febvre. Paris.G. Prentice Hall International. dinast şi apărător al credinţei. Cornelia. 2 vol. Paris. Jean. Teora. Marshall. Editions Complexe. Corint. 1985. Bucuresti. Corint. Paris. Bucuresti.. 1968 Elias. Brânza şi viermii. Des humanistes aux hommes de science.Carpentier. Ganshof. Histoire de la pensée européenne.

2000 Muchembled. Rabreau. Handelsman. Bucureşti. Bernard. Arc. Randell. Randell. Keith. Bucureşti. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Keith. Randell. 2000 Riché. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Marcel. Jaqueline. Rady. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). XIV-XVIII). 2001. Istoria Portugaliei. vol. 2008 Russ. All. Jean Calvin şi Reforma târzie. Simona. Pierre. Perroy. All. Editura Enciclopedică. Louis. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Jean-Paul. Paris. 2000. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2001. Randell. Paris. All. Pillorget. Bucureşti. Luce. Paris. All. Le Saint Empire romain germanique. Rapp. Histoire de l’art Flammarion. 2006 Roux. 2001. Michel. Aventura gândirii europene. 1999. 2004 Nicoară. 1968. Renaşterea şi Reforma. Flammarion. Marc. Societatea rafiinată. 1550-1650. Venard. Elisabeta I si guvernarea Angliei. A. All. 2. Robert. Reforma catolică şi contrareforma. Bucureşti. 1996 Oţetea. religie şi refacere: 1494-1610. Tallandier. Jean.Mignot. Accent. 1989 Pirenne. 2005 Skinner. Imperiul mongol şi Gingis Han. Bucureşti. Univers. Martin. Suzanne. Daniel. Renaudet. Keith. Roland. de. Martin. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Corint. Bucureşti. Institutul European. Guillemain. Halphen. Claude. Keith. Bucuresti. Machiavelli. Andrei. Librairie Félix Alcan. Bucureşti. D’Otton le Grand à Charles Quint. La fin du Moyen Âge. Keith. 1931 Rady. Bucureşti. Pietri. Iaşi. II. O istorie a ideilor occidentale. Paris. 2001. Bucureşti. 1994. Chişinău. 1996. O istorie a secularizării. 2005. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Chişinău. Franţa: renaştere. Luther şi Reforma în Germania. 240 . 1517-1555. Istoria Universală Larousse. 2005 Oliveira Marques. Augustin. H. Mousnier. vol. Bucureşti. Morineau. Cluj-Napoca. Bucureşti. Univers Enciclopedic. Quentin. Edouard. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Favier. Cartier. Francis. Randell. Le monde et son histoire. Henri. Politică şi politeţe în Franţa. All.

1610-1661. Bucureşti. 1300-1600. Bucureşti. 1961. Droz. 2000. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Weber. Căzan. Bucureşti. Istoria artei europene. Iaşi. Mustafa Ali. Robert. 1979. 1976. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Vătăşianu. All. Mehmed. II. Brăila. Sistemul mondial modern. Bucureşti. 1998 Clot. Paris. 1523-1721. Istoria Ungariei. 1993 Cândea. Istoria turcilor. 2004 Chirtoagă. Max. Bucureşti. 1996. Maxim. Nicolae. Bucureşti. vol. Ileana. Franţa şi cardinalii. Istoria slavilor. I. II. Richard. Tamara. Bucureşti. 1994 Wilkinson. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Histoire de l’Autriche. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Odorheiul Secuiesc. Bucureşti. Bucureşti. Barbara. All. Corint. Cluj-Napoca. Andrina. Bucureşti. All. Bucuresti. Bucureşti. Vechea Rusie. Kondratieva. Decei.1-2. John. 2004 Ciachir. 2001. Anastasia. 3. Manual pntru uzul studenţilor. Ion. Gergely. Jacques. vol. Virgil. Istoria Imperiului Otoman. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Jean. Bucureşti. Bucureşti. Istoria Imperiului Otoman. Raţiunea dominantă. Bucureşti. 2001. Elisabeta I: religia şi politica externă. Meridiane. Teora. Xxx Istoria bisericească universală. André. Meridiane. 1992. Suedia şi zona baltică. Meyendorf. Jelavich. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras.Stiles. Halil. Immanuel. 1997. Imperiul otoman. Bucureşti. Istoria Balcanilor. 1971. Bucuresti. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 1999. Nicolae. Iorga. 241 . Bizanţ după Bizanţ. Epoca clasică. 1968 Wallerstein. 2000 Mantran. vol. 1996. Aurel. 1997. Bucureşti. Inalcik. 1956. Virgil. 1978. Warren. Turcii-otomani. vol. Arta Renaşterii. Soliman Magnificul. 1993.

1998. Michelina. Pace. Chişinău. 2005 Wandycz. Bucureşti. 1997. 1993. tradiţii monastice. Stiles. Creştinismul bizantin. Viorel. Istoria Austriei. XV-XVII). II (1054-1982). Bucureşti. 1992. De la începuturi până în prezent. vol. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Bucureşti. Dan. sociale şi religioase 2. Piotr. Mircea. 1992. Bucureşti. Bodogae. Panaite. Manual pentru seminariile teologice. Ungaria. Bucureşti. Preţul libertăţii. Bucureşti. Tenace. vol. Istorie. Introducere: structuri politice. Bucureşti. Teodor. Zamfirescu. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Erich. 2002. 1450-1700. I. Cuprins Cuvânt înainte 1.Păcurariu. 1995. 1992. 1998. Bucureşti. vol. Imperiul Otoman. Ioan. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Pentru Institutele teologice. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. război şi comerţ în Islam. teologie. Ioan. Bucureşti. I-II. Janos. Milan. 1994. Constantin. Istoria bisericii ortodoxe române. Istoria bisericească universală. Istoria bisericească universală. Rămureanu. Şesan. Szavai. Rămureanu. Rezachevici. Zollner. Andrina. Bucureşti.

America Precolumbiană 3. Marile descoperiri geografice. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Începuturile expansiunii europene 4. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.

9. Bibliografie 10. Cuprins 244 .

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful