Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

formală. la populaţiile de vânători culegători . etc. Cazuri de acest tip găsim în Europa. organizate în bande de vânătoare. Asia. oraşe state. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. 1. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. umma. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. caracterizate în general prin lipsa. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). cel puţin teoretică. Africa. a suveranităţii desăvârşite. Există. Toată hrana 5 . de diverse tipuri. consilii orăşeneşti. cu cele din vestul şi centrul continentului). Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. cel puţin formală. De exemplu. Există. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. în multe privinţe. şi prin supunerea. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. sociale şi de organizare familială. pe măsura organizării statului papal. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. O regăsim în lumea islamică. putem presupune că structura socială era una egalitară. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. africană. în lumea asiatică. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. dependente sau nu de o organizare politică superioară. de asemenea.). Alte forme de organizare politică sunt principatele. 2. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). americană. în general. faţă de un imperiu sau un regat. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. America centrală şi de sud.

gen şi vârstă. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. dar femeile participau. sau mai valorizată social. La eschimoşi. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. conform unor reguli clare. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. în care producerea hranei. De asemenea. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare.obţinută se împărţea. care presupun uneori iniţieri. 6 . cele mai multe însă fiind monogame. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. între toţi membrii grupului. probe dificile. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. unele grupuri practicând poligamia. foarte importante sunt cele legate de vârstă. rudenie. nu existau posibilităţi de stocare. ca la pigmei sau boşimani. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. prin vânătoare şi pescuit. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. fie prin creşterea animalelor.

în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. 7 . care se revendică de la un strămoş comun. Exista însă şi poliandrie. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. în unele insule din Pacific. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Adeseori. (grupuri matriliniare). alcătuită din trei generaţii. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. mai multe capete de animale aduse ca zestre. dar şi triburile Hopi şi Crow). Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. neamul. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. de la o plantă sau un animal sacru.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. la foarte puţine societăţi. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. de regulă. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. De asemenea. social şi politic în societăţile tribale. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. sau mai mult pământ. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. din punctul nostru de vedere. Aceste grupuri îşi socotesc. Ca şi vânătorii-culegători. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. în unele regiuni din sud-vestul Africii.

în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. care. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. ca de exemplu la irochezi. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. care adesea tind să aibă caracter ereditar. practicau poliandria). ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. de asemenea. ele având un rol important în activitatea economică. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. În societăţile matriliniare. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. care erau strict subordonate bărbaţilor. statutul femeilor era mai înalt. şi anume cea între liberi şi 8 . hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. Natura economiei. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). De asemenea. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii.

Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. au 9 . Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. polineziene. Statutul femeii rămâne unul inferior. mongoli. sau al şefilor incaşi). O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. spaţiul islamic. care caracterizează economia statelor. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. africane. De asemenea.non-liberi. Agricultura intensivă. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. domesticirea unor animale variate. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. şi meşteşugari şi negustori. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). prestigiul social şi politic al familiilor. alte populaţii asiatice. social şi politic de către bărbaţi. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. ea fiind dominată economic. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. la arabi. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. Japonia. Statele din Europa. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. turci. pe de altă parte. China. pentru anumite segmente ale populaţiei. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. etc. indieni. americane. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. pe de o parte. Practicarea agriculturii pe scară largă. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale.

chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. în care creştinismul a reuşit să impună. specialiştii sacrului. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. cu transmiterea ereditară a statutului. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. Desigur. de aceea. cu destulă greutate. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. De asemenea. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise.folosit monedă din metale preţioase. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. Se adaugă. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . monogamia strictă. La azteci. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). predomina familia extinsă. care tolera sclavia. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. În Asia. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. Familia. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). precum sacerdoţii de diferite tipuri. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. Islamul. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». în cele mai 10 . zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. În cele mai multe dintre aceste societăţi. rămâne o structură socială importantă. precum în Arabia. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. în cadrul societăţilor organizate în stat. în unele cazuri. după constituirea statului. preoţii sau călugării. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Europa. Astfel. inclusiv în Europa. În America centrală şi de sud. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. mulţi fiind meniţi sacrificiilor.

religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. haremul islamic sau chinez.). pe parcursul prelegerilor următoare. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. unele împărătese chineze). 1. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. etc. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei.3. cazurile de femei care au reuşit să exercite. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. în parte şi datorită 11 . budismul dispare practic din ţara sa de origine. În schimb. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. femeia era asociată cu sfera privată. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. între secolul VI î.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. şi secolul V d. Vom analiza. Hr. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. 1.1. în care mitologia vedică este reinterpretată. 3. de o manieră mai concretă. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii.. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. In India. puterea. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. iar altele reprezintă creaţii noi. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. Hr. Hr. în general se constată continuitatea. Astfel. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului.

abolirea sistemului castelor.. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Hr. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. problemele teologice. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Tot în secolul al XVI-lea. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. un monoteism consecvent. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. In China. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. care au adoptat budismul (secolul IV d. abluţiunile rituale. sec.Hr. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . shintoismul. dintre care Krishna şi Rama). apare religia sikh. Acesta. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. Coreea. etc. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Shiva. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . ofrandele şi libaţiile. Fiind o creaţie artificială.influenţei budismului. tehnicile yoga. In secolul al XVI-lea. şi o mare zeiţă. teoria castelor. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). budismul coexistă cu religia naţională. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. pe tot parcursul evului mediu. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. În Japonia. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Religie politeistă. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului.

De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. apă. Sub posibila lor influenţă. sub influenţa arabă. lună. 3. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. din care apar apoi celelalte zităţi. un al treilea mare monoteism al lumii. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. sunt practicate sacrificii umane. cartoful). Acest mit a sost. spre soare-apune. dar bazându-se pe evoluţia locală. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. cu eroi civilizatori şi salvatori. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Izanami şi Izanagi. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. 1. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. elementelor naturale (cer. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. aztecă şi incaşă.). conform profeţiei. din spaţiul marilor civilizaţii maya. Începând din nordul continentului. în Peninsula Arabică. altare aflate în locuinţele credincioşilor. 13 . 2. de culte animiste. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. în secolul al XVIlea. au o serie de practici şamanice. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. în secolul al VII-lea. care. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. Aceste religii au un panteon foarte complex. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. venerează spiritele strămoşilor. islamul. şamanism şi religii politeiste. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. soare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. creştinismul şi iudaismul. In concepţia japoneză. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. zeiţa soarelui. etc.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. de altfel. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. Viracocha). apare.

tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. fii acestuia Hasan şi Husein. ginerele său. care va reveni 14 . către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. creatorul lumii şi al oamenilor. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. transcendentă. născut pe la 570 în familia Hasim. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. Şiiţi refuză sunna. simplu muritor. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Profetul (Rasul).Islamul a fost întemeiat de Muhammad. între care duodecimanii. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. şi Ali. şi Muhammad. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. un fiu secret al lui Hasan. atotputernică şi atotprezentă. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. care au avut efect în planul doctrinar. caracterul nedrept al sclaviei. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. (partizanii ideii imamului ascuns. În urma unor complexe evoluţii politice. care provin din Fatima. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. tribul Quraish. singurii califi legitimi au fost Ali. Prin arhanghelul Gabriel. divinitate unică. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. de tipul sfinţilor intercesori. din Mecca. născuţi din Fatima. fiica acestuia. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Ca atare. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. un fiu natural al lui Ali.

Hr. a ortodoxiei. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. de prin secolul al IV-lea d. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. colecţie de legi rabinice. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea.ca Mahdi. fiind exponenţi de seamă ai 15 . Se spune că pe la 958. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. comentarii la Mişna. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. septimanii. Convins de argumentele iudaice. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. o ramură a acestora din urmă. prin dezvoltarea Mişnei. Sinagogile. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Centrul vieţi religioase. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi a Talmudului. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. stăpân al Universului). au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. se dezvoltă Cabala. ca locuri de studiu şi de cult. De asemenea. Hr. ismaeliţii sau Asasinii. etc. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d.Hr. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat.

Civilizaţiile extraeuropene 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. între care populaţia Han era majoritară. în mare. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. persecutaţi în ţările occidentale. Creştinismul. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. cu limbi şi culturi diferite. 2. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 16 . pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. 1. ca un mozaic de populaţii. Caracteristici generale China se prezenta. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). într-o relativă linişte. 2. 1. Spre sfârşitul perioadei medievale. de-a lungul celor două axe majore. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. demonstrau gravitatea acestor probleme. China 2. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . cu vocaţie misionară. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. articulat. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. În cele din urmă. sec.

Yuan (1279-1368. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. justiţie. religii care nu se exclud reciproc. 17 . cunoaşterea doctrinei confucianiste. şi în cele din urmă prin a se siniza. Ming (1368-1644). Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. atestat încă din dinastia Han. cu şase ministere (afaceri publice. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. taoismului şi budismului.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. deşi uneori pot exista conflicte. fără să se renunţe cu totul la mandarini. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. În timpul dinastiei Ming. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). al unei culori şi al unui punct cardinal. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. culte) . şi se armonizează cu cultul strămoşilor. în pofida momentelor de ruptură. Imperiul chinez este unul universal. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. lucrări publice. Acest sistem. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Tang (618-907). populaţii originare în regiunile nordice. armată. Examenele erau scrise. finanţe. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. primul împărat de origine ţărănească. Continuitatea. Song (960-1279). dinastie de origine mongolă). din dinastia Tang (680). în conducere au fost preferaţi eunucii. şi verificau cultura generală a candidaţilor. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene.

asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. să crească proporţional. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. fără însă ca eficienţa trupelor. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. În această perioadă tulbure. ca şi în Europa. populaţie de origine turco-mongolă.Consiliul de Stat. 2. şi în China. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. care par să fi fost avari. care redacta textele oficiale. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. Ruan ruan. între 311. din secolul al III-lea.1. demografică. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. În nord. care transcria şi controla decretele imperiale. în mod tradiţional. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. În ceea ce priveşte armata. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. "a celor şaisprezece regate". contribuind la sinizarea acestei regiuni. Cancelaria imperială. Tuo ba (sau Tabghatch). Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. dincolo de Fluviul Galben. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. economică. mereu mai numeroase. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică.2. Această perioadă este numită. 18 . Marele Secretariat imperial.

capitala imperiului. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. care reuşeşte să cucerească. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. victoria pe râul Talas. ceai. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. prin unificarea monetară. foarte importante în perioadele precedente. în timpul dinastiei Sui (581-618). A fost stabilizată economia. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. care. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. către Asia Centrală şi către Coreea. Forţele centrifuge. în 755.Reunificarea a fost opera nordului. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. iar sistemul de examene a fost reluat. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. China cunoaşte o perioadă dificilă. în 751. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. care obţin. până atunci budistă. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. regionalismele. scutite de taxe şi de 19 . a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). s-a sinizat din punct de vedere cultural. ceea ce a contribuit. mai ales în perioada următoare. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. reforme administrative şi militare. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. a reuşit să reorganizeze imperiul. An Lu shan. impozite indirecte pe sare. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. iar Japonia. Chang an. băuturi alcolice). s-a diminuat. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord.

în 1234. întemeind proprie lor dinastie. Jin. Din 1115. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. taie Drumul Mătăsii. datorată şi refugiaţilor din nord. în schimb. Pentru a mări masa de contribuabili. În această perioadă. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. care fuseseră subordonaţi statului Liao. de Zhao Kuang yin.serviciul militar). de conducătorul unei revolte ţărăneşti. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. În secolul XI. uigurii. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. În 1038. În sud se reconstituia dinastia Song. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. pentru un secol şi jumătate. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. pentru a relansa circulaţia monetară. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. din nord s-a exercitat o continuă presiune. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. care instaurează dinastia Song (960-1279). djurceţii. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. prin constituirea categoriei negustorilor. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. ceea ce conduce. De partea poporului prin origine. O transformare profundă afecta societatea chineză. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Unificarea este reuşită. pretind şi obţin tributuri. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. după model chinez. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. cu capitala în zona actualului Beijing. datorită mongolilor. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. Turcii. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. sub numele Song de Sud. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Până în 960. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. aproape fără luptă.

au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. în 1271. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. după ce. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. transmise ereditar. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. desăvârşită în 1279. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. ca în epoca Song. Oamenii aveau statute profesionale rigide. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Puterea imperială devenise despotică. De asemenea. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. care avea însă doar un caracter formal. Japonia. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. Marele Secretariat imperial e suprimat. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. cu staţii de cai de schimb. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. 21 . precum Coreea.cucerirea mongolă. Teoretic. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Vietnam. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. destinate hergheliilor şefilor militari.

China medievală era impărţită în două mari zone. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. şi a permis o creştere demografică pe care. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. Pe de altă parte. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. vin din aceste regiuni nordice. cultural. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. În aceste condiţii. Astfel. aflată într-o poziţie inferioară. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . astfel încât. În funcţie de relief. acestea există în număr mic. cei mai mulţi în zonele sudice. în sud. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. cele mai importante în imperiu. caracteristici climatice şi de civilizaţie. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. o putem considera explozivă. şi China de sud. De altfel. China de Nord. raportată la condiţiile epocii. Raportul demografic se inversase astfel. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. de ordin tehnologic. în general. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. Astfel. în diferite etape ale istoriei.

se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. pornită. concept ce desemnează atât riturile. în general paşnică. umanitate. centrându-se în jurul conceptului Ren. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Astfel. Aceasta presupune o anumită conduită socială.desprindă. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. daoismul şi budismul. virtute omenească. latinizat de iezuiţi în Confucius.3. consideraţie pentru ceilalţi. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Religia In China. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. respect pentru superiori sau vârstnici. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Numărul mare de locuitori. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Această sinteză a înglobat elemente budiste. al VI-lea î. pentru confucianişti. în cele din urmă. 2. dintre care figuri dominante 23 . a devenit. confucianismul. Confucianismul. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini.1. urmat de numeroşi alţi gânditori. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. cât şi regulile de convieţuire civilizată. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Li. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. Hr. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. Convieţuirea. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. în scopul de a oferi o armătură religioasă. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue).). pe tot parcursul evului mediu.

ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. cât în expunerea novatoare. Antiintelectualist.Hr. Budismul pătrunsese din secolul I d. orientat mai mult spre idealism. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). şi Cheng Yi (1033-1107). într-o cuprinzătoare sinteză. dar şi în Coreea şi Japonia. morală şi politică. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. Daoismul ar fi fost întemeiat. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. poeţi. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Dao este principiul superior. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. Literal. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. Lao Zi. devenind astfel un principiu de ordine naturală. dao înseamnă cale.. a ideilor înaintaşilor. Din secolele III-IV. reprezentant al şcolii Raţiunii. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Din punct de vedere metafizic. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. opusă unităţii reprezentată de Dao. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. ci să-şi observe propriul spirit. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. De asemenea. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. potrivit legendei. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. scriitori artişti.

dar influentă pe plan social şi politic. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege.intense persecuţii ale budismului. cu limbi diferite. dar şi în capitală. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. din partea kitanilor. în evul mediu. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. sec. uneori chiar în palatul imperial. China reprezenta de fapt. un conglomerat de popoare. în afară de sistemul examenelor. indiferent de originea lor socială. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. cele mai importante fiind cele indiene. rămâne însă. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. 25 . Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul.1. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. mai ales după cucerirea mongolă. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. şi scrierea. Coreea. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. Budismul chinez. în urma promovării unor examene. cele islamice. mai ales în oraşe. şi ulterior. în evul mediu o religie importantă şi influentă. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. djurceţilor şi mongolilor. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. Pe de altă parte. şi nu sunete. în prezenţa suveranului. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. 2. cele venite din Asia Centrală. Hr. care au adoptat budismul (secolul IV d. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est.4. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. Notând idei. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. profund influenţat de taoism.

iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. difuzarea operelor scrise. literaţii-funcţionari. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Totuşi. Oricum. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. japoneză. arhaică. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. Cunoscând mai puţin limba clasică. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. cele coreeană sau 26 . principalul focar cultural al Chinei medievale. teatrul. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. cum au fost negustorii. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). noul gen al « simplelor note ». mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. inclusiv al ilustraţiilor. de exemplu a poeziei. în Coreea. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. Povestirile. se pare. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. pentru populaţiile din Asia Centrală. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice.). tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. Desigur. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. De asemenea. pentru că el necesita mii de caractere. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. prin secolul al XIV-lea.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. Hr. reprezentate de oraşe. în China epocii Song. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice.etc. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale.

în 22. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. romanul.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. de către Luo Guanzhong. se dezvoltă filologia clasică. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. din ordin imperial. În epoca Yuan. interzis celor de rând). şi la care Lou Guangzhong a colaborat. Astfel. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. arheologia chiar. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. De asemenea. a fost cel realizat de Shi Nai An. Cronica Tang. cu metrică strictă. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. pătrund influenţe mongole şi musulmane. mai ales cel în limbile vorbite. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. 937 de capitole. de către Ou Yang Xiu. etc . realizată de Si Ma Guang. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. spre sfârşitul dinastiei Yan. Tot un roman istoric. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. ilustrate de genul ci. în general privind dinastiile precedente. teatrul. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. Yong Le. în oraşul « purpuriu ». realizate în zeci de volume. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. pe cât se pare. în vremea dinastiei Song se realizează. publicată în 1060. chitara cu trei coarde. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. de asemenea strâns legată de muzică. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . mici poeme lirice. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. epigrafia. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . realizt în secolul al XIV-lea. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming.

în general. caligrafia. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. precum pictura. care uneori sunt chiar eliminaţi. iar după sporirea contactelor cu europenii. considerată « moartă ». se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. uneori chiar miniaturală. de aceea construcţiile sunt zvelte. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. în linii mari. ci stâlpilor sau coloanelor. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. Evoluţia ştiinţei chineze este. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. producţia de porţelan atinge apogeul. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. legată de cea a societăţii în ansamblu. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. acesta evită linia dreaptă. strâns legată de poezie şi de literatură. producţia de porţelanuri şi lacuri. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale.1. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. de apăsare. Sculptura chineză nu are. deoarece. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. ale vieţii de zi cu zi. în general. 28 . Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. 2. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză.5. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. De exemplu. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. pe hârtie sau pe mătase. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite.senzaţiei de materialitate.

cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. la realizarea de hărţi în relief. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. pe baze hidraulice. şi asupra realizării hărţilor terestre. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. pentru desenarea hărţilor celeste. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Shao Yong. Astfel. sub redacţia lui Zhu Shijie. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. firesc. prin Biroul astronomic de la Nanjing. Se ajunsese. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi.Trebuie început. care. Încă din secolul al XI-lea. Puţin propice creaţiei culturale în general. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. în secolul al XI-lea. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Progresele cartografiei se repercutează. ci şi Africa şi chiar Europa. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. în epoca Song. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. în secolul al XVI-lea. regulată şi continuă. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. în 1090. mai ales prin dezvoltarea algebrei. la nivelul tehnicii. 29 . De asemenea. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. În domeniul matematicii. căci alături de progresele matematicii. În timpul dinastiei Yuan. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea.

Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. etc. ginecologia. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. Caracteristici generale 30 . iar pe de altă parte. bolile infecţioase şi vasculare. de închidere în faţa influenţelor externe. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». precum fierul pentru tratarea anemiilor. bambus. India 2. bujori. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. În planul tehnicii. camforul. caolinul. La începutul secolului al XIV-lea. perfecţionarea turnării fierului. 2. în cercetările privind pediatria. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. crizanteme.1. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. 2. unde munca umană era foarte ieftină. obţinut din planta numită chaulmoogra. Yuditu. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. efedrina sau ginsengul. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată.2. un mare atlas. crabi. păsări.inventate de Shen Gua. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. citrice. Din secolul al XIV-lea. în urma a nouă ani de muncă. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. a busolei. cu rezultate remarcabile. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. savant şi om politic. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. călugărul taoist Zhu Siben realiza.

civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). De asemenea. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. învăţaţi). budismul în declin coexistând cu hinduismul. la 31 . apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757.2. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. în mare. în 565.India. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. IV-IX). kşatria (războinici). 975-1189). şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. erau indoeuropene. la începutul secolului al IV-lea. Se adaugă Islamul. cum a mai fost numită această formaţiune. Ghandragupta. pe platoul Deccan. sau intangibilii. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. În timpul Imperiului Gupta. întemeind statul Gupta. religie sincretică şi politeistă. principe din Patalipputra. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. unde astăzi se află şi alte state. aliat cu turcii. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. 2. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. cu capitala la Badami. în cele din urmă. În afara sistemului castelor se aflau paria. iar altele. La sud de Narbada. vayşia (neguţători). fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. care a condus la generalizarea sistemului castelor. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. precum arienii. şi regatul Pallava (sec. de către împăratul persan Chosroes. extrem de numeroase. vechea capitală a regilor Maurya. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. dar care pot. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. exista o mare diversitate religioasă. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism.2. sudra (agricultori). care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. dintre care unele erau seminegroide.

În secolul al XII-lea. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. cu capitala la Kabul. VIII-XII) era orientat spre răsărit.răsărit de acesta. din secolul XI. se constituia Kapisha. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. împărţit între diferite statulţe. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. asigură Indiei 275 de ani de pace. Din 712 era ocupat regatul din Sind. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. 32 . musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. cu excepţia extremităţii sale sudice. dar îşi păstra şi diviziunea politică. După 1206. care se islamiza apoi. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. Spre vest. Este o perioadă de strălucire culturală. treptat. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). numit Sultanatul de la Delhi. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. şi care încercau să reziste avansului musulman. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. VII . în Siam. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. La sfârşitul domniei lui Harsha. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. în valea Indusului. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). În valea Kabulului. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. anul morţii lui Muhammad. un stat vasal al Chinei. pe coasta de răsărit. inclusiv musulmane. Aceştia erau un fel de şefi de clan. în Malaysia şi Indonezia. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. Înfrângerea arabilor la Navsari. şi îşi constituie propriul stat. stând la baza civilizaţiei khmere. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. stabilindu-şi capitala la Delhi. cucerit de englezi la începtul sec. în 731. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. XIX).

care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. conduse de musulmani sau de hinduşi. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. conducătorul Ferghanei. Şah Jahan. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. la Panipat. Cel mai 33 . în zonele centrale şi vestice. condus de maharajahi indieni. Nepotul lui. În secolul al XVI-lea. În 1526. statul Bahmani. condus de o dinastie de şahi musulmani. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. reîncarnare a lui Buddha etern. şi imperiul Vijayanagara. Micul Vehicul. Marele Vehicul. şi ca atare ele trebuie redescoperite. de tradiţie antică.2. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. 2. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). Între acestea. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. în frunte cu Babur. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. întemeiat în 1336. între care cele mai importante erau Hinayana. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Religia In India. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. un emir turc. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. din Asia Centrală.3. un descendent al lui Timur Lenk. În secolul al XVII-lea.. şi Mahayana.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. fondat în 1347. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. imperiul mogul intra în declin. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. în zonele sale centrale şi sudice. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. în zona de sud.Hr.

dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. Vishnu ( şi avatarurile sale. între care budsimul tantric. teoria castelor. Hr. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. în parte şi datorită influenţei budismului. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . Importanţa elementului feminin. Dintre aceşi bodhisattva. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Hr. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Religie politeistă. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. dintre care Krishna şi Rama). care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. şi secolul V d. În perioada care ne interesează.. Shiva. În schimb. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. în India dar mai ales în Extremul Orient. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. etc. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. şi o mare zeiţă. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. tehnicile yoga. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. între secolul VI î. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. În cadrul acestei forme de budism. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. pe la jumătatea secolului al XI-lea. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. problemele teologice.

o cunoaştere şi o conduită corecte. ca şi budismul. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. Jina sau Mahavira. Întemeietorul său. şi cea a lumii reale. brahman tamil din secolul al XI-lea. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. Hr. tengalai. Madhva (1238-1317). care se conducea mai ales după textele tamile.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. mare interpret al Vedantei. realizate. importantă este doctrina lui Ramanuja. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. indiferent de casta căreia îi aparţineau. Adorator al lui Vişnu. ar fi prin secolele VIV î. 35 . el nu făcea distincţii între credincioşi. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. brahman adorator al lui Vişnu. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. mai târziu. Vedanta. între care. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. principiul universal. s-a divizat ulteiror în două direcţii. numită Srivaisnava. În vremea imperiului Gupta. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. vadagalai. o apropiere între sufism şi vedanta. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. şi cea din sud. ca şi budismul. cea din nord. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. în perioada noastră. Nimbarka. ofrandele şi libaţiile. În secolul al XII-lea. Şcoala întemeiată de el. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Jainismul a fost o altă religie care promitea. ceea ce a influenţat cristalizarea. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. iar în evul mediu a suferit. propune o interpretare diferită. fidelă textelor sanscrite. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. Spre deosebire de budism. identificată cu Vişnu. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. persecuţiile generate de Islam. abluţiunile rituale. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. care au încercat. dualistă a Vedantei. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. După el.

în secolele XI-XII a universităţilor budiste. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. căci şi aici. unei elite. ca şi în alte arii culturale. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. China şi Asia Centrală. recrutată mai ales din castele superioare. să fie diferite : hindi. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. în care au fost scrise marile opere. a existat o dihotomie între limba savantă.probabil în prileme veacuri creştine. marathi. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. etc. dar şi datorită influenţelor externe. şi în principal din cea a brahmanilor. Învăţământul era rezervat în India. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. în teoriile sale psihologice fundamentale. şi limbile vorbite. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. 4. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. bengali. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. dar care a devenit de la un moment dat (sec. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. 2. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. 2. al XII-lea) un idiom artificial. sanscrita. tamilă. nu e mai puţin adevărat că yoga. limba de cultură a Asiei Centrale. la care învăţau mii de studentţI din India. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. 36 . ca pretutindeni în acea vreme. assami. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. devenite vehicole ale creaţiei literare.

Poemul lui Prithviraja. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. a lui Zia ud-din Barani. uneori cu existenţă istorică. care însă au comunicat una cu alta. Alături de arhitectură. metale preţioase. moscheilor şi palatelor. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. din secolul al XI-lea. din secolul al XIV-lea. partea de nord a Indiei a fost 37 . scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. os. prin obiecte realizate din lemn. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. şi din aceeaşi perioadă. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. pictura murală. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. folosite în realizarea templelor. sculptura monumentală. fildeş. Arta indiană a fost profund marcată de religie. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. Dar în compensaţie. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». influenţăandu-se reciproc. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. autorul operei Sakuntala. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore.În perioada Gupta a creat Kalidasa. operă a lui Chand Bardai. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. De altfel. până la crearea unei arte indiene unitare. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. În ceea ce priveşte creaţia poetică. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. În perioada de care ne ocupăm. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. fără a dispărea cu desăvârşire.

între care şi populaţia ainu.1. prin aceasta. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. în secolul al XIII-lea. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. precum şi un manual medical. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. în secolul al XII-lea şi Arundatta. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). au 38 .inclusă în lumea musulmană. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. cu trăsături asemănătoare albilor. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. În mileniul I î. 2. s-au afirmat prin lucrările lor. De asemenea. Hemâdri. cu o configuraţie geografică extrem de variată. şi a participat. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. din secolul al XI-lea.3. Matematicile. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Japonia 2. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. oricum acolo. din secolul al XIV-lea. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang.3. precum Bhaskara. Medicina continuă să se dezvolte.Hr.

ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Oricum. Nara (710-794). în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. precum şi a armatei. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. în care sistemul de proprietate nu era individual. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Aparatul central şi local. pământurile au fost declarate proprietate publică. III – 710). Astfel.3. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. S-a impus budismul ca religie oficială. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa).Hr. Kamakura (1192-1333). în acest fel. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Muromachi (1333-1573).existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. 2. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Heian (794-1192). în vremea epocii Nara.2. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. percepea impozit funciar în produse şi.

O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. Practic. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. în repetate rânduri anarhie. precum Taira sau Minamoto. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. ceea ce a generat între altele. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale.din cele mai diverse. cu atribuţii militare. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. Astfel. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. Între altele. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. cu caracter laic sau religios. 40 . Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. având ca unică ocupaţie meseria armelor. adevărate războaie civile. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. stabilindu-se printr-un contract. juridice etc. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. atunci s-a constituit categoria samurailor. precum mineritul şi turnarea metalelor. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei..

în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. în special din anii 1274 şi 1281. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă.” În ansamblu. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. statal sau în domeniul vieţii materiale. ulterior acesta a fost înlăturat. neavând nici un fel de atribuţii politice. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. în curusul istoriei sale medievale. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. original. având aşadar monopolul puterii. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. de la nivel local. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. Fiind multă vreme izolat. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. 41 . În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. tradiţionalistă. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară.subordonate direct doar Marelui şogun. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată.

Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. de asemenea.2. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Existau şi triburi de pădure. În evul mediu. cu origini etnice diferite.4. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. sub numele Tangri. dar care. Mongolii 2. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. care marca drumul spre apariţia statului. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. mai ales la triburile de pădure. impletirea funiilor. etc. existau două grupuri mari de populaţii.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. a pâslei.4. Munţii. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. adorau focul. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). Cerul divinizat. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. care dispare însă pe la 1161. precum prelucrarea fierului. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. numită Kuriltai. au început să-şi afirme trăsăturile comune. lacurile.4. beletristică. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. 2. confecţionarea hamurilor.1. 2. mongolii erau adepţii şamanismului. 42 . Din punct de vedere religios. soldată cu stabilirea unei regalităţi. treptat. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. realizarea armelor. în primul rând. şi venerau.

Orientul Mijlociu şi Apropiat. începând cu Gingis Han. De asemenea.Descendent al ultimului rege. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. noionul Temugin. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Europa estică şi centrală. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . Marea Iasă. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. prin cruzimea lor calculată. Încă de la Kuriltaiul din 1206. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. care trimiteau la oaste o sută. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. alcătuite din grupuri de familii. Cuceririle acestea. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. şi de un cod juridic. de tipul despoţilor orientali. şi din partea creştinismului nestorian. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Marele han exercita o importantă putere. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. extrem de rapide. rezistenţa lor deosebită la foame. născut probabil pe la 1155. şi extinse pe un teritoriu imens. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Constituind unităţi de cavalerie. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. oboseală. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Asia Centrală. intemperii. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. o mie. Hanatul mongol dispunea. acceptat de o parte a mongolilor.

primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. De exemplu. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). multe dintre ele superioare lor. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. În urma cuceririlor mongole. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Djagatai primea Asia Centrală. cele situate spre Europa. Ca tactici de luptă. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. Apoi. În timp. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. După distrugerile provocate de campaniile militare. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. inclusiv Afganistanul. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. şi exemplele ar putea continua. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Cel mai tânăr fiu. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. aceştia nu se mai concertează. Tuli. moştenirea a revenit urmaşilor lui. Ogoday devenea mare han. arcane. În urma contactelor cu China. etc). mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. în special la cele chineze şi musulmane. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor.şi pentru cucerirea altora noi. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. În anumite cazuri. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. ci încep chiar conflicte 44 . Djuci. suliţe.

care vizase stăpânirea apusului. nepot al întemeietorului imperiului. El cucereşte Persia. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Siberiei. privitoare la controlul oamenilor. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. După moartea lui Timur (1405. Astrahanului. vămilor. cuprindea Mongolia şi China. Ulusul lui Djuci. fratele acestuia. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Timur Lenk. La mijlocul secolului al XV-lea. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Kazanului.5. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. în India. un emir mongol turcizat. Hulagu. care se destramă îm 1335. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Khorasan. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. păşunilor. conduce Ilhanatul Persiei. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. 2. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. precum Ferghana. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare.intermongole. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei.1. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată.Geneza Islamului 45 . subordonează Hoarda de Aur. Afganistan. ocupă Delhi. până spre Obi. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Ulusul lui Kubilay. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. Civilizaţia Islamului 2. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre).5.

divinitate unică. (Iqra înseamnă „citeşte”. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Acestea au început să apară prin 610. dar au înţeles-o doar parţial. Khadija. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. musulmanii au fost. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor.Islamul. de tipul sfinţilor mijlocitori. la începuturile predicii lui Muhammad. în general. dar avea şi o încărcătură socială importantă. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. chiar dacă. numit Allah în limba arabă. Profetul (Rasul). tribul Quraish. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. atotputernică şi atotprezentă. creatorul lumii şi al oamenilor. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar şi „profetizeză”). Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. una dintre marile religii universaliste ale lumii. în timp. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . simplu muritor. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. a fost întemeiat de Muhammad. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. pe când ea avea 40. la începutul secolului al VII-lea. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. de-a lungul istoriei. Într-unul din aceste momente. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Muhammad are o situaţie destul de grea. De altfel. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). caracterul nedrept al sclaviei. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Aceasta explică în parte de ce. precursor al lui Muhammad. fiind rămas de timpuriu orfan. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. într-o grotă de lângă Mecca. din Mecca. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice.

Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. • Rugăciunea. împreună cu un grup de adepţi. pe qurayshiţi să cedeze. ceea ce-i îndeamnă. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. Muhammad precizează doctrina. Muhammad. Muhammad revine în oraşul său natal. 47 . la anumite ore. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. • Mărturisirea de credinţă. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. în cele din urmă. Această fugă. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Ei se refugiază la Yathrib. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr.Quraish. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. transformă Islamul într-o putere redutabilă. La Mecca. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). Cei din Mecca acceptă să se convertească. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. hegira. după purificări rituale. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. (Pe când se afla la Medina. cu faţa înspre Mecca. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

53 . De altfel. bazate pe tradiţii preislamice. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. Artele. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. ştiinţele profane. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. reprezentate de exegeza coranică. Pe de altă parte însă. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. şi se află la apogeul dezvoltării sale. ca şi în Europa creştină. Astfel. suspecte. numele islamic al acesteia este adab. în lumea arabo-islamică. De aceea. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. este în primul rând un « paşaport social ». sau pe creaţiile noi. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. cultura. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. pe vivacitatea religiei. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. Este de netăgăduit că arabii. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. Ca şi în spaţiul european. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. care continuă să se definească.În perioada medievală. Asia Centrală. prin confruntările de idei. gramatica şi dreptul. indiană sau chineză. sau “ştiinţe ale anticilor”. la fel ca şi în cea creştină. la fel ca bizantinii sau occidentalii. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Desigur. literatura. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. dar acestea au fost întotdeauna. persană. au preluat o serie de elemente. se poate spune că arabii. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. India. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină.

În epoca de aur a culturii arabo-islamice. Literatura arabă s-a constituit. întinsă până spre secolul al XIII-lea. ajutau la realizarea partajelor succesorale. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. există şi instituţii corespunzătoare. pe baza Coranului. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. Pe de altă parte. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. pe originalitate. Kufa. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. universităţilor europene. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. care au marcat primele secole ale Islamului. Învăţământul în lumea islamică este. După epoca traducerilor din greacă sau persană. s-a trecut la o elaborare mai originală. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. după primele secole. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. pe de o parte. dar care datorează. Dincolo de acest nivel elementar. etc. care constituie şi principalele centre de cultură. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Astfel. într-un anumit sens. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. Bagdad. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. ca la Basra. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. de exemplu. accentul nu era pus pe inovaţie. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. în care araba este singura limbă de cultură. destul de mult vechilor modele. În marile oraşe. în principal. numite madrasa. de asemenea. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. accesibil doar câtorva iniţiaţi. mai ales celor persane. subsumat teologiei. plasate mai ales în marile oraşe. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă.

este de fapt preluarea termelor romane. Datorită interdicţiilor coranice. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. Ca elemente decorative. din secolul al XV-lea. O valoare deosebită. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). XI). preislamice. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. fixate în scris în secolul al XIV-lea. Dacă tipul cronicii universale. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». Pe de altă parte. inspirat de modelul creştin. iar minaretul. hanafită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. hadith. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. se constituie şi şcoli artistice regionale. frescele. arta islamică a preluat sculptura. o are istoriografia. La începutul perioadei noastre. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. mozaicurile. cât cele persane. Hafiz. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. preluate prin filieră persană. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. cea fatimidă din Egipt. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. precum Ibn Hazm. Proza.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Saadi. dar şi creaţii noi. au fost construite după modelul celor iraniene. recunoscută şi azi. ci în Spania. cuprinzând genuri vechi. Baia musulmană. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. tributare influenţelor exterioare. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. definitoriu pentru arhitectura islamică. la rândul lor. Palatele califale. hanbalită. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. şafiită. cea andaluză din Spania. hammam. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine.

Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. ar fi putut sta la baza arcului ogival. o imensă enciclopedie. născut în 980. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel.reprezentarea figurii umane. Decorul zoomorf. Artele minore au fost. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Pe de altă parte. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». folosit la construcţii din Spania musulmană. de exemplu). Astfel. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. pierdută din păcate în 56 . cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. logică şi fizică. adesea cu reflexe metalice. în filosofia greacă. de asemenea. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. în celebrele sale miniaturi). nu poate fi negată. ceramica smălţuită. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. esenţial în dezvoltarea goticului european. o summa care trata probleme de metafizică. toate acestea au constituit obiecte de lux. lucrări filosofice originale. într-o familie de şiiţi duodecimani). Bijuteriile. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Personalitate enciclopedică. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. lângă Buhara. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. pătrunse şi în Europa. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). dacă nu şi mai târziu. stilizare a motivelor vegetale. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. după cucerirea provinciilor orientale. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. arabescul.

care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. Ibn Roşd. şi de asemenea. ca atare imortalitatea este doar impersonală. Mistica musulmană. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. cât şi a celor creştini. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. Averroes pentru occidentalii europeni. Ibn Hazm (1013-1063). prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. Colierul porumbiţei. care se inspiră din Banchetul lui Platon. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. mort în 1240 la Damasc). nu putea decât să suscite vii împotriviri. Materia este pentru el principiu de individuaţie. În secolul al XIII-lea. evident. al religiei şi al filosofiei). lipsită de compromisuri cu teologia. Filosof. este considerat cel mai mare filosof musulman. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. face totuşi concesii teologiei. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . deşi lipsit de un plan sistematic. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. justificându-i pertinenţa demersului. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. dar individualul e coruptibil. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. O astfel de teză. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. subliniind. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. maestrul lui Thoma d’Aquino. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. Ibn Bağğa. Sistemul său filosofic. superioritatea musulmanilor. născut la Cordoba. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. profund tributar lui Aristotel. poet şi jurist. numit de latini Avempace. atât din partea teologilor musulmani. Colierul înţelepciunii.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

fiind atacat şi Tunisul. Iugoslavia. Irak. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. favorabil de altfel otomanilor. asupra cetăţii Szigetvar. Israel. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. nu numai teritorial al statului otoman. Soliman lăsa ca moştenire. Abisinia. În timpul asaltului general. 62 . Iran. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Crimeea. în 1566. Ucraina. Tunisia. Libia. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Grecia. Siria. Algeria. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. România. În mai multe rânduri. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. La moartea sa. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Iordania. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. de exemplu împotriva Persiei. Egipt. Liban. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Albania. fie în totalitate. unii reuşind să se strămute în insula Malta. După aceasta. Înregistrăm astfel practic apogeul. Turcia. sudul Rusiei. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Bulgaria. Ulterior. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. În 1533. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane.

a fost anexat Ciprul. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. în acelaşi an. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. a continuat politica în forţă în diferite zone. în anul 1571. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. O vreme însă. În paralel. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. Mai mult chiar. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. regele Franţei. precum armata. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. dar care practic a rămas o victorie izolată. la 7 octombrie 1571. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. fiscalitatea. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. justiţia. nu în ultimul rând. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. acţiune militară de mare răsunet în Europa. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. administraţia centrală şi locală şi. Este adevărat că. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. producători direcţi. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii.

În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. De asemenea. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. cu anumite intermitenţe. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. despotică. În parţile centrale ale Europei. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. împotriva Imperiului otoman. soldată cu un dezastru. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. Astfel. 64 . s-a purtat un lung război cu Persia. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. pe direcţia subcontinentului indian. devenit vreme de câţiva ani. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. Ulterior. între anii 1638-1639. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci).

Organismul militar otoman cuprindea atât marina. timaruri şi ziameturi. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. bucurându-se de o serie de privilegii. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. marele nişangiu. Era o oaste permanentă. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. justiţia. deci finanţele. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. cât mai cu seama armata de uscat. pentru a ajunge apoi. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate.. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. Un dregător special. precum akângii. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii.2. administraţia provinciilor imperiale etc. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. anarhie etc. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . cea aparţinând în mod direct sultanului.2. dar şi visteria.6. Imediat după acesta urma deftertarul.

iar altele mai mari.000 denumirea de has.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici.000 acce. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. cu venituri de până la 100. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. ei şi urmaşii lor. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. iar cele de peste 100. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. populat cu producători aserviţi. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). După modelul oriental. scutită de obligaţii fiscale. Au existat şi unele proprietăţi personale. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. precum şi marea masă a populaţiei. Practic. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. respectiv paşa). 66 . cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească.3. purtau denumirea de ziamet. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior.000 acce. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. de exemplu creştinii. care era un domeniu condiţionat. în cavalerie. revocabili şi viageri. aşa numita turmă „reaia”. 2.6. în lumea otomană exista timarul. cea a contribuabililor.

fără nici un amestec otoman. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. în caz de nevoie. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. 2. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. atât în 67 . căruia trebuia chiar. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. deci ca ţări tributare. În sfârşit. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. Apoi. pe baza vechilor instituţii. Astfel. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. până la începutul epocii moderne. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. În schimb. M. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). situaţie caracteristică în mare măsură. mai mult chiar. cât şi altele aflate în stare de dependenţă.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal.6. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik).3. În acest din urmă caz. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. peşcheşuri etc. de exemplu. Desigur că. În schimb. domnitorul provenind din ţară. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. nu lipsită însă şi de abuzuri.

Orşova. Sursele scrise sunt puţine. 2. Dobrogea. Giurgiu. până la Capul Bunei Speranţe. Turnu. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. precum Chilia şi Cetatea Albă. Ibn Batutta etc. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane.7. Abul Feda.1..7. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. Oradea. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. păduri şi jungle 68 . ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Masudi. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri.). mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi.7. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. tot mai sistematic şi mai masiv. savane. Africa neagră 2. multilaterală şi sistematică. Datorită climatului. unele nedescrifrate până azi. lucrările de specialitate sunt încă puţine. dar şi cu o serie de trăsături proprii. apoi şi Tighina. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine.2. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. 2. antropologi etc. la fel ca şi pe alte continente. Banatul şi Crişana.plan economic cât şi în plan politic. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Nu se cunoaşte azi.

fiecare cu trăsături. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. 69 .Hr. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. în medii geografice diferite. obiceiuri şi tradiţii distincte. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid.Hr. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. au înflorit şi au dispărut state. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm.. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. Oricum.tropicale. Pe teritoriul african. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. ca stadiu de dezvoltare. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. transformarea Saharei într-un întins deşert. faze istorice. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. se exploatau şi prelucrau metale. limbă. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. masive muntoase etc. În mileniile IV-II î. au apărut. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. timp de multe secole. Întinderea mare a continentului. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. structuri proprii. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. în special fierul. sud-est şi sud-vest.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. existente uneori pe o arie întinsă. Ulterior. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. mai ales pe valea Nilului. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important.

Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). 70 . Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. Regatul Axumit.. Mozambic. între cele două oceane ce mărgineau continentul. La sud de prima cataractă a Nilului. cu menţionări chiar şi în Biblie.7. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. kush şi meroe. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. guez (coptă). a devenit limbă de cult. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. oraşul Meroe. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. 2.3. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Astfel. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. în secolul al III lea e. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. în spaţiul Africii negre. când populaţia era relativ numeroasă. capitală a unui stat însemnat. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). în Kenia. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Zimbabwe. iar limba populaţiei.n. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. sunt prea puţin cunoscute. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. la sud de Tropice.

de la răsărit de lacul Ciad. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. În Europa. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. dar şi populaţii sedentare. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. precum şi cu negoţul. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. Structura proprietăţii. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. răspândită în întreaga ţară. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. în special iezuiţi. ca de exemplu dinastia Zagwe. Acolo trăiau populaţii nomade. cu realităţi din mediul asiatic. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. au activat acolo. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. încă din secolul al XIII lea. fie obştilor săteşti. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. ca şi raporturile sociale seamănă. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. savana a uşurat viaţa oamenilor. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. plină de aur. fără a se suprapune. S-au succedat mai multe dinastii. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. precum în spaţiul european. Nu au apărut forme de imunitate. mai cu seamă în natură. judiciare şi militare. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. nefiind de natură feudală. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . Pe un teritoriu vast.

unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. de Almoravizi. au apărut o serie de centre importante: Walata. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Statul s-a extins considerabil. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Tombuktu. ca El Bakr. Mali. mătăsuri şi ţesături. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. au impus impozite permanente în bani sau produse. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. la sud. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. De-a lungul a circa 1000 de ani. între secolele V-XVI. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. pe râul Nioro. veniţi din nord. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. Cronologic. obiecte de podoabă şi arme.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Kamen. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . la sud de Sahara au existat câteva mari state. Ibn Kaldun şi alţii. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Mabruc şi altele. Gao. Almoravizii. aur şi adeseori robi. Songhai. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. care s-a menţinut până în secolul XI. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. iar mai la sud Ioruba. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Benin şi altele. în cea mai mare parte. Kano. dinspre sud. Mahmud Kati. În ţara Wangara. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara.

000 locuitori). A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Forţa militară a statului era însemnată. impozitele percepute de la populaţie. fiecare cu numeroase vase. Acolo. existând aşadar. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Capitala statului. Regele a trimis două expediţii. fiind aduşi cai din lumea arabă. În fruntea statului era monarhul. veniturile dobândite din activitatea comercială. Kumbi Saleh. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. mai spre sud.organizare socială şi politică. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. s-a islamizat în secolul XI. unele cu mai multe etaje. în Ioruba. considerat de esenţă divină. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. începând cu secolul al XI lea. cu instituţii de cultură şi moschei. că armata ghaneză era de 200. El Bakr notează. încă din secolul X. era un oraş mare (cca. în care un rol hotărâtor. în fruntea statului nou apărut. decorate după modelele artei islamice. În vremea acestuia. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere.000 alcătuiau trupe de elită. în secolul XI. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. 73 . cu numeroase clădiri de piatră. Se ştie că. dar şi în surse arabe. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. Regele. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. 30. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. între care Abu Bakar II (1303-1312). Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. destule asemănări cu modele asiatice. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. care avea puteri nelimitate. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. se cultiva porumbul. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. îl avea cavaleria.000 războinici din care peste 40. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor.

au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. dar şi activitatea culturală. arahidele. Mai multe familii alcătuiau o obşte. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Ulterior. Semnificativă a fost înflorirea culturală. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. bucurându-se de un regim privilegiat. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. 74 . Alături de culturi necesare alimentaţiei. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. până la lacul Ciad. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. La est de fluviul Niger. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. cu marile centre arabe. aveau în atenţie bumbacul. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. în special la Tombuktu. Ki-zerbo). întreaga regiune a Africii centrale. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. nuca de cola. mai ales pe plan economic. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. Astfel. Toate funcţiile erau eligibile. sub conducerea familiei Songhai. alese de populaţie. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu).Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. finalizându-se prin dispariţia sa. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Cairo şi Granada. Societatea maliană era relativ complexă. dar şi vânatul.

Congo (între secolele XIV-XVII). Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. Angola (secolele XV-XVII) etc. cuprul. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . manganul şi fierul. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. În podişul Matabele. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. cositorul. precum Benin. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. nici sedentarizarea. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. precum şi un templu de formă elipsoidală. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. În interiorul cetăţii. unele bine organizate.La sud de savană. Cetatea era de formă circulară. La fel ca şi în alte părţi. iar alături altele. până la formaţiuni statale. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750.

Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. concepţiile religioase şi regulile morale. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. printr-o serie de rituri de trecere. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. precum nunta.în consideraţie din punct de vedere economic. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. invocarea divinităţilor. memoria colectivă. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. cultura. artistic. şi uneori poate chiar incidentală. Astfel. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. unde există medrese. cu excepţia oraşelor musulmane. pe etape. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. de a-i spori coeziunea. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. într-uncuvânt. în slujba căreia este pusă. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. sau plecarea la război ori la vânătoare. 2. unde din secolul al 76 . transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea.4. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. componenta estetică fiind secundară. Ele reprezintă expresii riguros codificate. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. se transmiteau cunoştinţe. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. păstrau. despre pasiunile omeneşti.7. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. Desigur.

Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. într-un larg evantai. spiritual. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite.8. în jurul anului 1500. Sculptura africană este departe de realism. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. Toate aceste domenii. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. Atunci. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. în zona deşertului Kalahari. respectiv „Lumea nouă”. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. 77 . care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. America Precolumbiană 2. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. De asemenea. la care trebuie adăugate olăritul. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. sculptura în os şi fildeş. 2. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale.1. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori.8. din Zimbabwe.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. împletiturile. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. a zeilor şi strămoşilor. mai ales cea în lemn.

prin Alaska. ananas etc. mai ales a porumbului. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. nu mai veche de 50. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. Se opinează că. considerându-se aproape unanim. ardei. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. tomate. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. În acest fel. fază în care au rămas destule. Unii afirmă că un proces de colonizare. puţine şi disparate. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. În ultimele două milenii înainte de Hristos. Multe milenii. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb.000 de ani. deci ţărani. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. cartofi. cacao. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic.. precum şi contactele acestui continent cu Europa. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. într-o vreme recentă. timp de foarte multe milenii. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. 78 . Descoperirile arheologice. portughezi etc. de la sud spre nord. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. înainte de Columb. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. pescuit şi vânat. ulterior şi orăşeni. Asia şi Africa.

Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. în regiunea 79 . Încă în plină antichitate. În ansamblu. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. mai mult sau mai puţin evului mediu european. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc.Hr. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. Paradoxal poate. religioase. înflorită întrun stat relativ puternic. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. La debarcarea lor în spaţiul mexican. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. nu s-a extras şi prelucrat fierul. fără influenţare reciprocă. precum agricultură. astronomia sau anatomia. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. olărit şi alte meşteşuguri casnice. oi şi porci. distruse de europeni în mare măsură. câinele şi unele păsări.De altfel. populaţiile domesticind doar lama. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. în trei regiuni. incompletă. Treptat. în mod independent. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. şi fără contacte nemijlocite. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. în planul vieţii spirituale. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. cornute mari.. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. maya şi incaşă. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. înainte de venirea europenilor. într-o perioadă corespunzând. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. în cursul secolului al XVI lea. Ulterior. cea a olmecilor. ba chiar au fost ridicate primele piramide. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat.

Se adăugau apoi meşteşugari. originari din California. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. cu centrul la El Tajin. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. pe o insulă înconjurată de ape. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. A apărut şi un monarh eligibil. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Nu era o societate împărţită pe caste. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 .8. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. în general irigat şi care aparţinea statului. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. militare şi judecătoreşti. incluzând un mare ansamblu de piramide. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. negustori. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. unde au fondat capitala Tenochtitlan. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. de exemplu. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile.1. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Între altele. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. la o înălţime de 2260 m. dar şi meşteşugăreşti). putând fi transmise loturile în mod ereditar. Conform tradiţiei. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. 2. Astfel.

alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Palanque. Montezuma I (1440-1469). Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. 2. Despre oraşele mayaşe. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. în Peninsula Yucatan. marele istoric A. a consemnărilor cronologice.. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Guatemala şi Honduras. enigmatice. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.000 kmp. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. ceea ce. în final.Hr. a facilitat. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. în decurs de câteva decenii. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. în mijlocul pădurii 81 . denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. Mayaşii Deja înainte de azteci. cu excepţia. Axayakatl (1469-1481). Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300.3. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. În condiţii neelucidate. Tycal.8. între acestea remarcându-se Uaxactun. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Civilizaţia maya. Jungla a distrus multe din realizările lor. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. distrugerea statului aztec între anii 15191521. în principal. se află departe de orice aşezare omenească.

Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.. mai vechi.4. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile.. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. 2. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . a înflorit civilizaţia incaşilor. de la est spre vest.tropicale. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.8. fiu al zeului Soare. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. dar şi cu o serie de meşteşuguri. civilizaţia Chavin. cu centrul în Peru. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Astfel. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Acest popor. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. din Columbia până în sudul statului Chile.. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. de-a lungul Anzilor. civilizaţii ale altor popoare. la graniţa dintre Peru şi Bolivia.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite.. înainte de venirea europenilor. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. ce a existat între secolele VIII-XIII. din rocă extrem de rezistentă. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m.

Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism.8. în interiorul familiei. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. de la sud de Rio Grande. al clanului sau tribului.pământului”) ce se pare că. ca şi în Africa neagră. Educaţia se făcea. integrată în Imperiul colonial portughez). Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. fabule moralizatoare.4. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. Pe de o parte. alcătuită din legende mitologice. povestiri eroice. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. Astfel. preoţi şi slujitori ai cultului etc. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. orientată spre necesităţi practice şi de cult. în momentul cuceririi avea peste 200. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. 83 . în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. orală. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. Cultura În domeniul cultural. treptat. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice.000 de locuitori. 2. poeme lirice. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională.

se pare. Din spusele episcopului Diego de Landa. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Poezia maya avea un rol cermonial. cu edificii predominant cu caracter religios. de exemplu). Din arta maya. Chilal Balam. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. pe obiecte de jad. Rachinal Achi. probabil. căci întovărăşea riturile religioase. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. poem dramatic. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. într-un centru consacrat. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Din imensa producţie de manuscrise maya. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. alături. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Scrierea maya avea caracter pictografic. în oraşe. Acestea erau grupate. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. de muzică şi de dans.De asemenea. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. care depindea probabil de temple. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. impresionează mai ales arhitectura. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. exclusiv cultului. continuă tradiţii mult mai vechi. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului.

calmecac. accesul la templu se făcea pe scări laterale. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. reprezentând divinităţi.oarecare depărtare de spaţiul sacru. construite în vârful unei piramide tronconice . probabil locuinţe ale preoţilor. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. şi face apel mai frecvent la simboluri. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. pe faţadă. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. Uxmal. conduse şi organizate de preoţi. din perioada clasivă. bogat decorate. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. iar pe de altă parte. confecţionarea podoabelor din pene. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . cu decor policrom. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. erau ridicate pe platforme mai joase. dar exista şi o scară principală. dar. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. câteva au supravieţuit. a putut fi la rândul ei reconstituită. reprezentată de vase elegante. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. Palatele. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. vorbită pe o arie largă. Mayapan. unde cele mai importante centre urbane. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. iar limba nahuatl. Templele erau dreptunghiulare. În perioada de care ne ocupăm. De aceea. Labna. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica.

Specific aztecă este piramida teocalli. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. Mexico. precum mayaşii. era dominată de aspectul religios. regele Nezaualcoyotl. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. cu scări abrupte pe faţadă. 86 . sau cea toltecă. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. şI adesea de dans. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. Arhitectura aztecă. precum cea mayaşă. La azteci. istorice. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan.Tenochtitlan se învăţau religia. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. anterioară. astronomia. slăvit astfel ca zeu al vântului. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. prinsă în nesfârşite războaie. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». etc. cel puţin cu instrumente de percuţie. nu doar pe console. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. cel puţin în capitală. de asemenea. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. Tochihitzin. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. caracterul războinic al societăţii. Piramidele erau tot în trepte. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. Erau. apreciate poemele epice. Existau şi temple circulare. noţiuni de istorie şi de drept. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. precum Tlatecatzin. dramele cu subiect mitologic.

În realizarea imaginilor divinityăţilor. În absenţa scrierii. fiind subrodonată arhitecturii. dar aceste fresce nu s-au păstrat. pitici. precum purtătorii culturii Mochica. avea un evident rol ornamental. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. granate. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. cu ajutorul unor panglici cu noduri. în prinicipiu. sidef. cu ideea de canon bizantin). Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. obsidian. jadeitul. folosit pentru a comunica date contabile. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. animale diverse. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. şi erau neîntrecuţi orfevri. De asemenea. 87 . după cum am mai spus. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. pictografică. chiar scrierea aztecă. De altfel. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. quippu. adesea încrustate cu turcoaze. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. deşi nu era cunoscută roata olarului. cristalul de rocă. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. asemenea lui Quetzalcoatl. maceualtin. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. ceramica. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. atinsese un deosebit nivel artistic.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. jadul. sau oameni din popor. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor.

fără mortar. Ţesăturile incaşe. calendar şi astronomie. cu uşi în formă trapezoidală. quechua. şi sunt decorate cu motive geometrice. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. precum Garcilaso de la Vega el Inca. Vasele incaşe. precum Pachacuti Inca. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. Istoriografia. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . Spre deosebire de mayaşi sau azteci. De altfel. atât cât a fost consemnată după Conquistă. mai degrabă epopei decât cronici. ale căror faţade sunt în general severe. în pofida lipsei consemnării în scris. cuprindea poezii. zoomorfe şi vegetale. poezia era indisociabilă de muzică. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. aşa numiţii amawta. Forma orală a povestirilor istorice. legislaţie. şi sobrietate. au forme şi dimensiuni variate. au consemnat unele din aceste cronici. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. se bucurau de mari privilegii. în relief sau prin pictură policromă. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. antropomorfe. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. cosmogonic sau de dragoste. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. şi de dans. prin folosirea pietrei cioplite. în forma în care ajunseseră până la ei. întărită de predominarea liniilor orizontale. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. cu caracter epic. iar construcţiile aveau un singur nivel. precum ceramica sau ţesutul. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. şi în general erau lipsite de uşi. unde păstrătorii tradiţiilor colective. Literatura incaşă. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. Suverani incaşi. unii chiar de origine incaşă. cronicari spanioli. După conquistă. este una de masivitate. Ca şi în celelalte arii culturale americane. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. unde se învăţa limba oficială a imperiului. au fost şi talentaţi poeţi.Educaţia tinerilor.

Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). etc. etc. sau pe absenţa scrierii. precum cea mayaşă. şi un calendar lunar. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. căci indigenii. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. în paralel. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. diuretice. a câte 20 de zile fiecare. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. deşi războiul era unul foarte primitiv. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . ardei. în care existau. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Acesta e cazul botanicii. Anul solar era împărţit în 18 luni. roşie. « civil ». pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). aminteşte uneori. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie.. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. purgative. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. ca la incaşi. fasole. foarte stilizat. în mod frapant. Decorur geometric. un calendar solar. ananas. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Francisco Hernandez.respectivă în întreaga lume. trimis să se documenteze în Lumea nouă.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. Se adăugau cele cinci zile rămase. calculat cu o exactitate uimitoare. acesta a marcat şi calendarul. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. care erau însă considerate nefaste. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. ale unui mare număr de plante. febrifuge. manioc. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. cu caracter religios şi divinatoriu. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. de scoarţele vechi româneşti. cartof. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. În domeniul medicinei. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. matematică şi cronologie. cacao. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase.

adică 104 ani tereştri. destinate restabilirii echilibrului cosmic. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. cu boabe de porumb. de asemenea. în calculul timpului. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast.importanţă planetei Venus. în cel mai fericit caz din bronz. Matematicile erau foarte dezvoltate. De aceea. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. căci nu cunoşteau roata. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. ceea ce le permitea să opereze. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. al cărui ciclu îl foloseau. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. 3.1. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). în măsură foarte mare. Cu toate aceste realizări remarcabile. Începuturile expansiunii europene 3. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. cu numere de gradul miliardelor. cu nenumărate sacrificii umane. incaşii foloseau sistemul zecimal. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . corespund a 65 ani venusieni. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. în funcţie de poziţia pe panglică. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. Marile descoperiri geografice. cu relativă uşurinţă. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Fiecare nod.

iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. hărţile. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. marile 91 . care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. În ceea ce priveşte navele. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. pentru o economie în continuă expansiune. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. şi de mirodenii la un preţ mai mic. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. vizând navele. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. apoi. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Portugalia şi Spania. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. instrumentele de navigaţie. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul.

3. Descoperirile portugheze 92 . pătrate pentru folosirea vântului din spate. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. În secolul al XV-lea. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. dintr-o parte. în declanşarea marilor expediţii. de asemenea. permiţând calcularea poziţiei navei). Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. hărţile maritime. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. etc. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta.2. precum cel chinez sau islamic. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. De asemenea.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. şi manevrabilă. astrolabul (pentru calculul longitudinii). dintre care Marco Polo. evitând imobilizarea în larg. Era nevoie. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. caravela avea un sistem complex de vele. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. esenţiale au fost busola. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. Pentru orientarea navigatorilor. De asemenea. şi triunghiulare pentru curenţii laterali.

a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Portugalia este o ţară relativ săracă. În etapa următoare. ajunge pe coasta vestică a Indiei. o singură 93 . negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. organizând metodic cercetările. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. doi ani după plecare. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. de la Ceuta. în zona Etiopiei. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. cu un pilot arab.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. Pe de altă parte. la Calicut. Prima etapă. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. În declanşarea expediţiilor. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. insulele Madeira şi Azore. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. Sub patronajul său. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. în stăpânire portugheză. cu o mare lungime a ţărmurilor. Din expediţie se întoarce. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). În 1486. şi fără potenţial demografic deosebit. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. Vasco da Gama. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). iniţiativa este preluată de particulari. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. în care iniţiativa aparţine. puterii politice sau particularilor. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. pe rând. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). şi în 1497. De la Malindi. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. până la Insulele Capului Verde.

corabie. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. În 1500. din Malaezia. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). interzicând accesul altor nave. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. În august acelaşi an. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. Când în 94 . Goa. în 1493. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. la gurile fluviului Orinocco. 1502. şi nu despre Indii. De asemenea. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Ceylon. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. Malacca. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă).Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Insulele Sonde şi Moluce. Jamaica. 3. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. de aceea. În orient. viitoarea Brazilie. Urmează alte trei călătorii. prin căderea Granadei în 1492. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. cu vestea că au ajuns în Indii. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. în drum spre Indii. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. afirmând că e vorba de un alt pământ. dornic să descopere un nou drum spre Indii. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. Cristofor Columb pleca spre vest.3. 1498. explorează litoralul Americii de Sud. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni.

pe care o numesc Noua Olandă. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Ruşii realizează expediţii de uscat. prin tratatul de la Saragoza. în 1529 se trasează o nouă linie. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. care completa partajarea domeniilor coloniale. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas.4. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. Englezii (prin John Cabott). 3. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). pe care ruşesc să o cucerească treptat. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. fără însă a reuşi. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. 95 . Noua Zeelandă. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. olandezii descoperă Australia. francezii (prin Jacqus Cartier). Astfel.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. spre Siberia. de aceea. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii.5. Tazmania. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. dar reuşind explorarea zonelor din nord. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. 3. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. de partea cealaltă a pământului. În urma progresului descoperirilor.

viţa de vie. precum grâul. care uneau Europa. 4. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . fasolea. curcanul. precum oraşele italiene. şi conducând la ridicarea altora. America pe de o parte.6. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . ardeii. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . acesta din urmă introdus în colonii. şi Europa cu Asia pe de alta . animale precum calul. porumbul. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. etc. în primele secole ale conquistei. -formarea imperiilor coloniale . roşiile. tutunul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. aduc de acolo cartoful. -noi curente comerciale. europenii au preluat din America sifilisul.3. Africa. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . se estimează că datorită şocului microbian au murit. precum Olanda şi Anglia. precum gripa şi variola. implicând declinul unor foste puteri comerciale. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. -se pun bazele unificării economice a lumii. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . vitele mari . (minele de argint de la Potosi.

pătrat. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave.4. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. lumea arabă. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. 4. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km.2. după expresia lui Braudel. loveşte mult mai rar. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. Unele dintre acestea. precum Bizanţul. E adevărat că apar noi boli contagioase. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. ciuma. Acestea scad înspre est şi nord. până în zilele noastre. În schimb.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. tifos şi sifilis. apar epidemiile de gripă. fără sa dispară. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. Dincolo de aceste cifre globale.1. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. Estimările propun drept cifre cca. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.

Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. Pe de altă parte. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. Există însă diferenţe regionale foarte mari. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. Creşteri mai mari ale populaţiei. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. etc. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate.1. nobili. precum porumbul. precum Italia de Nord. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural.Evoluţii economice şi sociale 4. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . precum Constantinopolul. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. clericii. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. precum porci sau păsări. Astfel. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.3. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. peste medie. Londra. o lume proponderent rurală şi agrară. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. livezi. se întâlnesc în oraşe. aici se cresc animale. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi.mai mare număr de oameni. 4. în unele zone. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. cum ar fi meşteşugarii rurali. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. culturile americane de mare randameant.3. dintre care unele. în această perioadă.

ca şi cele de fier şi de cărbune. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Germania. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. în vestul continentului.puţin. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană.3. Ungaria. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. 4. mai ales Polonia şi Ucraina. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Astfel. prin îndiguiri şi desecări. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.3. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Ucraina. 4. Moldova. Pe această bază. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei.2. unde ajung din zonele limitrofe. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar.3. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Astfel. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. în urma crizei secolului al XIV-lea. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Polonia. Italia. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german.

adesea în mediul rural. pieptănatul. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. aflate în exploatarea Spaniei. Nou apărute. în care cartea. prepararea cernelii. torsul lânii) în mediul rural. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. culesul paginii. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. şi dispersate. Nuremberg. unde forţa de muncă e mai ieftină. Investiţiile. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. de exemplu din Tirol la Baia Mare. sunt foarte mari. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. În secolul al 100 . Tările de Jos. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. legarea) făcute de persoane diferite. care realizează toate operaţiunile. din postăvărit. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). de la un capăt la altul a procesului de producţie. precum Augsburg. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. ca produs final. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). Din aceste motive. din America de Sud. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. De asemenea. Tesutul. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi.inovaţii tehnice. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. imprimarea. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Anglia. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă.

crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. politica statului e diferită. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. De exemplu. Pe de altă parte. postăvăria italiană este în declin. client tradiţional. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. cu tradiţii medievale. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. Astfel. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. acum se realizează postavuri mai subţiri. şi drept consecinţă. parte a imperiului său multietnic. dar şi mai puţin durabile. se poate vinde mai mult. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. bazat pe creşterea oilor. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. mai frumos finisate şi mai ieftine. pe de o parte datorită conservatorismului. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. tocmai datorită conflictului cu Spania. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. se dezvoltă în continuare. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. statul favorizează exportul de postav. desigur. 101 . şi moda poate acum evolua mai rapid. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. datorită şi preţului mai redus. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. probabil şi sub influenţa postăvarilor. şi de alţi factori. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. aşa numita “nouă postăvărie”. schimbări determinate. Astfel. În Anglia. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Pe de altă parte. satele sâont distruse. care erau groase şi foarte durabile. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. În această perioadă. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei.

sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria.4. domeniu nou. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. Anglia. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Anglia. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. tocmai datorită importanăei preciziei. planificării. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. O dată cu folosirea orologiilor. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. sortit unei dezvoltări de succes. Tarile de Jos). Germania. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. ci devine treptat un timp laic. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. chemând la slujba religioasă.Sectorul financiar-bancar 102 . Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. 4. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. aplicată prima oară la Amsterdam. s-a dezvoltat în mod constant. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. ci şi unul economic. Paris).Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. legat de munca în ateliere şi manufacturi. eficientizării producţiei. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. care revoluţionează şi concepţia despre timp. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. se facilitau reparaţiile la corăbii. Legată strâns de progresele umanismului. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. ca în Italia. De asemenea. Franţa (Lyon. renaşterii şi reformei.3. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. scădeau costurile.

revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. nespecializate. Apar însă şi companiile comerciale. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. La Anvers. meşteşugarii). aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. la instaurarea societăţii moderne. la schimbări sociale şi poliltice. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. Uneori. O instituţie specific capitalistă este bursa. faţă de companiile de familie. În acest sens. iar din 1531 trece la un sistem modern. care pot fi de mai multe tipuri. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). La Amsterdam. 103 . la sfârşitul secolului al XVI-lea. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. transferuri de capital. Ambrosiana de la Milano. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. De altfel. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. acordarea de credite. Companiile de familie. caracterizată de relaţii de tip capitalist. pentru a proteja interesele companiei. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. şi mai puţin pe activităţi bancare. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. De exemplu. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. Casa din San Giorgio la Florenţa. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. în activitate din 1581. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. de deschidere şi cotaţii.

Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. până atunci majoritară. Italia centrală şi de Nord. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Ungaria. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. care au variat în funcţie de zonă. în înţelegerea cu statul. altele celor politice şi militare. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Ţările Române. În Franţa de Nord. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. De aceea. Italia de Sud. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Franţa. Anglia. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei.4. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia.Aspecte sociale 4. Germania.1. 104 . Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. mai ales cele în bani. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale.4.4. 4. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Polonia. În Europa de la Est de Elba (Germania. adesea simbolice.2. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ».4. satul şi senioria. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.

4. ci pe talentul politic. Pe câmpul de luptă.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. ci în slujba regelui. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. În Anglia. mai ales prin cumpărarea acestora. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. de darurile bogate care li se fac. suveranul tuturor. aceasta este denumită “de robă”. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. fidelitatea. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. acum destul de secătuit. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. uneori din ce în ce mai 105 . care ştie să se dueleze la nevoie. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. la care pot avea acces şi alte categorii. unde se pot bucura de favorurile regelui. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. Vechile idealuri cavalereşti. În societate. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Originea străveche. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. onoarea s-au păstrat. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. În secolele XVI-XVII. În Franţa. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. între elita urbană.3. Transformarea idealului de nobil.4. Structural. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii.

precum Franţa. se dovedeşte neguvernabilă. În raporturile cu statul. Spania. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. Monarhii de tradiţie medievală. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. şi funcţionari bine pregătiţi. limitată autonomia. care le furnizează resurse financiare. care treptat. prin impunerea principiului de liberum veto. în ţările scandinave sau în Rusia. prin impozite. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. Spre marginile Europei. Pe de altă parte. marchizatul de Montferrat. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. de regulă. republicile Sienna. 106 . Astfel. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Veneţia. Mantova. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. oraşele îşi văd. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. 5. Anglia. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Florenţa.numeroşi. mai ales în centru şi nord. de regulă.

zis cel Frumos. Münster. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. teritoriile din America. rege al Spaniei. adunarea reprezentativă a Imperiului German. şi al Ioanei. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. regele Angliei. Hochstetter). condus de Carol Quintul. arhiducele Burgundiei. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Worms. de asemenea. ducele de Saxa. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Moştenirea maternă îî aduce Spania. 107 . În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Sicilia. etc). regele Franţei. şi Henric al VIII-lea. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. contele palatin). Sardinia. Passau.5. prinţi şi oraşe imperiale. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Hessa. Wurtemberg. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. ducatul Milanului. Besançon. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. Osnabrück. În faţa unor competitori precum Francisc I.1. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. între care Fugger. Salzburg. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. care era electivă. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. regatul Neapolului. Brunswick. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Bamberg. margravul de Brandeburg. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. adică esenţialul Ţărilor de Jos . după cel al papei. în special Austria. fiica ducelui Carol Temerarul). Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. din 1516. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia.

el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. oraşele imperiale. Lübeck. Gegenbach. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. principate laice.Existau. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. cu o serie de privilegii garantate. predicate de Luther. eclezistice. Ulm. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Nu există o capitală propriu-zisă. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Augsburg. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. de asemenea. De alfel. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Isabela de Portugalia. etc). Soţia sa. 108 . şi contestarea luterană era la începuturile sale.cavaleri). idealul său creştin. Carol este obligat. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Bremen. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. prin pacea de la Augsburg. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. împreună cu fiul său. Strasbourg. Köln. în număr de peste 300. persoana suveranului constituia un element de unitate. când avea cam 100 000 de locuitori. 1555. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Filip al II-lea. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat.

Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. cedând Spania. Mathias (1612-1619) să restabilească. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. din care Imperiul iese şubrezit. şi care au condus. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. Imperiul se confruntă. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. despre stat. de tip medieval. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. unul dintre ei chiar fratricid. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. Pe de altă parte. recunoaşterea ca succesor a fiului său. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. spre sfârşitul vieţii. încă din timpul vieţii. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. în prima parte a secolului al XVII-lea. între Rudolf şi fratele său Mathias. în vremea domniei lui Rudolf. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). 109 . Rudolf al II-lea (1564-1612). care au continuat.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). redus la o juxtapunere de principate independente. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa.cu diferite conflicte. Carol asistă la eşecul visului său. Ferdinand al II-lea(1619-1637). pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. şi reuşeşte să impună. controlul asupra domeniilor patrimoniale. În acelaşi timp însă. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. şi pe cele al conflictelor cu otomanii.

regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. nobilimea. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. ca în evul mediu. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. burghezia 110 . dar poate fi şi mai bine controlată. în Franţa. Monarhul joacă rolul de arbitru. Resursele financiare. de altfel. care nu este însă nelimitată. într-o clasă de curteni.2. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. aflată totuşi sub autoritatea regelui. mai întotdeauna insuficiente. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. unde beneficiază de privilegii. De asemenea. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. care succedă monarhiei stărilor. prin care accesul femeilor la tron este interzis). Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii.5. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. care. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. de fapt. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. parte. Pe de altă parte. dependenţi economic şi politic de rege. De asemenea. În Franţa. din care face. cum ar fi adunările de stări. În Anglia. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. şi care se apropie de interesele burgheziei. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. şi transformată. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. orientată spre o producţie destinată pieţei.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. Astfel.

pune la dispoziţia regelui specialişti. Aici regele este capul suprem al bisericii. deşi continuă să existe ca instituţie. ca instituţie supranaţională. 5. Acestea din urmă. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. de a stabili şi percepe impozite. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Anglia. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. care. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. de robă. Papalitatea. prin cumpărarea de titluri. este anglicanismul.Franţa În Franţa. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. în timpul lui Henric al VIII-lea. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". iar religia de stat. de a fi judecător suprem. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). 111 . după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). se transformă într-o nouă nobilime. În Franţa. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). birocraţia profesionistă.3. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. de a bate monedă. armata regulată. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. un anumit progres spre laicizare). Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. de a numi funcţionari în teritoriu. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Spania centralizarea politică a reuşit.

Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. La început. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. care o exercită pe rând. fiind alcătuit din mari nobili. iar pentru a asigura noi intrări financiare. care făcea din el seniorul suprem în regat. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. secretarii de stat. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. conetabilul (conducătorul armatei). Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie.1. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. Cu timpul însă. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. în vremea Frondei.ele nu mai sunt convocate până în 1614. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). să-l lase moştenire sau să-l 112 . La rândul lor. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. la una de tip absolut. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. cu excepţia unor delicte grave. câte un trimestru sau semestru). funcţiile încep să fie vândute de către rege. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598).3.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. prin simplă atingere scofulele. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. de Bourbon. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. numărul acestora este multiplicat. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. 5. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit.

precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Curţile superioare sunt Parlamentele. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. iar regalitatea. ceea ce duce la o bancrută parţială. dar şi din Franţa. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Rouen. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. În 1604. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Dijon. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Evoluţia armelor de foc. Aix. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare.vândă. Se adaugă o marină permanentă. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. riguros controlată pentru a evita jafurile. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. ducele de Sully. Rennes). La nevoie se făcea apel la mercenari. dintre care cel mai important e cel din Paris. În 1516. care purta greul taxelor. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Grenoble. superintendent general al regatului. accentueză acest proces. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Colaboratorul său. cu legea care avea să se numească Paulette. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Bordeaux. gabella. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult.

s-au manifestat multiple violenţe. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . reacţia catolică la progresul calvinismului. În vremea sa. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. în cea de-a doua parte a acestuia. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. când apar scandaluri publice. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. era o protectoare a reformaţilor. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. puterea regală creşte. În acea perioadă. şi a celor interne. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. numiţi hughenoţi. inclusiv din înalta nobilime. În acest fel. La început. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. Pe de altă parte. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. în prima parte a secolului. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic.3. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. Margareta. 5. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. se arată tolerant. calvinismul făcea progrese în regat. dar şi cu unele state italiene. începeau să se recruteze din toate stările sociale. mai cu seamă că sora sa. în tradiţie umanistă. De asemenea. dar apoi. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. adeziunea la Reformă sau la Ligă. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. iar adepţii săi. Adesea.Concordatul de la Bologna.2.

şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Războaiele religioase sunt. coasta sud-vestică. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. şi războaie civile. Luptele dintre 115 . Nordul. Carol al IX-lea(1560-1574). care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. considerat şeful protestanţilor. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. se întinde între 1562-1584. particularisme regionale. Henric. şi în cea catolică. În 1570. în 1572. era căsătorită cu Henric de Navarra. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Într-o încercare de conciliere. bolnav. şi în 1562 izbucnea un război. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. în acelaşi timp. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). în folosul familiei regale. cu garnizoane proprii. Tânărul rege. căsătorit cu Maria Stuart. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. pe atunci rege al Poloniei. Francisc al II-lea (1559-1560). sora lui Carol al IX-lea. Urma la tron fiul său cel mare. Margareta. care au însângerat ultima parte a secolului. o parte din sud-est e controlată de catolici. pe atunci un copil de zece ani.pe politica internă. Războiul reîncepe. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). soldată cu arestări şi execuţii. Regenţa este asigurată de mama acestuia. regina Scoţiei. fiind rănit accidental într-un turnir. unele zone centrale de protestanţi). moare în decembrie 1560. şi este urmat de fratele său. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. O primă fază. fără rezultat clar. cea mai mare parte a Provenţei. regele murea. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. cardinalul. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. dar în 1559. Catolici intransigenţi. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. În 1574 Carol al IX-lea murea. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Caterina de Medici. membri influenţi ai Cosiliului regal.

Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Henric al IV-lea. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. printr-o politică de impozite moderată. În 1589 Henric al III-lea este. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. În numele acesteia. moştenitorul prezumtiv al tronului. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. regele Navarrei. Francois d’Anjou. în cele din urmă. Războiul reîncepe. În acel moment. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. când fratele regelui. sora regelui Henric. Contestat în propria capitală. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. infanta Clara-Isabela. 116 . cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. şi aveau împreună o fiică. dar care a permis refacerea. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Henric al III-lea fuge din Paris. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. cardinalul de Lorena. 1598). Jacques Clement. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. În 1593 abjură protestantismul. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. şi cetăţi de siguranţă. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. reuşită cucerire a regatului. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. iar ducele de Guise. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. în 1588.catolici şi protestanţi continuă.

în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. 117 . instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. care pune capăt Războiului celor două roze. şi extinse mereu. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. şi Camera comunelor. cardinalul Richelieu. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. Anglia 5.4. 5. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace.1. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. care reprezintă baza judiciară a regatului. Prin astfel de instituţii. care avea autoritate asupra înaltului cler. Ludovic al XIII-lea. şi la tron urma fiul său minor.4. fiind împărţit între Camera Lorzilor. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. sub regenţa mamei sale. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). Parlamentul putea propune modificări ale Common law. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Maria de Medicis. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. a doua soţie a lui Henric. absolutismul regal ajunge la maturitate. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Structuri instituţionale Ïn Anglia. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. apărute încă din secolele XII-XIII. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.

Henric al VIII-lea (1509-1547). Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. trezorierul. când principalul său consilier a fost Wolsey. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. ca reprezentanţi ai puterii centrale. dar care necesita sume mari de bani. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). păstrătorul Sigiliilor.2. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. fiind alcătuită din profesionişti. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. în funcţie de dorinţa suveranului. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. La nivel local. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. Fiul lui Henric al VII-lea. Politica sa fiscală echilibrată. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534).Armata este recrutată când este nevoie. cu autoritate asupra mai multor comitate. 5. Regele este ajutat de un Consiliu privat. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. reorganizarea armatei. care nu l-a obligat să impună noi impozite. din care fac parte cancelarul.4. a continuat această politică de întărire a puterii regale. În comitate continuă să existe şerifii. anexată în 1535. regele a evitat să convoace Parlamentul. Astfel. Între 1509-1529. recuperarea domeniilor coroanei. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . iar cavaleria este înlocuită de infanterie. şi diferite alte persoane. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma.

în sesiuni care au durat. În vremea sa. a continuat războiul cu Spania. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Elisabeta (1558-1603). ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. îşi înlăturase surorile. În condiţiile în care ţara era în război. Maria Tudor (1553-1558). ultima posesiune engleză în Franţa. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. John Dudley. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. Pe această bază.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. semn al maturizării atinse de puterea regală. Căsătorită cu Filip al II-lea.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. Pe parcursul lungii sale domnii. în total. Eduard al VI-lea (1547-1553). sub influenţa unuia din sfetinicii săi. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. de tip rus sau francez. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. ci de o a treia cale. deoarece succesorul său imediat. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. doar trei ani. a încurajat comerţul. Regina a întărit instituţii mai vechi. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. Robert Cecil. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Tânărul rege a dispărut destul de repede. iar la stingerea unor 119 . precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. lăsând deschisă problema succesiunii. întrucât. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. a urcat pe tron fiind minor. Spre deosebire de tatăl său. ajungând la ruptura cu Roma. fiica Annei Boleyn.

Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere.5. Scoţia 120 . Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Virginia). bastionul catolicismului. Cum în acelaşi timp. era cel mai fervent apărător al catolicismului. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. rivala pe care o decapitase. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Filip al IIlea. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. conflictul deschis era inevitabil. Pe plan extern. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. regele Spaniei. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. fiul Mariei Stuart. 5. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Din punct de vedere religios. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). aduce reginei avantaje financiare şi militare. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. ca şi producţia internă. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor.case nobiliare. Apelul la corsari. pe care trebuia s-o protejeze. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. în 1604. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos.

viitorul Francisc al II-lea. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. pentru a-şi consolida puterea în interior. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. Maria de Guise asigură regenţa. După moartea regentei. cu scopul de a jefui. în 1557. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. cu ajutorul amantului. mama ei. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Iacob. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. Lordul Darnley. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. şi se refugiază în Anglia. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. În Scoţia continua să domnească fiul ei. Maria Stuart a fost judecată. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. condamnată şi executată în 1587. unde devine soţia delfinului. şi Madeleine. şeful spiritual al partidei reformate. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. fiica regelui Francisc I. viitoarea Maria Stuart. După moartea acesteia. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. În absenţa acesteia. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). soţul său. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Iacob al VI-lea. soldate cu conflicte militare. Bothwell. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. 121 . După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. iar fiica lor. prezentată de John Konx. la ruda sa Elisabeta. Sprijinitoare a catolicismului. aflată adesea în conflict cu Anglia.

122 .Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. acordând ajutor răsculaţilor. Acestea. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603.6. în special în rândul coloniştilor. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. englezilor de confesiune anglicană. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. în 1565. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. în loturi. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Când. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. în nord şi în est. 5. În 1649. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. reuşind să devină foarte repede nepopular. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. a fost decapitat. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. numit de regele Angliei.

În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor.7. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. mult mai ridicat în cazul englezilor.1. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. favoritul reginei. cu competenţe legislative. izgonindu-i pe iezuiţi. învingătorul rebelilor.sau Consiliu de stat. de religiile diferite. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. aşa numiţii letrados. 5. separate de nivelul economic. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. în continuare. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. principalul conducător al răsculaţilor. când irlandezii. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. Aceştia încep să domnească din 1479. Englezii conduşi de contele de Essex. vămi la graniţa dintre ele. În 1603. renunţă la luptă. moştenitoarea tronului Castiliei. economice. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. conservându-şi instituţii specifice.7.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. moştenitorul tronului Aragonului. fiscale. 5. Exista un Consiliu al Castiliei. administrative. definitivând organizarea în comitate. adunări de stări (Cortesuri) separate. conduse acum de Mountjoy. reuşesc să-i înfrângă. O’Neill. şi având chiar. şi Isabela. dar forţele engleze. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase.

reprezentant al regalităţii. controlate de corregidor. De asemenea. De asemenea. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. Consiliul Italiei. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Cei convertiţi la creştinism. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. urmând unui război civil îndelungat. prin capitularea Granadei. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. aşa numiţii conversos. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. 124 . funcţionau consilii specializate. Santiago. cu puteri administrative şi judiciare. Consiliul Portugaliei. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Calatrava. Până la urmă.Aragonului. care colabora activ cu Inchiziţia. folosită şi în scopuri politice. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Alcantara. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. în 1492. dar şi a populaţiei. finanţele regale au fost reorganizate. şi până la urmă sunt expulzaţi. denunţându-i pe « falşii creştini ». deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Consiliul Indiilor. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. oferind regilor resurse materiale importante. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. precum Consiliul de finanţe. din partea autorităţilor. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. stabilindu-se în Italia. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Consiliul Inchiziţiei. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. În oraşe există consilii municipale. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri.

Filip al II-lea (1556-1598). Carol (1516-1556). Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale.2. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. interzicerea limbii arabe. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. 125 . Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. dar şi al guvernului şi al consiliilor. al armatei şi al bisericii. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Regatul celor două Sicilii). Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Astfel. din 1561. Fiul lui Carol. un palat ca o mănăstire. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. aşezându-se în Nordul Africii. După aceea. în inima Spaniei. Tările de Jos. cu ajutorul funcţionarilor regali. în special cu Inchiziţia. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. În vremea lui Filip al II-lea. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Aici este sediul curţii. Portugalia şi coloniile sale din Africa. ci şi adversarii politici ai regalităţii. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). la Madrid. Franche-Comté. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). mult în urma altor puteri europene. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. în forma de grătar. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. care a fost în cele din urmă înfrântă.7. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. pe lângă Spania. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor.5. Filipinele. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. teritoriile de peste ocean. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită.

8. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. careia i-a cedat. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Au continuat conflictele cu Franţa. în 1668. Diminuarea puterii marilor nobili. Franţa. precum Francisco de Lerma în timpul primului. o serie de teritorii.La moartea lui Filip al II-lea.1. căreia i-a recunoscut independenţa. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. ca şi vecina ei Portugalia. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. de fapt. sau Gaspar de Guzman. 1659. într-o putere de rang secund. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. prin pacea din Pirinei. Portugalia Portugalia. Regii care au urmat. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. de războaie şi lupte dinastice. în pofida menţinerii imperiului colonial. de favoriţi. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. Prin confiscări de averi. În cele din urmă. resursele materiale ale regalităţii cresc. pierderea influenţei de către Cortesuri. şi în urma tratativelor din Westfalia. şi se transformase şi ea. în pofida veniturilor aduse de colonii. reducerea privilegiilor oraşelor.8. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. Spania intrase într-un declin pronunţat. în timpul lor puterea fiind exercitată. devenită regat din secolul al XII-lea. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. 5. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. 5. şi cu alte state europene. ca şi în Castilia.

Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. implicat şi el într-o conspiraţie. avea să ducă la pierderea. a fost înjunghiat chiar de rege. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). duce de Viseu. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. Diogo. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. care domneşte între 1481-1485. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. ceea ce pentru Portugalia. a Peninsulei Iberice. nobilimea alege. până la urmă. 127 . într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. a unei mari părţi a imperiului său colonial. sub sceptru portughez. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. În urma unei conspiraţii nobiliare. în speranţa unei posibile unificări. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. din cea mai puternică familie feudală portugheză. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea.rar. în contextul războiului cu Ţările de Jos. contribuie la progresul centralizării. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. datorită atacurilor olandezilor. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. Regele Ioan al II-lea (Joao II). în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. când uniunea dinastică se desfăcea. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Între diferiţii pretendenţi. La 1640. să se ralieze regelui Spaniei. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Al doilea senior din regat. văr şi cumnat al monarhului. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. Ca şi în Spania.

integrând comitatul Vaud. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. care au reuşit să instituie impozite permanente. Administraţia şi armata sunt 128 . reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Veneţia şi Genova. erau puternic afectate.5. În plan politic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. să-şi organizeze o ramată profesionistă. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. pe văile Padului şi a Ronului.9. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Bine populat. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. în pofida afirmării unei unităţi culturale. să modernizeze administraţia şi justiţia. prin circumnavigarea Africii. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Nisa. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. De asemenea. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. şi marile puteri comerciale italiene. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Milanul devenise ducat în 1395. Italia În secolele XVI-XVII. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. În această perioadă. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar.

Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. de tradiţie mai veche. responsabil cu problemele fiscale. în insulele Mediteranei orientale.puternice. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . numărând apropae un million de locuitor. războiul. pe coasta Adriaticii. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. reprezentant al regelui Spaniei. având puteri foarte largi. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. Teoretic republică. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Datorită acestor pierderi teritoriale. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Aceasta. Milanul era condus de un guvernator. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. şi care avea atribuţii privind economia. bazată pe industrii de lux. Exista şi un Senat. de 6 membri. unde se extinsese pe terra ferma. olandezi în Levantul otoman. Din nefericire. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. englezi. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. care număra 150-200 membri. Dogele. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. care îl asista pe Doge. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. În perioada următoare. politica externă. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Deşi bine populat. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. beneficiind de o economie destul de modernă. şi având în alcătuirea sa. pe cursul inferior al Padului. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri).

securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. în cele din urmă înfrânte. între partizanii şi adversarii Medicilor. Exista şi aici un doge. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Ca şi la Veneţia. datorită ocupării acestora de către turci. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . a izbândit cea cu caracter popular. din punct de vedere formal. dar puterea era deţinută. care a restabilit instituţiile republicane. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. de 100 de membri. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. de către familia de Medici. Exista şi un tribunal suprem. şi de diferite ale consilii. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. din 1435. ales pe viaţă. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Quarantia. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. mai multe mişcări separatiste. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. practic.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Piero. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. Genova rămânea o republică aristocratică. După moartea lui Lorenzo de Medici. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Genova continua să stăpânească insula Corsica. cu sprijin francez. în 1492. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. format din 40 de membri. de 400 de membri.

prin acţiunile fiului său. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. în tradiţie milenaristă. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. În cele din urmă. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. iar acesta. şi de întărire a puterii ducale. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. cum se numea acum. după lupte cu sorţi schimbători. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. în primăvaralui 1498. unele au fost restituite 131 . de 48 de membri. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). şi. cu ajutorul Imperiului German. numit de imperiali duce ereditar. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. arderea operelor de artă considerate imorale. Organul colectiv de conducere era Signoria. stăpânirea ducatului Toscanei. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. etc. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. anunţau.Savonarola. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. s-a extins. Cosimo a dus o politică de centralizare. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. În 1527. Statul papal Sub conducerea papei. înglobând republica Siennei. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. dar care erau golite de conţinut. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). la petreceri. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. duce.

Suveran temporal asupra unui stat puternic. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Respublica christiana. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. precum Rimini sau Urbino. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. Pe de altă parte. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). În Regatul Neapolelui. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. reprezentant al regelui Spaniei. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. conducerea era asigurată de un vice-rege. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. 1500. în teritoriile statului său. în 1453. ca Bologna. fiind reputată şi prin creşterea animalelor.vechilor seniori. pe coastă. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. iar în timpul războaielor italiene. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. În acest context. precum Colonna sau Orsini. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. dar altele au fost alipite statului papal. care doresc să-şi afirme independenţa. Această regiune juca rolul de grânar. 132 . lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. reprezentând interesele bisericii. 1456. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. De aceea. cruciada împotriva turcilor. 1460. Papii predică deci. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. nobiliar şi domenial. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. fără efecte prea mari însă.

în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Berna) şi a senioriei Glaris. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Astfel. Pe de altă parte. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa.10. Parma. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Confederaţia originară. Din punctul de vedere al organizării. a cantoanelor montane. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . chiar dacă în jurul mai multor nuclee. La începutul secolului al XVI-lea. în 1476. după modelul spaniol. în secolul al XIV-lea. În 1499. Piacenza. de aşa numitele “războaie italiene”. Zurich. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. intrau în confederaţia şi Bassel. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. şi cu ducele Burgundiei. dar există şi elemente comune. precum Ferrar. Carol Temerarul. de la sfârşitul secolului al XV-lea. 5. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Lucca. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. care controla trecerea Alpilor. prin tratatul de la Bassel. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Schaffhouse şi Appenzell. Mantova.

instituţiile şi legile specifice. Danemarca. El poate trece la o recucerire a Suediei. Pe de altă parte. şi prin tradiţia apărării independenţei. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. a reginei Margareta a Danemarcei. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă.11. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. cu acelaşi nume) în 1520. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. În prima parte a secolului al XVI-lea. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. pe care conta în lupta cu hanseaticii. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. 5.instituţionale. de origine germană. În 1397. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. Şi în Danemarca. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. care se implica în problemele Germaniei. care evoluau în direcţia absolutismului. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. juridice. Dar în timp. la Kalmar. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. De asemenea. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. adminisrative. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Isabela.

şi unchiul său. Suedia devenise o monarhie absolută. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. vizând controlul Mării Baltice. şi pe un sentiment naţional în formare. fie cu caracter politic. Clerul trece la Reformă. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei.1. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. animată de un sentiment patriotic puternic. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei.revoltă. Frederik de Holstein. regele e nevoit să fugă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Ca şi în Anglia. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Dar acesta. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. în teorie. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. 5. în 1524. Ioan. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. fie religios. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. La moartea lui Gustav Vasa.11. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. ducele 135 . pe o armată puternică. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. chiar dacă. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. profund influenţat de confesiunea reformată. aflată în componenţa Suediei. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Serviciul militar este obligatoriu. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente).

prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. La moartea lui Frederic I. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. La capătul mai multor conflicte. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. 136 . care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. deja rege al Poloniei. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). fratele lui Ioan al III-lea. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. În 1576 impune o nouă liturghie. revoltaţi împotriva seniorilor lor. refugiat în Ţările de Jos. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). care dădea acces la Marea Nordului. luteranismul face progrese. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. Fiul său Sigismund. Frederic I (15231533). pe tron urcă unchiul său. Carol devenea rege în 1600.11. Gustav al II-lea Adolf (16111632). învingător. şi ocupă Ingria şi Carelia. se impune cu forţa armelor.Finlandei. În vremea sa. în cele din urmă. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. clerul este plasat sub tutela regelui. pentru Ingria şi Carelia. În vremea lui. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. În plan intern. Din 1527. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. sora regelui Poloniei Sigismund August. 5. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. Cristian al III-lea. fiul acestuia. Cristian al III-lea iese. Suedia. Ioan al III-lea. prin Cartea Roşie. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. sprijinit de oăşenii din Lubeck. care se înstăpânise în Estonia din 1595.2. ceea ce conduce la conflicte interne. Apoi are loc conflictul cu Rusia. căsătorit cu Caterina Iagellon. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Cu sprijinul aristocraţiei. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său.

Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. cu rezultate dezastruoase.În scop politic. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. 5.12. Insulele Gotland şi Ösel. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). În pofida dezastrelor militare. în favoarea coroanei şi a nobililor. fiind percepută ca un instrument danez. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Norvegia. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. În Danemarca. alcătuită din circa 150 de familii. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. summum episcopus. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. este controlată prin intermediul baronilor danezi. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. În Norvegia reforma se bucură de succes. către sfârşitul secolului al XVI-lea. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. marea aristocraţie. în 1536. prin tratatul de la Stettin. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. lipsită de o nobilime puternică. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. când sunt obţinute. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Pe de altă parte. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. În aceste condiţii. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. 137 . ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. iar apoi participarea.

adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. de la luarea deciziilor. Nobilii se vedeau excluşi. cu interese divergente. sora naturală a lui Filip. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. ci rămăseseră catolici. dar care s-au manifestat. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. Opoziţia începe în rândul nobililor. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. în care fuseseră implicaţi până atunci. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . născut şi educat în această regiune (1500. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. şi era destul de străină realităţilor din zonă. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania.care. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Zuichem şi Berlaymont. prin rolul acestor personaje. la Gand). Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. şi. la nivelul epocii. De asemenea. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în anumite momente. încă de la începutul domniei lui Filip. de asemenea. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. de o manieră concertată împotriva Spaniei. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Filip al II-lea. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. reprezentative. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei.

consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. în decursul unei întrevederi. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. nobilimea. 139 . Pe de altă parte. în tradiţia vechilor sale libertăţi. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. În decursul evenimentelor ce vor urma. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. de altfel. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. în primăvara lui 1566. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. şi aşa numiţii gueux d’état. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism.Reformei. Dar predicatorii calvini. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. în special în varianta calvinistă. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. în cerşetori) sunt numiţi gueux. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). se manifestă prin petiţii.

cu caracter în primul rând politic. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. o trădare faţă de coroana spaniolă. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. şi să obţină reprimarea pe plan local. iconoclastă. afectând comerţul şi meşteşugurile. prost văzută de intransigenţi. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. cea nobiliară. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. care. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. executaţi în 1568. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. fără a obţine însă rezultatele scontate. la gurile Meusei. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. ia acum forma cetelor de răsculaţi. La 1566 existau două mişcări diferite. Moartea celor doi. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. „Calicii mării”. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. şi cea populară. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. în vreun fel. cu 10 000 de soldaţi de elită.Campania în vederea înţelegerii religioase. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Opoziţia. 140 .

între altele. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. după modelul celei de la Geneva. calvini radicali organizau o republică teocratică. frate natural al lui Filip al II-lea. rămase încă loiale Spaniei. convocarea Statelor Generale. cu Luis de Requesens. Unii şefi calvini. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. În oraşele sudice precum Gand sau 141 .În contextul creat. garantarea libertăţii religioase. libertate religioasă (în esenţă. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. fiul Margaretei de Parma. aşa cum cereau răsculaţii. fără a putea însă promite. dar înaintarea lor este dificilă. 7000 de localnici. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. care încearcă. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. şi până la numirea altui guvernator. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. în noiembrie 1576. să se alieze cu provinciile nodice. şi calea tratativelor. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Requesens murea în 1576. În 1578. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). la cererea sa. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. anularea măsurilor luate de Alba. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. La Gand. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. pe lângă mijloacele militare. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud.

decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. provinciile nordice Olanda. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Gand. Conducătorul de fapt a fost. În nord. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. stadhouder general. calvinismul a fost declarat religie oficială. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Mauriciu de Orania. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. peste câteva zile. de către mase. Războiul dintre provinciile nordice. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Wilhelm de Orania. al cărui exponent fusese Erasmus. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Drenthe. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Pacea de la Arras.Bruxelles. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. După moartea sa. rolul Statelor Generale. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. care avea să capete consistenţă republicană. conducerea a fost preluată de fiul său. Utrecht. Bruges. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. la 23 ianuarie 1579. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. din mai 1579. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. cu patriotismul anti-spaniol. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Cu toate acestea. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. prevedea recunoaşterea autonomiei. În 1581. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Zeelanda. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. În aceste condiţii. dar nu accepta decât cultul catolic. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. retragerea trupelor spaniole.

separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. în continuare. arhiducele Albert. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală.progresul spaniolilor spre nord. consecinţe revoluţionare. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. de natură culturală. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. în cele din urmă. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. Pe de altă parte. în pofida rezistenţei lor comune. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). zonele sudice numărau. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. În 1598. Începută de o manieră conservatoare. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. în cele din urmă. diferenţa nu era nici etnică. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Nefiind religioasă. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. E adevărat însă că. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. După Războiul de 30 de ani. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Ţările de Jos. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. la o stabilizare a situaţiei.

Chiar şi Prusia. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. Ştefan Bathory (1575- 144 . seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. Se crea un singur organ central comun – seimul general. alături de Imperiul Otoman. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. ţinuturile baltice etc. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. în partea central-răsăriteană a Europei. acesta. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. cea mai mare parte a Ucrainei. Monarhia ereditară era desfiinţată. Polonia.13. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. cărora. Polonia În secolul al XVI lea. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. încheierea păcii. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). Împrejurările interne. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). concomitent cu întărirea regimului feudal. justiţie. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. respectiv administraţie. devenit ulterior rege al Franţei. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor.Olanda şi Belgia. mobilizarea armatei. Iar în plan religios. inclusiv Kievul. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. întrunindu-se regulat şi periodic. urma să fie ales de nobili. cât şi puterea regală. O adunare specială. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. finanţe şi armată. Pe lângă elegibilitatea regelui. era una dintre marile puteri. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. 5.

ortodoxii ruşi sau ucrainieni. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez.1586). precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. conducători ai marilor familii nobiliare. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. turcii şi tătarii musulmani. ca de altfel şi a Turciei. Rusia 145 . ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Prusia. cât şi din partea suedezilor care ulterior. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. de la începutul secolului XVII. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). atât din partea turcilor. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Suedia. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. provocând o situaţie deosebit de grea. Imperiul Otoman. susţinând activ pe habsburgi.14. deosebit de bogate. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. Austria. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. în apropiere de raiaua Hotinului. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. 5.

După cucerirea Bizanţului de către otomani. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. călugăriri cu forţa. deci împărat). Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. fiul său. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. Incontestabil. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. astfel a reorganizat justiţia. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. confiscarea averilor etc. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. Vasile III continuă opera acestuia. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . precum stările generale în Franţa. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. cea a streliţilor. Dver. respectiv din anul 1547. În contextul de atunci.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. În anii următori el a promovat numeroase reforme. iar Moscova devine « a treia Romă ». Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. Riazan. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. boierimii. Efectiv. cu reprezentanţi ai clerului. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. cortesurile în Spania etc. în Siberia. profesioniste.. deportări. negustorilor şi meşteşugarilor. opricina.

la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. căruia i-a adăugat în 1556. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. S-a desfăşurat un război popular. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. În aceste condiţii. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. Iniţial s-au obţinut unele victorii. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. condus de Minim şi Pojarski. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. patriarhul Filaret. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. Polonia. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). teritorii periferice sărace. de regulă. Rusia a 147 . timp de peste 20 de ani. În fapt. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. Suedia şi Danemarca. pe mai multe direcţii. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. Oricum. secondată de Suedia împotriva Rusiei. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583.ţării. care a domnit până în 1645. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. reprezentând.

cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. de exemplu). Se apreciază că în a doua jumătate a sec. Încă de la început. multinaţional al acestui stat. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. în Ucraina. predominând sistemul domeniilor boierimii. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. În guvernare ţarul era asistat. În statul rus economia era preponderent rurală. într-o stare de anarhie. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. Petru I (1682-1696). Alexei Mihailovici (16451676). o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. Sporadic.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. urmat de Ivan al V lea. de duma formată din curteni şi boieri. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. împreună cu fratele său vitreg. A urmat un război ruso-polonez. sub conducerea hatmanului cazacilor. reprezentat alături de cel al bisericii. Existau relaţii feudale. precum zemski sobor. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . cu rol consultativ. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. La 8 ianuarie 1654. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. Bogdan Hmelniţki. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru.

Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. Începând cu secolul al XI lea. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. cât şi din cel asiatic.chiar în rândurile clerului. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. napolitană. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. voievodatul Transilvaniei. fiul românului Ioan Corvin. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Europa Centrală 5. de Habsburg.1. 5. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. cu forţa. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste.15. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. ocolind lanţul carpatic. respectiv dinastia Angelină. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. atât din continentul European. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. Iagelo (poloneză). jucând un rol important datorită şi 149 . Treptat. acolo. de Luxemburg.15. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. dincolo de Nistru. regatul Croaţiei etc. germană. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. cu o dublă origine. drept Ştefan I. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală.

începând cu anul 1330. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. militar etc. maghiarii au avut un rol important. de la ţărmurile Mării Adriatice. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Între altele. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. fiscal. înăsprind şi fiscalitatea. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. din Dalmaţia. următorii doi monarhi. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. respectiv cu Imperiul romano-german. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. alături de Ţările Române. Astfel. respectiv celebra victorie românească de la Posada. politic. dar şi armata şi birocraţia. cu Polonia.întinderii sale consistente. Acesta a reuşit. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. după înstăpânirea treptată în Balcani. de exemplu. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Cehia etc. în primul rând a ţărănimii aservite. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. cel puţin pentru o vreme. Pentru puţină vreme. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . A reformat justiţia. În veacurile XIV şi XV. în mai multe rânduri. respectiv în lumea catolică a vremii. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. Regele decedat neavând urmaşi.

excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. se întărea Unio trium nationum. până la ţărani de diverse neamuri. În tabăra de la Racoş. după care o serie de conducători. Cinci ani mai târziu. În acest context. Trei ani mai târziu. acolo s-a strâns o armată de tip popular. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. atât din punct de vedere numeric. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. În anul 1521 Belgradul. Între altele. în 1517. încorporat în regatul maghiar. cât şi al înzestrării tehnice. la îndemnul papei. În acest context. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. nobili. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. s-a strâns o masă importantă de oameni. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. net superioare. secuilor şi saşilor. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. ca de exemplu anularea şerbiei. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. lângă Dunăre. înalţi prelaţi. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . în anul 1514. Astfel. Urcat pe tron în 1520. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor.

O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. În acest context. nu o dată foarte strânse. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. ca de altfel regi ai Boemiei. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. unde au suferit însă un eşec. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români.. Mureş. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. Practic. ce a rămas apoi 152 . au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. aflat sub suzeranitate otomană. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. respectiv în Ungaria. având drept scop ocuparea Vienei. fost voievod al Transilvaniei. în centrul Europei. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. ai Croaţiei. cel mai adesea victorioasă. principi ai Transilvaniei etc. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. Tisa şi Dunăre. atunci. cât şi de Ioan Zapolia. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). Tot atunci. cu centru la Zagreb. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. Profitând de luptele interne. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. În anii imediat următori.

spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. Rudolf de Habsburg. exercitată în diverse modalităţi. La început. Între altele. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. în 1686.2. asupra populaţiei maghiare. până la finele primei confragraţii mondiale. Salzburg. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. în fapt Ungaria propriu-zisă. dintr-un stat pluri-etnic. Aşadar. precum Stiria. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. Tirol. respectiv ţările române din imediata apropiere. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor.15.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. părţi ale viitoarei Slovenii etc. multi-naţional. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. Carintia. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. economic etc. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. 5. dată considerată în general ca debut al statului austriac).

În aceeaşi perioadă. otomanii. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. în timp ce fratele său mai tânăr. în cadrul căruia. Habsburgii. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Maximilian. Astfel. FrancheComte. Astfel. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. posesiunile Habsburgilor. Luxemburg. Ţările de Jos. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Slovacia. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Astfel. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. cât şi calvinismul. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Totodată. Ferdinand. Francisc I. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. atât lutheranismul. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. la Marea Adriatică. care a trăit la Praga. după 1519. Artois. Deosebită 154 . s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. devenit împărat între anii 1493-1519. respectiv Carol Quintul. Bramant. precum Flandra. în toamna anului 1918. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. în timpul împăratului Rudolf al II lea.

Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. flamanzi etc. după 1700. sârbi. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. să supună definitiv Boemia. ele întinzându-se. cehi. dispersat. Milano. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . aparat administrativ de tip guvernamental. italieni. 5.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. în forme variate. Habsburgii au reuşit atunci. Croaţia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Statul nu avea o unitate politică. Cehia. Slovacia. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Şi în acest stat. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. de la Rin spre Câmpia rusă. Sicilia. francezi. Era un stat multinaţional. maghiari. adunări reprezentative etc. Regatul Neapolelui.16. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. împotriva Imperiului Otoman. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. Ţările de Jos (Belgia). Transilvania. fiscală etc. Sardinia. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Habsburgii stăpâneau. o bună parte a Ungariei. Astfel. de exemplu. De fapt. organizare constituţională. juridică. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Aceste teritorii însumau peste 600. români. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat.

respectiv a modelului italian. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. Strânsa legătură 156 . bulgari. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. Popatia şi Pola. În spaţiul ex-iugoslav. Şimenic. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. slavomacedoneni. Aşa cum s-a mai arătat. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. modul de viaţă era în bună măsură. Acolo. statutului politic. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Split. dar şi comercial. propriile instituţii de tot felul. în plan instituţional. a mozaicului de popoare precum greci. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. Imperiului habsburgic. s-au creat trei realităţi politice distincte. Serbia. români balcanici. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). albanezi. Bar etc. continuându-se realităţi mai vechi. acţiuni ale Imperiului otoman. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. Muntenegru. italieni etc. situaţiei religioase. republicii Veneţia. precum posesiunile ereditare. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. după mai multe implicări. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. trăind laolaltă sârbi. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. de altfel. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. în principal în Dalmaţia. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. În sfârşit. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. sârbi. o parte a Ungariei. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. parţial români balcanici etc. croaţi. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. de-a lungul litoralului adriatic. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. Slovenia. BosniaHerţegovina. o parte a Croaţiei etc.

rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. proces ce a durat 157 . precum şi un număr de aromâni. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. demarararea unei ample expansiuni europene. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik).cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. marinari şi chiar ţărani. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. o dată cu epopee descoperirilor geografice. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. în comparaţie cu veacurile anterioare. prin Marele Consiliu. Descoperirile geografice. Braudel). mici negustori. 6. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. era deţinut de câteva zeci de nobili. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. cărbănari etc. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. aşa numita revoluţie a preţurilor. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. dar şi de meşteşugari. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. mai ales în calitatea lor de păstori. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Relaţiile internaţionale (sec.

lumea europeană s-a confruntat în sec. într-un mod specific. s-au înfruntat. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. sistemele de fortificaţii. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. perfecţionări sensibile în domeniul militar. înnoirile precum introducerea armelor de foc. evident distincte.mai multe veacuri. economice. cel spaniol şi cel portughez. În fapt. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. în părţile vestice. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. În fapt. Astfel. Tot acolo. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. al XVI lea şi în cel următor. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. necesitând între altele sporite resurse demografice. în cea de-a doua jumătate a veacului. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. Anglia şi Franţa. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. dincolo de expansiunea sa colonială. respectiv Spania. în condiţii complexe. cel al „interesului de stat”. Astfel. diferite. în părţile apusene. cu câteva mari probleme. La cealaltă extremitate a continentului european. financiare etc. estice sau sud-estice ale continentului. 158 . să ajungă mari puteri. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană.

Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. 6. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. Florenţa.) sau au căutat: Veneţia. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. într-un fel sau altul. rezolvată parţial abia în veacul XX. devenită mai apoi. După ce în spaţiul italian. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Temporar.În sfârşit. Franţa a fost înfrântă. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni.1. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. dar nu în cele din urmă. Machiavelli. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. statul papal. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Într-o primă perioadă. 159 . în a doua jumătate al secolului al XV lea. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). ducatul de Milano etc. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea.

din 24 februarie 1525. la Rin etc. luându-l prizonier pe regele Francis. acesta dobândise. diametral opus statelor centralizate. Era o ultimă tentativă de revigorare. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. după 1511. pentru ca. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. în 1499. cel puţin teritorial. Prin jocul moştenirilor. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. În acest context. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). coaliţia antifranceză formată din italieni. dus apoi în captivitate în Spania. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. cu victorii schimbătoare. cel al universalismului politic. de altfel complet depăşit. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. În faţa supremaţiei habsburgice. din 1516. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. cât şi în Peninsula Iberică. În acest context. Luptele au avut o evoluţie dramatică. Practic. prin tratatul de la Noyon. 160 . războaiele italiene s-au extins. o situaţie preponderenta în Europa. Practic. Carol Quintul. În bătălia de la Pavia. noul rege al Franţei. respectiv de materializare a unui concept medieval. respectiv al păgânilor musulmani. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. împotriva Imperiului habsburgic. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei.

Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. respectiv al pactelor de familie. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Polonia şi chiar Transilvania. De asemenea. Suedia. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. instaurarea sa.În aceste condiţii. de fapt un prim război. Mai multă vreme. respectiv Spania. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). dar şi militare. 1558. găsise aliaţi în Danemarca. Franţa. Anglia. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. În final. state în fruntea cărora. între principalele state occidentale ale vremii. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Franţa putând să-şi continue astfel. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. în timp. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. aşa numitul război de treizeci de ani. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. şi de la Atlantic până la Carpaţi. 6. nu peste multă vreme.2. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Totuşi. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. în acea 161 .

mulţi renumiţi. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. între anii 1558-1603. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. de furtuni. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. De asemenea.3. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. de un tonaj mai redus. până la încheierea unei păci în anul 1604. forţele engleze. o vreme. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. Elisabeta I.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. după 1566. regina Angliei între anii 1553-1558. În revanşă. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. În final. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Războaiele religioase din Franţa 162 . mai ales corsarii. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. precum Francisc Drake. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. 6. Iniţial. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte.

Astfel. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. uman şi material. atât spre Marea Baltică. 6. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. 163 . În mai multe rânduri.4. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. între altele. cât şi spre Marea Neagră. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. invocând.Timp de mai multe decenii. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. financiar şi uman.

reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. Războaiele dintre Rusia. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. a existat o stare de război cvasipermanentă. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. practic se stingea vechea dinastie rusească. începând o perioadă de frământări interne. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. de-a lungul întregului secol al XVII lea. ce au implicat şi spaţiul Moldovei.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. respectiv 1618. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. După moartea lui Ivan cel Groaznic. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. stăpânind o bună parte a continentului. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. În jurul anului 1600 Polonia. De fapt. cât şi Suedia. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. 164 . acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. între Marea Neagră şi Marea Baltică. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. atât cu Polonia. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. la 1654. În acest context. până la Petru cel Mare.

Mecca şi Medina. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. urmaşii săi. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. În această calitate. Deja la moartea lui Selim I. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. până la Dunăre. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. au fost alipite imperiului Siria. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane.6. Pe rând. de califi. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. timp de aproape doi ani. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. Urmaşul său. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. După eforturi militare susţinute. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. pentru o vreme. Astfel. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. continuând de acolo acţiunile antiotomane. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor.5. Totodată. stabiliţi în insula Rhodos. 165 . între stăpânirile efective ale Imperiului. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517.

când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Spre sfârşitul vieţii sale. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. în 1526.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). Viena. În anul 1541. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. a devenit principat sub suzeranitate otomană. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. a şi murit. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. Astfel. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Trei ani mai târziu. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. până spre Bavaria. unde. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. respectiv spre Europa centrală. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. inclusiv în cel germanic. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Tot atunci. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. Transilvania. În câteva rânduri. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. bătrân şi bolnav. în anul 1529. În cadrul politicii externe. după o serie de frământări interne. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. de altfel. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. manifestându-se astfel.

precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. în anul 1676. din Egipt până în Tunis. Spania şi papalitatea. inclusiv Crimeea. Irakul. sudul Ucrainei şi al Rusiei. În ultimele decenii ale secolului XVI. întregul spaţiu balcanic. Între acestea. Asia Mică. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. de exemplu. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. în contextul înfruntării cu habsburgii. ţările române. dintre anii 1594-1606. consfinţite prin tratate. poate fi amintită de exemplu. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. La moartea sa. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. acte sultanale etc. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. începea declinul otoman. în primul rând în spaţiul european. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. cuprinzând. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. mai ales conflictul cu habsburgii. Iordania. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. ca de exemplu anexarea Podoliei. precum şi Africa de Nord. al situaţiei deosebite al unor occidentali. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. 167 . la o dată ce nu poate fi precizată. Astfel. a creştinilor. parţial Iranul. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. Siria. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. devenită raia. Palestina. În a doua jumătate a secolului XVII.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi.

principii catolici s-au grupat în Liga catolică. acţionând şi ca un instrument al acesteia. respectiv pe papalitate. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. deci a unei supremaţii politice. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. Cel de-al doilea asediu al Vienei. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică.În acest context. cât şi reluarea mai vechii direcţii. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Astfel. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. de exemplu. la nivel continental. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. 6. cel mai important conflict internaţional. Contrareforma. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Franţa se temea să nu 168 . cât şi de raporturile dintre statele europene. continuând şi la începutul celui următor. într-un fel sau altul.6. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei.

Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii.fie prinsă între doi duşmani puternici. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. Din această pricină. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Armata împăratului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. 169 . Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Comenius. formată din nobili şi orăşeni cehi. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. deci şeful principilor protestanţi din Germania. la Muntele Alb (1629). care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. precum Ian Amos Comenskky. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. în sud Spania. o provincie din apusul Germaniei. iar la răsărit imperiul. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. perioada daneză (1625-1629). În anul următor. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Cehia a devenit o simplă provincie germană. în special pământuri. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. printre care se găsea şi Cehia. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. perioada suedeză (1629-1635). perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). ce au ajuns în mâinile unor elemente germane.

deocamdată timidă. foarte bun militar.. Au reintrat în război şi suedezii. Transilvania.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Astfel. Boemia etc. El a reuşit în urma unor lupte navale. pe valea Rinului. în ajutorul căruia. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. în Europa ooccidentală şi centrală.După aceasta. alungând de acolo pe principele elector. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. invadat vremelnic de trupe spaniole. principele protestant al Transilvaniei. în Bavaria. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. 170 . În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. dar mai ales pe uscat. dar şi politician ambiţios. inclusiv titlul de rege al Ungariei. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. conflictul s-a extins. Intervenţia Franţei. de la Europa medievală la timpurile moderne”. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. A intervenit în ajutorul cehilor. anume trecerea. Franţei alăturându-i-se Olanda.. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. în Ţările de Jos. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea.

de o dietă imperială. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. a învingătorilor. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. respectiv 24 octombrie 1648. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. 171 . A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. catolică şi calvină. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. deci limitate. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. evident în favoarea. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. în lumea germană a casei de Austria. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Astfel. Se punea astfel capăt practic politicii. practic independente. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. prin achiziţii teritoriale. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). eius religio”. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659).

Biserica şi viaţa religioasă 7.1. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. egalitatea lor juridică etc. Pe de altă parte. cel puţin pentru o vreme. În rândurile credincioşilor. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. În sfârşit. Pentru asigurarea mântuirii. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. precum suveranitatea statelor. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. 172 . Franţa a devenit prima putere continentală. a relaţiilor dintre state. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. Între altele. chiar în această formă. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit.. după 1660. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. 7. de aceea. s-a reliefat importanţa diplomaţiei.

Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Pentru aceasta. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. construite sau împodobite de membrii confreriilor. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. exemplelor extrase din biblie. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). « fiul credincios al bisericii ». De asemenea. ţinerea postului în perioadele prescrise. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. împărtăşania cu ocazia Paştelui. În secolul al XV-lea. Se multiplică bisericile parohiale. adoptaţi ca patroni de către confrerii. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. generozitatea manifestată prin danii. iar nu pe conţinutul credinţei. spovedania o dată pe an. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle).Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. favorizată de folosirea geamurilor transparente. iar pe de altă parte datorită predicilor. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. sau a bibliilor ilustrate. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. De asemenea. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale.

printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. statutul aparte al preotului. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. De asemenea. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). din secolul al XV-lea. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. apar şi se impun noi obiecte liturgice. prin imitarea lui Christos. exprimată în special prin răspândirea orgilor. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. la care se poate ajunge prin 174 . (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. se pare. ci pe acţiunea individuală. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. pe care o poate acorda sau refuza. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. datorită acestei concepţii. preotul este figura cheie a mântuirii. Pe de altă parte. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. Această doctrină justifica. cunoscută sub numele de Devotio moderna. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. prin perfecţionarea de sine. devenite. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. pietatea să devină ceva mai interiorizată. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. printre altele. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. separat de masa credincioşilor. precum cultul Eucharistiei. XI-XII). Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. prin experienţa extazului). în episcopatul de Cambrai. prin harul care îi îngăduie să performeze taina.constată sporirea rolului muzicii religioase. inspirat. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu.

(Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. după invenţia lui Gutenberg. probabil. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. legată de interiorizarea trăirilor religioase. De aceea. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). şi care. este sentimentul tragic al morţii. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. după Biblie. 1380-1471). Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. acestea frapau 175 . fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Devotio moderna. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Fraţii vieţii în comun. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Imagini difuzate prin xilografie. cum li se cerea în secolele anterioare. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei.contemplare perpetuă. prin analiza de sine. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. a fost cea mai tipărită carte. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). prin examenul de conştiinţă. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. cum au fost numiţi aceştia. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune.

pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. averile ei să fie considerate doar posesii. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. putea însă scăpa controlului autorităţilor. pe care o ataca în tratatele sale. Prin extensie. născut în Yorkshire spre 1330. precum regele Eduard al III-lea. cu care Anglia era în război. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. alături de unii colaboratori. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. astfel că. între care Despre stăpânirea divină. preot. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. De altfel. Despre stăpânirea civilă. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). John de Gand. laici şi clerici. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). orice obicei. Reflexia personală. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. profesor la Oxford. Prinţul Negru. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. aflată sub influenţa Franţei. duce de Lancaster. regina Joan de Kent. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. 1330-1384). şi nu doar unui vicar unic. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Wycliff a contestat rolul 176 . A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. În acţiunile sale.

şi şi-a sfârşit zilele în pace. în operele lui se găseşte ideea predestinării. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. în parte. care l-au influenţat pe Ian Hus. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. El ca persoană nu a avut însă de suferit. După moartea sa. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. De asemenea. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Pentru punerea în practică a ideilor sale.penitenţelor şi pelerinajelor. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. în 1381. care. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. astfel. care trecea drept un discipol al lui. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. Wycliff a fost condamnat ca eretic. însă. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. ceea ce explică. după 1400. şi nu prin propriile merite. nobil atunci cine era?). (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. Ideile lui Wycliff. numiţi apoi lollarzi. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. instruirea poporului. ordinele cerşetoare care au decăzut. De asemenea. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. practica indulgenţelor. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. în 1384. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. datorită protecţiei de care se mai bucura. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. rectorul Universităţii din Praga. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. dar şi sociale dintre oameni. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. 177 . Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el.

Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. de asemenea. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. Adunarea îi era însă ostilă. văzute ca instrumente ale Imperiul german. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. Un an mai târziu. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. În acest context. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. i-a atras lui Hus simpatia populară. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. pusă deja în practică. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. transformate în adevărate războaie. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). O altă idee. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. a studiat teologia. El critică. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. în care motivaţiile religioase. Toate atacurile sunt respinse. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. idee ce va fi clar enunţată de Luther. a devenit preot (la Capela Bethleem. Pe urmele lui Wycliff. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. În plan social. şi biserica din Cehia începe 178 . Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig.

179 . numiţi şi taboriţi. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. Pe de altă parte. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. excesele sociale ale taboriţilor. prelungirea stării de război. care pune capăt războiului devenit civil. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. reforma morală a clerului. În cele din urmă. curentele radicale au fost foarte variate. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. Acestea erau însă diferite. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. la transformarea totală a societăţii. susţineau revendicări radicale. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. numiţi şi calixtini (de la potir. statuate în Compactatele de la Iglau. 1436. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. secularizarea bunurilor bisericii. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. Moderaţii. încoronat între timp ca împărat. caliciu) sau utraquişti. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. o parte a husiţilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale.să îmbrace forme originale. dar treptat elementele de originalitate se resorb. În cele din urmă. slujba în limba cehă. Spre deosebire de utraquişti. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. Din punct de vedere religios.

cu caracter religios. religios şi intelectual. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. temele macabre. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. In general. aşa cum ne mărturiseşte arta. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă.2.2. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. Într-o lume în care războaiele. 7.1. consecinţe şi asupra catolicismului.2. acea reformatio in capite et in membris. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea.1. social-politic şi ideologic. dar dincolo de acestea.Factori religioşi şi intelectuali 1. molimele. prin ricoşeu. mai ales „Dansul macabru”. prin care. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. de a stopa progresele noilor culte. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. într-o manieră „democratică”. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. 7.7.1. sunt o prezenţă constantă 180 . care îi antrenează pe toţi muritorii. foametea erau realităţi frecvente. în secolul al XVI-lea. Din secolul al XIV-lea.Nesiguranţa mântuirii. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. aparţinând diferitelor domenii. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. Există o serie de aspecte generale. economic şi social. se face apel la o multitudine de factori. politic şi naţional.

mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. al sfintelor moaşte. 2. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. care pun accentul pe om ca persoană. cel puţin teoretic. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. sau la curţi ale principilor. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. Activitatea de susţinători ai 181 . mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. acum se preconizează. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. dar care le aduceau beneficii materiale. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. fie la o viaţă pasională. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. În pofida reformei gregoriene. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. În plan religios. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal.în orizontul cultural al oamenilor medievali. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. ideea eliberării individului. În acest sens. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. pelerinajele. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. In Occident. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. 3.

De asemenea. În aceste condiţii. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. 4. pe termen scurt. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. căci ele reprezentau. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. De altfel. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. în timpul pubertăţii. în mod poate greu de înţeles astăzi. în care căsătoriile se contractau devreme. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. consecinţe negative asupra Bisericii. Evident. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. 182 .

Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”.2. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. În concluzie. al treilea loc destinat. preocupaţi de întoarcerea la surse. De exemplu. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. prin „inventarea” Purgatoriului. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală.dar şi a operelor umaniştilor.3. dezvoltă exegeza filologică. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. 7. Factori politici 183 . chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla.1. mai ales din partea aristocraţiei. angajată pe calea profitului de tip capitalist.1. De exemplu. Pe de altă parte. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. şi ca atare dobânda nu e permisă. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta.2. intelectuale. 7. mai ales cea funciară. în principal. ceea ce justifica acum contestarea lor. Aceştia.2. bogăţia bisericii. în secolul al XV-lea. morale. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi.

un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. cantoane. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma.2. doreau să elimine un centru concurent de putere. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. ci în exterior. Statele pornite pe calea modernizării. 7. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii).2. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. care se prezenta ca un organism supranaţional. Din aceste motive. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. Cu excepţia Angliei. Francisc I şi papă. promite să se 184 . In alte condiţii. autoritatea exclusivă a Bibliei. În general însă. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. principate. la Roma. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. care evolua în direcţia naţională. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. şi universalismul Bisericii romane. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu.

şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. Pe drumul de întoarcere însă. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. În 1515. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament.călugărească dacă scapă). Se declanşase conflictul deschis. la dieta de la Worms. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. traduce în germană Noul Testament (1522). dându-i garanţii ferme de securitate. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. după ediţia realizată de Erasmus. în 1521. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. survenită în 1519. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. dar şi în constituirea limbii germane literare. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. papa Leon al Xlea. putând fi prins şi ucis de oricine. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. şi dieta îl declară în afara legii. dar Luther. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . şi în 1517. Acolo. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Frederic cel Înţelept. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic.

când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. care are acces la 186 . care în 1555 statua principiul cuius regio. pe termen lung. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. întrucât credinciosul. Răscoala este înfrântă.împărtăşească soarta lui Ian Hus. pomeni. etc. cumpărarea de indulgenţe. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. după aceea. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. prin pacea de la Augsburg. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. pelerinaje. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. ceea ce. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. eius religio( a cui este conducerea. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. In 1526.). redactează Confesiunea de la Augsburg. a aceluia este şi religia). în 1530 Melanchton. discipol apropiat al lui Luther. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. Pe de altă parte. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. principatul. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. a contribuit la întărirea şerbiei. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. De asemenea. Au loc şi clarificări doctrinare. În 1529. în anumite condiţii. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. putea părăsi.

unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. este nevoit din nou să fugă. nici liturghie. În fond. Instituţiile religiei creştine. 7. sola fide. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi care au ca principal rol predica. Reîntors în Franţa. unde redactează opera sa esenţială. data reîntoarcerii la Geneva.2. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. şi întrucât orice creştin este preot. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. Ei nu sunt preoţi. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. nici valabile. În viziunea sa. altar.Biblia tradusă în limba sa. în 1536. Sub conducerea sa. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. care nu se poate 187 . poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. numai prin credinţă. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Născut într-o familie de jurişti. datorită contactului său direct cu Biblia. Serviciul religios este realizat de pastori. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. singurele pomenite explicit în Evanghelii. numai prin Scriptură). Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. greacă. Pleacă la Strasbourg. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. care şi-a latinizat numele în Calvinus. publicată prima dată în latină. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Calvin face studii de drept. unde rămâne până în 1541. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală.3. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Cucerit de ideile lutherane. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. în 1534. icoane.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

în 1535. jucând rolul unor directori de conştiinţă. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. la Roma. din iniţiativa Angelei Merici. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. dar continuă să acţioneze printre laici. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. în ordin cerşetor). oferind învăţătură acestora. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. barnabiţii. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. reformate sau nou înfiinţate. instrumente utile au fost ordinele religioase. care dobândesc individualitate din 1619. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. Între aceştia s-au afirmat teatinii. organizarea cvasi-militară. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Prin disciplina sa riguroasă. la Brescia. depun jurăminte. precum capucinii. şi fusese recunoscut de papă în 1226. pe vremea cruciadelor. după eşecul definitiv al cruciadelor. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. indiferent de confesiune. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. În Spania. preoţi care trăiau în comunitate. transformându-se apoi. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). 192 . punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. franciscanii şi dominicanii. Astfel. somascii. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. predicând.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. Din 1524. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă.

religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene.5. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor.7. Bavaria. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). spaţiul scandinav). pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. până astăzi. Spania). în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. în mare. După Trento. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. mai accentuată în zonele reformate. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Pe termen lung. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Polonia). şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor.3. 7. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană.3. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice.4. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Prin măsurile de reformă interioară. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. pe o linie care s-a observat că urmează. considerat apostolul Indiei. 193 . cu puţine schimbări. Chinei. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. vechiul limes roman. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Japoniei.

unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. ieşită din uniunea de la Kalmar. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. în jumătatea 194 .4. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. contribuind. cum s-a întâmplat în Italia. Marele Maestru teuton. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. cum ar fi Suedia. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. Prusia. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. al lumii oraşelor state. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. dinamică. 7. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. cantoanelor. la dezvoltarea capitalismului. ca în Anglia. De asemenea. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. micilor principate.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului.

nu o dată brutale. Bosnia. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. o serie de scutiri. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. când sultanii au devenit şi califi. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. starea civilă a populaţiei etc. Destul de 195 . întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Între altele. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. unii creştini au îmbrăţişat islamul. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Ghenadios Scolarios. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. probleme de educaţie. În fapt. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. în viaţa populaţiei ortodoxe. în secolul XVII. Prin reglementări specifice. Astfel de cazuri au fost în Albania. în părţi ale Asiei Mici. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. fără însă a fi avut un caracter masiv. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Ortodoxia. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Cu alte cuvinte. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. lui şi urmaşilor săi. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate.

Alexandria sau Ierusalim care. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. de mitropolitul Simion Ştefan. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. unde populaţia era predominant catolică. în cazul Transilvaniei. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. respectiv un număr de ucrainieni. În 1543. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. de exemplu. mai cu seamă între saşi. numită şi greco-catolice în Transilvania. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. a patriarhiilor slave din Balcani. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. Imediat după apariţia lor. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. între anii 1685-1688. Astfel. înregistrându-se mai ales. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. cât şi ale lui Calvin. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. ca şi prin o serie de misionari. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. de asemenea canonizat şi alţii. mitropolitul Sava Brancovici. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. respectiv unguri. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Bosnia.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. canonizat ulterior. de altfel. o parte din ortodoxii din Polonia. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. nestoriană şi monofizită.

tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. respingând mai cu seamă idei calvinizante. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. În secolul al XVII lea. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. în secolul al XVII-lea. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. 197 . mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. s-au ţinut la Costantinopol. al cărui fiu. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. însă pe termen lung. mitropolitul Petru Movilă etc. Kiev.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. La mijlocul secolului XVII. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. în biserica ortodoxă. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. precum şi o serie de inovaţii. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Astfel. patriarhul rus Nikon (1652-1658). autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. treptat. adolescent. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci.

toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. adevărată şi eternă. ba dimpotrivă. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti.În Balcani. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. şi instituţia vizibilă. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. 8. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». pieritoare. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Nu lipsită de importanţă. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. devine tot mai importantă. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . Întoarcerea spre sine. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. între nenorocire şi fericire.1. În plan spiritual. o anumită nelinişte. Cultura 8. distincţia între biserica invizibilă. amestecată în treburile lumeşti. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. De acum înainte. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. Între suferinţă şi bucurie. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. 198 .

aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Henric Suso. De exemplu. gesturi dezordonate şi reacţii violente. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. pricipilor. în cazul aceloraşi persoane. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. apoi. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. chiar în trei. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. regilor. mare mistic 199 . Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. căutarea volupăţii celei mai carnale. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. Ïn cazul jocului de şah. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie.În transformarea sensibilităţilor. aflăm de la cronicari că jucătorii. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. răspândită printre unii creştini. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. din 1409. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. De exemplu. În viaţa religioasă. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Astfel. adesea prinţi sau capete încoronate.

şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Aceste 200 . de bună calitate. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. fără a face distincţie de vârstă. fără a apela la intermediari. Sentimentul morţii existase şi înainte. din secolul al XIII-lea. neintegrate. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. a unor emoţii necontrolate. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. stare socială sau profesională. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. a unor temeri ancestrale. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. şi mai ales Dansul macabru. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. autorul unor opere de mare elevaţie. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. orizonturi total diferite pot coexista. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. se pot combina sau opune unele altora. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. conform caracterizărilor psihologilor. în secolul al XV-lea.german. răspândite mai ales în Italia. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. memento mori fiind una din temele lor predilecte. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Forme de comportament şi de sensibilitate. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. sex. în cimitirul Inocenţilor din Paris. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Desigur. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi.

este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. este ilustrat de Romanul lui Renart. mai bine sau mai rău. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. destul de searbădă pe alocuri. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. lumea e prezentată mult mai realist. caracteristică iubirii curteneşti. şi adesea odios. de sorginte clericală. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. meditaţiilor. sau Romanul Vulpoiului. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. Acelaşi spirit nou. romanul este continuat. dar mai ales cu umbrele sale. Rămas neterminat. câteva decenii mai târziu. al epidemiilor ce marchează epoca. alteori se distrug. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. prin care uneori se creează. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. de Jean de Meung. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. părţi ale lumii. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. este probabil efectul predicilor. sau trucuri. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. a cunoştinţelor epocii sale.teme inspiră şi lucrări literare. şi el iese de cele mai multe ori victorios. În partea da doua a Romanului Trandafirului. cu luminile. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. calamităţilor naturale. Această angoasă în faţa morţii. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Slăvirea femeii. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 .

Albert cel Mare şi Toma din Aquino.ticăloşiile sale. Exilul i-a marcat puternic opera. Dante este exilat din oraşul său. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. independent de papalitate. De altfel. Partizan al supremaţiei pontificale. tratat despre importanţa limbii italiene. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Moare la Ravenna. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. De monarchia este un tratat de filosofie politică. atât de contradictorie. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. pe care el o consideră ca unitară. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. 202 . în 1302. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. la adresa iubirii curteneşti. Dacă lucrurile stau astfel. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. în pofida diferenţierilor dialectale certe. a studiat retorica şi medicina. întreaga societate umană. a participat la campanii militare. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. se numără Dante Alighieri. sau Reinecke. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. a nobililor şi a oamenilor bisericii. Aceeaşi epocă. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. total devotaţi papei. după cum am prezentat-o mai sus. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. false şi artificiale. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. în 1321. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. nu îi datorează însă şi existenţa.

1465). 203 . structurată în Infern. este poetul francez François Villon. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. diată ironică în versuri. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Guinizelli şi Cavalcanti. Se aseamănă astfel. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. începând cu Boccacio. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. alături de arta sa poetică desăvârşită. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. dedicată Beatricei Portinari. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. Mult mai medieval în concepţii. Marele Testament . Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. mult mai frământată în cazul lui Villon. i-au adăugat epitetul de Divina. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. conferă perenitate operei sale. teologice. inclusiv papi. Purgatoriu şi Paradis. Licenţiat al Universităţii din Paris. căreia urmaşii. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. din punct de vedere al biografiei. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. dar guvernat de liberul arbitru. cu goliarzii. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. de care îl separă totuşi mentalitatea. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. şi opera sa poetică realizată în franceză. supus planului Providenţei Divine. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. În Vita nuova. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii.

dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. Scrie opere în latină. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. Animam cum corpore amavi. urma lui Villon se pierdea. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”.. dar şi balade armonios integrate în întreg. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. spune el. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. Petrarca a reacţionat. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. ce prevesteşte Renaşterea. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. dedicat lui Scipio Africanul.compus spre 1461. uneori 204 . de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Cel mai erudit om al vremii sale. umanist pasionat de manuscrisele antice. dar poeziile sale i-au supravieţuit. este opera sa capitală. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. e o femeie în carne şi oase. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Istoria a reţinut operele sale în italiană. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. făuritor al măreţiei Romei. La 33 de ani. precum poemul eroic Africa. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. lipsită de orice concreteţe. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante.

iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. fiind preluate din nuvele anterioare. nu atât de nobleţea sângelui. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. bineînţeles. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. ci de cea a sufletului. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Dar nu trebuie să uităm. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. uneori fericit. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. ci cel 205 . Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Desigur. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. spiritul. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. caracterizată. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. alteori tragic. autonomia omului. care poate înfrânge adversităţile. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. sau chiar din povestiri de origine folclorică.

Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. lăcomie. depozitara unor idealuri valoroase. şi ideile lui. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. aplecarea spre cele lumeşti. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. pe care încep să o considere 206 . pare să fie conştient autorul. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. ca şi unele din subiecte. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. satira. intitulat Troilus şi Cresida. au început să fie depăşite de realităţi. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury.2. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Decameronul rămâne ca o operă vie. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Fiu al unui negustor de vinuri. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. ca şi tehnica sa literară. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Ca şi la Boccaccio. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. ajunge în slujba curţii engleze. dar care. Tot ca la modelul său italian. Evul mediu. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar.cultural. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. Geoffroy Chaucer (1340-1400). monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. 8. pentru ipocrizie. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez.

o epocă obscură şi barbară. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. o dată cu termenul propriu-zis. Într-o primă accepţie. definite mai întâi în Italia. conform expresiei lui Peter Burke. readusă la puritatea din perioada clasică. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic.1. este cel de mişcare intelectuală. apărut din secolul XIX. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). situată între evul mediu şi epoca modernă. In cele ce urmează. 1550-1567. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Vieţile celor mai de seamă pictori.o perioadă întunecată. caracterizat. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. La origine. 8. din secolul al XIX-lea. inclusiv cele ale creştinismului de început. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. termenul vine din italianul umanisti. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. termenul de Renaştere a început. în secolul al XIX-lea. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. 1350-1620). printr-un « mănunchi de schimbări ». De asemenea. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. eventual pe cei ce predau aceste discipline. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. Termenul a fost popularizat apoi. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». Un alt înţeles. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. sculptori şi arhitecţi. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. Uneori. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei.2.

unele reguli privind editarea manuscriselor. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. prin compararea diferitelor variante. Sub patronajul familiei Medici. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. cardinalul Bessarion. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. au fost stabilite. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. greaca. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. şi în special la Florenţa. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. deoarece se constată. a fost donată Veneţiei în 1468. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. De aceea. care. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă.italiene. neobosit căutător al acestora. 1520. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). în preajma cuceririi Constantinopolului. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. după expresia lui Poggio Bracciolini.

o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. A întreprins numeroase călătorii. în primul rând. de asemenea. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. Intelectualii umanişti. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa.2. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. în calitatea sa de mişcare complexă. În relaţia omului cu Dumnezeu. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. 8. care l-au adus în contact cu 209 . „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. Anglia. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. purificarea sa de adaosurile medievale. în marea lor majoritate. de aceeaşi părere cu reformaţii. artizan al destinului său: „tu omule. Erasmus a devenit. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). fiind. umaniştii. dar fără medierea obligatorie a bisericii. preot. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. În afara neoplatonismului.ideilor. Erasmus din Rotterdam. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. în Franţa. Spre deosebire însă de aceştia. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. Astfel. Italia. există şi un curent neoaristotelician. Umanism şi creştinism Umanismul. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. să renunţe la creştinism. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. nu au dorit. la rândul său. de Pietro Pomponazzi (14621525). acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. precum caracterul muritor al sufletelor individuale.2. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Doreau. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. o vreme. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. Dimpotrivă.

în 1455.personalităţile cele mai importante ale momentului. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. umaniştii circulau foarte mult. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. a Noului Testament. prin caracterul său elevat. Elogiul nebuniei. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. cenacluri. Germania. Franţa. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. în Orient şi din lemn. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. 8. Biblia cu 42 de rânduri. în Europa. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. mult mai corectă decât Vulgata. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. între care literele mobile. Anglia. Italia. ediţii de texte antice. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. De asemenea. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). deja realizate din ceramică.3. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea.2. Literele mobile. dimpotrivă. la Mainz. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Ungaria (Nicolaus Olahus). prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii.

cât şi al punerii în pagină. medici. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). pentru a realiza imprimarea propriuzisă. iar în secolului XVI. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. pe de o parte. devenită uzată. într-un bun relativ accesibil. transformarea ei dintr-un obiect de lux. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Efectul este scăderea preţului cărţii. precum cele « romane » sau cele « italice ». Ulterior. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. în 1575. în contextul progresului alfabetizării. cum era manuscrisul medieval. 211 . atât din punctul de vedere al formei literelor. Succesul întreprinderii s-a datorat. De asemenea. Lyon. etc. profesori. (La Anvers. jurişti. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. Din aceste motive. Anvers. Paris. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. cererii de carte.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Basel. se inventează noi caractere. care. ceea ce permite începutul democratizării culturii. clerici. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. devenit presă tipografică.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. De asemenea. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism.

întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. beneficiar al operelor sale. politice. în condiţiile în care. ca atare.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. nu creaţia originală era valorizată. în încercarea de a 212 . redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. De acum înainte. în primele decenii de după apariţia tiparului. 6% în germană. ci fidelitatea faţă de model. apare un nou tip de cititor. 5% în franceză. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. 7% în italiană. impune cenzura operelor tipărite. prin folosirea preponderentă a limbii latine. Acest schimb este facilitat. În plan cultural. 77% au fost scrise în latină. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. dar şi responsabil pentru ce a scris. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. şi nu autorul ei. etc. la importanţa ataşată autorului. într-o epocă în care Biserica. individual. religioase. majoritare până atunci. de a elabora noi idei şi ipoteze. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. De altfel.). socialeconomice. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. un secol înaintea sa. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. tiparul. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. devenit şi o afacere profitabilă. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. care practică lectura în tăcere. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. atacată de reformatori. multe creaţii medievale sunt anonime. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. între autor şi operă.

Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. de stabilire a regulilor. timp de câteva secole. latina a devenit o limbă moartă. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. în detrimentul aprofundării celor citite). prin difuzarea gramaticilor. principi. Prin accentul pus pe autor. forma ei definitivă este stabilită acum. De asemenea. prin fixarea ei riguroasă în scris. ca limbă de comunicare internaţională. într-un fenomen de masă. fără medierea profesorului. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale.stopa progresele contestării sale. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. evoluţia latinei. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. preotului. acordat iniţial. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Capete încoronate. de care am mai vorbit. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Apare treptat ideea de copy-right. călugărului. începe revoluţia în domeniul lecturii. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. Dacă ne referim la tipar. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. prin privilegii regale sau princiare editorilor. se opreşte. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. care nu s-a mai transformat. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare.

instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. (filosofie. După manifestarea Reformei. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. instituţie specific medievală. şi nu pe divinitate. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Învăţământul dura şapte ani. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. cât şi în cel catolic. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. Şi în spaţiul românesc. corespunzătoare vârstei. scriere.activităţii oamenilor de cultură. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. a artiştilor. În colegii. Dar Universitatea. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. matematică). atât în mediul protestant. se adaugă până la 1500 încă 33. începând de pe la 10-12 ani. logică. îşi continuă existenţa. În acest din urmă caz. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. De exemplu. colegiile se vor multiplica. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. şi încă 15 până la 1550. Mecenatul 214 . tiparul este introdus în Franţa la 1470. care dublează. Universitatea. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. spre deosebire de facultăţi. centrate pe om. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. a tipografilor. întrucât aceasta relevă. numărul mai vechilor întemeieri. cu un indiscutabil prestigiu. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. iar pe de altă parte. inspirat de vechea facultate de arte. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. pe de o parte. într-un secol şi jumătate. De aceea. gramatică) înspre complex.

Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. care să le ofere comenzi pentru operele lor. începând cu biserica. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. şi al lui Rafael. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). au fost comandate atâtea opere de artă. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. De asemenea.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. fiu al lui Lorenzo de Medici. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. se zice. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. Nobilimea. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. De altfel. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. dar atrag şi creatori italieni. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. după ce. să-i plătească şi să-i întreţină.

dar şi a literaţilor şi filosofilor. a redus dimensiunile operelor de artă. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. Din secolul al XV-lea. germane. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. dezvoltat în oraşele italiene. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. dar şi în cadrul corporaţiilor. ci evoluează. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. « Sedentarizarea » nobililor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). flamande. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Astfel. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. spre deosebire de perioada anterioară. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. având în acelaşi timp şi rol practic. în care principalele elemente decorative. Individual. erau tapiseriile. pentru a consuma la faţa locului produsele. la Florenţa. de protecţie împotriva frigului. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. existând şi o serie de factori materiali. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. devenită mai funcţională. mai cofortabilă şi mai luxoasă. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Apariţia genului picturii de şevalet. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Acesea din urmă nu dispar. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe.

cănile. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. în Renaştere. aceste obiecte de mici dimesiuni. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. 8. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. a propriei valori a creatorului. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei.Sixtine). specificului personalităţii sale. accentul pus pe om. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune.5. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun.2. Desigur. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. care făcea parte dintr-o breaslă. concepţia aceasta se schimbă. nu un simplu membru al unei bresle anonime. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. importanţei originalităţii. devenit centrul creaţiei artistice şi literare .2. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. 8. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. cum ar fi farfuriile. 217 . ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. plăcile de faianţă. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. care acum e o individualitate. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. elementele folosite la construcţia sobelor. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară.4. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe.

3. ca şi trupul omenesc. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. în general. -bucuria de a trăi. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». titanul. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. ci promovând un nou tip de pietate. care decurge din conştiinţa valorii omului. 218 . 8. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. de barbar. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Ca şi umaniştii. ceea ce conduce la o creştere a specializării. mai interiorizată. în sens peiorativ. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. -natura ca sursă de inspiraţie. -individualismul.-nou raport între om şi divinitate. Renaşterea artistică şi literară 8.3. de unde şi numele de “gotic”. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. prin încrederea în om şi în forţele sale.1.

adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. în afară de piatră şi marmură. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. 219 . utilizate pe tot parcursul evului mediu. De exemplu. prin care iluzia spaţiului. începutul săpăturilor arheologice. la Boticelli. mai întâi masculin. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. I). sculptură sau arhitectură. din circa 150 de tablouri. în jur de 100 au teme legate de creştinism. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. neglijat în perioada anterioară. De aceea. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. Pe de altă parte însă. Pe de altă parte. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. dar continuă să domine temele religioase creştine. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. pentru a ilustra simetria perfectă. Fie că e vorba de pictură. Ca materiale. Tot de la antici era preluat genul portretului. întruchipare a forţei şi frumuseţii. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec.Şi în plan artistic. şi al sculpturilor ecvestre. sunt preluate teme mitologice. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. în acest domeniu. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). extrem de valorizată.

8.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. etc. pilaştri. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. 220 . Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. succesiune strictă a celor trei ordine antice. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. mai propice locuirii şi mai elegantă.2. frize). Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. doric. edificii publice sau clădiri particulare. lasă locul vilei urbane. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. corintic). Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. ferestre înalte. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). si insistau pe armonia proporţiilor. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. variaţii de tonuri. mai clasicist (faţade plate. din Franţa. De asemenea. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). erau realizate la scară umană. lucarne sub acoperiş. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. după începutul războaielor italiene. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Arhitectura În arhitectură. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Continuă să se construiască şi castele. însă în noul stil. de pe domeniul rural. fresca). urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. Castelul de tip feudal. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. teme. compoziţii renascentiste. Acesta. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul.3.). Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. dincolo de consecinţele sale reprobabile. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. deoarece se puteau rula. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare.

fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. trăsături esenţiale ale artei. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Războaiele italiene. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. Boticelli (1445-1510).3. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. Rafael Sanzio (1483-1520). variante locale. dintre care prima. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. există şi diferenţe. aici s-au definit. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. pictori flamanzi. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. Leonardo da Vinci (1452-1519). teocraţia instaurată de Savonarola au condus. etc). S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. la plecarea multor artişti către ale spaţii. de adâncime în interiorul compoziţiei. a fost cea florentină. De asemenea. au inovat mai mult. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine.8. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. izgonirea Medicilor. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). în secolul al XV-lea. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Donato Bramante. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. 221 . redă contururi vaporoase. la sfârşitul secolului. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. parţial contopite cu fundalul. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii.3. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. în ordine cronologică şi a importanţei. realizarea camerelor obscure. prin sfumato. De exemplu. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Leonardo da Vinci.

La Veneţia. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. impresionante prin modernitatea lor. arta este marcată de multiple influenţe. din familia Medici. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. poet. de asemenea. precum Milano. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. 8. În Germania. în altarul Capelei Sixtine. Papa Iuliu al II-lea. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Padova. între care rămâne importantă. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. unde se afirmă Corregio (cca. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei.3. Hans Holbein (1497-1543). cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). în spiritul propagat de Contrareformă. Parma. În tot acest timp. aducându-i celebritatea. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. S-a afirmat la început ca sculptor. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. e rechemat la Roma. David. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. 1489-1534). În Spania. Redevenit pictor. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. răscruce de drumuri comerciale.4. pictor. Michelangelo s-a format la Florenţa. în secolul al XV-lea. Sculptura 222 . cea bizantină. dar mai ales ca gravor. (După lucrări la Florenţa. creaţii precum Pieta. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . arhitect. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. Aurorei şi Crepusculului. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. Ghirlandaio. sculptor . Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569).

în operele lor. Dante Alighieri (1265-1321). Frunuseţea înseamnă armonie. limba italiană 223 . păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. în traduceri latine. ca şi la antici. începe mai de timpuriu în Italia. romanul alegoric. într-un anumit fel. Filippo Brunelleschi (1377-1466).5. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. şi astfel ceea ce este armonios. Donatello (1386-1466). Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. 8. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. tragedia). în general. operă care a creat. Lorenzo Ghiberti (13781455).3. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. ca şi cea artistică. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Renaşterea literară. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. cât prin operele de orfevrărie. La începuturile Renaşterii. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. rondel. de a se autodepăşi.În sculptură. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. istoriografia. a operelor lui Homer. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. este mai aproape de divin. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. echilibrat. Pe de altă parte. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). etc. operele dramatice (comedia.

Lucrările lui François Rabelais (c. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. În Franţa.1490-1533). de umorul adesea grosier. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. de asemenea. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Giovanni Boccacio (1313-1375). Autorul unor interesante Istorii florentine. şi au creat opere viabile. secretar al republicii florentine. autor al Decameronului. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Pesimist. cruciadele). caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului.literară. Gargantua. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. şi cu o teribilă poftă de mâncare. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. 224 . este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. dar justificate de raţiunea de stat. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. în Iubirile. la începuturile Renaşterii literare. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. manual de teorie şi practică politică. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Nicolo Machiavelli (1469-1527). care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. poet sensibil. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. dar şi în urma evoluţiilor interne. covins că natura umană e în esenţă rea. la rândul lor modele pentru urmaşi. Unii dintre aceşti poeţi. pe care le tratează însă în forme noi.

dar transfigurate creator de talentul său dramatic. ulterior. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. numele ei să devină un substantiv comun. probabil. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. englezul William Shakespeare (1564-1616). În afara pieselor de teatru. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. militare şi economice spaniole. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. În Spania. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Hamlet. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Antoniu şi Cleopatra. Prin intreaga sa creaţie. Romeo şi Julieta. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Regele Lear.În Anglia. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. ideea că arta poate da eternitate iubirii. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. Thomas Morus (1477-1535). Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. regretul în faţa trecerii timpului. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Furtuna. 225 . datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Este perioada supremaţiei politice.

Evul mediu cavaleresc. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Înfrângerea sa finală. şi i-a luat locul o societate modernă. Dar cercetările astronomice au continuat. Puritatea morală. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). nu pământul. din 1543. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. autor de nuvele. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi.5. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului.3. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. 8. în De revolutionibus orbium caelestium. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). autor a peste 2000 de piese.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. probabil. idealizat. Acesta susţinea. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. Johannes Kepler 226 . spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. a dispărut o dată pentru totdeauna. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. că Soarele. Aceastea nu au reuşit în totalitate. şi Calderon de la Barca (1600-1681).

cunoscut ca Regiomontanus. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. datorită observaţiilor proprii. şi că soarele se află nu în centrul. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. adesea datorită reformei.6. etc. datorită disecţiilor. mai puţin 227 . Astfel. chanson în Franţa. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei.7. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. interzise până atunci de Biserică. 8. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. conducând la mutaţii în plan artistic. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Concluzii Apărută în Italia. literar. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. dar şi comportamental. cum se credea până atunci.3. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). astronom german. liedul şi cântecul coral în Imperiu. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. a putut avansa. Palestrina.) 8.(1571-1630). ştiinţific. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. începe să lase loc şi muzicii profane. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). nu circulare.3. care evoluează şi ea. Andreas Vesalius (1514-1554). În trigonometrie. Muzica religioasă. Clement Jannequin. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav.

receptive la noile tendinţe.000 pagini şi 10. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. 8. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. în diversele ei forme de manifestare. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric.4. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. cuprinzând circa 20. predominantă fiind oralitatea. Odată cu secolul al XVI-lea. Astfel. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic.4. cu un important decalaj temporal). Ceaslovul etc.000 de ilustraţii.000 de abecedare. respectiv redactarea unor 228 . tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. respectiv Faptele apostolilor.1. ştiinţific. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. În continuare. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. au fost grupate la un loc. în douăsprezece volume. cât şi altele de istorie universală.

în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). sub titlul de Domostroi. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. De fapt.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. A avut o activitate culturală deosebită. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Moscova etc. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. fie pentru necesităţile cultului. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. Pe lângă aceasta. în condiţii complexe.

cu precădere în arhitectură. În secolul al XVI-lea în artă. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. inclusiv cele de la muntele Athos. mai cu seamă destinate scopurilor militare. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. au avut loc o serie de distrugeri. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. În cursul cuceririi. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Totuşi. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. s-a creat un nou stil. cu bază octogonală.4. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. Multe dintre acestea. cât şi al unor construcţii laice. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. 8. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. Se ştie că în evul mediu biserica. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane.2. Ori în o serie de zone. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. timidă şi sinuoasă. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. ca şi mai târziu. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale.

de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. 231 . mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Manifestările culturale au fost în general modeste. slavona. Constantinopol.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. producţia originală fiind foarte modestă. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. părintele „renaşterii bulgare”. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. precum şi unele biserici din Sofia. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Practic. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Târnovo. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. cât şi în limba vorbită de popor. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. în domeniul artelor. Cărturarii erau mai ales clerici. Acolo. Plovdiv. mai cu seamă în aşezămintele monahale. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare.

Astfel. O figură aparte. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. croaţi. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . de către autori croaţi şi sloveni. uneori pe bază de documente. Orbini. J. traducător al Bibliei în limba populară. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. macedoneni etc. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. amândoi raguzani. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. clerici. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. în oraşele Dalmaţiei. precursor al iugoslovenismului. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. în părţile apropiate de Marea Adriatică. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. atât din rândurile populaţiei slave. iar mai târziu a reformei. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. relativ numeroase. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. cât şi a italienilor. Pribojevici. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. M. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. în Istria.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. Astfel. în care era larg răspândită şi limba latină. Începând cu Primoz Trubar. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei.

mai ales la Ohrida şi Peci. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. dramatice etc. Gundulici. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. majoritatea religioase. geamii. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. În spaţiul stăpânit de otomani. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. Peci. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. astronom. matematician. 233 . Alături de ortodoxi. În zona dalmatină. ciclul despre Marco Cralievici etc. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. precum cel denumit al lui Brancovici. unde se transcriau manuscrise.. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. autori anonimi creând proverbe. fizician şi filosof. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. limbile orientale. În domeniul artelor. manifestările au fost modeste. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje.Roger Boscovici. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. arareori artiştii se apropiau de realităţi. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. Milesevo. precum Ohrida. hamame etc. lirice sau epice. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. unde se predau dreptul musulman. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. mai ales în mediul urban. Predomina tradiţionalismul. multe din acestea având şi un rol cultural. mai ales la Ragusa. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. Imediat după cucerire. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. în special despre Mihai Viteazul. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. respectiv culegeri de texte. matematică etc. cele mai multe cu conţinut religios. dar şi cu caracter literar şi artistic.

pentru băieţi. Totuşi.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. prima apariţie în limba albaneză. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. de pe poziţii catolice. o carte de rugăciuni: Beshari. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. Astfel. funcţionau pe lângă moschei.4. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. de exemplu. au funcţionat acolo atât medrese. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . De fapt. respectiv italiană. ştiinţa şi arta turcească. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. În Capitală exista o şcoală superioară. Acolo era un învăţământ elementar religios. în secolul al XVI lea. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8.4. şcoli de tip primar. medrese. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Gjon Buzuku a publicat. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Astfel. şcoli confesionale musulmane. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale.

o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Astfel. promovând totodată ca mecenaţi. Astfel. O serie de sultani. recent descoperită de Columb. gustul pentru frumos. Golful Persic. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. matematici. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. multe cu încărcătură mistică etc. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. urmaţi de viziri şi mari demnitari. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. cu creaţii epice. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. imnuri. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. original. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. I s-au adăugat şi alţii. 235 .Ştiinţei. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. creatori de cultură. spaţiul pontic etc. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. ce a fost cultivat. precum medicină. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. Un domeniu aparte. au ocrotit cultura. În secolul al XVI lea. în epoca clasică. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. a fost cel al geografiei istorice. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei.

monumente unice în lumea islamică. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. moschea Seyhzade. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. în capitală. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică.astronomie etc. În 1575. În spaţiul cultural constantinopolitan. supranumit Michelangelo al Turciei. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. pentru gravurile în metal etc. a devenit arhitect. mausolee. nu şi în cel european renascentist. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. Astfel de exemplu.. baraje şi apeducte. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. A mai lăsat urmaşilor medrese. pe lângă cea românească. a fost înfiinţat un observator astronomic. poduri etc. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului.. urmându-se o tradiţie orientală. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. pentru miniaturistică de tot felul. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. fost o vreme ienicer. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. precum Moscheea lui Selim I. spitale. excepţie făcând Moschea Albastră. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. a fost cultivată deosebit astronomia. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. moschea Suleymanie etc. Bibliografie 236 .

1620-1740. Hachette. Robert (coord. Michel. Le XVIIe siècle. Paris. Paul. Paris. părţile I-II. Istoria Asiei.). Alain. 1995 Universitatea Spiru Haret. 1980. Bucureşti. Péronnet. 1996. Cultura Africii. Le XVIe et XVIIe siècles. Bucureşti. Bucureşti. Învăţământ la distanţă. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Michel. Corint. Molinier. Bucureşti. Danielle şi Vadime. Frobenius. Între China şi Pacific. Istoria Indiei. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. 2006. Manolescu. Istoria Japoniei.. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. R. Michel. Editura Meridiane. Bucureşti.Manuale Bercé. Ellipses. 1993. Bréal. Vol. L’Europe au XVIe siècle. Editura Fundaţiei România de Mâine. Michel. Sedes. C. Radu (coord.). Radu (coord. 1492-1620. Elisseeff. Paris. Corint.). 1992 Muchembled. Paris. Leo. Le XVIe siècle. Bucureşti. Meridiane. Istoria medie universală. 2002 Cros. 2002 Elisseeff. Bucureşti. 1982 237 . 2003 Sinteze şi monografii 1. Istoria evului mediu.I: Europa apuseană. Histoire moderne. 2002 Manolescu. 2003 Cristian. Bucureşti. 1992 Cassan. Corint. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Bucureşti. Vasile. Civilizaţia japoneză. Péronnet. Sinteze. Hachette. Civilizatiile amerindiene. Anul I. Editura Lucman. Yves-Marie. Danielle.

Favre. Jean. Henri. 1969 Boorstin.. Perry. Bernard. Denise. Civilizaţiile precolumbiene. 2 vol. Bennassar. Aztecii. Fernand. Lumea chineză. Paris. Bucureşti. Fernand. Braudel. Braudel. Dominique. 1996 Braudel. Centru şi periferii. Timpul lumii. 1995. Jocurile schimbului. Iaşi. Henri. Bucureşti. Renaşterea. Bartolomé. Jacques. Paris. Peter. China imperiala.. André. XVIe-XVIIe siècle. 1977 Aries. Lineages of the Absolutist State. 2004 238 . 2 vol. Bucureşti. 1998. Istoria arabilor. vol. Descoperitorii. Bucureşti. Bucureşti. Paul. Burke.1985. Meridiane.1985-1986. Renaşterea europeană. Bucureşti. 2001 Lehmann. 1994 2. Gendrop. Civilizatiile africane. Duby. Bucureşti. Istoria vieţii private. Fred. M. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Corint. Institutul European. Marcel. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Meridiane. Daniel. Meridiane. Bucureşti. Humanitas. Fernand. 2003 Todorov. Le temps de l’Espagne. Civilizatia chineza. Islamul şi civilizaţia sa. vol. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bucureşti. Le 16e siècle. Hachette.Gernet. Corint. Jacques. Bennassar. Meridiane. 2 vol. Vincent. Bucuresti.).3-4. Bucureşti.1995 Lombard. Bucureşti. Meridiane. I-II. Mayaşii. Aztecii. Fernand. Burke. Lee A. Cucerirea Americii.. Bucureşti. 1979 Sourdel.. Renaşterea italiană. All. 1994 Parsons. Braudel. Incaşii. Philippe. Ţvetan. Anne. Ed. 1985 Granet.1989. Bucureşti. Armand Colin. Soustelle. Problema Celuilalt.1984. Peter. Bartolomé. Meridiane.. 2002 Stamm. 2003 Miquel. Jacquart. Bucureşti. Corint. 1974 Simoni Abbot. 2002. Meridiane. Iaşi. 1999 Berence. Pre-columbian America. London. Meridiane.. 6 vol. Bucureşti. Georges (coord.

Lucien. A. Jean. Perrin. François (dir. Spania: mărire şi decădere. Bucuresti. Belu. Goldenberg. 1961 MacDonald. 2002 Favier. Prentice Hall International. François. John. Paris. Flammarion. Ed. Jean.). L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. 2003 Ginzburg. 1964 Geiss. Paul. All. 1995. 1992 Chaunu. Fifteenth and Sixteenth Centuries. tome premier. 1969 Comorovski. Histoire de la pensée européenne. Jill. La société de cour. All.. un destin. Des humanistes aux hommes de science. L’Aventure de la Reforme. Corint. Ed. London. Seuil. Editions Complexe. Civilizaţia Renaşterii. The Age of Humanism and Reformation. Le monde de Jean Calvin. Marile descoperiri geografice. Renasterea. Carlo. Bucuresti. Lebrun. 1985. Bucureşti. Histoire des relations internationales. 200 Favier. Corint. Jean. Bucureşti. Norbert.. S. Pierre. Bucureşti. 1973 Dickens. Faure.G.. A. Leonard. Paris. dinast şi apărător al credinţei. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti. Brânza şi viermii. Pierre. XVIe et XVIIe siècles. Jean.. Ganshof.. 1500-1558. Europe in the Fourteenth. McLuhan. 1474-1643. Epoca marilor descoperiri geografice. Martin Luther. 1991 Chaunu. Bucureşti. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Paris. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. All. Bucureşti. Artemis. Histoire générale du Protestantisme. 1998. Galaxia Guttenberg. Paris. London. Hachette. Bucureşti. 2001. Paris. 2003 Kilsby. Seuil. Cornelia.G. Paris. 1998. Paris. Paris. 239 . Bucureşti. Carol Quintul: suveran. Teora. Emile. Bucureşti. 2002 Febvre. Stewart. Paris. 1971 Hale. Aur şi mirodenii. Le Moyen Âge. 1975 Mandrou. Naissance et affirmation de la Reforme. Delumeau. 1977 Dickens. Robert. Artemis. The Counter Reformation. Marshall. 1999. Immanuel. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. S. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Jean. 1973. PUF. Thames and Hudson. 1972 Delumeau. 2 vol.Carpentier. Histoire de l’Europe. 1968 Elias. Literatura Umanismului şi Renaşterii. de la Alexandru Macedon la Magellan.

1996 Oţetea. Roland. religie şi refacere: 1494-1610. Bucureşti. 2005. 2008 Russ. Marcel. O istorie a ideilor occidentale. Bucureşti. Luther şi Reforma în Germania. 2000. Bucureşti. Louis. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Bucureşti. Keith. Jean Calvin şi Reforma târzie. Randell. Randell. Favier. II. Quentin. Suzanne. Bucureşti. Paris. 2001. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. La fin du Moyen Âge. Iaşi. 240 . Chişinău. 2000 Riché. de. Reforma catolică şi contrareforma. 1550-1650. Keith. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Bucureşti. Jean-Paul. Bucureşti. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Univers. Handelsman. Renaşterea şi Reforma. Jaqueline. D’Otton le Grand à Charles Quint. Randell. Histoire de l’art Flammarion. 1517-1555. Bucureşti. vol. Cartier. All. Bucureşti. 2. Bucureşti. 1994. Istoria Portugaliei. Henri. 1968. Politică şi politeţe în Franţa. Martin. Institutul European. 1931 Rady. Perroy. Augustin. Robert. 1996. 2001. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Paris. vol. Librairie Félix Alcan. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. A. Francis. 2005 Oliveira Marques. Rady. Rabreau. Rapp. Societatea rafiinată. Morineau. Edouard. Franţa: renaştere. All. Michel. Accent. Editura Enciclopedică. XIV-XVIII). 2005 Skinner. Venard. Paris. Daniel. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Tallandier. Le monde et son histoire. 2006 Roux. Pietri. 2004 Nicoară. Simona. Martin. All. Andrei. Renaudet. Guillemain. Randell. Corint. 2001.Mignot. Bernard. Flammarion. Claude. Pillorget. All. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Jean. Paris. Pierre. 2001. Aventura gândirii europene. All. Imperiul mongol şi Gingis Han. Chişinău. Keith. All. Randell. Cluj-Napoca. Marc. H. Keith. Univers Enciclopedic. Halphen. Le Saint Empire romain germanique. 1989 Pirenne. Istoria Universală Larousse. Keith. Bucuresti. O istorie a secularizării. Mousnier. Machiavelli. Luce. 2000 Muchembled. Bucureşti. 1999. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Arc.

Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Meyendorf. Bizanţ după Bizanţ. Meridiane. Decei. Bucuresti. Imperiul otoman. 1610-1661. Bucureşti. 1994 Wilkinson. Manual pntru uzul studenţilor. All. 1956. 1998 Clot. Istoria Imperiului Otoman. II. Virgil. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Brăila. Istoria artei europene. Paris. Cluj-Napoca. Ion. Căzan. vol. Jacques. Bucureşti. André. Kondratieva. 1523-1721. 1999. Teora. Gergely. Bucureşti. Bucureşti. Inalcik. Raţiunea dominantă. Odorheiul Secuiesc. Elisabeta I: religia şi politica externă. John. Bucureşti. Bucureşti. 1979. vol. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Jean. 1976. Bucureşti. 1996. Corint.1-2. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Bucureşti. Aurel. 1997. Soliman Magnificul. All. Epoca clasică. Anastasia. 1968 Wallerstein. Ileana. Bucureşti. Istoria Ungariei. Warren. 1978. Vătăşianu. Istoria slavilor. Richard. Bucureşti. Istoria turcilor. 2000. Istoria Imperiului Otoman. Bucureşti. Bucureşti. 1993 Cândea. 1996. Sistemul mondial modern. Droz. Nicolae. Maxim. 1993. Weber. Bucureşti. Vechea Rusie. 2000 Mantran. Bucureşti. Immanuel. 1971. II. Jelavich. Max. Arta Renaşterii. Histoire de l’Autriche. Suedia şi zona baltică. 241 . 2004 Ciachir. All. 1961. 2004 Chirtoagă. Robert. Iorga. Tamara. 3. Mustafa Ali. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Iaşi. 1992. Barbara. Andrina. Franţa şi cardinalii. 1300-1600. Turcii-otomani. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Virgil. Meridiane. Istoria Balcanilor. Halil.Stiles. Bucureşti. Bucureşti. Xxx Istoria bisericească universală. 2001. Mehmed. I. vol. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. vol. Nicolae. Bucuresti. 2001. 1997.

O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. XV-XVII). 1992. Bucureşti. Dan. Michelina. Janos. vol. Ungaria. Bucureşti. Introducere: structuri politice. Bucureşti. Istoria bisericească universală. Ioan. 1998. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Cuprins Cuvânt înainte 1. Rămureanu. 1992. Istoria Austriei. 1998. Constantin. 1994. 1450-1700. Rezachevici. Tenace. Panaite. Szavai. Bucureşti. teologie. Creştinismul bizantin. Piotr. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . 1992. Chişinău. Bucureşti. Manual pentru seminariile teologice. Ioan. Bodogae. Mircea. Istorie. Bucureşti. Imperiul Otoman. Şesan. Pentru Institutele teologice. I. 2002. război şi comerţ în Islam. 1995. tradiţii monastice. Bucureşti. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Istoria bisericească universală. Zollner. 1993. Preţul libertăţii. Andrina. Pace. 1997. Bucureşti. Viorel. sociale şi religioase 2. Zamfirescu. Bucureşti. Erich.Păcurariu. II (1054-1982). Rămureanu. Stiles. Milan. 2005 Wandycz. I-II. Bucureşti. De la începuturi până în prezent. vol. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Istoria bisericii ortodoxe române. Teodor. vol.

America Precolumbiană 3. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Marile descoperiri geografice. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Începuturile expansiunii europene 4. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 .

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful