Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

caracterizate în general prin lipsa. 1. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. Toată hrana 5 . Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. Asia. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german.formală. organizate în bande de vânătoare. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. faţă de un imperiu sau un regat. Există. de asemenea. Africa. America centrală şi de sud. în lumea asiatică. şi prin supunerea. dependente sau nu de o organizare politică superioară. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. De exemplu. africană. cu cele din vestul şi centrul continentului). Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. de diverse tipuri. umma. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică.). putem presupune că structura socială era una egalitară. pe măsura organizării statului papal. sociale şi de organizare familială. consilii orăşeneşti. Cazuri de acest tip găsim în Europa. în general. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. în multe privinţe. a suveranităţii desăvârşite. O regăsim în lumea islamică. cel puţin teoretică. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). 2. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. cel puţin formală. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). americană. etc. oraşe state. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. Există. la populaţiile de vânători culegători . Alte forme de organizare politică sunt principatele.

sau mai valorizată social. între toţi membrii grupului. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. cele mai multe însă fiind monogame. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). probe dificile. nu existau posibilităţi de stocare. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. fie prin creşterea animalelor. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. gen şi vârstă. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. rudenie. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. 6 . femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. în care producerea hranei. conform unor reguli clare. ca la pigmei sau boşimani. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). foarte importante sunt cele legate de vârstă. prin vânătoare şi pescuit. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). De asemenea. La eschimoşi. dar femeile participau. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea.obţinută se împărţea. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. care presupun uneori iniţieri. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). unele grupuri practicând poligamia.

Aceste grupuri îşi socotesc. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. (grupuri matriliniare). Adeseori. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. la foarte puţine societăţi. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). neamul. Exista însă şi poliandrie. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. alcătuită din trei generaţii. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. din punctul nostru de vedere. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. dar şi triburile Hopi şi Crow). la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. de la o plantă sau un animal sacru. de regulă. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). în unele regiuni din sud-vestul Africii. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. mai multe capete de animale aduse ca zestre. care se revendică de la un strămoş comun. social şi politic în societăţile tribale. sau mai mult pământ. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. De asemenea. în unele insule din Pacific. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. 7 . Ca şi vânătorii-culegători.

În societăţile matriliniare. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. care. ca de exemplu la irochezi. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. care adesea tind să aibă caracter ereditar. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. Natura economiei. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. De asemenea. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. şi anume cea între liberi şi 8 . care erau strict subordonate bărbaţilor. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. ele având un rol important în activitatea economică. practicau poliandria). hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. statutul femeilor era mai înalt. de asemenea. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor.

şi meşteşugari şi negustori. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. au 9 . se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. China. pe de o parte. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. americane. spaţiul islamic. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. turci. mongoli. prestigiul social şi politic al familiilor. Japonia. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. De asemenea. care caracterizează economia statelor. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. alte populaţii asiatice. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. etc. social şi politic de către bărbaţi. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. Statele din Europa. Agricultura intensivă. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. polineziene. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi.non-liberi. la arabi. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. africane. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. pe de altă parte. indieni. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. Practicarea agriculturii pe scară largă. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. ea fiind dominată economic. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. domesticirea unor animale variate. sau al şefilor incaşi). creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. pentru anumite segmente ale populaţiei. Statutul femeii rămâne unul inferior. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială).

În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. de aceea. monogamia strictă. în cele mai 10 . Astfel. după constituirea statului. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. Islamul. precum sacerdoţii de diferite tipuri. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). Desigur. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. cu transmiterea ereditară a statutului. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. preoţii sau călugării. Familia. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. în unele cazuri. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. De asemenea. În cele mai multe dintre aceste societăţi. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ».folosit monedă din metale preţioase. În America centrală şi de sud. Se adaugă. predomina familia extinsă. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. care tolera sclavia. cu destulă greutate. specialiştii sacrului. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. inclusiv în Europa. în care creştinismul a reuşit să impună. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. În Asia. La azteci. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. în cadrul societăţilor organizate în stat. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. precum în Arabia. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Europa. rămâne o structură socială importantă. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă.

femeia era asociată cu sfera privată. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. şi secolul V d.3. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. 3. între secolul VI î. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. Vom analiza. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. în parte şi datorită 11 . budismul dispare practic din ţara sa de origine. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. unele împărătese chineze). evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. în care mitologia vedică este reinterpretată. Astfel. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. de o manieră mai concretă. etc. puterea. pe parcursul prelegerilor următoare. 1. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. Hr. iar altele reprezintă creaţii noi. În schimb. Hr. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. cazurile de femei care au reuşit să exercite. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”.1.). budismul apărut prin secolul al VI-lea î. 1. în general se constată continuitatea. Hr. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. haremul islamic sau chinez. In India..

In China. Acesta. etc. un monoteism consecvent. problemele teologice. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Religie politeistă. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. Tot în secolul al XVI-lea.Hr. apare religia sikh. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. In secolul al XVI-lea. teoria castelor. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. pe tot parcursul evului mediu. Fiind o creaţie artificială. tehnicile yoga. Coreea. shintoismul. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. budismul coexistă cu religia naţională. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . În Japonia. sec. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. budismul pătrunde din secolul al II-lea d.. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. abolirea sistemului castelor. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Hr. care au adoptat budismul (secolul IV d. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. şi o mare zeiţă. ofrandele şi libaţiile. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. abluţiunile rituale.influenţei budismului. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. dintre care Krishna şi Rama). Shiva. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte.

In concepţia japoneză. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. sunt practicate sacrificii umane. sub influenţa arabă. Acest mit a sost. în secolul al VII-lea. de culte animiste. aztecă şi incaşă. în secolul al XVIlea. dar bazându-se pe evoluţia locală. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. Viracocha). etc. islamul. altare aflate în locuinţele credincioşilor. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. apare. Începând din nordul continentului. lună. zeiţa soarelui. elementelor naturale (cer. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. un al treilea mare monoteism al lumii. spre soare-apune. Aceste religii au un panteon foarte complex. venerează spiritele strămoşilor. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. din spaţiul marilor civilizaţii maya. Sub posibila lor influenţă. în Peninsula Arabică. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. 13 . care. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. apă. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. cartoful). şamanism şi religii politeiste. cu eroi civilizatori şi salvatori. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. 2. Izanami şi Izanagi. conform profeţiei.). din care apar apoi celelalte zităţi. creştinismul şi iudaismul. de altfel. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. 1. 3. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. au o serie de practici şamanice. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). soare.

ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. şi Ali. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. În urma unor complexe evoluţii politice. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Profetul (Rasul). Şiiţi refuză sunna. care provin din Fatima. transcendentă. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. un fiu secret al lui Hasan. care va reveni 14 . înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. tribul Quraish. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. care au avut efect în planul doctrinar. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. din Mecca. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. (partizanii ideii imamului ascuns. de tipul sfinţilor intercesori. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. Prin arhanghelul Gabriel. caracterul nedrept al sclaviei. între care duodecimanii. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. creatorul lumii şi al oamenilor. divinitate unică. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). născuţi din Fatima. ginerele său. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. atotputernică şi atotprezentă. fiica acestuia. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. şi Muhammad. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. născut pe la 570 în familia Hasim. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. un fiu natural al lui Ali. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. singurii califi legitimi au fost Ali. simplu muritor. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. fii acestuia Hasan şi Husein. Ca atare. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii.

prin dezvoltarea Mişnei. stăpân al Universului). Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Hr. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. se dezvoltă Cabala. Convins de argumentele iudaice. de prin secolul al IV-lea d. şi a Talmudului. o ramură a acestora din urmă. De asemenea. ismaeliţii sau Asasinii. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. a ortodoxiei.ca Mahdi. septimanii. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. comentarii la Mişna. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. colecţie de legi rabinice. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Sinagogile. etc. ca locuri de studiu şi de cult. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament).Hr. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea.Hr. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. Se spune că pe la 958. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. Centrul vieţi religioase. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. fiind exponenţi de seamă ai 15 . formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu.

Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). într-o relativă linişte. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. persecutaţi în ţările occidentale. sec. 2.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. 1. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. între care populaţia Han era majoritară. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 16 . Creştinismul. de-a lungul celor două axe majore. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. 1. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). ca un mozaic de populaţii. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. în mare. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. cu limbi şi culturi diferite. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. În cele din urmă. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. Caracteristici generale China se prezenta. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Spre sfârşitul perioadei medievale. articulat. demonstrau gravitatea acestor probleme. China 2. cu vocaţie misionară. 2. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. Civilizaţiile extraeuropene 2.

armată. în pofida momentelor de ruptură. fără să se renunţe cu totul la mandarini. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Acest sistem. populaţii originare în regiunile nordice. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. primul împărat de origine ţărănească. cu şase ministere (afaceri publice. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. 17 . Ming (1368-1644). barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. cunoaşterea doctrinei confucianiste. şi se armonizează cu cultul strămoşilor.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. şi verificau cultura generală a candidaţilor. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. religii care nu se exclud reciproc. deşi uneori pot exista conflicte. şi în cele din urmă prin a se siniza. În timpul dinastiei Ming. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. al unei culori şi al unui punct cardinal. lucrări publice. atestat încă din dinastia Han. culte) . a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Tang (618-907). Song (960-1279). în conducere au fost preferaţi eunucii. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Imperiul chinez este unul universal. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). din dinastia Tang (680). Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. finanţe. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Examenele erau scrise. Yuan (1279-1368. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. justiţie. Continuitatea. taoismului şi budismului. dinastie de origine mongolă).

care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. În această perioadă tulbure. 18 . alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. care transcria şi controla decretele imperiale. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. Această perioadă este numită. Tuo ba (sau Tabghatch). fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. din secolul al III-lea. mereu mai numeroase. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. ca şi în Europa. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare.2. demografică. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). dincolo de Fluviul Galben. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. În nord. economică.1. şi în China. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud.Consiliul de Stat. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. între 311. 2. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. Ruan ruan. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. să crească proporţional. populaţie de origine turco-mongolă. care par să fi fost avari. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. Cancelaria imperială. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. Marele Secretariat imperial. "a celor şaisprezece regate". adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. fără însă ca eficienţa trupelor. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. în mod tradiţional. care redacta textele oficiale. În ceea ce priveşte armata.

victoria pe râul Talas. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. ceea ce a contribuit. care obţin. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. mai ales în perioada următoare. reforme administrative şi militare. China cunoaşte o perioadă dificilă. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". A fost stabilizată economia. Chang an. An Lu shan. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. regionalismele. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. până atunci budistă. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. prin unificarea monetară. băuturi alcolice). oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. care reuşeşte să cucerească. capitala imperiului. foarte importante în perioadele precedente. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. către Asia Centrală şi către Coreea. care. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. scutite de taxe şi de 19 . în 755. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. a reuşit să reorganizeze imperiul. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. Forţele centrifuge. s-a sinizat din punct de vedere cultural. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. iar sistemul de examene a fost reluat. ceai.Reunificarea a fost opera nordului. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). iar Japonia. impozite indirecte pe sare. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. s-a diminuat. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. în 751. în timpul dinastiei Sui (581-618).

Unificarea este reuşită. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. djurceţii. cu capitala în zona actualului Beijing. în schimb. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. Pentru a mări masa de contribuabili. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. aproape fără luptă. În sud se reconstituia dinastia Song. pentru a relansa circulaţia monetară. ceea ce conduce. prin constituirea categoriei negustorilor. de Zhao Kuang yin. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. care instaurează dinastia Song (960-1279). pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. în 1234. În 1038. datorită mongolilor. Până în 960. În secolul XI. Jin. pentru un secol şi jumătate. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. întemeind proprie lor dinastie. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". pretind şi obţin tributuri. din nord s-a exercitat o continuă presiune. O transformare profundă afecta societatea chineză. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. care fuseseră subordonaţi statului Liao. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. sub numele Song de Sud. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Din 1115. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. De partea poporului prin origine. datorată şi refugiaţilor din nord. uigurii. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. Turcii. după model chinez. taie Drumul Mătăsii. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor.serviciul militar). unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. În această perioadă.

desăvârşită în 1279. De asemenea. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. Vietnam. destinate hergheliilor şefilor militari. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare.cucerirea mongolă. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Japonia. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. în 1271. care avea însă doar un caracter formal. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). ca în epoca Song. după ce. Teoretic. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Marele Secretariat imperial e suprimat. precum Coreea. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. 21 . acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. transmise ereditar. Puterea imperială devenise despotică. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. cu staţii de cai de schimb. Oamenii aveau statute profesionale rigide. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor.

caracteristici climatice şi de civilizaţie. de ordin tehnologic. acestea există în număr mic. în sud. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. raportată la condiţiile epocii. Pe de altă parte. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. În funcţie de relief. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. cei mai mulţi în zonele sudice. vin din aceste regiuni nordice. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. cele mai importante în imperiu. China de Nord. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. De altfel. aflată într-o poziţie inferioară. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. şi China de sud. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. în diferite etape ale istoriei. astfel încât. în general. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. În aceste condiţii. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. cultural. Astfel. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. Astfel. şi a permis o creştere demografică pe care. Raportul demografic se inversase astfel. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. China medievală era impărţită în două mari zone. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. o putem considera explozivă.

Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Li. pe tot parcursul evului mediu.). bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. umanitate. dintre care figuri dominante 23 . Confucianismul. în scopul de a oferi o armătură religioasă. concept ce desemnează atât riturile. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. respect pentru superiori sau vârstnici. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. virtute omenească. centrându-se în jurul conceptului Ren. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. cât şi regulile de convieţuire civilizată. daoismul şi budismul. consideraţie pentru ceilalţi. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Această sinteză a înglobat elemente budiste. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. în cele din urmă. Numărul mare de locuitori. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice.desprindă. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. în general paşnică. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Hr. care ar fi fost reprezentată de confucianism. confucianismul. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste.1. Convieţuirea. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. urmat de numeroşi alţi gânditori. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. 2. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez.3. a devenit. pentru confucianişti. pornită. Religia In China. Astfel. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. al VI-lea î. latinizat de iezuiţi în Confucius. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală.

Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Din punct de vedere metafizic.. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Budismul pătrunsese din secolul I d. dao înseamnă cale. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. De asemenea. dar şi în Coreea şi Japonia. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el.Hr. şi Cheng Yi (1033-1107). Literal. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. reprezentant al şcolii Raţiunii. potrivit legendei. cât în expunerea novatoare. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. ci să-şi observe propriul spirit. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). opusă unităţii reprezentată de Dao. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. scriitori artişti. Daoismul ar fi fost întemeiat. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. Lao Zi. Dao este principiul superior. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. devenind astfel un principiu de ordine naturală. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. într-o cuprinzătoare sinteză. poeţi. orientat mai mult spre idealism. Din secolele III-IV. morală şi politică. a ideilor înaintaşilor. Antiintelectualist. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan.

Budismul chinez. djurceţilor şi mongolilor. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. în urma promovării unor examene. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. indiferent de originea lor socială. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. şi ulterior. cele venite din Asia Centrală. dar şi în capitală. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. Pe de altă parte.1. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. 2. Hr. uneori chiar în palatul imperial. mai ales în oraşe. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. profund influenţat de taoism. rămâne însă. Notând idei. mai ales după cucerirea mongolă. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. 25 . cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. sec. cele mai importante fiind cele indiene. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. un conglomerat de popoare. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. dar influentă pe plan social şi politic. în evul mediu o religie importantă şi influentă. în evul mediu. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. China reprezenta de fapt.4. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). şi scrierea. Coreea. care au adoptat budismul (secolul IV d. şi nu sunete.intense persecuţii ale budismului. din partea kitanilor. în prezenţa suveranului. cele islamice. în afară de sistemul examenelor. cu limbi diferite.

indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. difuzarea operelor scrise. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Totuşi. pentru populaţiile din Asia Centrală. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. japoneză. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. De asemenea. în China epocii Song. cum au fost negustorii. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. reprezentate de oraşe. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. cele coreeană sau 26 . deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. se pare. de exemplu a poeziei. Povestirile. literaţii-funcţionari. Desigur. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. noul gen al « simplelor note ». în care erau scrise marile texte literare şi filosofice.etc. teatrul. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare.). care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. Oricum. pentru că el necesita mii de caractere. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. arhaică.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. prin secolul al XIV-lea. inclusiv al ilustraţiilor. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. Hr. Cunoscând mai puţin limba clasică. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. în Coreea. principalul focar cultural al Chinei medievale.

Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. De asemenea. în 22. mici poeme lirice. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. a fost cel realizat de Shi Nai An. în vremea dinastiei Song se realizează. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. teatrul. ilustrate de genul ci. de asemenea strâns legată de muzică. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. romanul.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. realizate în zeci de volume. Yong Le. de către Luo Guanzhong. din ordin imperial. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. pătrund influenţe mongole şi musulmane. spre sfârşitul dinastiei Yan. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. Astfel. în oraşul « purpuriu ». rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. 937 de capitole. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . pe cât se pare. etc . realizt în secolul al XIV-lea.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. cu metrică strictă. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . se dezvoltă filologia clasică. interzis celor de rând). realizată de Si Ma Guang. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. mai ales cel în limbile vorbite. în general privind dinastiile precedente. arheologia chiar. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. chitara cu trei coarde. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. publicată în 1060. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. epigrafia. Tot un roman istoric. Cronica Tang. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. În epoca Yuan. de către Ou Yang Xiu.

caligrafia. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. ale vieţii de zi cu zi. acesta evită linia dreaptă. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. legată de cea a societăţii în ansamblu. în general. considerată « moartă ». de apăsare. precum pictura. iar după sporirea contactelor cu europenii. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. deoarece.1. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. Evoluţia ştiinţei chineze este. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. strâns legată de poezie şi de literatură. ci stâlpilor sau coloanelor. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. pe hârtie sau pe mătase. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. Sculptura chineză nu are. producţia de porţelanuri şi lacuri. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale.5. de aceea construcţiile sunt zvelte. în general. producţia de porţelan atinge apogeul. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. De exemplu. 2. care uneori sunt chiar eliminaţi. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. în linii mari. 28 .senzaţiei de materialitate. uneori chiar miniaturală.

în secolul al XVI-lea. În domeniul matematicii. Astfel. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. căci alături de progresele matematicii. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. şi asupra realizării hărţilor terestre. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. mai ales prin dezvoltarea algebrei. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Încă din secolul al XI-lea. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. 29 . la realizarea de hărţi în relief. Shao Yong. sub redacţia lui Zhu Shijie. prin Biroul astronomic de la Nanjing. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. regulată şi continuă. în secolul al XI-lea. În timpul dinastiei Yuan. la nivelul tehnicii. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. pe baze hidraulice. care. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. ci şi Africa şi chiar Europa. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Puţin propice creaţiei culturale în general. firesc. pentru desenarea hărţilor celeste. în 1090. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Se ajunsese. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero.Trebuie început. De asemenea. în epoca Song. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. Progresele cartografiei se repercutează.

2. bujori.inventate de Shen Gua. în cercetările privind pediatria. citrice. etc. a busolei. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei.1. 2. păsări. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. iar pe de altă parte. călugărul taoist Zhu Siben realiza.2. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. bolile infecţioase şi vasculare. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. savant şi om politic. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. efedrina sau ginsengul. de închidere în faţa influenţelor externe. La începutul secolului al XIV-lea. unde munca umană era foarte ieftină. obţinut din planta numită chaulmoogra. Yuditu. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. camforul. perfecţionarea turnării fierului. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. În planul tehnicii. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. India 2. precum fierul pentru tratarea anemiilor. bambus. ginecologia. un mare atlas. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. Din secolul al XIV-lea. crizanteme. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». crabi. caolinul. Caracteristici generale 30 . în urma a nouă ani de muncă. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. cu rezultate remarcabile.

India. 2. la 31 . în 565. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. în mare. aliat cu turcii. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. exista o mare diversitate religioasă. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. religie sincretică şi politeistă. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. vechea capitală a regilor Maurya. extrem de numeroase. de către împăratul persan Chosroes. IV-IX). şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. învăţaţi). iar altele. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. întemeind statul Gupta. De asemenea. Se adaugă Islamul. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. La sud de Narbada. sau intangibilii. budismul în declin coexistând cu hinduismul.2. În afara sistemului castelor se aflau paria. principe din Patalipputra. Ghandragupta. vayşia (neguţători). dar care pot. sudra (agricultori). cum a mai fost numită această formaţiune. cu capitala la Badami. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. precum arienii. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. În timpul Imperiului Gupta. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. 975-1189). care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. kşatria (războinici). asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. în cele din urmă. erau indoeuropene. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. unde astăzi se află şi alte state. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). care a condus la generalizarea sistemului castelor. dintre care unele erau seminegroide.2. pe platoul Deccan. la începutul secolului al IV-lea. şi regatul Pallava (sec.

VIII-XII) era orientat spre răsărit. asigură Indiei 275 de ani de pace. La sfârşitul domniei lui Harsha. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. şi care încercau să reziste avansului musulman. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. Este o perioadă de strălucire culturală. şi îşi constituie propriul stat. Aceştia erau un fel de şefi de clan. dar îşi păstra şi diviziunea politică. cu excepţia extremităţii sale sudice. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. Din 712 era ocupat regatul din Sind. cucerit de englezi la începtul sec. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. inclusiv musulmane. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. din secolul XI. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. treptat. În valea Kabulului. un stat vasal al Chinei. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. cu capitala la Kabul. stând la baza civilizaţiei khmere. 32 . Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. anul morţii lui Muhammad. în valea Indusului. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. în 731. se constituia Kapisha. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. După 1206. în Malaysia şi Indonezia. numit Sultanatul de la Delhi. Bengalul condus de dinastia Pala (sec.răsărit de acesta. împărţit între diferite statulţe. stabilindu-şi capitala la Delhi. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. În secolul al XII-lea. XIX). care se islamiza apoi. VII . cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. Înfrângerea arabilor la Navsari. pe coasta de răsărit. în Siam. Spre vest.

conduse de musulmani sau de hinduşi. Religia In India. În 1526. Cel mai 33 . care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han.. conducătorul Ferghanei. un descendent al lui Timur Lenk. în frunte cu Babur. statul Bahmani. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală.2. din Asia Centrală. Nepotul lui. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. condus de maharajahi indieni. la Panipat. Şah Jahan. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). fondat în 1347. Marele Vehicul. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. reîncarnare a lui Buddha etern. Micul Vehicul.3. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. imperiul mogul intra în declin. Între acestea. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. condus de o dinastie de şahi musulmani. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. şi imperiul Vijayanagara. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. În secolul al XVI-lea. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. în zonele centrale şi vestice. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. 2. întemeiat în 1336. În secolul al XVII-lea.Hr. între care cele mai importante erau Hinayana. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. în zonele sale centrale şi sudice. un emir turc. şi Mahayana. şi ca atare ele trebuie redescoperite.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). de tradiţie antică. în zona de sud.

Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în India dar mai ales în Extremul Orient. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. şi secolul V d.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. problemele teologice. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. tehnicile yoga. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. Shiva. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Hr. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. teoria castelor. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. Religie politeistă. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. între care budsimul tantric. etc. budismul dispare practic din ţara sa de origine. în parte şi datorită influenţei budismului. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Importanţa elementului feminin. În cadrul acestei forme de budism. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În perioada care ne interesează. între secolul VI î. În schimb. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma.. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . pe la jumătatea secolului al XI-lea. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. şi o mare zeiţă. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. Hr. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Vishnu ( şi avatarurile sale. dintre care Krishna şi Rama). Dintre aceşi bodhisattva.

Adorator al lui Vişnu. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. ca şi budismul. el nu făcea distincţii între credincioşi. Şcoala întemeiată de el. ceea ce a influenţat cristalizarea. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. realizate. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. iar în evul mediu a suferit. numită Srivaisnava. Vedanta. ar fi prin secolele VIV î. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. brahman adorator al lui Vişnu. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. importantă este doctrina lui Ramanuja. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. care se conducea mai ales după textele tamile. indiferent de casta căreia îi aparţineau. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. 35 . între care. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. persecuţiile generate de Islam. identificată cu Vişnu. o cunoaştere şi o conduită corecte. în perioada noastră. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. fidelă textelor sanscrite. abluţiunile rituale. cea din nord. Nimbarka. Hr. Spre deosebire de budism. Jina sau Mahavira. vadagalai. În vremea imperiului Gupta. şi cea a lumii reale. şi cea din sud. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. dualistă a Vedantei. mai târziu. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. Jainismul a fost o altă religie care promitea. brahman tamil din secolul al XI-lea. Madhva (1238-1317). propune o interpretare diferită. ca şi budismul. ofrandele şi libaţiile. s-a divizat ulteiror în două direcţii. După el. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. Întemeietorul său. tengalai. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. o apropiere între sufism şi vedanta. principiul universal. mare interpret al Vedantei.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. În secolul al XII-lea. care au încercat. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor.

în care au fost scrise marile opere. şi limbile vorbite. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. 2. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. şi în principal din cea a brahmanilor. dar care a devenit de la un moment dat (sec. devenite vehicole ale creaţiei literare. assami. în teoriile sale psihologice fundamentale. unei elite. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. nu e mai puţin adevărat că yoga. 4. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. căci şi aici. Învăţământul era rezervat în India. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. sanscrita. ca şi în alte arii culturale. tamilă. să fie diferite : hindi. la care învăţau mii de studentţI din India. recrutată mai ales din castele superioare. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. etc. bengali. a existat o dihotomie între limba savantă. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. ca pretutindeni în acea vreme. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. dar şi datorită influenţelor externe. 36 . China şi Asia Centrală. al XII-lea) un idiom artificial. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. marathi. limba de cultură a Asiei Centrale. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică.probabil în prileme veacuri creştine. 2. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii.

în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. sculptura monumentală. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). pictura murală. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. În perioada de care ne ocupăm. şi din aceeaşi perioadă. De altfel. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. autorul operei Sakuntala. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Poemul lui Prithviraja. prin obiecte realizate din lemn. a lui Zia ud-din Barani. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. din secolul al XI-lea. din secolul al XIV-lea. care însă au comunicat una cu alta. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. moscheilor şi palatelor. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. fără a dispărea cu desăvârşire. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. partea de nord a Indiei a fost 37 . os. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. uneori cu existenţă istorică. Dar în compensaţie. influenţăandu-se reciproc.În perioada Gupta a creat Kalidasa. până la crearea unei arte indiene unitare. folosite în realizarea templelor. metale preţioase. În ceea ce priveşte creaţia poetică. operă a lui Chand Bardai. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. Arta indiană a fost profund marcată de religie. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. Alături de arhitectură. fildeş. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea.

din secolul al XI-lea. De asemenea. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. ci inovau pe baza observaţiilor proprii.Hr. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. şi a participat. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). între care şi populaţia ainu. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India.3. Japonia 2. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. Matematicile.inclusă în lumea musulmană. precum şi un manual medical. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. cu o configuraţie geografică extrem de variată. prin aceasta. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. din secolul al XIV-lea. Medicina continuă să se dezvolte. cu trăsături asemănătoare albilor. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. în secolul al XII-lea şi Arundatta. s-au afirmat prin lucrările lor. 2.3. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. în secolul al XIII-lea.1. au 38 . ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. precum Bhaskara. În mileniul I î. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. oricum acolo. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. Hemâdri. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie.

Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. 2. S-a impus budismul ca religie oficială. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. pământurile au fost declarate proprietate publică. Heian (794-1192). Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Muromachi (1333-1573). Oricum. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d.2. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. în vremea epocii Nara. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. în care sistemul de proprietate nu era individual. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Nara (710-794). Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Astfel. precum şi a armatei. percepea impozit funciar în produse şi. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Kamakura (1192-1333). În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Aparatul central şi local. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. III – 710). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 .3. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. în acest fel.Hr.

în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. precum mineritul şi turnarea metalelor. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Practic. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. cu atribuţii militare. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. 40 . O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Între altele. Astfel. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. adevărate războaie civile. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. ceea ce a generat între altele. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. precum Taira sau Minamoto. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. stabilindu-se printr-un contract. juridice etc. atunci s-a constituit categoria samurailor. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene.din cele mai diverse. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. în repetate rânduri anarhie. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă.. cu caracter laic sau religios.

Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Ideologia oficială a devenit confucianismul. original. în special din anii 1274 şi 1281. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. tradiţionalistă. de la nivel local. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole.subordonate direct doar Marelui şogun. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. având aşadar monopolul puterii. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. ulterior acesta a fost înlăturat. 41 . în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. ca de exemplu în cazul regimului vasalic.” În ansamblu. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. în curusul istoriei sale medievale. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Fiind multă vreme izolat. statal sau în domeniul vieţii materiale. neavând nici un fel de atribuţii politice.

În evul mediu. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. 2. impletirea funiilor. realizarea armelor. a pâslei. Munţii. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . de asemenea. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. precum prelucrarea fierului. lacurile. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. etc. cu origini etnice diferite. dar care.4. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. soldată cu stabilirea unei regalităţi. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. care marca drumul spre apariţia statului. 42 . care dispare însă pe la 1161. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. beletristică. sub numele Tangri. în primul rând. Din punct de vedere religios. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. Cerul divinizat. treptat. numită Kuriltai.1. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. Mongolii 2. mai ales la triburile de pădure. 2. adorau focul. şi venerau.2. confecţionarea hamurilor. existau două grupuri mari de populaţii.4.4. mongolii erau adepţii şamanismului. Existau şi triburi de pădure. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. au început să-şi afirme trăsăturile comune.

Orientul Mijlociu şi Apropiat. născut probabil pe la 1155. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. o mie. Marea Iasă. de tipul despoţilor orientali. prin cruzimea lor calculată. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Cuceririle acestea. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Constituind unităţi de cavalerie. acceptat de o parte a mongolilor. începând cu Gingis Han. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale.Descendent al ultimului rege. care trimiteau la oaste o sută. noionul Temugin. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Asia Centrală. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. Încă de la Kuriltaiul din 1206. De asemenea. alcătuite din grupuri de familii. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. oboseală. Hanatul mongol dispunea. intemperii. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Marele han exercita o importantă putere. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. extrem de rapide. Europa estică şi centrală. şi extinse pe un teritoriu imens. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). rezistenţa lor deosebită la foame. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. şi de un cod juridic. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. şi din partea creştinismului nestorian.

suliţe. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. aceştia nu se mai concertează. moştenirea a revenit urmaşilor lui. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. în special la cele chineze şi musulmane.şi pentru cucerirea altora noi. Djagatai primea Asia Centrală. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. În timp. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. În urma contactelor cu China. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. De exemplu. Ca tactici de luptă. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. etc). cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Apoi. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. ci încep chiar conflicte 44 . s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. cele situate spre Europa. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». şi exemplele ar putea continua. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. multe dintre ele superioare lor. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. În anumite cazuri. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. După distrugerile provocate de campaniile militare. În urma cuceririlor mongole. Tuli. Ogoday devenea mare han. Djuci. arcane. inclusiv Afganistanul. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. Cel mai tânăr fiu.

care se destramă îm 1335. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Hulagu. vămilor. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. care vizase stăpânirea apusului. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. fratele acestuia. conduce Ilhanatul Persiei.1. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Siberiei. nepot al întemeietorului imperiului.Geneza Islamului 45 . Astrahanului. un emir mongol turcizat.5. păşunilor. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). privitoare la controlul oamenilor. Ulusul lui Djuci. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. Kazanului. 2. Khorasan. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole.intermongole. Timur Lenk.5. ocupă Delhi. Ulusul lui Kubilay. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Afganistan. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. precum Ferghana. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. La mijlocul secolului al XV-lea. subordonează Hoarda de Aur. Civilizaţia Islamului 2. El cucereşte Persia. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. până spre Obi. în India. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. După moartea lui Timur (1405. cuprindea Mongolia şi China.

fiind rămas de timpuriu orfan. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate.Islamul. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. De altfel. tribul Quraish. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. din Mecca. chiar dacă. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. numit Allah în limba arabă. dar şi „profetizeză”). atotputernică şi atotprezentă. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Într-unul din aceste momente. creatorul lumii şi al oamenilor. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Khadija. dar au înţeles-o doar parţial. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. precursor al lui Muhammad. una dintre marile religii universaliste ale lumii. a fost întemeiat de Muhammad. Muhammad are o situaţie destul de grea. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. într-o grotă de lângă Mecca. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. musulmanii au fost. în general. pe când ea avea 40. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Acestea au început să apară prin 610. la începutul secolului al VII-lea. Aceasta explică în parte de ce. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. simplu muritor. în timp. divinitate unică. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. de tipul sfinţilor mijlocitori. la începuturile predicii lui Muhammad. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. caracterul nedrept al sclaviei. Profetul (Rasul). de-a lungul istoriei. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. dar avea şi o încărcătură socială importantă. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. (Iqra înseamnă „citeşte”. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament.

oraş situat într-o oază la nord de Mecca. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. Muhammad. Muhammad precizează doctrina. care încep persecutarea adepţilor acestuia. • Rugăciunea. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. hegira. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. cu faţa înspre Mecca. (Pe când se afla la Medina. Muhammad revine în oraşul său natal. în cele din urmă. 47 . numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. La Mecca. Cei din Mecca acceptă să se convertească. • Mărturisirea de credinţă. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. Această fugă. după purificări rituale. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. împreună cu un grup de adepţi. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. pe qurayshiţi să cedeze. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. ceea ce-i îndeamnă. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia.Quraish. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. la anumite ore. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Ei se refugiază la Yathrib.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

Este de netăgăduit că arabii. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. Desigur. 53 . bazate pe tradiţii preislamice.În perioada medievală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. la fel ca şi în cea creştină. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. pe vivacitatea religiei. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. se poate spune că arabii. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. cultura. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. De altfel. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. persană. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. în lumea arabo-islamică. reprezentate de exegeza coranică. numele islamic al acesteia este adab. este în primul rând un « paşaport social ». Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. Asia Centrală. sau pe creaţiile noi. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. suspecte. la fel ca bizantinii sau occidentalii. şi se află la apogeul dezvoltării sale. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. ca şi în Europa creştină. Artele. gramatica şi dreptul. Astfel. De aceea. India. Pe de altă parte însă. dar acestea au fost întotdeauna. Ca şi în spaţiul european. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. literatura. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. au preluat o serie de elemente. prin confruntările de idei. sau “ştiinţe ale anticilor”. care continuă să se definească. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. ştiinţele profane. indiană sau chineză.

uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). Kufa. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. universităţilor europene. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. mai ales celor persane. care au marcat primele secole ale Islamului. Literatura arabă s-a constituit. accentul nu era pus pe inovaţie. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. plasate mai ales în marile oraşe. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. După epoca traducerilor din greacă sau persană. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. accesibil doar câtorva iniţiaţi. ca la Basra. Pe de altă parte. dar care datorează. există şi instituţii corespunzătoare. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. de exemplu. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. pe originalitate. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. Astfel. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. s-a trecut la o elaborare mai originală. ajutau la realizarea partajelor succesorale. pe baza Coranului. în care araba este singura limbă de cultură. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. Învăţământul în lumea islamică este. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. pe de o parte. care constituie şi principalele centre de cultură. în principal. subsumat teologiei. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. numite madrasa. Dincolo de acest nivel elementar. destul de mult vechilor modele. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. de asemenea. etc. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. într-un anumit sens. În marile oraşe.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Bagdad. după primele secole. întinsă până spre secolul al XIII-lea.

iar minaretul. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. este de fapt preluarea termelor romane. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. cea fatimidă din Egipt. Baia musulmană. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. hadith. La începutul perioadei noastre. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. O valoare deosebită. o are istoriografia. Saadi. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. arta islamică a preluat sculptura. hanafită. cea andaluză din Spania. inspirat de modelul creştin. Pe de altă parte.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. dar şi creaţii noi. frescele. Ca elemente decorative. hammam. Hafiz. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». tributare influenţelor exterioare. Proza. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. se constituie şi şcoli artistice regionale. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. ci în Spania. Dacă tipul cronicii universale. recunoscută şi azi. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. din secolul al XV-lea. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. la rândul lor. preislamice. precum Ibn Hazm. fixate în scris în secolul al XIV-lea. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. definitoriu pentru arhitectura islamică. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. mozaicurile. Datorită interdicţiilor coranice. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. XI). au fost construite după modelul celor iraniene. preluate prin filieră persană. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. şafiită. Palatele califale. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . cât cele persane. hanbalită. cuprinzând genuri vechi.

Decorul zoomorf. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. ceramica smălţuită. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Bijuteriile. o imensă enciclopedie. folosit la construcţii din Spania musulmană. nu poate fi negată. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. toate acestea au constituit obiecte de lux. lucrări filosofice originale. de asemenea. Astfel. dacă nu şi mai târziu. adesea cu reflexe metalice. arabescul. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. esenţial în dezvoltarea goticului european. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. în filosofia greacă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. pătrunse şi în Europa. Pe de altă parte. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. în celebrele sale miniaturi). ar fi putut sta la baza arcului ogival. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. născut în 980. stilizare a motivelor vegetale. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Artele minore au fost. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. logică şi fizică. de exemplu). Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. pierdută din păcate în 56 . o summa care trata probleme de metafizică. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. într-o familie de şiiţi duodecimani).reprezentarea figurii umane. după cucerirea provinciilor orientale. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. lângă Buhara. Personalitate enciclopedică. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale.

ca atare imortalitatea este doar impersonală. este considerat cel mai mare filosof musulman. Ibn Hazm (1013-1063). asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. face totuşi concesii teologiei. profund tributar lui Aristotel. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. dar individualul e coruptibil. subliniind. maestrul lui Thoma d’Aquino. şi de asemenea.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. Colierul porumbiţei. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. Colierul înţelepciunii. Materia este pentru el principiu de individuaţie. superioritatea musulmanilor. atât din partea teologilor musulmani. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. O astfel de teză. evident. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. justificându-i pertinenţa demersului. poet şi jurist. Mistica musulmană. deşi lipsit de un plan sistematic. cât şi a celor creştini. nu putea decât să suscite vii împotriviri. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. Ibn Bağğa. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. Averroes pentru occidentalii europeni. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . numit de latini Avempace. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. Ibn Roşd. mort în 1240 la Damasc). al religiei şi al filosofiei). Sistemul său filosofic. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Filosof. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. În secolul al XIII-lea. care se inspiră din Banchetul lui Platon. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. lipsită de compromisuri cu teologia. născut la Cordoba. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Ucraina. favorabil de altfel otomanilor. Israel. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. asupra cetăţii Szigetvar. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Crimeea. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. sudul Rusiei. Turcia. Înregistrăm astfel practic apogeul. în 1566. fiind atacat şi Tunisul. Bulgaria. Iugoslavia. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Abisinia. Iran. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. În 1533. După aceasta. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Grecia. Algeria. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. La moartea sa. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Soliman lăsa ca moştenire. Irak. România. În timpul asaltului general.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. fie în totalitate. Albania. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Siria. Egipt. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Libia. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. nu numai teritorial al statului otoman. 62 . În mai multe rânduri. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Tunisia. Iordania. de exemplu împotriva Persiei. Liban. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Ulterior. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra.

În paralel. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. acţiune militară de mare răsunet în Europa. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . regele Franţei. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. precum armata. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. Mai mult chiar. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. la 7 octombrie 1571. în acelaşi an. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. O vreme însă.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. producători direcţi. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. a continuat politica în forţă în diferite zone. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. justiţia. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. administraţia centrală şi locală şi. Este adevărat că. dar care practic a rămas o victorie izolată. nu în ultimul rând. fiscalitatea. în anul 1571. a fost anexat Ciprul.

s-a purtat un lung război cu Persia. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. În parţile centrale ale Europei. De asemenea. cu anumite intermitenţe. între anii 1638-1639. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. devenit vreme de câţiva ani. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. Ulterior. Astfel. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). împotriva Imperiului otoman. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. despotică. soldată cu un dezastru. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. 64 . pe direcţia subcontinentului indian. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe.

dar şi visteria. Un dregător special. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. timaruri şi ziameturi. anarhie etc.6. justiţia. marele nişangiu. pentru a ajunge apoi..2. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate.2. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. Era o oaste permanentă. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . cea aparţinând în mod direct sultanului. cât mai cu seama armata de uscat. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. administraţia provinciilor imperiale etc. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Imediat după acesta urma deftertarul. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. deci finanţele. precum akângii. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. bucurându-se de o serie de privilegii.

6. precum şi marea masă a populaţiei.000 acce. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. care era un domeniu condiţionat. Practic. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. ei şi urmaşii lor. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental.3. populat cu producători aserviţi. 2. de exemplu creştinii. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. După modelul oriental. purtau denumirea de ziamet. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. în lumea otomană exista timarul. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. 66 . Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. în cavalerie. iar cele de peste 100. iar altele mai mari. revocabili şi viageri. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. respectiv paşa). Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. cu venituri de până la 100.000 acce. cea a contribuabililor. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. aşa numita turmă „reaia”. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman.000 denumirea de has. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Au existat şi unele proprietăţi personale. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. scutită de obligaţii fiscale. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători.

în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. în caz de nevoie. nu lipsită însă şi de abuzuri. În schimb. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci.3. până la începutul epocii moderne.6. 2. pe baza vechilor instituţii. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. domnitorul provenind din ţară. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. Apoi. situaţie caracteristică în mare măsură. mai mult chiar. deci ca ţări tributare. În acest din urmă caz. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. În schimb. peşcheşuri etc. atât în 67 . nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. de exemplu. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. În sfârşit. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. Desigur că.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. M. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. Astfel. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). fără nici un amestec otoman. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. căruia trebuia chiar.

2. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. Masudi.2. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Orşova. Abul Feda. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi.7. savane.). Oradea. precum Chilia şi Cetatea Albă. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Ibn Batutta etc. Sursele scrise sunt puţine. multilaterală şi sistematică. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. apoi şi Tighina. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. tot mai sistematic şi mai masiv. dar şi cu o serie de trăsături proprii.1. decât evoluţia (în multe cazuri parţială.plan economic cât şi în plan politic. antropologi etc. Datorită climatului. Dobrogea. Africa neagră 2. unele nedescrifrate până azi. Banatul şi Crişana. Nu se cunoaşte azi. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. până la Capul Bunei Speranţe. lucrările de specialitate sunt încă puţine. Giurgiu. la fel ca şi pe alte continente. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Turnu. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane.7. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine.. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. păduri şi jungle 68 .7. 2.

ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. au apărut.Hr. timp de multe secole. faze istorice. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. în special fierul. sud-est şi sud-vest. în medii geografice diferite. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. Pe teritoriul african.tropicale. Oricum. masive muntoase etc. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. mai ales pe valea Nilului. transformarea Saharei într-un întins deşert. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. se exploatau şi prelucrau metale. ca stadiu de dezvoltare. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. Ulterior.. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. au înflorit şi au dispărut state. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. 69 . condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. În mileniile IV-II î.Hr. existente uneori pe o arie întinsă. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. obiceiuri şi tradiţii distincte. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. limbă. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. fiecare cu trăsături. Întinderea mare a continentului. structuri proprii. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic.

între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. când populaţia era relativ numeroasă.3. Axumul a avut importante relaţii comerciale. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. sunt prea puţin cunoscute. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. 70 . în secolul al III lea e. La sud de prima cataractă a Nilului.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. între cele două oceane ce mărgineau continentul. iar limba populaţiei. guez (coptă). Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. Zimbabwe. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. capitală a unui stat însemnat. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. Astfel. în spaţiul Africii negre. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană.7. cu menţionări chiar şi în Biblie. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). a devenit limbă de cult. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Regatul Axumit. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). kush şi meroe. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. la sud de Tropice. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. în Kenia. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală..n. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. Mozambic. 2. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). oraşul Meroe. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul.

Structura proprietăţii. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. precum în spaţiul european. nefiind de natură feudală. judiciare şi militare. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. savana a uşurat viaţa oamenilor. cu realităţi din mediul asiatic. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. mai cu seamă în natură. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. plină de aur. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. încă din secolul al XIII lea. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. în special iezuiţi. În Europa. Pe un teritoriu vast. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. ca şi raporturile sociale seamănă. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. Nu au apărut forme de imunitate. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. dar şi populaţii sedentare. fie obştilor săteşti. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. ca de exemplu dinastia Zagwe. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. fără a se suprapune. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. răspândită în întreaga ţară. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. S-au succedat mai multe dinastii. au activat acolo. de la răsărit de lacul Ciad. Acolo trăiau populaţii nomade. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. precum şi cu negoţul.

Cronologic. care s-a menţinut până în secolul XI. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Mabruc şi altele. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. la sud de Sahara au existat câteva mari state. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. aur şi adeseori robi. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Kamen. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. la sud. în cea mai mare parte. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. obiecte de podoabă şi arme. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. iar mai la sud Ioruba. Gao. între secolele V-XVI. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. pe râul Nioro. Almoravizii. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Ibn Kaldun şi alţii. Mali. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Statul s-a extins considerabil. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Songhai. au apărut o serie de centre importante: Walata. În ţara Wangara. dinspre sud. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. veniţi din nord. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Tombuktu. mătăsuri şi ţesături. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Mahmud Kati. de Almoravizi. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Kano. au impus impozite permanente în bani sau produse. ca El Bakr. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. De-a lungul a circa 1000 de ani. Benin şi altele.

dar şi în surse arabe. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. 30. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. cu instituţii de cultură şi moschei. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Regele.000 alcătuiau trupe de elită. era un oraş mare (cca.000 locuitori). veniturile dobândite din activitatea comercială. decorate după modelele artei islamice. începând cu secolul al XI lea. s-a islamizat în secolul XI. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. unele cu mai multe etaje. fiecare cu numeroase vase. Acolo. încă din secolul X. Regele a trimis două expediţii. În fruntea statului era monarhul. care avea puteri nelimitate. că armata ghaneză era de 200. îl avea cavaleria.000 războinici din care peste 40. Kumbi Saleh. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. în fruntea statului nou apărut. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. între care Abu Bakar II (1303-1312). în Ioruba. mai spre sud. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. în care un rol hotărâtor. destule asemănări cu modele asiatice. Capitala statului. existând aşadar. impozitele percepute de la populaţie. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere.organizare socială şi politică. El Bakr notează. fiind aduşi cai din lumea arabă. se cultiva porumbul. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. considerat de esenţă divină. În vremea acestuia. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. Se ştie că. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. 73 . în secolul XI. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Forţa militară a statului era însemnată. cu numeroase clădiri de piatră.

finalizându-se prin dispariţia sa. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. mai ales pe plan economic. Ki-zerbo). Cairo şi Granada. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Astfel. sub conducerea familiei Songhai. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. 74 . În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Mai multe familii alcătuiau o obşte. Societatea maliană era relativ complexă. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). arahidele. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. cu marile centre arabe. dar şi vânatul. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. alese de populaţie. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. dar şi activitatea culturală. nuca de cola.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). până la lacul Ciad. Semnificativă a fost înflorirea culturală. întreaga regiune a Africii centrale. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Alături de culturi necesare alimentaţiei. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. Ulterior. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. bucurându-se de un regim privilegiat. în special la Tombuktu. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. La est de fluviul Niger. aveau în atenţie bumbacul. Toate funcţiile erau eligibile.

manganul şi fierul. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare.La sud de savană. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. unele bine organizate. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. În interiorul cetăţii. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. cositorul. Angola (secolele XV-XVII) etc. În podişul Matabele. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. nici sedentarizarea. iar alături altele. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. precum şi un templu de formă elipsoidală. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . Congo (între secolele XIV-XVII). Centrul s-a aflat la Zimbabwe. până la formaţiuni statale. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Cetatea era de formă circulară. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. La fel ca şi în alte părţi. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. cuprul. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. precum Benin.

care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. Astfel. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. se transmiteau cunoştinţe. unde există medrese. concepţiile religioase şi regulile morale. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. 2. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. precum nunta. Ele reprezintă expresii riguros codificate. sau plecarea la război ori la vânătoare. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. şi uneori poate chiar incidentală. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. despre pasiunile omeneşti. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. printr-o serie de rituri de trecere. cu excepţia oraşelor musulmane. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria.7. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Desigur. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. invocarea divinităţilor. unde din secolul al 76 . componenta estetică fiind secundară. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. de a-i spori coeziunea. în slujba căreia este pusă. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale.în consideraţie din punct de vedere economic. cultura. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. pe etape. într-uncuvânt.4. păstrau. memoria colectivă. artistic.

mai ales cea în lemn. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. la care trebuie adăugate olăritul. respectiv „Lumea nouă”. 2. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. Sculptura africană este departe de realism. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. din Zimbabwe. America Precolumbiană 2. într-un larg evantai.8.8. Toate aceste domenii. 77 . în zona deşertului Kalahari. sculptura în os şi fildeş. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. Atunci.1. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. De asemenea. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. a zeilor şi strămoşilor. spiritual. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. în jurul anului 1500. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. împletiturile. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. conferă artei africane pecetea inconfundabilă.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate.

sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. cartofi. pescuit şi vânat. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. precum şi contactele acestui continent cu Europa. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. Unii afirmă că un proces de colonizare. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. Multe milenii. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. Asia şi Africa. tomate. considerându-se aproape unanim. cacao. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. 78 . puţine şi disparate. fază în care au rămas destule. Se opinează că. În acest fel. Descoperirile arheologice. mai ales a porumbului. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni.. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. portughezi etc. ulterior şi orăşeni. ananas etc. de la sud spre nord. În ultimele două milenii înainte de Hristos. prin Alaska. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. nu mai veche de 50. deci ţărani. înainte de Columb.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). timp de foarte multe milenii. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. într-o vreme recentă. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. ardei.000 de ani.

populaţiile domesticind doar lama. într-o perioadă corespunzând. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. Paradoxal poate. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. olărit şi alte meşteşuguri casnice. mai mult sau mai puţin evului mediu european. în mod independent. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. Încă în plină antichitate. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. nu s-a extras şi prelucrat fierul. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. religioase. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. în trei regiuni. în regiunea 79 . pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. maya şi incaşă. Treptat. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. înflorită întrun stat relativ puternic. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. astronomia sau anatomia. precum agricultură. ba chiar au fost ridicate primele piramide. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. şi fără contacte nemijlocite. în cursul secolului al XVI lea. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice.. câinele şi unele păsări.Hr. fără influenţare reciprocă. distruse de europeni în mare măsură.De altfel. incompletă. cornute mari. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. cea a olmecilor. oi şi porci. În ansamblu. în planul vieţii spirituale. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. La debarcarea lor în spaţiul mexican. înainte de venirea europenilor. Ulterior. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521.

1. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Astfel. Se adăugau apoi meşteşugari. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m.8. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. putând fi transmise loturile în mod ereditar. la o înălţime de 2260 m. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . unde au fondat capitala Tenochtitlan. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. incluzând un mare ansamblu de piramide. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. de exemplu. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. Nu era o societate împărţită pe caste. Între altele. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. dar şi meşteşugăreşti). cu centrul la El Tajin. negustori. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. în general irigat şi care aparţinea statului. A apărut şi un monarh eligibil. Conform tradiţiei. 2. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. pe o insulă înconjurată de ape. originari din California. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. militare şi judecătoreşti.

iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. 2. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. se află departe de orice aşezare omenească. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. enigmatice. Jungla a distrus multe din realizările lor. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. în decurs de câteva decenii. în final. Montezuma I (1440-1469). a consemnărilor cronologice. marele istoric A.. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale.8. între acestea remarcându-se Uaxactun. în mijlocul pădurii 81 . Palanque. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. cu excepţia. Tycal. Civilizaţia maya. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Despre oraşele mayaşe. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. a facilitat. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. în Peninsula Yucatan. distrugerea statului aztec între anii 15191521. ceea ce. Mayaşii Deja înainte de azteci. iar perioada postclasică durează până în anul 1520.3. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Axayakatl (1469-1481). Guatemala şi Honduras. în principal. În condiţii neelucidate. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza.Hr. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.000 kmp. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.

înainte de venirea europenilor. Acest popor. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. dar şi cu o serie de meşteşuguri. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. din Columbia până în sudul statului Chile. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş.tropicale. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. de la est spre vest. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.4.8. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco.. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. 2. cu centrul în Peru.. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. de-a lungul Anzilor. Astfel. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. a înflorit civilizaţia incaşilor.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. civilizaţia Chavin. mai vechi. ce a existat între secolele VIII-XIII. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . din rocă extrem de rezistentă. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. civilizaţii ale altor popoare. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. fiu al zeului Soare.. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri.

treptat. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. orală. Educaţia se făcea. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. povestiri eroice. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. în interiorul familiei. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). în momentul cuceririi avea peste 200. 2. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism.4. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. ca şi în Africa neagră. orientată spre necesităţi practice şi de cult.000 de locuitori. fabule moralizatoare. Cultura În domeniul cultural. integrată în Imperiul colonial portughez). America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. poeme lirice. de la sud de Rio Grande. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. preoţi şi slujitori ai cultului etc. Astfel. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. al clanului sau tribului. alcătuită din legende mitologice. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată.8. 83 . în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice.pământului”) ce se pare că. Pe de o parte.

este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Din imensa producţie de manuscrise maya. Din spusele episcopului Diego de Landa. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. cu edificii predominant cu caracter religios. Poezia maya avea un rol cermonial. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. care depindea probabil de temple. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Din arta maya. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. căci întovărăşea riturile religioase. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. într-un centru consacrat. impresionează mai ales arhitectura. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. poem dramatic. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. exclusiv cultului. alături. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. probabil. în oraşe. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. de exemplu). pe obiecte de jad. Scrierea maya avea caracter pictografic.De asemenea. Chilal Balam. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. se pare. continuă tradiţii mult mai vechi. Rachinal Achi. Acestea erau grupate. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. de muzică şi de dans.

pe faţadă. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. bogat decorate. construite în vârful unei piramide tronconice . În interiorul templelor se aflau mai multe săli. probabil locuinţe ale preoţilor. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. conduse şi organizate de preoţi.oarecare depărtare de spaţiul sacru. De aceea. Mayapan. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. reprezentând divinităţi. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). erau ridicate pe platforme mai joase. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. calmecac. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. Templele erau dreptunghiulare. Uxmal. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. iar limba nahuatl. accesul la templu se făcea pe scări laterale. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. câteva au supravieţuit. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. confecţionarea podoabelor din pene. unde cele mai importante centre urbane. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. dar. şi face apel mai frecvent la simboluri. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. a putut fi la rândul ei reconstituită. cu decor policrom. dar exista şi o scară principală. Labna. În perioada de care ne ocupăm. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. din perioada clasivă. Palatele. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. vorbită pe o arie largă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. iar pe de altă parte. reprezentată de vase elegante.

nu doar pe console. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. Arhitectura aztecă. precum mayaşii. Tochihitzin. caracterul războinic al societăţii. era dominată de aspectul religios. slăvit astfel ca zeu al vântului. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. Erau. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. astronomia. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). 86 . noţiuni de istorie şi de drept. Specific aztecă este piramida teocalli. istorice. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. Existau şi temple circulare. şI adesea de dans. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. apreciate poemele epice. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. Mexico. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». cel puţin în capitală. Piramidele erau tot în trepte. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. precum Tlatecatzin. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. precum cea mayaşă. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli).Tenochtitlan se învăţau religia. regele Nezaualcoyotl. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. cu scări abrupte pe faţadă. La azteci. de asemenea. sau cea toltecă. etc. anterioară. cel puţin cu instrumente de percuţie. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. dramele cu subiect mitologic. prinsă în nesfârşite războaie.

pictografică. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. cu ajutorul unor panglici cu noduri. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. maceualtin. deşi nu era cunoscută roata olarului. animale diverse. jadeitul. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). atinsese un deosebit nivel artistic. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. În absenţa scrierii. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. sidef. dar aceste fresce nu s-au păstrat. şi erau neîntrecuţi orfevri. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. În realizarea imaginilor divinityăţilor. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. precum purtătorii culturii Mochica. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. după cum am mai spus. granate. avea un evident rol ornamental. jadul. obsidian. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. pitici. sau oameni din popor. cu ideea de canon bizantin). Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. 87 .Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. De asemenea. asemenea lui Quetzalcoatl. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. fiind subrodonată arhitecturii. De altfel. folosit pentru a comunica date contabile. quippu. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. adesea încrustate cu turcoaze. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. în prinicipiu. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. ceramica. cristalul de rocă. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. chiar scrierea aztecă.

şi sobrietate. cu caracter epic. prin folosirea pietrei cioplite. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. precum Garcilaso de la Vega el Inca. în pofida lipsei consemnării în scris. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. fără mortar. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. întărită de predominarea liniilor orizontale. au consemnat unele din aceste cronici. După conquistă. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. aşa numiţii amawta. quechua. antropomorfe. mai degrabă epopei decât cronici. poezia era indisociabilă de muzică.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. Suverani incaşi. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. ale căror faţade sunt în general severe. Istoriografia. cu uşi în formă trapezoidală. au fost şi talentaţi poeţi. unii chiar de origine incaşă. este una de masivitate. iar construcţiile aveau un singur nivel. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». Ţesăturile incaşe. şi de dans. precum ceramica sau ţesutul. unde se învăţa limba oficială a imperiului. Vasele incaşe. calendar şi astronomie. în forma în care ajunseseră până la ei. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. în relief sau prin pictură policromă. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. legislaţie. atât cât a fost consemnată după Conquistă.Educaţia tinerilor. Forma orală a povestirilor istorice. şi sunt decorate cu motive geometrice. precum Pachacuti Inca. au forme şi dimensiuni variate. cuprindea poezii. se bucurau de mari privilegii. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. şi în general erau lipsite de uşi. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. zoomorfe şi vegetale. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. Literatura incaşă. unde păstrătorii tradiţiilor colective. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. Ca şi în celelalte arii culturale americane. cosmogonic sau de dragoste. De altfel. cronicari spanioli.

sau pe absenţa scrierii. căci indigenii. Se adăugau cele cinci zile rămase. în paralel. foarte stilizat. în care existau. cu caracter religios şi divinatoriu. trimis să se documenteze în Lumea nouă. etc. ale unui mare număr de plante. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. Decorur geometric. cartof. În domeniul medicinei. ananas. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. ardei. acesta a marcat şi calendarul. purgative. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). roşie.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. febrifuge. etc. ca la incaşi. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). manioc. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. deşi războiul era unul foarte primitiv. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. precum cea mayaşă. a câte 20 de zile fiecare.respectivă în întreaga lume. matematică şi cronologie. Acesta e cazul botanicii. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». care erau însă considerate nefaste. diuretice. Anul solar era împărţit în 18 luni. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. în mod frapant. şi un calendar lunar. Francisco Hernandez. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. calculat cu o exactitate uimitoare. un calendar solar. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb.. de scoarţele vechi româneşti. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. fasole. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. aminteşte uneori. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. « civil ». cacao.

şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. ceea ce le permitea să opereze. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. al cărui ciclu îl foloseau.1. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. De aceea. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. incaşii foloseau sistemul zecimal. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. Fiecare nod. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. adică 104 ani tereştri. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. cu relativă uşurinţă. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. căci nu cunoşteau roata. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. în funcţie de poziţia pe panglică. cu numere de gradul miliardelor. Cu toate aceste realizări remarcabile. 3. Marile descoperiri geografice. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. cu nenumărate sacrificii umane. în cel mai fericit caz din bronz. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. în calculul timpului. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. Matematicile erau foarte dezvoltate. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. corespund a 65 ani venusieni. în măsură foarte mare. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). cu boabe de porumb.importanţă planetei Venus. de asemenea. Începuturile expansiunii europene 3.

devenite o necesitate în viaţa cotidiană. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. apoi. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. marile 91 . Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. pentru o economie în continuă expansiune. instrumentele de navigaţie. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. vizând navele. şi de mirodenii la un preţ mai mic. Portugalia şi Spania. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. În ceea ce priveşte navele. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. hărţile. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică.

în declanşarea marilor expediţii. Descoperirile portugheze 92 . astrolabul (pentru calculul longitudinii). De asemenea. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. precum cel chinez sau islamic. Pentru orientarea navigatorilor. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Era nevoie. În secolul al XV-lea. De asemenea. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. de asemenea. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. şi manevrabilă. evitând imobilizarea în larg.2. dintre care Marco Polo. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. esenţiale au fost busola. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. hărţile maritime. 3. etc. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. caravela avea un sistem complex de vele. permiţând calcularea poziţiei navei). şi triunghiulare pentru curenţii laterali. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. dintr-o parte.

având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. iniţiativa este preluată de particulari. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. Vasco da Gama. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. şi în 1497. cu un pilot arab. ajunge pe coasta vestică a Indiei. organizând metodic cercetările. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. insulele Madeira şi Azore. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. în care iniţiativa aparţine. o singură 93 . se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. Sub patronajul său. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). cu o mare lungime a ţărmurilor. Pe de altă parte. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. În 1486. până la Insulele Capului Verde. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. în stăpânire portugheză. pe rând. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. la Calicut. doi ani după plecare. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. de la Ceuta. În etapa următoare. Prima etapă. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. în zona Etiopiei. De la Malindi. şi fără potenţial demografic deosebit. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). Din expediţie se întoarce. Portugalia este o ţară relativ săracă. În declanşarea expediţiilor. puterii politice sau particularilor.

de aceea. interzicând accesul altor nave. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). Urmează alte trei călătorii. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Insulele Sonde şi Moluce. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. explorează litoralul Americii de Sud. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). şi nu despre Indii. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. cu vestea că au ajuns în Indii. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. 1502. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. 3. Malacca. În 1500. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. 1498. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc).3. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. în 1493.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Când în 94 . la gurile fluviului Orinocco. În august acelaşi an. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. din Malaezia. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. afirmând că e vorba de un alt pământ.corabie. De asemenea. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. în drum spre Indii. Cristofor Columb pleca spre vest. Ceylon. Goa. viitoarea Brazilie. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. Jamaica. dornic să descopere un nou drum spre Indii. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. prin căderea Granadei în 1492. În orient. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie.

Astfel. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii.5. spre Siberia. în 1529 se trasează o nouă linie. Ruşii realizează expediţii de uscat. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. fără însă a reuşi. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. Englezii (prin John Cabott). de partea cealaltă a pământului. Noua Zeelandă.4. pe care ruşesc să o cucerească treptat. 3. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. 3. francezii (prin Jacqus Cartier). pe care o numesc Noua Olandă. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. de aceea. prin tratatul de la Saragoza. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. care completa partajarea domeniilor coloniale. Tazmania.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. În urma progresului descoperirilor. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. olandezii descoperă Australia. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. dar reuşind explorarea zonelor din nord. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. 95 . Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii.

-unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. animale precum calul. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . acesta din urmă introdus în colonii. . ardeii. etc. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . curcanul. Africa. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . precum grâul. porumbul. fasolea. aduc de acolo cartoful. şi conducând la ridicarea altora. 4. America pe de o parte. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. precum Olanda şi Anglia. precum gripa şi variola. viţa de vie. -formarea imperiilor coloniale . în primele secole ale conquistei. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 .6. între 70 şi 90% din populaţia indigenă .3. (minele de argint de la Potosi. roşiile. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. vitele mari . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . implicând declinul unor foste puteri comerciale. se estimează că datorită şocului microbian au murit. precum oraşele italiene. -se pun bazele unificării economice a lumii. şi Europa cu Asia pe de alta . tutunul. -noi curente comerciale. europenii au preluat din America sifilisul. care uneau Europa.

Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. Acestea scad înspre est şi nord. 4. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 .Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. tifos şi sifilis. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea.2. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. pătrat. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. precum Bizanţul. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. după expresia lui Braudel. fără sa dispară. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. ciuma. loveşte mult mai rar. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. În schimb. Estimările propun drept cifre cca.1. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. E adevărat că apar noi boli contagioase. Dincolo de aceste cifre globale. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. lumea arabă. apar epidemiile de gripă.4. Unele dintre acestea. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). până în zilele noastre.

Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. Astfel. în unele zone. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică.1. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. cum ar fi meşteşugarii rurali. precum Constantinopolul. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. nobili. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. clericii. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. aici se cresc animale. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. 4. culturile americane de mare randameant. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.Evoluţii economice şi sociale 4. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. etc. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Există însă diferenţe regionale foarte mari. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. se întâlnesc în oraşe. livezi. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. dintre care unele.mai mare număr de oameni.3.3. precum Italia de Nord. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. precum porumbul. Londra. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. Creşteri mai mari ale populaţiei. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. peste medie. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. o lume proponderent rurală şi agrară. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Pe de altă parte. în această perioadă. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. precum porci sau păsări.

Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Astfel. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole.3. mai ales Polonia şi Ucraina. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Polonia. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Moldova. Germania. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. 4. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Pe această bază. Astfel. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. ca şi cele de fier şi de cărbune. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. prin îndiguiri şi desecări. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. Ungaria. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Italia. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. în urma crizei secolului al XIV-lea.3.3.2. 4. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă.puţin. Ucraina. unde ajung din zonele limitrofe. în vestul continentului. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. iar în Italia se practică de asemenea asanările.

ca produs final. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. precum Augsburg. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Din aceste motive. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). prepararea cernelii. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). Tesutul. Anglia. sunt foarte mari. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. În secolul al 100 . mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. care realizează toate operaţiunile. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. aflate în exploatarea Spaniei. şi dispersate. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. pieptănatul. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Nuremberg. din America de Sud. torsul lânii) în mediul rural. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. de la un capăt la altul a procesului de producţie. imprimarea. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Investiţiile. adesea în mediul rural. unde forţa de muncă e mai ieftină. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate.inovaţii tehnice. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. legarea) făcute de persoane diferite. culesul paginii. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. din postăvărit. Tările de Jos. Nou apărute. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. de exemplu din Tirol la Baia Mare. De asemenea. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. în care cartea. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane.

Spre deosebire de postavurile realizate anterior. client tradiţional. mai frumos finisate şi mai ieftine. cu tradiţii medievale. se dezvoltă în continuare. şi drept consecinţă. dar şi mai puţin durabile. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. Astfel. datorită şi preţului mai redus. De exemplu. desigur. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. Pe de altă parte. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. 101 . politica statului e diferită. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. tocmai datorită conflictului cu Spania. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. Astfel. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. satele sâont distruse. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. parte a imperiului său multietnic. probabil şi sub influenţa postăvarilor. În această perioadă. se poate vinde mai mult. acum se realizează postavuri mai subţiri. care erau groase şi foarte durabile. bazat pe creşterea oilor. aşa numita “nouă postăvărie”. şi moda poate acum evolua mai rapid. şi de alţi factori. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. schimbări determinate. pe de o parte datorită conservatorismului. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. postăvăria italiană este în declin. În Anglia.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. statul favorizează exportul de postav.

Germania. care revoluţionează şi concepţia despre timp. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului.Sectorul financiar-bancar 102 . în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. eficientizării producţiei. legat de munca în ateliere şi manufacturi. planificării. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. ca în Italia. chemând la slujba religioasă.4. scădeau costurile.3. 4. aplicată prima oară la Amsterdam. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Paris). sortit unei dezvoltări de succes. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. domeniu nou. Legată strâns de progresele umanismului. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. Franţa (Lyon. De asemenea. se facilitau reparaţiile la corăbii. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Anglia. O dată cu folosirea orologiilor. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. ci şi unul economic. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). ci devine treptat un timp laic. Tarile de Jos). s-a dezvoltat în mod constant. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. renaşterii şi reformei. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. Anglia. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. tocmai datorită importanăei preciziei. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită.

meşteşugarii). De altfel. La Anvers. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. De exemplu. şi mai puţin pe activităţi bancare. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. 103 . pentru a proteja interesele companiei. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. transferuri de capital. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. La Amsterdam. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Companiile de familie. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. la schimbări sociale şi poliltice. faţă de companiile de familie. Apar însă şi companiile comerciale. nespecializate. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. caracterizată de relaţii de tip capitalist. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. Casa din San Giorgio la Florenţa. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. Uneori. iar din 1531 trece la un sistem modern. în activitate din 1581. care pot fi de mai multe tipuri. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. O instituţie specific capitalistă este bursa. de deschidere şi cotaţii. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. În acest sens. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. la sfârşitul secolului al XVI-lea. la instaurarea societăţii moderne. Ambrosiana de la Milano. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. acordarea de credite. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia.

în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Ungaria. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia.4. care au variat în funcţie de zonă. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. altele celor politice şi militare. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Franţa. Ţările Române. De aceea. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. adesea simbolice. mai ales cele în bani. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. În Franţa de Nord. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. 4. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. satul şi senioria. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania.Aspecte sociale 4.1.4. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. până atunci majoritară. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Polonia. Germania.4. În Europa de la Est de Elba (Germania. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii.2. Anglia.4. Italia de Sud. în înţelegerea cu statul. Italia centrală şi de Nord. 104 .

unde se pot bucura de favorurile regelui. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. În secolele XVI-XVII. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. acum destul de secătuit. fidelitatea. mai ales prin cumpărarea acestora. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea.3. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. Structural. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Originea străveche. 4. În Anglia. onoarea s-au păstrat. ci în slujba regelui. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. la care pot avea acces şi alte categorii. de darurile bogate care li se fac. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. între elita urbană. În societate. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Vechile idealuri cavalereşti. care ştie să se dueleze la nevoie. În Franţa.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului.4. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. uneori din ce în ce mai 105 . care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. Transformarea idealului de nobil. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. aceasta este denumită “de robă”. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Pe câmpul de luptă. ci pe talentul politic. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. suveranul tuturor.

Veneţia. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. 106 . cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. prin impozite. care le furnizează resurse financiare. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. de regulă. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. Florenţa. Spania. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. de regulă. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Astfel. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. Anglia. Pe de altă parte. În Italia continuă fărâmiţarea politică. care treptat. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Spre marginile Europei. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. În raporturile cu statul. 5. se dovedeşte neguvernabilă. republicile Sienna.numeroşi. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. prin impunerea principiului de liberum veto. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Monarhii de tradiţie medievală. precum Franţa. marchizatul de Montferrat. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. limitată autonomia. şi funcţionari bine pregătiţi. Mantova. oraşele îşi văd. în ţările scandinave sau în Rusia. mai ales în centru şi nord.

fiica ducelui Carol Temerarul). zis cel Frumos. şi Henric al VIII-lea. ducatul Milanului. după cel al papei. Münster. din 1516. Besançon. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. adică esenţialul Ţărilor de Jos . În faţa unor competitori precum Francisc I.5. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Passau. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. rege al Spaniei.1. regatul Neapolului. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Hochstetter). dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Hessa. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. Baden) sau ecleziastici (Speyer. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. ducele de Saxa. şi al Ioanei. margravul de Brandeburg. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Moştenirea maternă îî aduce Spania. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. teritoriile din America. arhiducele Burgundiei. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. regele Angliei. 107 . fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. prinţi şi oraşe imperiale. Worms. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. între care Fugger. Sicilia. care era electivă. Sardinia. de asemenea. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Osnabrück. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. regele Franţei. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Salzburg. Brunswick. contele palatin). condus de Carol Quintul. în special Austria. Bamberg. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Wurtemberg. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. etc). fiul împăratului Maximilian de Habsburg.

Existau. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. persoana suveranului constituia un element de unitate. Nu există o capitală propriu-zisă. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. eclezistice. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. 108 . Imperiul German rămâne un mozaic de state. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. De alfel. Soţia sa. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Bremen. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga.cavaleri). idealul său creştin. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Isabela de Portugalia. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. Köln. Gegenbach. principate laice. împreună cu fiul său. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Strasbourg. predicate de Luther. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Carol este obligat. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Ulm. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. când avea cam 100 000 de locuitori. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. cu o serie de privilegii garantate. de asemenea. Lübeck. Augsburg. Filip al II-lea. prin pacea de la Augsburg. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. care le transformau în autonomii locale (Aachen. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. 1555. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. în număr de peste 300. etc). a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. oraşele imperiale.

trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. şi reuşeşte să impună. Imperiul se confruntă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. Carol asistă la eşecul visului său. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. încă din timpul vieţii. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. Mathias (1612-1619) să restabilească. 109 . Rudolf al II-lea (1564-1612). iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). în vremea domniei lui Rudolf. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. din care Imperiul iese şubrezit. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. recunoaşterea ca succesor a fiului său. cedând Spania. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. de tip medieval. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. În acelaşi timp însă. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. în prima parte a secolului al XVII-lea. şi care au condus. spre sfârşitul vieţii. Pe de altă parte. între Rudolf şi fratele său Mathias.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. care au continuat. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. despre stat. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. redus la o juxtapunere de principate independente. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. unul dintre ei chiar fratricid.cu diferite conflicte.

În Franţa. de fapt. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. în Franţa. care nu este însă nelimitată. aflată totuşi sub autoritatea regelui. într-o clasă de curteni. Monarhul joacă rolul de arbitru. şi transformată. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. dependenţi economic şi politic de rege. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. mai întotdeauna insuficiente.5.2. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. şi care se apropie de interesele burgheziei. Astfel. nobilimea. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. Resursele financiare. ca în evul mediu. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. care succedă monarhiei stărilor. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. dar poate fi şi mai bine controlată. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. În Anglia. care. cum ar fi adunările de stări. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. Pe de altă parte. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. burghezia 110 . orientată spre o producţie destinată pieţei. unde beneficiază de privilegii. De asemenea. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. din care face. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. prin care accesul femeilor la tron este interzis). parte. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. de altfel. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. De asemenea. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului.

Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. care. Papalitatea. de a bate monedă. deşi continuă să existe ca instituţie. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. de a numi funcţionari în teritoriu. sau limitarea activităţii Statelor Generale. de a fi judecător suprem. se transformă într-o nouă nobilime. iar religia de stat. 111 . În Franţa. este anglicanismul. de robă. în timpul lui Henric al VIII-lea. 5. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). armata regulată. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. prin cumpărarea de titluri. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. de a stabili şi percepe impozite. birocraţia profesionistă.3. un anumit progres spre laicizare). în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Aici regele este capul suprem al bisericii. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589).Franţa În Franţa.pune la dispoziţia regelui specialişti. Spania centralizarea politică a reuşit. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Anglia. ca instituţie supranaţională. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". Acestea din urmă. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii.

fiind alcătuit din mari nobili. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit.1.3. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. La început. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). care o exercită pe rând. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca.ele nu mai sunt convocate până în 1614. La rândul lor. câte un trimestru sau semestru). iar pentru a asigura noi intrări financiare. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. care făcea din el seniorul suprem în regat.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. secretarii de stat. în vremea Frondei. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. cu excepţia unor delicte grave. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. să-l lase moştenire sau să-l 112 . şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). la una de tip absolut. de Bourbon. Cu timpul însă. 5. prin simplă atingere scofulele. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. funcţiile încep să fie vândute de către rege. numărul acestora este multiplicat. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. conetabilul (conducătorul armatei). situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi.

Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. iar regalitatea. Dijon. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. accentueză acest proces. Aix. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. cu legea care avea să se numească Paulette. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. În 1516. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. ducele de Sully. gabella. Rouen. Colaboratorul său. Curţile superioare sunt Parlamentele. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. superintendent general al regatului.vândă. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. riguros controlată pentru a evita jafurile. Bordeaux. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. În 1604. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. ceea ce duce la o bancrută parţială. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. dintre care cel mai important e cel din Paris. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. dar şi din Franţa. Se adaugă o marină permanentă. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. La nevoie se făcea apel la mercenari. Evoluţia armelor de foc. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Grenoble. Rennes). şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. regele Francisc I încheie cu papa 113 . alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. care purta greul taxelor. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe.

se arată tolerant. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. s-au manifestat multiple violenţe. În acest fel. 5. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. şi a celor interne.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. De asemenea. adeziunea la Reformă sau la Ligă. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. Pe de altă parte. mai cu seamă că sora sa. puterea regală creşte. începeau să se recruteze din toate stările sociale.3. în tradiţie umanistă. era o protectoare a reformaţilor. La început. în prima parte a secolului. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. dar şi cu unele state italiene.Concordatul de la Bologna. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. reacţia catolică la progresul calvinismului. calvinismul făcea progrese în regat. iar adepţii săi. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. Margareta. Adesea. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. când apar scandaluri publice. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. În vremea sa. inclusiv din înalta nobilime.2. În acea perioadă. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. numiţi hughenoţi. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. dar apoi. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. în cea de-a doua parte a acestuia.

Războaiele religioase sunt. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. moare în decembrie 1560. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. şi în cea catolică. Nordul. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. în folosul familiei regale. Regenţa este asigurată de mama acestuia. şi războaie civile. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Catolici intransigenţi. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. regele murea. în acelaşi timp. Henric. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Francisc al II-lea (1559-1560). Urma la tron fiul său cel mare. care au însângerat ultima parte a secolului. fără rezultat clar. pe atunci un copil de zece ani. unele zone centrale de protestanţi). dar în 1559. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Margareta. era căsătorită cu Henric de Navarra. căsătorit cu Maria Stuart. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). membri influenţi ai Cosiliului regal. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. sora lui Carol al IX-lea. Războiul reîncepe. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Carol al IX-lea(1560-1574). considerat şeful protestanţilor. Într-o încercare de conciliere. în 1572. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. În 1574 Carol al IX-lea murea. fiind rănit accidental într-un turnir. pe atunci rege al Poloniei. În 1570. O primă fază. particularisme regionale. o parte din sud-est e controlată de catolici. cea mai mare parte a Provenţei. cardinalul. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Tânărul rege.pe politica internă. soldată cu arestări şi execuţii. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. bolnav. şi este urmat de fratele său. se întinde între 1562-1584. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. regina Scoţiei. coasta sud-vestică. Luptele dintre 115 . cu garnizoane proprii. şi în 1562 izbucnea un război. Caterina de Medici.

Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Francois d’Anjou. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. În 1589 Henric al III-lea este. Henric al III-lea fuge din Paris. moştenitorul prezumtiv al tronului. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. În numele acesteia. în 1588. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Războiul reîncepe. În 1593 abjură protestantismul. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. iar ducele de Guise. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. reuşită cucerire a regatului. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. dar care a permis refacerea. Jacques Clement. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. 116 . prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. când fratele regelui. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. în cele din urmă. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). printr-o politică de impozite moderată.catolici şi protestanţi continuă. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. infanta Clara-Isabela. şi aveau împreună o fiică. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Contestat în propria capitală. şi cetăţi de siguranţă. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. 1598). În acel moment. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. cardinalul de Lorena. regele Navarrei. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. sora regelui Henric. Henric al IV-lea. dar şi ca apărător al credinţei catolice.

Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. şi la tron urma fiul său minor. sub regenţa mamei sale. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. şi extinse mereu. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Maria de Medicis. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. care avea autoritate asupra înaltului cler. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. care reprezintă baza judiciară a regatului. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale.4. fiind împărţit între Camera Lorzilor. a doua soţie a lui Henric. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. care pune capăt Războiului celor două roze. cardinalul Richelieu. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. absolutismul regal ajunge la maturitate. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). 5. 117 . pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. apărute încă din secolele XII-XIII. Structuri instituţionale Ïn Anglia.4. Prin astfel de instituţii.1. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. şi Camera comunelor. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Anglia 5. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Ludovic al XIII-lea. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi.

Fiul lui Henric al VII-lea. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. Henric al VIII-lea (1509-1547). regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. recuperarea domeniilor coroanei. Regele este ajutat de un Consiliu privat. În comitate continuă să existe şerifii. Astfel. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). şi care au atribuţii judiciare şi administrative. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. fiind alcătuită din profesionişti. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. reorganizarea armatei. regele a evitat să convoace Parlamentul. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Între 1509-1529. când principalul său consilier a fost Wolsey. cu autoritate asupra mai multor comitate. din care fac parte cancelarul. dar care necesita sume mari de bani. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. în funcţie de dorinţa suveranului. 5. anexată în 1535. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). a continuat această politică de întărire a puterii regale. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell.2. La nivel local. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. păstrătorul Sigiliilor. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. trezorierul. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . şi diferite alte persoane. care nu l-a obligat să impună noi impozite. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540.4.Armata este recrutată când este nevoie. Politica sa fiscală echilibrată. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea.

ci de o a treia cale. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Elisabeta (1558-1603). ajungând la ruptura cu Roma. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Spre deosebire de tatăl său. În vremea sa. semn al maturizării atinse de puterea regală. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. de tip rus sau francez. Regina a întărit instituţii mai vechi. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. Căsătorită cu Filip al II-lea. deoarece succesorul său imediat. întrucât. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. a încurajat comerţul. doar trei ani. Tânărul rege a dispărut destul de repede. John Dudley. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. În condiţiile în care ţara era în război. în total. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. a urcat pe tron fiind minor. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. fiica Annei Boleyn. Pe parcursul lungii sale domnii. Eduard al VI-lea (1547-1553). Maria Tudor (1553-1558). cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. îşi înlăturase surorile. Pe această bază.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. Robert Cecil. a continuat războiul cu Spania. iar la stingerea unor 119 . în sesiuni care au durat. lăsând deschisă problema succesiunii. ultima posesiune engleză în Franţa.

În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. conflictul deschis era inevitabil. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Pe plan extern. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Virginia). Din punct de vedere religios. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. 5. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. Cum în acelaşi timp. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. regele Spaniei. Apelul la corsari. rivala pe care o decapitase. pe care trebuia s-o protejeze. Filip al IIlea. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. bastionul catolicismului. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei.case nobiliare. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. aduce reginei avantaje financiare şi militare. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. fiul Mariei Stuart.5. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). ca şi producţia internă. Scoţia 120 . după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. în 1604. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei.

şeful spiritual al partidei reformate. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. în 1557. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Iacob al VI-lea. Lordul Darnley. viitorul Francisc al II-lea. Maria de Guise asigură regenţa. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Sprijinitoare a catolicismului. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. la ruda sa Elisabeta. Maria Stuart a fost judecată. 121 . mama ei. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. prezentată de John Konx. În Scoţia continua să domnească fiul ei. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. Iacob. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Bothwell. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. soldate cu conflicte militare. unde devine soţia delfinului. După moartea acesteia. viitoarea Maria Stuart. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. cu scopul de a jefui. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). aflată adesea în conflict cu Anglia. După moartea regentei. iar fiica lor. fiica regelui Francisc I. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. şi se refugiază în Anglia. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. condamnată şi executată în 1587. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. În absenţa acesteia. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. cu ajutorul amantului. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. soţul său. pentru a-şi consolida puterea în interior. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. şi Madeleine. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise.

Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. reuşind să devină foarte repede nepopular. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. Când. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. în nord şi în est. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. în special în rândul coloniştilor. acordând ajutor răsculaţilor. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. englezilor de confesiune anglicană. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. a fost decapitat. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Acestea. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. 5. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. În 1649. în loturi. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său.6. numit de regele Angliei. 122 . în 1565. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni.

separate de nivelul economic. conservându-şi instituţii specifice. renunţă la luptă.sau Consiliu de stat. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. dar forţele engleze. şi având chiar. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. economice. mult mai ridicat în cazul englezilor. adunări de stări (Cortesuri) separate. Exista un Consiliu al Castiliei.7. administrative. definitivând organizarea în comitate.1. cu competenţe legislative. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. În 1603. conduse acum de Mountjoy. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. Aceştia încep să domnească din 1479. reuşesc să-i înfrângă. principalul conducător al răsculaţilor. favoritul reginei. în continuare. învingătorul rebelilor. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării.7. Englezii conduşi de contele de Essex. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. vămi la graniţa dintre ele. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. izgonindu-i pe iezuiţi. şi Isabela. O’Neill. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. 5. moştenitorul tronului Aragonului. moştenitoarea tronului Castiliei. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. de religiile diferite. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. când irlandezii. fiscale. aşa numiţii letrados. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. 5.

Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. Calatrava. Consiliul Portugaliei. De asemenea. Santiago. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. folosită şi în scopuri politice. denunţându-i pe « falşii creştini ». finanţele regale au fost reorganizate. în 1492. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Alcantara. stabilindu-se în Italia. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. De asemenea. Consiliul Italiei. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. Consiliul Indiilor. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. funcţionau consilii specializate. din partea autorităţilor. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. 124 . reprezentant al regalităţii. precum Consiliul de finanţe. aşa numiţii conversos. cu puteri administrative şi judiciare. urmând unui război civil îndelungat. care colabora activ cu Inchiziţia. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). controlate de corregidor. În oraşe există consilii municipale. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Inchiziţiei. Până la urmă. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478).Aragonului. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. dar şi a populaţiei. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. oferind regilor resurse materiale importante. Cei convertiţi la creştinism. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. prin capitularea Granadei.

Fiul lui Carol. După aceea. Tările de Jos. 125 . Filip al II-lea (1556-1598). al armatei şi al bisericii. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. un palat ca o mănăstire.7. pe lângă Spania. ci şi adversarii politici ai regalităţii. mult în urma altor puteri europene. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. În vremea lui Filip al II-lea. interzicerea limbii arabe. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. la Madrid. aşezându-se în Nordul Africii. teritoriile de peste ocean. din 1561. zone întinse din Italia (ducatul Milanului.2. Astfel. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. Carol (1516-1556). dar şi al guvernului şi al consiliilor. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Franche-Comté. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). în special cu Inchiziţia. Regatul celor două Sicilii). stăpânea un vast imperiu care cuprinde. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). în inima Spaniei. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole.5. care a fost în cele din urmă înfrântă. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. în forma de grătar. Filipinele. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Aici este sediul curţii. cu ajutorul funcţionarilor regali. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile.

regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . şi se transformase şi ea.La moartea lui Filip al II-lea. de fapt. în pofida menţinerii imperiului colonial. şi în urma tratativelor din Westfalia. de războaie şi lupte dinastice. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. în 1668. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. reducerea privilegiilor oraşelor. într-o putere de rang secund. pierderea influenţei de către Cortesuri. căreia i-a recunoscut independenţa. Au continuat conflictele cu Franţa. de favoriţi. Diminuarea puterii marilor nobili. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. 5. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri.8. Spania intrase într-un declin pronunţat.1. 5. prin pacea din Pirinei.8. resursele materiale ale regalităţii cresc. sau Gaspar de Guzman. devenită regat din secolul al XII-lea. în pofida veniturilor aduse de colonii. Portugalia Portugalia. ca şi în Castilia. şi cu alte state europene. În cele din urmă. 1659. ca şi vecina ei Portugalia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. în timpul lor puterea fiind exercitată. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Franţa. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. Prin confiscări de averi. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Regii care au urmat. careia i-a cedat. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. o serie de teritorii.

în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). descendent prin mama sa din dinastia portugheză. Al doilea senior din regat. care domneşte între 1481-1485. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. nobilimea alege. La 1640. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. contribuie la progresul centralizării. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. avea să ducă la pierderea. a unei mari părţi a imperiului său colonial. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. până la urmă. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. a fost înjunghiat chiar de rege. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. în contextul războiului cu Ţările de Jos.rar. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. a Peninsulei Iberice. din cea mai puternică familie feudală portugheză. când uniunea dinastică se desfăcea. ceea ce pentru Portugalia. văr şi cumnat al monarhului. 127 . Între diferiţii pretendenţi. sub sceptru portughez. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. Ca şi în Spania. în speranţa unei posibile unificări. În urma unei conspiraţii nobiliare. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. duce de Viseu. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). să se ralieze regelui Spaniei. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. implicat şi el într-o conspiraţie. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. Regele Ioan al II-lea (Joao II). într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. datorită atacurilor olandezilor. Diogo. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia.

declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Milanul devenise ducat în 1395. prin circumnavigarea Africii. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Administraţia şi armata sunt 128 .9. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. erau puternic afectate. De asemenea. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei.5. pe văile Padului şi a Ronului. integrând comitatul Vaud. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. În această perioadă. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Nisa. şi marile puteri comerciale italiene. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Veneţia şi Genova. să-şi organizeze o ramată profesionistă. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Italia În secolele XVI-XVII. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. să modernizeze administraţia şi justiţia. care au reuşit să instituie impozite permanente. În plan politic. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Bine populat.

în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). bazată pe industrii de lux. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. având puteri foarte largi. unde se extinsese pe terra ferma. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. În perioada următoare. Deşi bine populat. numărând apropae un million de locuitor. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. englezi. Teoretic republică. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. Dogele. reprezentant al regelui Spaniei. războiul. responsabil cu problemele fiscale. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). Aceasta. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Datorită acestor pierderi teritoriale. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. şi având în alcătuirea sa. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei.puternice. pe cursul inferior al Padului. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). pe coasta Adriaticii. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. care îl asista pe Doge. Milanul era condus de un guvernator. olandezi în Levantul otoman. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. de tradiţie mai veche. Exista şi un Senat. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. de 6 membri. beneficiind de o economie destul de modernă. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. şi care avea atribuţii privind economia. în insulele Mediteranei orientale. care număra 150-200 membri. politica externă. Din nefericire. din 1539 şi trei inchizitori ai statului.

care a restabilit instituţiile republicane. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. în 1492. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. Genova rămânea o republică aristocratică. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. de 100 de membri. Ca şi la Veneţia. a izbândit cea cu caracter popular. practic. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. între partizanii şi adversarii Medicilor. din punct de vedere formal. Piero. de către familia de Medici. Exista şi aici un doge. Exista şi un tribunal suprem. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . datorită ocupării acestora de către turci. Quarantia. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. dar puterea era deţinută. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. format din 40 de membri. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. După moartea lui Lorenzo de Medici. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Genova continua să stăpânească insula Corsica. şi de diferite ale consilii. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. de 400 de membri. ales pe viaţă. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. din 1435. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. mai multe mişcări separatiste. cu sprijin francez. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. în cele din urmă înfrânte.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat.

s-a extins. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster.Savonarola. În cele din urmă. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. etc. arderea operelor de artă considerate imorale. cum se numea acum. Organul colectiv de conducere era Signoria. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. înglobând republica Siennei. Dintre cuceririle făcute de Cezar. numit de imperiali duce ereditar. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. şi. cu ajutorul Imperiului German. prin acţiunile fiului său. în primăvaralui 1498. la petreceri.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. dar care erau golite de conţinut. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. şi de întărire a puterii ducale. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. Statul papal Sub conducerea papei. duce. unele au fost restituite 131 . familia Medici era din nou izgonită de florentini. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. iar acesta. de 48 de membri. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. după lupte cu sorţi schimbători. În 1527. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. stăpânirea ducatului Toscanei. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. anunţau. în tradiţie milenaristă. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. Cosimo a dus o politică de centralizare.

Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor.vechilor seniori. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. iar în timpul războaielor italiene. care doresc să-şi afirme independenţa. În Regatul Neapolelui. ca Bologna. fără efecte prea mari însă. În acest context. dar altele au fost alipite statului papal. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. precum Colonna sau Orsini. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. Suveran temporal asupra unui stat puternic. în 1453. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). reprezentant al regelui Spaniei. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. 1460. în teritoriile statului său. Pe de altă parte. De aceea. Papii predică deci. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. conducerea era asigurată de un vice-rege. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. 132 . locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. Această regiune juca rolul de grânar. 1456. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Respublica christiana. precum Rimini sau Urbino. reprezentând interesele bisericii. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. cruciada împotriva turcilor. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. pe coastă. nobiliar şi domenial. 1500.

prin tratatul de la Bassel. Piacenza. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Schaffhouse şi Appenzell. în 1476. Din punctul de vedere al organizării. şi cu ducele Burgundiei. Carol Temerarul. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Astfel. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. intrau în confederaţia şi Bassel. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. care controla trecerea Alpilor. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. după modelul spaniol. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Zurich. de la sfârşitul secolului al XV-lea. a cantoanelor montane. dar există şi elemente comune. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. în secolul al XIV-lea. La începutul secolului al XVI-lea. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. de aşa numitele “războaie italiene”. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. În 1499. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa.10. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Confederaţia originară. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. precum Ferrar. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Berna) şi a senioriei Glaris. Pe de altă parte. Parma. 5. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Mantova. Lucca. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe.

aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. de origine germană. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Isabela. Dar în timp. 5. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul.11. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. care se implica în problemele Germaniei. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. a reginei Margareta a Danemarcei. care evoluau în direcţia absolutismului. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi.instituţionale. şi prin tradiţia apărării independenţei. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. De asemenea. Şi în Danemarca. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. adminisrative. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. În 1397. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Pe de altă parte. În prima parte a secolului al XVI-lea. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. El poate trece la o recucerire a Suediei. cu acelaşi nume) în 1520. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. instituţiile şi legile specifice. Danemarca. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. pe care conta în lupta cu hanseaticii. juridice. la Kalmar. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului.

11. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. fie religios. şi pe un sentiment naţional în formare. La moartea lui Gustav Vasa. şi unchiul său. în 1524. Suedia devenise o monarhie absolută. ducele 135 . profund influenţat de confesiunea reformată. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei.revoltă. în teorie. fie cu caracter politic. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. regele este şeful unei biserici separate de Roma. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. aflată în componenţa Suediei. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. pe o armată puternică. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. regele e nevoit să fugă. Ioan. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). chiar dacă. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. vizând controlul Mării Baltice. 5. Ca şi în Anglia. Clerul trece la Reformă. animată de un sentiment patriotic puternic. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. Serviciul militar este obligatoriu.1. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Dar acesta. Frederik de Holstein.

Cu sprijinul aristocraţiei. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. care se înstăpânise în Estonia din 1595. Gustav al II-lea Adolf (16111632). în cele din urmă. Apoi are loc conflictul cu Rusia. prin Cartea Roşie. Carol devenea rege în 1600. În 1576 impune o nouă liturghie. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). În plan intern. Ioan al III-lea. sora regelui Poloniei Sigismund August. deja rege al Poloniei. se impune cu forţa armelor. învingător. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. pentru Ingria şi Carelia. Frederic I (15231533). fratele lui Ioan al III-lea. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. Suedia. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. 5. Fiul său Sigismund. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. La capătul mai multor conflicte. 136 . pe tron urcă unchiul său. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. căsătorit cu Caterina Iagellon. Cristian al III-lea. sprijinit de oăşenii din Lubeck. Din 1527. ceea ce conduce la conflicte interne. clerul este plasat sub tutela regelui.Finlandei. revoltaţi împotriva seniorilor lor.2. şi ocupă Ingria şi Carelia. În vremea lui. refugiat în Ţările de Jos. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. În vremea sa. La moartea lui Frederic I. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. luteranismul face progrese. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. Cristian al III-lea iese. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel.11. care dădea acces la Marea Nordului. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. fiul acestuia. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare.

şi se tranformă într-un soi de castă închisă. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. marea aristocraţie. în favoarea coroanei şi a nobililor. prin tratatul de la Stettin. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). iar apoi participarea. fiind percepută ca un instrument danez. 137 . Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca.În scop politic. În pofida dezastrelor militare. este controlată prin intermediul baronilor danezi. În aceste condiţii. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Insulele Gotland şi Ösel. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. În Danemarca. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. summum episcopus. cu rezultate dezastruoase. lipsită de o nobilime puternică. când sunt obţinute. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. Norvegia. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. în 1536. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Pe de altă parte. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. alcătuită din circa 150 de familii. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. către sfârşitul secolului al XVI-lea. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim.12. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. 5. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. În Norvegia reforma se bucură de succes. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale.

în anumite momente.care. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. în care fuseseră implicaţi până atunci. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. la nivelul epocii. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. cu interese divergente. Opoziţia începe în rândul nobililor. Filip al II-lea. născut şi educat în această regiune (1500. Zuichem şi Berlaymont. reprezentative. de la luarea deciziilor. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. de asemenea. de o manieră concertată împotriva Spaniei. De asemenea. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. Nobilii se vedeau excluşi. şi. încă de la începutul domniei lui Filip. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. ci rămăseseră catolici. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. sora naturală a lui Filip. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). care îşi vedeau ameninţate privilegiile. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. prin rolul acestor personaje. la Gand). şi era destul de străină realităţilor din zonă. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. dar care s-au manifestat.

Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. Pe de altă parte. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. în decursul unei întrevederi. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. în primăvara lui 1566. în special în varianta calvinistă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. nobilimea. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. de altfel. se manifestă prin petiţii.Reformei. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. 139 . figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. în tradiţia vechilor sale libertăţi. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Dar predicatorii calvini. În decursul evenimentelor ce vor urma. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. în cerşetori) sunt numiţi gueux. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. şi aşa numiţii gueux d’état. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor.

ia acum forma cetelor de răsculaţi. şi cea populară. „Calicii mării”. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. Opoziţia. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. cu 10 000 de soldaţi de elită. în vreun fel. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. la gurile Meusei. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. cu caracter în primul rând politic. iconoclastă. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. prost văzută de intransigenţi. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. cea nobiliară.Campania în vederea înţelegerii religioase. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. o trădare faţă de coroana spaniolă. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. La 1566 existau două mişcări diferite. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. şi să obţină reprimarea pe plan local. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. 140 . în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Moartea celor doi. executaţi în 1568. care. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. afectând comerţul şi meşteşugurile. fără a obţine însă rezultatele scontate. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel.

Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. să se alieze cu provinciile nodice. dar înaintarea lor este dificilă. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. frate natural al lui Filip al II-lea. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. calvini radicali organizau o republică teocratică. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. fără a putea însă promite. la cererea sa. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. convocarea Statelor Generale. aşa cum cereau răsculaţii. libertate religioasă (în esenţă. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. La Gand. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. şi până la numirea altui guvernator. şi calea tratativelor. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. anularea măsurilor luate de Alba. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. care încearcă. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. cu Luis de Requesens. pe lângă mijloacele militare. 7000 de localnici. Requesens murea în 1576. după modelul celei de la Geneva.În contextul creat. între altele. Unii şefi calvini. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). rămase încă loiale Spaniei. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. garantarea libertăţii religioase. în noiembrie 1576. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. fiul Margaretei de Parma. În 1578.

Pacea de la Arras. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. stadhouder general. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. După moartea sa. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. rolul Statelor Generale. Zeelanda. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. calvinismul a fost declarat religie oficială. În aceste condiţii. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 .Bruxelles. În nord. prevedea recunoaşterea autonomiei. cu patriotismul anti-spaniol. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). Cu toate acestea. Conducătorul de fapt a fost. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. din mai 1579. Mauriciu de Orania. provinciile nordice Olanda. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. retragerea trupelor spaniole. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. peste câteva zile. Wilhelm de Orania. al cărui exponent fusese Erasmus. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Utrecht. la 23 ianuarie 1579. conducerea a fost preluată de fiul său. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Războiul dintre provinciile nordice. care avea să capete consistenţă republicană. Drenthe. dar nu accepta decât cultul catolic. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Bruges. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. de către mase. În 1581. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Gand. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei.

Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. de natură culturală. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. în cele din urmă. în pofida rezistenţei lor comune. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. diferenţa nu era nici etnică. Ţările de Jos. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Pe de altă parte. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. Începută de o manieră conservatoare. consecinţe revoluţionare. în continuare. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea.progresul spaniolilor spre nord. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. Nefiind religioasă. În 1598. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în cele din urmă. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. arhiducele Albert. După Războiul de 30 de ani. E adevărat însă că. la o stabilizare a situaţiei. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. zonele sudice numărau. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei.

inclusiv Kievul. Ştefan Bathory (1575- 144 . inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. Polonia În secolul al XVI lea. respectiv administraţie. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). în partea central-răsăriteană a Europei. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Iar în plan religios. ţinuturile baltice etc. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). Polonia. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. justiţie. încheierea păcii. devenit ulterior rege al Franţei. întrunindu-se regulat şi periodic. acesta. Monarhia ereditară era desfiinţată. Chiar şi Prusia. alături de Imperiul Otoman. cărora. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Pe lângă elegibilitatea regelui. 5. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. urma să fie ales de nobili.Olanda şi Belgia. Se crea un singur organ central comun – seimul general. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. finanţe şi armată. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. mobilizarea armatei. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. cât şi puterea regală. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. era una dintre marile puteri.13. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. O adunare specială. Împrejurările interne. cea mai mare parte a Ucrainei. concomitent cu întărirea regimului feudal.

Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. turcii şi tătarii musulmani. Rusia 145 . Suedia. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei.1586). pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. de la începutul secolului XVII. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. atât din partea turcilor. susţinând activ pe habsburgi. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Prusia. provocând o situaţie deosebit de grea. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor.14. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. conducători ai marilor familii nobiliare. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. deosebit de bogate. cât şi din partea suedezilor care ulterior. 5. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. ca de altfel şi a Turciei. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. Austria. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). în apropiere de raiaua Hotinului. Imperiul Otoman.

A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. Incontestabil. astfel a reorganizat justiţia. deci împărat). negustorilor şi meşteşugarilor. boierimii. cu reprezentanţi ai clerului. În anii următori el a promovat numeroase reforme. Vasile III continuă opera acestuia. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. confiscarea averilor etc. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. fiul său. iar Moscova devine « a treia Romă ». cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Efectiv. călugăriri cu forţa. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. cortesurile în Spania etc. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. Dver.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. După cucerirea Bizanţului de către otomani. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. profesioniste. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. precum stările generale în Franţa. opricina. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. respectiv din anul 1547. în Siberia. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol.. Riazan. deportări. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. În contextul de atunci. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. cea a streliţilor.

adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli.ţării. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. teritorii periferice sărace. Rusia a 147 . În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. În aceste condiţii. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. În fapt. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. condus de Minim şi Pojarski. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. patriarhul Filaret. secondată de Suedia împotriva Rusiei. care a domnit până în 1645. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. căruia i-a adăugat în 1556. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. Oricum. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). timp de peste 20 de ani. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. reprezentând. Suedia şi Danemarca. Iniţial s-au obţinut unele victorii. pe mai multe direcţii. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. S-a desfăşurat un război popular. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. de regulă. Polonia. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk.

Alexei Mihailovici (16451676). Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. împreună cu fratele său vitreg. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. Sporadic. Încă de la început. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. sub conducerea hatmanului cazacilor. de duma formată din curteni şi boieri. La 8 ianuarie 1654. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. În guvernare ţarul era asistat. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. Petru I (1682-1696). Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. Bogdan Hmelniţki. într-o stare de anarhie. predominând sistemul domeniilor boierimii. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. cu rol consultativ. urmat de Ivan al V lea. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. În statul rus economia era preponderent rurală. Existau relaţii feudale. reprezentat alături de cel al bisericii. A urmat un război ruso-polonez. de exemplu). precum zemski sobor. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. în Ucraina. multinaţional al acestui stat. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute.

chiar în rândurile clerului.15. cu forţa. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei.1. acolo. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. drept Ştefan I. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. ocolind lanţul carpatic. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. Europa Centrală 5. Iagelo (poloneză). integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. jucând un rol important datorită şi 149 . dincolo de Nistru. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. germană. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. fiul românului Ioan Corvin. de Luxemburg. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. cât şi din cel asiatic. cu o dublă origine. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. napolitană. respectiv dinastia Angelină. Treptat. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. de Habsburg. Începând cu secolul al XI lea.15. atât din continentul European. 5. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. voievodatul Transilvaniei. regatul Croaţiei etc.

respectiv în lumea catolică a vremii. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. respectiv cu Imperiul romano-german. Astfel. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. începând cu anul 1330. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. politic. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. fiscal. dar şi armata şi birocraţia. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . să controleze în mod centralizat teritoriul statului. după înstăpânirea treptată în Balcani. În veacurile XIV şi XV.întinderii sale consistente. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. cel puţin pentru o vreme. Între altele. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. militar etc. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. din Dalmaţia. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. maghiarii au avut un rol important. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. de la ţărmurile Mării Adriatice. înăsprind şi fiscalitatea. Acesta a reuşit. următorii doi monarhi. alături de Ţările Române. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. cu Polonia. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. de exemplu. în mai multe rânduri. respectiv celebra victorie românească de la Posada. în primul rând a ţărănimii aservite. A reformat justiţia. Regele decedat neavând urmaşi. Pentru puţină vreme. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Cehia etc.

în 1517. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. atât din punct de vedere numeric. secuilor şi saşilor. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. în anul 1514. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. În tabăra de la Racoş. încorporat în regatul maghiar. Urcat pe tron în 1520. după care o serie de conducători. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. acolo s-a strâns o armată de tip popular. se întărea Unio trium nationum. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. Între altele. net superioare. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. În acest context. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. În acest context. la îndemnul papei. În anul 1521 Belgradul. nobili. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. Trei ani mai târziu. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. Cinci ani mai târziu. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. înalţi prelaţi. ca de exemplu anularea şerbiei. cât şi al înzestrării tehnice. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. s-a strâns o masă importantă de oameni. Astfel. până la ţărani de diverse neamuri. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. lângă Dunăre.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi.

au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. ce a rămas apoi 152 . care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. respectiv în Ungaria. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. Tisa şi Dunăre. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. ca de altfel regi ai Boemiei. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564).. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. În acest context. unde au suferit însă un eşec. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. ai Croaţiei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. Tot atunci. aflat sub suzeranitate otomană. în centrul Europei. Mureş. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. cel mai adesea victorioasă. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. principi ai Transilvaniei etc. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. Practic. Profitând de luptele interne. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. având drept scop ocuparea Vienei. nu o dată foarte strânse.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. În anii imediat următori. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. atunci. cu centru la Zagreb. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. fost voievod al Transilvaniei. cât şi de Ioan Zapolia. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar.

devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. părţi ale viitoarei Slovenii etc. exercitată în diverse modalităţi. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. până la finele primei confragraţii mondiale. respectiv ţările române din imediata apropiere. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său.15. dată considerată în general ca debut al statului austriac). 5. multi-naţional. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . Aşadar. Rudolf de Habsburg. Salzburg.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Între altele. asupra populaţiei maghiare. dintr-un stat pluri-etnic.2. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. La început. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. Carintia. Tirol. în fapt Ungaria propriu-zisă. în 1686. precum Stiria. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. economic etc.

Deosebită 154 . Luxemburg. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Bramant. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. devenit împărat între anii 1493-1519. Ţările de Jos. otomanii. după 1519. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Slovacia. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. care a trăit la Praga. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. cât şi calvinismul. posesiunile Habsburgilor. Totodată. în cadrul căruia. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Astfel. Francisc I. Ferdinand. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. respectiv Carol Quintul. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Habsburgii. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. În aceeaşi perioadă. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Maximilian. precum Flandra. Astfel. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Artois. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. la Marea Adriatică. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. FrancheComte. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Astfel. în timp ce fratele său mai tânăr. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. în toamna anului 1918. atât lutheranismul.

din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. fiscală etc. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Croaţia. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. împotriva Imperiului Otoman. Şi în acest stat. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est.16. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. sârbi. Statul nu avea o unitate politică. aparat administrativ de tip guvernamental. în forme variate. cehi. francezi. Slovacia. Astfel. Sicilia. Ţările de Jos (Belgia). adunări reprezentative etc. o bună parte a Ungariei. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. să supună definitiv Boemia. ele întinzându-se. după 1700. organizare constituţională. Regatul Neapolelui. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. juridică. Habsburgii au reuşit atunci. de la Rin spre Câmpia rusă. Era un stat multinaţional. Aceste teritorii însumau peste 600. Milano. 5. români. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. maghiari. dispersat. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. de exemplu. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Cehia. Habsburgii stăpâneau. Transilvania. Sardinia. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. De fapt. italieni.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. flamanzi etc.

sârbi. Bar etc. a mozaicului de popoare precum greci. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. trăind laolaltă sârbi. albanezi. continuându-se realităţi mai vechi. Muntenegru. o parte a Croaţiei etc. În sfârşit. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. statutului politic. români balcanici. Aşa cum s-a mai arătat. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Slovenia. Strânsa legătură 156 . Serbia. situaţiei religioase. s-au creat trei realităţi politice distincte. Popatia şi Pola. dar şi comercial. Imperiului habsburgic.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. modul de viaţă era în bună măsură. slavomacedoneni. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. bulgari. în plan instituţional. acţiuni ale Imperiului otoman. de altfel. croaţi. republicii Veneţia. Acolo. precum posesiunile ereditare. BosniaHerţegovina. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Şimenic. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. în principal în Dalmaţia. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. de-a lungul litoralului adriatic. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. respectiv a modelului italian. În spaţiul ex-iugoslav. o parte a Ungariei. propriile instituţii de tot felul. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. parţial români balcanici etc. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. după mai multe implicări. italieni etc. Split. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul.

ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). demarararea unei ample expansiuni europene. proces ce a durat 157 . Descoperirile geografice. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. era deţinut de câteva zeci de nobili. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. marinari şi chiar ţărani. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. Braudel). sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. mai ales în calitatea lor de păstori. în comparaţie cu veacurile anterioare. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. o dată cu epopee descoperirilor geografice. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. dar şi de meşteşugari. prin Marele Consiliu. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. cărbănari etc. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. mici negustori. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. 6. aşa numita revoluţie a preţurilor. Relaţiile internaţionale (sec. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. precum şi un număr de aromâni.

perfecţionări sensibile în domeniul militar. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. În fapt. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. 158 . în cea de-a doua jumătate a veacului. cel spaniol şi cel portughez. La cealaltă extremitate a continentului european. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. necesitând între altele sporite resurse demografice. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. sistemele de fortificaţii. s-au înfruntat. înnoirile precum introducerea armelor de foc. estice sau sud-estice ale continentului. în părţile apusene. Tot acolo. într-un mod specific. dincolo de expansiunea sa colonială. financiare etc. cu câteva mari probleme. În fapt. cel al „interesului de stat”. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. Anglia şi Franţa. Astfel. economice. al XVI lea şi în cel următor. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme.mai multe veacuri. Astfel. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. să ajungă mari puteri. în părţile vestice. lumea europeană s-a confruntat în sec. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. evident distincte. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. în condiţii complexe. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. diferite. respectiv Spania. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale.

Franţa a fost înfrântă.1. ducatul de Milano etc. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. rezolvată parţial abia în veacul XX. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia.) sau au căutat: Veneţia. în a doua jumătate al secolului al XV lea. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). dar nu în cele din urmă. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Florenţa. 6. într-un fel sau altul. devenită mai apoi. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Într-o primă perioadă. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. După ce în spaţiul italian. Machiavelli. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Temporar. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei.În sfârşit. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. statul papal. 159 .

Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. luându-l prizonier pe regele Francis. Practic. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. după 1511. Practic. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. cel puţin teritorial. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. În bătălia de la Pavia. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. respectiv de materializare a unui concept medieval. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. de altfel complet depăşit. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. Carol Quintul. din 24 februarie 1525. În faţa supremaţiei habsburgice. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. războaiele italiene s-au extins. cu victorii schimbătoare. Era o ultimă tentativă de revigorare. respectiv al păgânilor musulmani. pentru ca. acesta dobândise. În acest context. la Rin etc. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. diametral opus statelor centralizate. împotriva Imperiului habsburgic. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. dus apoi în captivitate în Spania. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. cel al universalismului politic. o situaţie preponderenta în Europa. din 1516. În acest context. prin tratatul de la Noyon. în 1499. Luptele au avut o evoluţie dramatică. noul rege al Franţei. cât şi în Peninsula Iberică. Prin jocul moştenirilor.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. 160 . coaliţia antifranceză formată din italieni.

în acea 161 . 6. Suedia.2. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. nu peste multă vreme.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. 1558. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. În final. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. respectiv al pactelor de familie. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Totuşi. Anglia. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. între principalele state occidentale ale vremii. de fapt un prim război. Franţa putând să-şi continue astfel. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. instaurarea sa. state în fruntea cărora. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Mai multă vreme. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. respectiv Spania. De asemenea. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. în timp. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico.În aceste condiţii. dar şi militare. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Polonia şi chiar Transilvania. găsise aliaţi în Danemarca. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. aşa numitul război de treizeci de ani. Franţa.

6. În revanşă. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. după 1566. Războaiele religioase din Franţa 162 . englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. mai ales corsarii. De asemenea. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. până la încheierea unei păci în anul 1604. În final. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. de un tonaj mai redus. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. de furtuni. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. între anii 1558-1603. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. regina Angliei între anii 1553-1558. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. precum Francisc Drake. o vreme. Iniţial. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase.3. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. mulţi renumiţi. Elisabeta I. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. forţele engleze. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale.

mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. invocând. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. financiar şi uman. uman şi material.4. cât şi spre Marea Neagră. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. 163 . trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. Astfel. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. atât spre Marea Baltică. În mai multe rânduri.Timp de mai multe decenii. 6. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. între altele.

Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. stăpânind o bună parte a continentului. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. 164 . În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. practic se stingea vechea dinastie rusească. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. începând o perioadă de frământări interne. În acest context. cât şi Suedia. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. respectiv 1618. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. Războaiele dintre Rusia. a existat o stare de război cvasipermanentă. În jurul anului 1600 Polonia. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. până la Petru cel Mare. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. de-a lungul întregului secol al XVII lea. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. De fapt. atât cu Polonia. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. După moartea lui Ivan cel Groaznic. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. la 1654. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. între Marea Neagră şi Marea Baltică.

Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. au fost alipite imperiului Siria. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. continuând de acolo acţiunile antiotomane. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. timp de aproape doi ani. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Deja la moartea lui Selim I. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. În această calitate. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Mecca şi Medina.6. După eforturi militare susţinute. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Totodată. urmaşii săi. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. până la Dunăre. Urmaşul său. Astfel.5. 165 . stabiliţi în insula Rhodos. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. de califi. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. pentru o vreme. Pe rând. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. între stăpânirile efective ale Imperiului.

Spre sfârşitul vieţii sale. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. după o serie de frământări interne. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. manifestându-se astfel. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. de altfel. unde. În cadrul politicii externe. inclusiv în cel germanic. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. respectiv spre Europa centrală. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Trei ani mai târziu. bătrân şi bolnav.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. până spre Bavaria. Transilvania. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. în 1526. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. a şi murit. în anul 1529. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. Viena. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Astfel. a devenit principat sub suzeranitate otomană. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. În câteva rânduri. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. Tot atunci. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . În anul 1541. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european.

devenită raia. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. Astfel. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. începea declinul otoman. În a doua jumătate a secolului XVII. a creştinilor. ţările române. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. în contextul înfruntării cu habsburgii. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. consfinţite prin tratate. Iordania. În ultimele decenii ale secolului XVI. La moartea sa.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Siria. inclusiv Crimeea. 167 . inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Între acestea. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. acte sultanale etc. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. mai ales conflictul cu habsburgii. poate fi amintită de exemplu. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. întregul spaţiu balcanic. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. la o dată ce nu poate fi precizată. în primul rând în spaţiul european. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. precum şi Africa de Nord. al situaţiei deosebite al unor occidentali. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. sudul Ucrainei şi al Rusiei. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. parţial Iranul. de exemplu. ca de exemplu anexarea Podoliei. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. Spania şi papalitatea. din Egipt până în Tunis. Palestina. dintre anii 1594-1606. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. cuprinzând. Asia Mică. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Irakul. în anul 1676.

respectiv pe papalitate. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică.6. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. Astfel. Contrareforma. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. cel mai important conflict internaţional. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. la nivel continental. 6. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. de exemplu. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. într-un fel sau altul. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. cât şi de raporturile dintre statele europene. Cel de-al doilea asediu al Vienei. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. continuând şi la începutul celui următor. Franţa se temea să nu 168 . Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699.În acest context. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. acţionând şi ca un instrument al acesteia. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. cât şi reluarea mai vechii direcţii. deci a unei supremaţii politice. urmărind atât restaurarea autorităţii lor.

fie prinsă între doi duşmani puternici. Din această pricină. perioada suedeză (1629-1635). 169 . precum Ian Amos Comenskky. perioada daneză (1625-1629). ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. în sud Spania. printre care se găsea şi Cehia. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Cehia a devenit o simplă provincie germană. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. formată din nobili şi orăşeni cehi. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. în special pământuri. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. În anul următor. Comenius. a înfrânt pe cehi lângă Praga. o provincie din apusul Germaniei. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. deci şeful principilor protestanţi din Germania. iar la răsărit imperiul. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Armata împăratului. la Muntele Alb (1629). Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie.

S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. dar şi politician ambiţios. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Astfel. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. principele protestant al Transilvaniei. Intervenţia Franţei.. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Franţei alăturându-i-se Olanda.După aceasta. 170 . Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. Transilvania. Boemia etc. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. pe valea Rinului. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. deocamdată timidă. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. invadat vremelnic de trupe spaniole. conflictul s-a extins. în Ţările de Jos. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. dar mai ales pe uscat. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. de la Europa medievală la timpurile moderne”. foarte bun militar. în ajutorul căruia. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. El a reuşit în urma unor lupte navale. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. în Europa ooccidentală şi centrală. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). anume trecerea. în Bavaria. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. alungând de acolo pe principele elector. Au reintrat în război şi suedezii.. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. A intervenit în ajutorul cehilor.

Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. prin achiziţii teritoriale. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Astfel. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. practic independente. în lumea germană a casei de Austria. evident în favoarea. eius religio”. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. 171 . controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Se punea astfel capăt practic politicii. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. a învingătorilor. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). deci limitate. catolică şi calvină. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. de o dietă imperială. respectiv 24 octombrie 1648. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene.

Între altele. În sfârşit. Nu poate fi ignorată nici realitatea că.1. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Biserica şi viaţa religioasă 7. de aceea. după 1660. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. Pe de altă parte. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. egalitatea lor juridică etc. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). a relaţiilor dintre state. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. precum suveranitatea statelor. 7. Pentru asigurarea mântuirii. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. 172 . chiar în această formă.. În rândurile credincioşilor. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Franţa a devenit prima putere continentală. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. cel puţin pentru o vreme.

« adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. iar nu pe conţinutul credinţei. favorizată de folosirea geamurilor transparente. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. « fiul credincios al bisericii ».Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. De asemenea. sau a bibliilor ilustrate. spovedania o dată pe an. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. ţinerea postului în perioadele prescrise. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. iar pe de altă parte datorită predicilor. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. În secolul al XV-lea. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. exemplelor extrase din biblie. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Se multiplică bisericile parohiale. Pentru aceasta. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. adoptaţi ca patroni de către confrerii. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. construite sau împodobite de membrii confreriilor. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. generozitatea manifestată prin danii. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. De asemenea. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). împărtăşania cu ocazia Paştelui.

Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. apar şi se impun noi obiecte liturgice. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. se pare. printre altele. prin perfecţionarea de sine. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. la care se poate ajunge prin 174 . Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. ci pe acţiunea individuală. preotul este figura cheie a mântuirii. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. precum cultul Eucharistiei. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. inspirat. pietatea să devină ceva mai interiorizată. în episcopatul de Cambrai. statutul aparte al preotului. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). pe care o poate acorda sau refuza. De asemenea. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. din secolul al XV-lea. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. cunoscută sub numele de Devotio moderna. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. exprimată în special prin răspândirea orgilor. separat de masa credincioşilor. prin experienţa extazului). prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. XI-XII). prin harul care îi îngăduie să performeze taina. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar).constată sporirea rolului muzicii religioase. Pe de altă parte. devenite. prin imitarea lui Christos. Această doctrină justifica. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. datorită acestei concepţii.

Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. şi care. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). cum li se cerea în secolele anterioare. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. De aceea. este sentimentul tragic al morţii. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal.contemplare perpetuă. după Biblie. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Devotio moderna. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. 1380-1471). Imagini difuzate prin xilografie. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. Acesta scrie Urmarea lui Christos. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Fraţii vieţii în comun. prin examenul de conştiinţă. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). legată de interiorizarea trăirilor religioase. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. prin analiza de sine. probabil. acestea frapau 175 . a fost cea mai tipărită carte. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. după invenţia lui Gutenberg. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. cum au fost numiţi aceştia. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă.

între care Despre stăpânirea divină. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). născut în Yorkshire spre 1330. John de Gand. preot. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. alături de unii colaboratori. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. astfel că. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. De altfel. putea însă scăpa controlului autorităţilor. regina Joan de Kent. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. profesor la Oxford. Reflexia personală. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). Prin extensie. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. Wycliff a contestat rolul 176 . şi nu doar unui vicar unic. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. 1330-1384). Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. averile ei să fie considerate doar posesii.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. laici şi clerici. duce de Lancaster. pe care o ataca în tratatele sale. Prinţul Negru. aflată sub influenţa Franţei. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. orice obicei. cu care Anglia era în război. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. În acţiunile sale. precum regele Eduard al III-lea. Despre stăpânirea civilă.

Pentru punerea în practică a ideilor sale. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. rectorul Universităţii din Praga. care trecea drept un discipol al lui. 177 . nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. în 1384. dar şi sociale dintre oameni. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. şi şi-a sfârşit zilele în pace. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. în parte. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. Wycliff a fost condamnat ca eretic. El ca persoană nu a avut însă de suferit. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. astfel. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în operele lui se găseşte ideea predestinării. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. După moartea sa. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. şi nu prin propriile merite. după 1400. ceea ce explică. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. care l-au influenţat pe Ian Hus. ordinele cerşetoare care au decăzut. numiţi apoi lollarzi. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar.penitenţelor şi pelerinajelor. instruirea poporului. care. practica indulgenţelor. în 1381. Ideile lui Wycliff. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. nobil atunci cine era?). însă. De asemenea. datorită protecţiei de care se mai bucura. De asemenea. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea.

a studiat teologia. i-a atras lui Hus simpatia populară. văzute ca instrumente ale Imperiul german. El critică. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. de asemenea. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. Un an mai târziu. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. Adunarea îi era însă ostilă. Pe urmele lui Wycliff. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). transformate în adevărate războaie. idee ce va fi clar enunţată de Luther. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. în care motivaţiile religioase. În acest context. Toate atacurile sunt respinse. şi biserica din Cehia începe 178 . Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. În plan social. pusă deja în practică. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. a devenit preot (la Capela Bethleem. O altă idee. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici.

numiţi şi taboriţi. dar treptat elementele de originalitate se resorb. la transformarea totală a societăţii. susţineau revendicări radicale. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. curentele radicale au fost foarte variate. Spre deosebire de utraquişti. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. prelungirea stării de război. 179 . În cele din urmă. 1436. Pe de altă parte. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. numiţi şi calixtini (de la potir. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. secularizarea bunurilor bisericii. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. Moderaţii. slujba în limba cehă. o parte a husiţilor. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. statuate în Compactatele de la Iglau. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare.să îmbrace forme originale. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. reforma morală a clerului. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. încoronat între timp ca împărat. În cele din urmă. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. caliciu) sau utraquişti. excesele sociale ale taboriţilor. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). cu pâine şi cu vin şi pentru laici. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. Din punct de vedere religios. Acestea erau însă diferite. care pune capăt războiului devenit civil.

Din secolul al XIV-lea. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Într-o lume în care războaiele. mai ales „Dansul macabru”. acea reformatio in capite et in membris. cu caracter religios.1. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. Există o serie de aspecte generale. social-politic şi ideologic. economic şi social.7.2. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. 7. în secolul al XVI-lea. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. prin ricoşeu. 7. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. politic şi naţional. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. religios şi intelectual. In general. foametea erau realităţi frecvente. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. de a stopa progresele noilor culte. prin care. molimele. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani.2.Nesiguranţa mântuirii. aparţinând diferitelor domenii. dar dincolo de acestea.2. într-o manieră „democratică”. aşa cum ne mărturiseşte arta.Factori religioşi şi intelectuali 1. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. sunt o prezenţă constantă 180 . temele macabre.1. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. consecinţe şi asupra catolicismului. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.1. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. care îi antrenează pe toţi muritorii. se face apel la o multitudine de factori.

cel puţin teoretic. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului.în orizontul cultural al oamenilor medievali. dar care le aduceau beneficii materiale. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. al sfintelor moaşte. Activitatea de susţinători ai 181 . Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. În acest sens. În pofida reformei gregoriene. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. care pun accentul pe om ca persoană. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. În plan religios. ideea eliberării individului. fie la o viaţă pasională. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. sau la curţi ale principilor. acum se preconizează. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. 3. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. pelerinajele. In Occident. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. 2. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii.

Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. De altfel. consecinţe negative asupra Bisericii. pe termen scurt. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. căci ele reprezentau. în timpul pubertăţii. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. Evident. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. 4. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. în care căsătoriile se contractau devreme. În aceste condiţii. în mod poate greu de înţeles astăzi. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. 182 . şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. De asemenea. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie.

se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. Factori politici 183 . Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. În concluzie. mai ales din partea aristocraţiei. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Aceştia. dezvoltă exegeza filologică. De exemplu.2. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. 7.3. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. ceea ce justifica acum contestarea lor. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală.dar şi a operelor umaniştilor. 7. în secolul al XV-lea. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice.2. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. intelectuale.2. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând.1. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. în principal. preocupaţi de întoarcerea la surse. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia.1. angajată pe calea profitului de tip capitalist. De exemplu. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. prin „inventarea” Purgatoriului. Pe de altă parte. morale. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. mai ales cea funciară. al treilea loc destinat. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. şi ca atare dobânda nu e permisă. bogăţia bisericii.

autoritatea exclusivă a Bibliei. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. promite să se 184 . şi universalismul Bisericii romane. Statele pornite pe calea modernizării. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. Francisc I şi papă. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. cantoane. 7. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). care evolua în direcţia naţională.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. principate. Cu excepţia Angliei. În general însă.2. care se prezenta ca un organism supranaţional. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. In alte condiţii. doreau să elimine un centru concurent de putere. la Roma. ci în exterior. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente.2. Din aceste motive.

după ediţia realizată de Erasmus. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . În 1515. traduce în germană Noul Testament (1522). este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe.călugărească dacă scapă). şi dieta îl declară în afara legii. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. putând fi prins şi ucis de oricine. papa Leon al Xlea. şi în 1517. survenită în 1519. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. Acolo. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. în 1521. dar Luther. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. Pe drumul de întoarcere însă. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. la dieta de la Worms. dar şi în constituirea limbii germane literare. dându-i garanţii ferme de securitate. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. Frederic cel Înţelept. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. Se declanşase conflictul deschis. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă.

Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. ceea ce. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. a contribuit la întărirea şerbiei. care în 1555 statua principiul cuius regio. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. discipol apropiat al lui Luther. redactează Confesiunea de la Augsburg. Răscoala este înfrântă. în anumite condiţii.). dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. pe termen lung. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii.împărtăşească soarta lui Ian Hus. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. etc. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). a aceluia este şi religia). pomeni. Pe de altă parte. cumpărarea de indulgenţe. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. In 1526. De asemenea. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. putea părăsi. principatul. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. eius religio( a cui este conducerea. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. pelerinaje. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. prin pacea de la Augsburg. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. care are acces la 186 . În 1529. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. după aceea. în 1530 Melanchton. întrucât credinciosul. Au loc şi clarificări doctrinare.

şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. numai prin credinţă. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. Ei nu sunt preoţi. Pleacă la Strasbourg. icoane. numai prin Scriptură). Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. nici valabile. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. Sub conducerea sa. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). sola fide. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Instituţiile religiei creştine. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. şi care au ca principal rol predica. În fond. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. 7. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Calvin face studii de drept. data reîntoarcerii la Geneva. datorită contactului său direct cu Biblia. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Cucerit de ideile lutherane. şi întrucât orice creştin este preot. care nu se poate 187 .Biblia tradusă în limba sa. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. nici liturghie.3. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Reîntors în Franţa. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. singurele pomenite explicit în Evanghelii. publicată prima dată în latină. care şi-a latinizat numele în Calvinus. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Serviciul religios este realizat de pastori. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. în 1536. unde rămâne până în 1541.2. în 1534. Născut într-o familie de jurişti. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. altar. În viziunea sa. greacă. Fiecare credincios devine el însuşi preot. unde redactează opera sa esenţială. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. este nevoit din nou să fugă.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

barnabiţii. în ordin cerşetor). iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. oferind învăţătură acestora. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. dar continuă să acţioneze printre laici. care dobândesc individualitate din 1619. franciscanii şi dominicanii. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. În Spania. 192 . preoţi care trăiau în comunitate. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. depun jurăminte. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. şi fusese recunoscut de papă în 1226. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. precum capucinii. predicând. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. indiferent de confesiune. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. organizarea cvasi-militară. din iniţiativa Angelei Merici. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. în 1535. transformându-se apoi. jucând rolul unor directori de conştiinţă. instrumente utile au fost ordinele religioase. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). somascii. pe vremea cruciadelor. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. reformate sau nou înfiinţate. Între aceştia s-au afirmat teatinii. după eşecul definitiv al cruciadelor.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Prin disciplina sa riguroasă. Astfel. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. la Roma. la Brescia. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. Din 1524.

rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Chinei. vechiul limes roman. Prin măsurile de reformă interioară. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană.3. Polonia).4. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. până astăzi. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. în mare. Bavaria. Japoniei. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. 193 .5. pe o linie care s-a observat că urmează. considerat apostolul Indiei. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. mai accentuată în zonele reformate. spaţiul scandinav). pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe.3. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. cu puţine schimbări. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Spania). dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Pe termen lung.7. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. După Trento. 7. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia).

unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. ca în Anglia. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. la dezvoltarea capitalismului. cum ar fi Suedia. Prusia. micilor principate. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate.4. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. în jumătatea 194 . Provinciile Unite (viitoarea Olandă). stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. contribuind. 7. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. De asemenea. Marele Maestru teuton. ieşită din uniunea de la Kalmar. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. dinamică. cum s-a întâmplat în Italia. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. al lumii oraşelor state. cantoanelor. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa.

după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). Destul de 195 . o serie de scutiri. starea civilă a populaţiei etc. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. Între altele. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. lui şi urmaşilor săi. unii creştini au îmbrăţişat islamul. Bosnia. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. nu o dată brutale. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. Ghenadios Scolarios. Astfel de cazuri au fost în Albania. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. când sultanii au devenit şi califi. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. Prin reglementări specifice. probleme de educaţie. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. în părţi ale Asiei Mici. În fapt. în viaţa populaţiei ortodoxe. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Ortodoxia. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. în secolul XVII. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Cu alte cuvinte. fără însă a fi avut un caracter masiv. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale.

în cazul Transilvaniei. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. unde populaţia era predominant catolică. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. respectiv un număr de ucrainieni. de exemplu. mitropolitul Sava Brancovici. între anii 1685-1688. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. canonizat ulterior. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. ca şi prin o serie de misionari. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. mai cu seamă între saşi. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. nestoriană şi monofizită. numită şi greco-catolice în Transilvania. de asemenea canonizat şi alţii. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Imediat după apariţia lor. o parte din ortodoxii din Polonia. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Bosnia. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. Alexandria sau Ierusalim care. de mitropolitul Simion Ştefan. cât şi ale lui Calvin. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . după dispariţia ca urmare a cuceririlor. În 1543. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. respectiv unguri. de altfel. Astfel. a patriarhiilor slave din Balcani. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. înregistrându-se mai ales.

respingând mai cu seamă idei calvinizante. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. adolescent. însă pe termen lung. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. treptat. 197 . patriarhul rus Nikon (1652-1658). Kiev. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. Astfel. în biserica ortodoxă. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. s-au ţinut la Costantinopol. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. La mijlocul secolului XVII. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. precum şi o serie de inovaţii. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. În secolul al XVII lea. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. mitropolitul Petru Movilă etc. al cărui fiu. în secolul al XVII-lea. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova.

Întoarcerea spre sine. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. Cultura 8.În Balcani. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. o anumită nelinişte.1. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Nu lipsită de importanţă. distincţia între biserica invizibilă. între nenorocire şi fericire. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. 8. Între suferinţă şi bucurie. amestecată în treburile lumeşti. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. 198 . De acum înainte. devine tot mai importantă. pieritoare. ba dimpotrivă. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. adevărată şi eternă. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. şi instituţia vizibilă. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. În plan spiritual.

Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. din 1409. chiar în trei. pricipilor. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Henric Suso. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. căutarea volupăţii celei mai carnale. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. De exemplu. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. mare mistic 199 . regilor. Astfel. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. apoi. De exemplu. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. adesea prinţi sau capete încoronate. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Ïn cazul jocului de şah. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. în cazul aceloraşi persoane. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. asociat de noi cu un comportament aristocratic. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. gesturi dezordonate şi reacţii violente. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. răspândită printre unii creştini. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. aflăm de la cronicari că jucătorii.În transformarea sensibilităţilor. În viaţa religioasă.

orizonturi total diferite pot coexista. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. neintegrate. Aceste 200 . spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. fără a apela la intermediari. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. conform caracterizărilor psihologilor. Desigur. se pot combina sau opune unele altora. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. stare socială sau profesională. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. în secolul al XV-lea.german. Forme de comportament şi de sensibilitate. autorul unor opere de mare elevaţie. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. şi mai ales Dansul macabru. de bună calitate. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Sentimentul morţii existase şi înainte. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. din secolul al XIII-lea. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. în cimitirul Inocenţilor din Paris. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. a unor temeri ancestrale. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. sex. a unor emoţii necontrolate. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. memento mori fiind una din temele lor predilecte. răspândite mai ales în Italia. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. fără a face distincţie de vârstă. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie.

Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. romanul este continuat. Această angoasă în faţa morţii. destul de searbădă pe alocuri. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. şi adesea odios. caracteristică iubirii curteneşti. al epidemiilor ce marchează epoca. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. Rămas neterminat. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. este probabil efectul predicilor. lumea e prezentată mult mai realist. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. calamităţilor naturale. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. cu luminile. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. a cunoştinţelor epocii sale. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. şi el iese de cele mai multe ori victorios. personajul ambiguu din miturile multor popoare. de Jean de Meung. sau trucuri. meditaţiilor. de sorginte clericală. este ilustrat de Romanul lui Renart. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri.teme inspiră şi lucrări literare. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. prin care uneori se creează. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. alteori se distrug. În partea da doua a Romanului Trandafirului. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. Acelaşi spirit nou. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. câteva decenii mai târziu. sau Romanul Vulpoiului. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. mai bine sau mai rău. părţi ale lumii. Slăvirea femeii. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. dar mai ales cu umbrele sale.

S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. în 1302. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Moare la Ravenna. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. pe care el o consideră ca unitară. independent de papalitate. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute.ticăloşiile sale. Dante este exilat din oraşul său. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. tratat despre importanţa limbii italiene. a participat la campanii militare. atât de contradictorie. total devotaţi papei. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. a studiat retorica şi medicina. în pofida diferenţierilor dialectale certe. a nobililor şi a oamenilor bisericii. la adresa iubirii curteneşti. sau Reinecke. în 1321. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. după cum am prezentat-o mai sus. 202 . Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. De monarchia este un tratat de filosofie politică. Dacă lucrurile stau astfel. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. întreaga societate umană. De altfel. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. se numără Dante Alighieri. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Aceeaşi epocă. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. Partizan al supremaţiei pontificale. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. Exilul i-a marcat puternic opera. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. false şi artificiale. nu îi datorează însă şi existenţa.

în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. dedicată Beatricei Portinari. cu goliarzii. Mult mai medieval în concepţii. diată ironică în versuri. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. începând cu Boccacio. alături de arta sa poetică desăvârşită. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. este poetul francez François Villon. din punct de vedere al biografiei. structurată în Infern. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Marele Testament . Licenţiat al Universităţii din Paris. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. În Vita nuova. Se aseamănă astfel. de care îl separă totuşi mentalitatea. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. dar guvernat de liberul arbitru. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. Purgatoriu şi Paradis. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. supus planului Providenţei Divine. mult mai frământată în cazul lui Villon. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. căreia urmaşii. 203 . într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. conferă perenitate operei sale. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. 1465). Villon refuză totuşi înrădăcinarea. teologice. Guinizelli şi Cavalcanti. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. şi opera sa poetică realizată în franceză. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. inclusiv papi. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. i-au adăugat epitetul de Divina. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca.

dar şi balade armonios integrate în întreg. dar poeziile sale i-au supravieţuit. Cel mai erudit om al vremii sale. e o femeie în carne şi oase. lipsită de orice concreteţe. este opera sa capitală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. Animam cum corpore amavi. urma lui Villon se pierdea. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. spune el. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie.. La 33 de ani. Petrarca a reacţionat. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. ce prevesteşte Renaşterea. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Istoria a reţinut operele sale în italiană.compus spre 1461. Scrie opere în latină. umanist pasionat de manuscrisele antice. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. uneori 204 . Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. făuritor al măreţiei Romei. dedicat lui Scipio Africanul. precum poemul eroic Africa. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale.

nu atât de nobleţea sângelui. sau chiar din povestiri de origine folclorică. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. spiritul. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. autonomia omului. fiind preluate din nuvele anterioare. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. uneori fericit. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. bineînţeles. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. caracterizată. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. care poate înfrânge adversităţile. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. alteori tragic. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. ci de cea a sufletului. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Desigur. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. ci cel 205 . Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Dar nu trebuie să uităm. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor.

aplecarea spre cele lumeşti. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. pare să fie conştient autorul. ca şi unele din subiecte. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Fiu al unui negustor de vinuri. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Ca şi la Boccaccio. satira. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. şi ideile lui. depozitara unor idealuri valoroase. Evul mediu. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Decameronul rămâne ca o operă vie. pe care încep să o considere 206 .2. dar care. 8. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. ajunge în slujba curţii engleze. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. lăcomie. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. Tot ca la modelul său italian. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. ca şi tehnica sa literară. pentru ipocrizie. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval.cultural. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. au început să fie depăşite de realităţi. Geoffroy Chaucer (1340-1400). care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. intitulat Troilus şi Cresida. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor.

vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. caracterizat. apărut din secolul XIX. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. eventual pe cei ce predau aceste discipline. termenul de Renaştere a început. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI.2. Într-o primă accepţie. readusă la puritatea din perioada clasică. 1550-1567. Termenul a fost popularizat apoi. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. o dată cu termenul propriu-zis. 8. printr-un « mănunchi de schimbări ». conform expresiei lui Peter Burke. 1350-1620). răspândită în Europa în perioada 1450-1550. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. Un alt înţeles. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. La origine. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). definite mai întâi în Italia. inclusiv cele ale creştinismului de început. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». situată între evul mediu şi epoca modernă. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice.o perioadă întunecată.1. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. De asemenea. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. o epocă obscură şi barbară. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . sculptori şi arhitecţi. Vieţile celor mai de seamă pictori. din secolul al XIX-lea. este cel de mişcare intelectuală. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. în secolul al XIX-lea. Uneori. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. termenul vine din italianul umanisti. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. In cele ce urmează.

după expresia lui Poggio Bracciolini. unele reguli privind editarea manuscriselor. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. Sub patronajul familiei Medici. neobosit căutător al acestora. au fost stabilite. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. greaca. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. şi în special la Florenţa. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. care. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original.italiene. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. 1520. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. a fost donată Veneţiei în 1468. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. deoarece se constată. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. prin compararea diferitelor variante. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. De aceea. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. în preajma cuceririi Constantinopolului. cardinalul Bessarion. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes).

de aceeaşi părere cu reformaţii. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. A întreprins numeroase călătorii. în Franţa. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). 8. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. de Pietro Pomponazzi (14621525). Italia. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. în primul rând. în marea lor majoritate. să renunţe la creştinism. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. nu au dorit. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. o vreme. purificarea sa de adaosurile medievale. care l-au adus în contact cu 209 . preot. în calitatea sa de mişcare complexă. la rândul său. Umanism şi creştinism Umanismul. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. Erasmus a devenit. Anglia. de asemenea. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. există şi un curent neoaristotelician. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. Doreau. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii.2. Astfel. Intelectualii umanişti. Dimpotrivă. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile.ideilor. În afara neoplatonismului. artizan al destinului său: „tu omule. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. Erasmus din Rotterdam. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. Spre deosebire însă de aceştia. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). fiind.2. dar fără medierea obligatorie a bisericii. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. umaniştii. În relaţia omului cu Dumnezeu. este caracterizat şi de o serie de contradicţii.

pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Franţa. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. prin caracterul său elevat. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Ungaria (Nicolaus Olahus). Italia. mult mai corectă decât Vulgata. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. a Noului Testament. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. cenacluri. Literele mobile. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. între care literele mobile. Germania. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . în Orient şi din lemn. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. dimpotrivă. ediţii de texte antice. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). De asemenea. în Europa. 8. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Elogiul nebuniei. umaniştii circulau foarte mult.3.2. Biblia cu 42 de rânduri. la Mainz. Anglia. în 1455. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal.personalităţile cele mai importante ale momentului. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. deja realizate din ceramică. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea).

Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. cererii de carte. Succesul întreprinderii s-a datorat. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. ceea ce permite începutul democratizării culturii. Anvers. devenit presă tipografică. iar în secolului XVI. atât din punctul de vedere al formei literelor. în 1575. (La Anvers. De asemenea. Lyon. Basel. clerici. profesori. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. transformarea ei dintr-un obiect de lux. Paris. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. 211 . în contextul progresului alfabetizării. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. medici. într-un bun relativ accesibil. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. cum era manuscrisul medieval. Efectul este scăderea preţului cărţii. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. etc. se inventează noi caractere. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. cât şi al punerii în pagină. devenită uzată. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Ulterior. precum cele « romane » sau cele « italice ». jurişti.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. care. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. pe de o parte. De asemenea. Din aceste motive.

S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. De acum înainte. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. de a elabora noi idei şi ipoteze. în primele decenii de după apariţia tiparului. nu creaţia originală era valorizată. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. religioase. atacată de reformatori. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. 7% în italiană. impune cenzura operelor tipărite.). în încercarea de a 212 . la importanţa ataşată autorului. multe creaţii medievale sunt anonime.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. 5% în franceză. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. dar şi responsabil pentru ce a scris. ci fidelitatea faţă de model. tiparul. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. şi nu autorul ei. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. socialeconomice. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. un secol înaintea sa. între autor şi operă. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. în condiţiile în care. Acest schimb este facilitat. majoritare până atunci. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. devenit şi o afacere profitabilă. beneficiar al operelor sale. etc. 6% în germană. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. într-o epocă în care Biserica. 77% au fost scrise în latină. care practică lectura în tăcere. De altfel. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. individual. apare un nou tip de cititor. În plan cultural. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. politice. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. ca atare. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. prin folosirea preponderentă a limbii latine.

începe revoluţia în domeniul lecturii. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. latina a devenit o limbă moartă. prin difuzarea gramaticilor. Prin accentul pus pe autor. fără medierea profesorului. în detrimentul aprofundării celor citite).stopa progresele contestării sale. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. prin privilegii regale sau princiare editorilor. Apare treptat ideea de copy-right. călugărului. de stabilire a regulilor. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. ca limbă de comunicare internaţională. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. forma ei definitivă este stabilită acum. de care am mai vorbit. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. preotului. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. De asemenea. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. timp de câteva secole. acordat iniţial. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. se opreşte. prin fixarea ei riguroasă în scris. într-un fenomen de masă. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. care nu s-a mai transformat. principi. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Capete încoronate. evoluţia latinei. Dacă ne referim la tipar.

Universitatea. centrate pe om. întrucât aceasta relevă. atât în mediul protestant. şi încă 15 până la 1550. instituţie specific medievală. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. iar pe de altă parte. spre deosebire de facultăţi. inspirat de vechea facultate de arte. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. De exemplu. În colegii.activităţii oamenilor de cultură. şi nu pe divinitate. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. gramatică) înspre complex. îşi continuă existenţa. a tipografilor. care dublează. Mecenatul 214 . băieţii erau repartizaţi în clase omogene. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. într-un secol şi jumătate. cu un indiscutabil prestigiu. a artiştilor. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. matematică). Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. colegiile se vor multiplica. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. În acest din urmă caz. tiparul este introdus în Franţa la 1470. Şi în spaţiul românesc. Învăţământul dura şapte ani. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. scriere. se adaugă până la 1500 încă 33. După manifestarea Reformei. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. numărul mai vechilor întemeieri. începând de pe la 10-12 ani. (filosofie. cât şi în cel catolic. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. logică. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Dar Universitatea. pe de o parte. corespunzătoare vârstei. De aceea. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea.

şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. după ce. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. dar atrag şi creatori italieni. se zice. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. să-i plătească şi să-i întreţină. care să le ofere comenzi pentru operele lor. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. De asemenea. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. De altfel. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. şi al lui Rafael. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . începând cu biserica. Nobilimea. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). fiu al lui Lorenzo de Medici. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. au fost comandate atâtea opere de artă. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică.

erau tapiseriile. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. de protecţie împotriva frigului. spre deosebire de perioada anterioară. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. a redus dimensiunile operelor de artă. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. devenită mai funcţională. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. Din secolul al XV-lea. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). dar şi în cadrul corporaţiilor. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. dar şi a literaţilor şi filosofilor. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. Astfel. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. în care principalele elemente decorative. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. existând şi o serie de factori materiali. având în acelaşi timp şi rol practic. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. Individual. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. ci evoluează. mai cofortabilă şi mai luxoasă. Acesea din urmă nu dispar. la Florenţa. « Sedentarizarea » nobililor. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». dezvoltat în oraşele italiene. Apariţia genului picturii de şevalet. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. pentru a consuma la faţa locului produsele. flamande. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. germane.

a propriei valori a creatorului. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian.2. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. care făcea parte dintr-o breaslă. concepţia aceasta se schimbă. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. în Renaştere. nu un simplu membru al unei bresle anonime. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. importanţei originalităţii. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice.5. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. elementele folosite la construcţia sobelor. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. accentul pus pe om.Sixtine). devenit centrul creaţiei artistice şi literare . cum ar fi farfuriile. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. Desigur. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. 8. 217 . aceste obiecte de mici dimesiuni. plăcile de faianţă. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia.4.2. cănile. 8. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. specificului personalităţii sale. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. care acum e o individualitate.

3. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială .1. care decurge din conştiinţa valorii omului. ci promovând un nou tip de pietate.-nou raport între om şi divinitate. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. prin încrederea în om şi în forţele sale. 8. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». în sens peiorativ. -bucuria de a trăi. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. -natura ca sursă de inspiraţie. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. mai interiorizată. în general. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. ceea ce conduce la o creştere a specializării.3. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Ca şi umaniştii. ca şi trupul omenesc. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . titanul. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. 218 . spre deosebire de perioada medievală când aceasta. de unde şi numele de “gotic”. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. -individualismul. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. Renaşterea artistică şi literară 8. de barbar.

din circa 150 de tablouri.Şi în plan artistic. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. sunt preluate teme mitologice. extrem de valorizată. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. întruchipare a forţei şi frumuseţii. dar continuă să domine temele religioase creştine. şi al sculpturilor ecvestre. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. începutul săpăturilor arheologice. în jur de 100 au teme legate de creştinism. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. Pe de altă parte însă. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. sculptură sau arhitectură. prin care iluzia spaţiului. De aceea. în afară de piatră şi marmură. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Pe de altă parte. mai întâi masculin. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. pentru a ilustra simetria perfectă. în acest domeniu. 219 . apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). utilizate pe tot parcursul evului mediu. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. la Boticelli. I). Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. De exemplu. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. Fie că e vorba de pictură. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. Ca materiale. Tot de la antici era preluat genul portretului. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. neglijat în perioada anterioară.

lasă locul vilei urbane. Arhitectura În arhitectură. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor.3. dincolo de consecinţele sale reprobabile. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Acesta. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. după începutul războaielor italiene. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. însă în noul stil. Continuă să se construiască şi castele. de pe domeniul rural. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Castelul de tip feudal. erau realizate la scară umană. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. 220 . etc. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. corintic). lucarne sub acoperiş. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. 8. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). pilaştri. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic).). variaţii de tonuri. din Franţa. fresca). al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). ferestre înalte. si insistau pe armonia proporţiilor. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale.2. doric. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. mai propice locuirii şi mai elegantă. De asemenea. frize). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. mai clasicist (faţade plate. deoarece se puteau rula. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. succesiune strictă a celor trei ordine antice. edificii publice sau clădiri particulare. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. compoziţii renascentiste. teme.

De exemplu. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. 221 . la sfârşitul secolului. Leonardo da Vinci (1452-1519). Michelangelo Buonarotti (1475-1564). realizarea camerelor obscure. Leonardo da Vinci. aici s-au definit. prin sfumato. există şi diferenţe. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. variante locale. au inovat mai mult. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. izgonirea Medicilor. redă contururi vaporoase. De asemenea. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. pictori flamanzi. Boticelli (1445-1510). parţial contopite cu fundalul. în ordine cronologică şi a importanţei. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. trăsături esenţiale ale artei. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Rafael Sanzio (1483-1520). sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu).3. în secolul al XV-lea. Artiştii au avut astfel mai multă libertate.8. a fost cea florentină. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Donato Bramante. de adâncime în interiorul compoziţiei.3. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. la plecarea multor artişti către ale spaţii. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. etc). Războaiele italiene. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. dintre care prima.

pictor. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume.La Veneţia.3. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). David. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . Ghirlandaio. arta este marcată de multiple influenţe. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. Padova. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Hans Holbein (1497-1543). 8. în altarul Capelei Sixtine. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Redevenit pictor. 1489-1534). Papa Iuliu al II-lea. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. între care rămâne importantă. Sculptura 222 . poet. dar mai ales ca gravor. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. S-a afirmat la început ca sculptor. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. arhitect. sculptor . devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. În tot acest timp. din familia Medici. creaţii precum Pieta. În Spania. precum Milano. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. de asemenea. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. Aurorei şi Crepusculului. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. aducându-i celebritatea. Michelangelo s-a format la Florenţa. cea bizantină. În Germania. impresionante prin modernitatea lor. răscruce de drumuri comerciale. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. în secolul al XV-lea. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. e rechemat la Roma. unde se afirmă Corregio (cca. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. în spiritul propagat de Contrareformă.4. (După lucrări la Florenţa. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Parma. unde realizează noua sacristie San Lorenzo.

Renaşterea literară. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. a operelor lui Homer. operă care a creat. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). 8. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. în traduceri latine. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. etc. Filippo Brunelleschi (1377-1466). readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. este mai aproape de divin. de a se autodepăşi. începe mai de timpuriu în Italia. cât prin operele de orfevrărie. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet.3. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. Dante Alighieri (1265-1321). romanul alegoric. şi astfel ceea ce este armonios. Frunuseţea înseamnă armonie. în general.În sculptură. istoriografia. într-un anumit fel. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Lorenzo Ghiberti (13781455). nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. limba italiană 223 . operele dramatice (comedia. Donatello (1386-1466). Pe de altă parte. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. rondel. în operele lor. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. echilibrat. ca şi la antici. La începuturile Renaşterii. ca şi cea artistică. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri.5. tragedia). rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni.

literară. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. de umorul adesea grosier. cruciadele). dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. dar şi în urma evoluţiilor interne. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. la rândul lor modele pentru urmaşi. dar justificate de raţiunea de stat. Unii dintre aceşti poeţi. Lucrările lui François Rabelais (c. covins că natura umană e în esenţă rea. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale.1490-1533). sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. la începuturile Renaşterii literare. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Nicolo Machiavelli (1469-1527). şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. autor al Decameronului. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. manual de teorie şi practică politică. În Franţa. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Pesimist. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). poet sensibil. în Iubirile. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. şi au creat opere viabile. şi cu o teribilă poftă de mâncare. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Autorul unor interesante Istorii florentine. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. de asemenea. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). 224 . care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Gargantua. Giovanni Boccacio (1313-1375). şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. pe care le tratează însă în forme noi. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. secretar al republicii florentine. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland.

Romeo şi Julieta. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Thomas Morus (1477-1535). aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Este perioada supremaţiei politice. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. 225 . Hamlet. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. În Spania. probabil. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. englezul William Shakespeare (1564-1616). ulterior. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Prin intreaga sa creaţie. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. În afara pieselor de teatru. Regele Lear.În Anglia. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. numele ei să devină un substantiv comun. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. datorită valorii universale a concluziilor acestora. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Antoniu şi Cleopatra. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. regretul în faţa trecerii timpului. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. militare şi economice spaniole. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Furtuna. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană.

El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil.3.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. autor de nuvele. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). Înfrângerea sa finală. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). în De revolutionibus orbium caelestium. Evul mediu cavaleresc.5. probabil. Johannes Kepler 226 . Acesta susţinea. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Aceastea nu au reuşit în totalitate. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). idealizat. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Dar cercetările astronomice au continuat. a dispărut o dată pentru totdeauna. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. nu pământul. din 1543. şi i-a luat locul o societate modernă. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. 8. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. că Soarele. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Puritatea morală. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. autor a peste 2000 de piese.

Clement Jannequin. Astfel. dar şi comportamental. literar. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. nu circulare. chanson în Franţa. cum se credea până atunci. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. 8. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). etc. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Palestrina. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. astronom german. adesea datorită reformei. şi că soarele se află nu în centrul. interzise până atunci de Biserică. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. În trigonometrie. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. a putut avansa. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Muzica religioasă.(1571-1630).3. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. mai puţin 227 . datorită disecţiilor. Concluzii Apărută în Italia. care evoluează şi ea. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. începe să lase loc şi muzicii profane. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie.7.) 8. datorită observaţiilor proprii. Andreas Vesalius (1514-1554). conducând la mutaţii în plan artistic. liedul şi cântecul coral în Imperiu.6.3. ştiinţific. cunoscut ca Regiomontanus. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476).

respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.1. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. ştiinţific. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. respectiv Faptele apostolilor.000 de ilustraţii. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi.000 de abecedare. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. Ceaslovul etc. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. au fost grupate la un loc. Astfel. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. predominantă fiind oralitatea. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. cu un important decalaj temporal). respectiv redactarea unor 228 .4.4. în diversele ei forme de manifestare. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. 8. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat.receptive la noile tendinţe. în douăsprezece volume. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.000 pagini şi 10. cuprinzând circa 20. cât şi altele de istorie universală. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. În continuare. Odată cu secolul al XVI-lea.

ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. în condiţii complexe. fie pentru necesităţile cultului. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. sub titlul de Domostroi. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. De fapt. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Moscova etc. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. A avut o activitate culturală deosebită. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Pe lângă aceasta. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc.

s-a creat un nou stil. 8. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. timidă şi sinuoasă.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Multe dintre acestea. În cursul cuceririi. cu precădere în arhitectură. ca şi mai târziu. au avut loc o serie de distrugeri.2. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. mai cu seamă destinate scopurilor militare. Totuşi. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. inclusiv cele de la muntele Athos. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . În secolul al XVI-lea în artă. Se ştie că în evul mediu biserica. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă.4. Ori în o serie de zone. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. cât şi al unor construcţii laice. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. cu bază octogonală. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii.

trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. cât şi în limba vorbită de popor. Târnovo. precum şi unele biserici din Sofia. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Practic. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. ce a avut un periplu pe la Târnovo. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Plovdiv. părintele „renaşterii bulgare”. în domeniul artelor. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. slavona. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. 231 . Constantinopol. Acolo. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. Cărturarii erau mai ales clerici. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Manifestările culturale au fost în general modeste. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. producţia originală fiind foarte modestă. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi.

în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. traducător al Bibliei în limba populară. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. uneori pe bază de documente. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Orbini. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. Astfel. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. în Istria. atât din rândurile populaţiei slave. în care era larg răspândită şi limba latină. iar mai târziu a reformei. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Astfel. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. J. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. în oraşele Dalmaţiei. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. Începând cu Primoz Trubar. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. precursor al iugoslovenismului. M. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. Pribojevici. macedoneni etc. relativ numeroase. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. clerici. croaţi. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. cât şi a italienilor. amândoi raguzani. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . O figură aparte. de către autori croaţi şi sloveni.

dramatice etc. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. precum cel denumit al lui Brancovici. manifestările au fost modeste. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară.Roger Boscovici. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. Alături de ortodoxi. mai ales la Ohrida şi Peci. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. în special despre Mihai Viteazul. mai ales în mediul urban. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. În spaţiul stăpânit de otomani. majoritatea religioase. astronom. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. 233 . dar şi cu caracter literar şi artistic. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. multe din acestea având şi un rol cultural. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. cele mai multe cu conţinut religios. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. mai ales la Ragusa. unde se predau dreptul musulman. Gundulici. fizician şi filosof. arareori artiştii se apropiau de realităţi. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. lirice sau epice. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. geamii. În zona dalmatină. Predomina tradiţionalismul. precum Ohrida. unde se transcriau manuscrise. autori anonimi creând proverbe. În domeniul artelor. hamame etc. ciclul despre Marco Cralievici etc. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. Peci. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. limbile orientale.. Imediat după cucerire. matematică etc. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. matematician. Milesevo. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. respectiv culegeri de texte. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă.

Gjon Buzuku a publicat. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . în secolul al XVI lea. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. medrese. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. ştiinţa şi arta turcească. pentru băieţi. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. Astfel.4. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. funcţionau pe lângă moschei. o carte de rugăciuni: Beshari. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. de exemplu. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. de pe poziţii catolice. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. şcoli de tip primar. Totuşi. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. În Capitală exista o şcoală superioară. şcoli confesionale musulmane. respectiv italiană. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. De fapt. Acolo era un învăţământ elementar religios. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. Astfel. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie.4. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. au funcţionat acolo atât medrese. prima apariţie în limba albaneză.

Mai mult decât în alte părţi ale continentului. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. O serie de sultani. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. Un domeniu aparte. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. imnuri. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. matematici. Astfel. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. recent descoperită de Columb. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic.Ştiinţei. creatori de cultură. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. au ocrotit cultura. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. Astfel. 235 . cu creaţii epice. Golful Persic. multe cu încărcătură mistică etc. gustul pentru frumos. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. ce a fost cultivat. precum medicină. În secolul al XVI lea. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. urmaţi de viziri şi mari demnitari. în epoca clasică. a fost cel al geografiei istorice. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. promovând totodată ca mecenaţi. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. I s-au adăugat şi alţii. original. spaţiul pontic etc.

Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. pentru gravurile în metal etc. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. A mai lăsat urmaşilor medrese. a devenit arhitect. Astfel de exemplu. supranumit Michelangelo al Turciei. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. în capitală. baraje şi apeducte.. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. Bibliografie 236 . nu şi în cel european renascentist.. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. poduri etc. excepţie făcând Moschea Albastră. precum Moscheea lui Selim I.astronomie etc. fost o vreme ienicer. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. moschea Suleymanie etc. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. moschea Seyhzade. monumente unice în lumea islamică. pentru miniaturistică de tot felul. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. pe lângă cea românească. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. În spaţiul cultural constantinopolitan. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. mausolee. a fost înfiinţat un observator astronomic. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. urmându-se o tradiţie orientală. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. spitale. a fost cultivată deosebit astronomia. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. În 1575.

Le XVIIe siècle. Paris. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. 1995 Universitatea Spiru Haret.I: Europa apuseană. Anul I. Bucureşti. 1982 237 . Péronnet. Frobenius. Bucureşti. Corint. Michel.). Civilizatiile amerindiene. 1620-1740. Bucureşti. 2002 Manolescu. Paris. Ellipses.. Editura Meridiane. 1996. Corint. Michel. Le XVIe siècle. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Istoria Japoniei. 1993. 2003 Sinteze şi monografii 1. Radu (coord. Sinteze. Civilizaţia japoneză. Bucureşti. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Între China şi Pacific. Histoire moderne. Bucureşti. Manolescu. 2003 Cristian. R. Elisseeff. Paul. C. Hachette. Yves-Marie. Vasile. Editura Fundaţiei România de Mâine. Michel. 1992 Cassan. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Robert (coord. Bucureşti. 1492-1620. 2002 Elisseeff. 1980. Bucureşti. Bréal. Danielle. Danielle şi Vadime. Sedes. 2006. 1992 Muchembled. Corint. Editura Lucman. Istoria medie universală. 2002 Cros. Péronnet. Paris. Radu (coord. Meridiane. Bucureşti. Michel. Alain. Istoria evului mediu. Vol. Hachette. Istoria Indiei. L’Europe au XVIe siècle. Civilizaţiile extra-europene Boivin.). Istoria Asiei. Paris. Bucureşti. părţile I-II. Leo.Manuale Bercé. Cultura Africii. Învăţământ la distanţă. Le XVIe et XVIIe siècles. Molinier.).

Fred.. Paul. Braudel. Fernand. Mayaşii. Meridiane.3-4.). Denise. Civilizatiile africane. Meridiane. Henri. Bucureşti. 1974 Simoni Abbot. Bucureşti. Duby. Ţvetan. Bucureşti. Le temps de l’Espagne. Corint. 2 vol. Le 16e siècle. Bucureşti.. Islamul şi civilizaţia sa. 1996 Braudel. Ed. Iaşi. Favre. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Peter. Burke. Perry. Bucureşti. 6 vol. Fernand. vol. I-II. Civilizaţiile precolumbiene. Aztecii. Bucureşti. Bucureşti. Bennassar. 2003 Miquel. vol. Corint. Dominique.. Renaşterea. Bartolomé. Jocurile schimbului.1985-1986. Soustelle. Jacques. Paris. 2002 Stamm. Meridiane.. Bucureşti. Paris. Bucureşti. 2001 Lehmann. Iaşi. Aztecii. Fernand.Gernet. Corint. 2002. 2004 238 . Timpul lumii. Meridiane. Bucureşti. Bucuresti. 2 vol. Descoperitorii. Jean. Peter. Bucureşti. 1985 Granet. Gendrop. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Bucureşti. Meridiane.1995 Lombard. Renaşterea europeană. Centru şi periferii. 1994 2. 1994 Parsons. Bartolomé. Armand Colin. M. Istoria vieţii private. Vincent. Cucerirea Americii. Burke. Meridiane. 1979 Sourdel. Lee A. Meridiane. André. Georges (coord. Bucureşti. 2 vol. Lineages of the Absolutist State. Jacquart. Incaşii. Civilizatia chineza. Braudel. Henri. Problema Celuilalt. Marcel. Daniel. Bennassar. Humanitas. Philippe. All. Bernard. Bucureşti. XVIe-XVIIe siècle. Pre-columbian America.1984... Braudel. 1999 Berence. 1998. Istoria arabilor. Hachette. Lumea chineză. 2003 Todorov. 1977 Aries. London. Fernand. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bucureşti. Institutul European. Anne. Jacques.1989.1985. China imperiala. 1969 Boorstin. Renaşterea italiană. Meridiane. 1995.

London. 1977 Dickens. 1968 Elias. François (dir. Marile descoperiri geografice. Lucien. Paris. 1985. S. Delumeau. Jean.. 1995. Bucureşti. 1964 Geiss. Histoire de l’Europe. 1972 Delumeau. Jean. Corint. A. Galaxia Guttenberg.. 1971 Hale. Bucureşti. L’Aventure de la Reforme. S. dinast şi apărător al credinţei. Martin Luther. Histoire de la pensée européenne. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Paul. Cornelia. 2 vol. François. Renasterea. Faure. Bucureşti. Meridiane. Marshall. All. 1973 Dickens. Jean. 1969 Comorovski. un destin. tome premier. Le monde de Jean Calvin. 2002 Febvre. Bucureşti. The Age of Humanism and Reformation. Bucureşti. Seuil. Paris. Ganshof. Teora. Bucuresti. 239 . 1474-1643. Ed. Paris. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Histoire générale du Protestantisme. Robert. The Counter Reformation. Fifteenth and Sixteenth Centuries. 1992 Chaunu. Jill. Artemis. 1975 Mandrou. Bucureşti. Aur şi mirodenii. Seuil. Bucureşti. Goldenberg. de la Alexandru Macedon la Magellan. Ed. Emile. 1998. Naissance et affirmation de la Reforme. Europe in the Fourteenth. 1500-1558.G. Paris.G.. Des humanistes aux hommes de science. All. Lebrun. Epoca marilor descoperiri geografice.. Literatura Umanismului şi Renaşterii. 2002 Favier. 1999. Norbert. Brânza şi viermii. Corint. Paris. 1973. All. Flammarion. 2003 Ginzburg. Pierre. Bucuresti. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000.Carpentier. XVIe et XVIIe siècles. Perrin. Histoire des relations internationales. Artemis. La société de cour. Prentice Hall International. 200 Favier. Paris. Immanuel. 1998. 2001. Hachette. Spania: mărire şi decădere. Editions Complexe. John.). Paris. Thames and Hudson. Civilizaţia Renaşterii. Bucureşti. Paris. Stewart. A. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Belu. Carol Quintul: suveran. Jean. Bucureşti. Jean. Leonard. 2003 Kilsby. Bucureşti. Pierre. McLuhan. Carlo. Paris. 1961 MacDonald. 1991 Chaunu. Le Moyen Âge.. PUF. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. London.

1931 Rady. 2001. O istorie a secularizării. All. 2001. Quentin. Accent. Marc. Morineau. Paris. D’Otton le Grand à Charles Quint. 1996 Oţetea. Michel. Univers. Bucureşti. All. Keith. Iaşi. Keith. 1517-1555. Andrei. All. Jean. All. All. II. Jean-Paul. Imperiul mongol şi Gingis Han. La fin du Moyen Âge. Rady. Keith. Bucureşti. Pietri. Keith. Institutul European. Luce. Pierre. Chişinău. Bucureşti. Le Saint Empire romain germanique. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Renaşterea şi Reforma. A. Guillemain. XIV-XVIII). Bucureşti. 2006 Roux. Renaudet. Societatea rafiinată. 1968. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Randell. Istoria Universală Larousse. 2005. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Luther şi Reforma în Germania. vol. 2000 Riché. Bucureşti. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Venard. 2000 Muchembled. Augustin. Aventura gândirii europene. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Francis. Randell. 240 . Marcel. Henri. Bucureşti. Roland. All. Bucuresti. Flammarion. Politică şi politeţe în Franţa. Librairie Félix Alcan. Randell. Robert. Franţa: renaştere. H. Edouard. 2005 Oliveira Marques. 1996. Jaqueline. Handelsman. Keith. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Mousnier. Rapp. Claude. O istorie a ideilor occidentale. Daniel. Reforma catolică şi contrareforma. Cluj-Napoca. Bernard. Tallandier. 1994. religie şi refacere: 1494-1610. Bucureşti. Favier. Martin. Bucureşti. Perroy. 2001. 2008 Russ. Machiavelli. Halphen. 2005 Skinner. Martin. 2004 Nicoară. Pillorget. Corint. Cartier. Bucureşti. Arc. de. vol. Bucureşti. Jean Calvin şi Reforma târzie. Editura Enciclopedică. Louis. 1999. Paris. Istoria Portugaliei. Paris. 1550-1650. Le monde et son histoire. Randell. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Univers Enciclopedic. Randell. Suzanne. Rabreau. 2.Mignot. Chişinău. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Paris. 1989 Pirenne. 2001. Histoire de l’art Flammarion. 2000. Bucureşti. Simona.

Decei. 1961. 2000 Mantran. II. All. Iaşi. 1993 Cândea. Bucuresti. Paris. Bucureşti. Gergely. Droz. 2001. Istoria slavilor. Halil. Meridiane. 1968 Wallerstein. 1979. Istoria Balcanilor. Max. Cluj-Napoca. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Epoca clasică. Ileana. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. vol. Bucureşti. Maxim. Andrina. Istoria Imperiului Otoman. 1523-1721. Aurel. 1956. All. John. Inalcik. vol. 1976. Bucureşti. Vechea Rusie. Robert. Jacques. Corint. Bucureşti. vol. Mehmed. 1999. Bucureşti. Kondratieva. Richard. 1996. Warren. Turcii-otomani. Arta Renaşterii. Jean. 2001. Virgil. Istoria turcilor. 1994 Wilkinson. vol. Suedia şi zona baltică. Istoria Imperiului Otoman. Bucureşti. Sistemul mondial modern. Bucureşti. Histoire de l’Autriche. 3. Iorga. Elisabeta I: religia şi politica externă. Raţiunea dominantă. Bucuresti. Barbara. Anastasia. 1997. 1997. Imperiul otoman. Bucureşti. 1971. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Jelavich. Bucureşti. Bucureşti. I. Nicolae. All. Odorheiul Secuiesc. Ion. Bucureşti. Bucureşti. 1978. Manual pntru uzul studenţilor. Weber. Teora. 1992. Xxx Istoria bisericească universală. Brăila.Stiles. Istoria Ungariei. 241 . Nicolae. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. 2000. 2004 Chirtoagă. 1610-1661. Bucureşti. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Virgil. Meridiane. Tamara. Vătăşianu. Mustafa Ali. Bucureşti. Immanuel. II. Meyendorf. Bucureşti. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă.1-2. 1996. 1993. 2004 Ciachir. Soliman Magnificul. 1300-1600. André. Istoria artei europene. Bucureşti. Bizanţ după Bizanţ. Căzan. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Franţa şi cardinalii. 1998 Clot.

Erich. Ungaria. Bucureşti. Bucureşti. II (1054-1982). Janos. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 .Păcurariu. Rămureanu. Manual pentru seminariile teologice. XV-XVII). 1450-1700. Imperiul Otoman. Mircea. Constantin. Bucureşti. Andrina. vol. Michelina. Viorel. Ioan. Stiles. Ioan. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Bucureşti. 2005 Wandycz. I-II. Istoria bisericească universală. Cuprins Cuvânt înainte 1. 1992. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Tenace. Bucureşti. Zamfirescu. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. 1998. Milan. Piotr. Rezachevici. De la începuturi până în prezent. Chişinău. Pace. Dan. Introducere: structuri politice. 1998. Preţul libertăţii. Istoria Austriei. teologie. Bucureşti. 1995. Istoria bisericii ortodoxe române. Bucureşti. Istorie. vol. Şesan. Bodogae. 2002. Bucureşti. vol. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. 1993. I. tradiţii monastice. 1992. război şi comerţ în Islam. Szavai. sociale şi religioase 2. Istoria bisericească universală. Teodor. 1992. 1997. Rămureanu. Bucureşti. Bucureşti. Panaite. Zollner. 1994. Pentru Institutele teologice. Creştinismul bizantin.

Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Începuturile expansiunii europene 4. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 .America Precolumbiană 3. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful