Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. De exemplu. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. în lumea asiatică. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). în general. O regăsim în lumea islamică. cel puţin formală. Toată hrana 5 . America centrală şi de sud. de diverse tipuri. Africa. 1. faţă de un imperiu sau un regat. Există. cu cele din vestul şi centrul continentului). şi prin supunerea. etc. sociale şi de organizare familială.). O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. cel puţin teoretică. umma. americană. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). a suveranităţii desăvârşite. africană. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. oraşe state. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. de asemenea. consilii orăşeneşti. pe măsura organizării statului papal. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Asia. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana).formală. 2. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. caracterizate în general prin lipsa. Există. putem presupune că structura socială era una egalitară. la populaţiile de vânători culegători . organizate în bande de vânătoare. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. în multe privinţe. Alte forme de organizare politică sunt principatele. Cazuri de acest tip găsim în Europa.

6 . Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. nu existau posibilităţi de stocare. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri.obţinută se împărţea. De asemenea. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. cele mai multe însă fiind monogame. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. unele grupuri practicând poligamia. dar femeile participau. conform unor reguli clare. fie prin creşterea animalelor. prin vânătoare şi pescuit. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. rudenie. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. care presupun uneori iniţieri. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. între toţi membrii grupului. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. gen şi vârstă. foarte importante sunt cele legate de vârstă. sau mai valorizată social. ca la pigmei sau boşimani. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. în care producerea hranei. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. probe dificile. La eschimoşi.

alcătuită din trei generaţii. din punctul nostru de vedere. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. neamul. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. de regulă. Aceste grupuri îşi socotesc. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Adeseori. De asemenea. dar şi triburile Hopi şi Crow). iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. mai multe capete de animale aduse ca zestre. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. care se revendică de la un strămoş comun. în unele insule din Pacific. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. de la o plantă sau un animal sacru. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. sau mai mult pământ. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). (grupuri matriliniare). Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Exista însă şi poliandrie. 7 . la foarte puţine societăţi. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). social şi politic în societăţile tribale. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. Ca şi vânătorii-culegători. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi.

care. În societăţile matriliniare. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. De asemenea. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. care erau strict subordonate bărbaţilor. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). ca de exemplu la irochezi. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. ele având un rol important în activitatea economică. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. statutul femeilor era mai înalt. care adesea tind să aibă caracter ereditar. şi anume cea între liberi şi 8 .documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. Natura economiei. practicau poliandria). care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. de asemenea.

Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. De asemenea. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. turci. ea fiind dominată economic. Practicarea agriculturii pe scară largă. social şi politic de către bărbaţi. sau al şefilor incaşi). mongoli.non-liberi. care caracterizează economia statelor. indieni. Agricultura intensivă. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Japonia. spaţiul islamic. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. China. au 9 . alte populaţii asiatice. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. pe de altă parte. domesticirea unor animale variate. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. şi meşteşugari şi negustori. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Statele din Europa. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. polineziene. americane. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). Statutul femeii rămâne unul inferior. pentru anumite segmente ale populaţiei. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. prestigiul social şi politic al familiilor. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. africane. etc. la arabi. pe de o parte. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă.

care tolera sclavia. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. în cadrul societăţilor organizate în stat. specialiştii sacrului. după constituirea statului. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. La azteci. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. Desigur. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. rămâne o structură socială importantă. în cele mai 10 . dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. Astfel. În America centrală şi de sud. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. cu destulă greutate. monogamia strictă. În Asia. preoţii sau călugării. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). Familia. predomina familia extinsă. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. Europa. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. cu transmiterea ereditară a statutului. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. în care creştinismul a reuşit să impună. În cele mai multe dintre aceste societăţi. Se adaugă. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. precum în Arabia. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. în unele cazuri. Islamul. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi.folosit monedă din metale preţioase. precum sacerdoţii de diferite tipuri. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. inclusiv în Europa. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. de aceea. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. De asemenea.

între secolul VI î. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. Hr. Astfel. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. 3. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare.3. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. şi secolul V d. budismul dispare practic din ţara sa de origine. 1. În schimb. cazurile de femei care au reuşit să exercite. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. etc. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Hr. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. haremul islamic sau chinez. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. de o manieră mai concretă. femeia era asociată cu sfera privată. în parte şi datorită 11 .1. Vom analiza. în general se constată continuitatea. iar altele reprezintă creaţii noi. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. pe parcursul prelegerilor următoare. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. în care mitologia vedică este reinterpretată.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. puterea. unele împărătese chineze). 1..). ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Hr. In India.

abolirea sistemului castelor. etc. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. Fiind o creaţie artificială.influenţei budismului. Tot în secolul al XVI-lea. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. sec. şi o mare zeiţă. Coreea. Religie politeistă. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). problemele teologice. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. tehnicile yoga.. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. În Japonia. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. In secolul al XVI-lea. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. care au adoptat budismul (secolul IV d. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste.Hr. dintre care Krishna şi Rama). cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. ofrandele şi libaţiile. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. Shiva. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. pe tot parcursul evului mediu. teoria castelor. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Hr. un monoteism consecvent. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. budismul coexistă cu religia naţională. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. Acesta. shintoismul. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . apare religia sikh. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. In China. abluţiunile rituale. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli.

etc. din care apar apoi celelalte zităţi. dar bazându-se pe evoluţia locală. Viracocha). islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. care. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Izanami şi Izanagi. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. şamanism şi religii politeiste. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. islamul. 2. In concepţia japoneză. 3. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. soare. apare. zeiţa soarelui. cu eroi civilizatori şi salvatori. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. din spaţiul marilor civilizaţii maya. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. de altfel. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. 1. sub influenţa arabă. Acest mit a sost. în secolul al XVIlea. un al treilea mare monoteism al lumii. au o serie de practici şamanice. venerează spiritele strămoşilor. de culte animiste. 13 . creştinismul şi iudaismul. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. cartoful). conform profeţiei. sunt practicate sacrificii umane. lună. Sub posibila lor influenţă. altare aflate în locuinţele credincioşilor. Începând din nordul continentului. elementelor naturale (cer. aztecă şi incaşă. apă. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi.). spre soare-apune. Aceste religii au un panteon foarte complex. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. în secolul al VII-lea. în Peninsula Arabică. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl.

transcendentă. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. ginerele său. creatorul lumii şi al oamenilor. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. fiica acestuia. între care duodecimanii. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. un fiu natural al lui Ali. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care provin din Fatima.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. caracterul nedrept al sclaviei. În urma unor complexe evoluţii politice. Ca atare. simplu muritor. de tipul sfinţilor intercesori. singurii califi legitimi au fost Ali. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. un fiu secret al lui Hasan. Profetul (Rasul). Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. tribul Quraish. Şiiţi refuză sunna. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. născut pe la 570 în familia Hasim. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. din Mecca. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. şi Ali. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. care au avut efect în planul doctrinar. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. atotputernică şi atotprezentă. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. divinitate unică. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. fii acestuia Hasan şi Husein. Prin arhanghelul Gabriel. născuţi din Fatima. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. care va reveni 14 . (partizanii ideii imamului ascuns. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. şi Muhammad. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere).

a ortodoxiei. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. ismaeliţii sau Asasinii. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. colecţie de legi rabinice. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Centrul vieţi religioase. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. Sinagogile.ca Mahdi. fiind exponenţi de seamă ai 15 . stăpân al Universului). Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor.Hr. comentarii la Mişna. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. se dezvoltă Cabala. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. de prin secolul al IV-lea d. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea.Hr. Se spune că pe la 958. septimanii. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. De asemenea. Hr. o ramură a acestora din urmă. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Convins de argumentele iudaice. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. şi a Talmudului. prin dezvoltarea Mişnei. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. ca locuri de studiu şi de cult. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. etc. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor.

demonstrau gravitatea acestor probleme. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. între care populaţia Han era majoritară. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . articulat. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. cu limbi şi culturi diferite. Creştinismul. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. Spre sfârşitul perioadei medievale. 2. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. sec. într-o relativă linişte. În cele din urmă. ca un mozaic de populaţii. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. Civilizaţiile extraeuropene 2. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). China 2. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. 16 . de-a lungul celor două axe majore. persecutaţi în ţările occidentale. 1. 2. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. în mare. cu vocaţie misionară. 1. Caracteristici generale China se prezenta.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol.

atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. deşi uneori pot exista conflicte. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. în conducere au fost preferaţi eunucii. În timpul dinastiei Ming. din dinastia Tang (680). Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Ming (1368-1644). Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Examenele erau scrise. cunoaşterea doctrinei confucianiste. Acest sistem. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Imperiul chinez este unul universal. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. finanţe. armată. religii care nu se exclud reciproc. cu şase ministere (afaceri publice. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. şi verificau cultura generală a candidaţilor. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Yuan (1279-1368. Tang (618-907). este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. primul împărat de origine ţărănească. culte) . populaţii originare în regiunile nordice. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. şi în cele din urmă prin a se siniza. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Song (960-1279). barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. al unei culori şi al unui punct cardinal. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. 17 . fără să se renunţe cu totul la mandarini. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. justiţie. în pofida momentelor de ruptură. Continuitatea. taoismului şi budismului. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. lucrări publice. atestat încă din dinastia Han. dinastie de origine mongolă). Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). căci împăratul este considerat Fiul Cerului.

locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. Ruan ruan. Tuo ba (sau Tabghatch). între 311. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. economică. Marele Secretariat imperial. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. care redacta textele oficiale.1. mereu mai numeroase. dincolo de Fluviul Galben. din secolul al III-lea. contribuind la sinizarea acestei regiuni. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. demografică. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii.2. populaţie de origine turco-mongolă. care par să fi fost avari. În nord. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. ca şi în Europa. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. şi în China. Această perioadă este numită. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. Cancelaria imperială. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. care transcria şi controla decretele imperiale. fără însă ca eficienţa trupelor. "a celor şaisprezece regate". 2. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. În ceea ce priveşte armata. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale.Consiliul de Stat. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. În această perioadă tulbure. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. 18 . când nordul este reunificat de către dinastia Wei. să crească proporţional. în mod tradiţional.

Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. în 755. care. foarte importante în perioadele precedente. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. ceea ce a contribuit. a reuşit să reorganizeze imperiul. prin unificarea monetară. A fost stabilizată economia. reforme administrative şi militare. care reuşeşte să cucerească. în 751. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. regionalismele. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. victoria pe râul Talas. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. ceai. băuturi alcolice). în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. iar sistemul de examene a fost reluat. scutite de taxe şi de 19 . Puterea centrală încearcă să reacţioneze. care obţin. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. Forţele centrifuge. mai ales în perioada următoare. impozite indirecte pe sare. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). către Asia Centrală şi către Coreea. iar Japonia. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705).Reunificarea a fost opera nordului. capitala imperiului. s-a sinizat din punct de vedere cultural. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. până atunci budistă. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. China cunoaşte o perioadă dificilă. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. în timpul dinastiei Sui (581-618). Chang an. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. An Lu shan. s-a diminuat. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste.

aproape fără luptă. ceea ce conduce. Pentru a mări masa de contribuabili. De partea poporului prin origine. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. din nord s-a exercitat o continuă presiune. de Zhao Kuang yin. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. djurceţii. datorată şi refugiaţilor din nord. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. cu capitala în zona actualului Beijing. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. taie Drumul Mătăsii. O transformare profundă afecta societatea chineză. în 1234. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. pretind şi obţin tributuri. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. datorită mongolilor. În secolul XI. în schimb. care instaurează dinastia Song (960-1279). Unificarea este reuşită. prin constituirea categoriei negustorilor. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. sub numele Song de Sud. În această perioadă. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Din 1115. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". care fuseseră subordonaţi statului Liao. uigurii. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. În sud se reconstituia dinastia Song. după model chinez. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. Până în 960. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. pentru a relansa circulaţia monetară. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. întemeind proprie lor dinastie. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. Turcii. Jin.serviciul militar). În 1038. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. pentru un secol şi jumătate.

Marele Secretariat imperial e suprimat. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Japonia. Oamenii aveau statute profesionale rigide. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. Puterea imperială devenise despotică. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. transmise ereditar. desăvârşită în 1279. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. în 1271.cucerirea mongolă. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Vietnam. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Se instaura o dinastie de origine ţărănească. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. care avea însă doar un caracter formal. cu staţii de cai de schimb. destinate hergheliilor şefilor militari. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. 21 . Teoretic. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. după ce. De asemenea. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. ca în epoca Song. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. precum Coreea. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor.

Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. cele mai importante în imperiu. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Pe de altă parte. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. o putem considera explozivă. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. China medievală era impărţită în două mari zone. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. în general. Raportul demografic se inversase astfel. Astfel. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. China de Nord. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. De altfel. de ordin tehnologic. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. şi a permis o creştere demografică pe care. vin din aceste regiuni nordice. astfel încât. În funcţie de relief. în sud. În aceste condiţii. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. şi China de sud. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. acestea există în număr mic. Astfel. caracteristici climatice şi de civilizaţie. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. în diferite etape ale istoriei. cultural. aflată într-o poziţie inferioară. cei mai mulţi în zonele sudice. raportată la condiţiile epocii.

în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Confucianismul. al VI-lea î. a devenit. Hr. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Religia In China. urmat de numeroşi alţi gânditori. concept ce desemnează atât riturile. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. daoismul şi budismul. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). respect pentru superiori sau vârstnici. Această sinteză a înglobat elemente budiste. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”.3. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Numărul mare de locuitori. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). confucianismul. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. umanitate. pe tot parcursul evului mediu. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau.1.). Astfel.desprindă. Li. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. pentru confucianişti. Convieţuirea. centrându-se în jurul conceptului Ren. latinizat de iezuiţi în Confucius. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. pornită. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. în cele din urmă. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. cât şi regulile de convieţuire civilizată. virtute omenească. care ar fi fost reprezentată de confucianism. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. în general paşnică. 2. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. dintre care figuri dominante 23 . în scopul de a oferi o armătură religioasă. consideraţie pentru ceilalţi.

ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Lao Zi. scriitori artişti. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. reprezentant al şcolii Raţiunii. Din punct de vedere metafizic. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. a ideilor înaintaşilor. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. dar şi în Coreea şi Japonia. poeţi. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). opusă unităţii reprezentată de Dao.. Daoismul ar fi fost întemeiat. orientat mai mult spre idealism. Literal. De asemenea. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. dao înseamnă cale. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. ci să-şi observe propriul spirit. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. cât în expunerea novatoare. potrivit legendei. morală şi politică. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. într-o cuprinzătoare sinteză. Budismul pătrunsese din secolul I d. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. şi Cheng Yi (1033-1107). şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Din secolele III-IV. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). şi să aibă încredere doar în propria sa fire. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Dao este principiul superior. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. devenind astfel un principiu de ordine naturală.Hr. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Antiintelectualist.

1. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. Coreea. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. sec. China reprezenta de fapt. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. profund influenţat de taoism. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. mai ales în oraşe. în evul mediu. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). şi scrierea. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. din partea kitanilor.intense persecuţii ale budismului. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. 25 . şi nu sunete.4. în urma promovării unor examene. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. cele venite din Asia Centrală. 2. rămâne însă. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. în evul mediu o religie importantă şi influentă. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. dar influentă pe plan social şi politic. cele mai importante fiind cele indiene. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. Notând idei. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. Pe de altă parte. mai ales după cucerirea mongolă. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. indiferent de originea lor socială. cele islamice. care au adoptat budismul (secolul IV d. uneori chiar în palatul imperial. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. în afară de sistemul examenelor. un conglomerat de popoare. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. dar şi în capitală. Hr. djurceţilor şi mongolilor. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. în prezenţa suveranului. şi ulterior. cu limbi diferite. Budismul chinez.

etc. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. principalul focar cultural al Chinei medievale. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. pentru populaţiile din Asia Centrală. Hr. reprezentate de oraşe. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. în China epocii Song. Oricum. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. cum au fost negustorii. arhaică. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. difuzarea operelor scrise. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. inclusiv al ilustraţiilor. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). cele coreeană sau 26 . Povestirile. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. prin secolul al XIV-lea. literaţii-funcţionari. noul gen al « simplelor note ». chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. De asemenea. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. se pare. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. japoneză. pentru că el necesita mii de caractere. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. Cunoscând mai puţin limba clasică. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. în Coreea. Desigur. Totuşi.). indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. de exemplu a poeziei. teatrul.

de către Luo Guanzhong. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. Yong Le. interzis celor de rând). Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. pe cât se pare. se dezvoltă filologia clasică. De asemenea. realizt în secolul al XIV-lea. în 22. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. În epoca Yuan. în vremea dinastiei Song se realizează. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. 937 de capitole. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. etc . tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. spre sfârşitul dinastiei Yan. realizată de Si Ma Guang. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. teatrul. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. Astfel. romanul. a fost cel realizat de Shi Nai An. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. chitara cu trei coarde. arheologia chiar. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. cu metrică strictă. Tot un roman istoric. de asemenea strâns legată de muzică. în oraşul « purpuriu ». mici poeme lirice. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. realizate în zeci de volume. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. de către Ou Yang Xiu. pătrund influenţe mongole şi musulmane. mai ales cel în limbile vorbite. epigrafia. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. ilustrate de genul ci. în general privind dinastiile precedente. publicată în 1060. Cronica Tang. din ordin imperial.

în general. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. ale vieţii de zi cu zi. de apăsare. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă.5. pe hârtie sau pe mătase. precum pictura. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est.senzaţiei de materialitate. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. caligrafia. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. iar după sporirea contactelor cu europenii. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. 2. considerată « moartă ». de aceea construcţiile sunt zvelte. care uneori sunt chiar eliminaţi. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. producţia de porţelan atinge apogeul. în linii mari. ci stâlpilor sau coloanelor. 28 . uneori chiar miniaturală. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. Evoluţia ştiinţei chineze este. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. în general. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. producţia de porţelanuri şi lacuri. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. De exemplu. acesta evită linia dreaptă. Sculptura chineză nu are. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. deoarece. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni.1. legată de cea a societăţii în ansamblu. strâns legată de poezie şi de literatură. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor.

calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. prin Biroul astronomic de la Nanjing. care.Trebuie început. pentru desenarea hărţilor celeste. în 1090. ci şi Africa şi chiar Europa. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Progresele cartografiei se repercutează. la realizarea de hărţi în relief. De asemenea. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. în secolul al XVI-lea. În timpul dinastiei Yuan. În domeniul matematicii. Se ajunsese. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Astfel. în secolul al XI-lea. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. sub redacţia lui Zhu Shijie. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Încă din secolul al XI-lea. în epoca Song. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. pe baze hidraulice. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. regulată şi continuă. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. 29 . mai ales prin dezvoltarea algebrei. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. Shao Yong. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. şi asupra realizării hărţilor terestre. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. căci alături de progresele matematicii. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. la nivelul tehnicii. Puţin propice creaţiei culturale în general. firesc.

de închidere în faţa influenţelor externe. efedrina sau ginsengul. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. călugărul taoist Zhu Siben realiza. perfecţionarea turnării fierului. unde munca umană era foarte ieftină. bolile infecţioase şi vasculare. 2. crabi. bambus. Caracteristici generale 30 . Din secolul al XIV-lea. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. iar pe de altă parte. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Yuditu. caolinul. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. camforul. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. În planul tehnicii. India 2.1. un mare atlas. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. La începutul secolului al XIV-lea. precum fierul pentru tratarea anemiilor. obţinut din planta numită chaulmoogra. citrice. în cercetările privind pediatria. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. etc.2. crizanteme.inventate de Shen Gua. bujori. savant şi om politic. în urma a nouă ani de muncă. 2. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. păsări. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. ginecologia. cu rezultate remarcabile. a busolei.

Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. unde astăzi se află şi alte state. În timpul Imperiului Gupta. în mare. în cele din urmă. De asemenea. kşatria (războinici). India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647).2.India. extrem de numeroase. religie sincretică şi politeistă. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. de către împăratul persan Chosroes. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. iar altele. cum a mai fost numită această formaţiune. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. erau indoeuropene. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. La sud de Narbada. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. principe din Patalipputra. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. la 31 .2. şi regatul Pallava (sec. 2. aliat cu turcii. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. întemeind statul Gupta. sudra (agricultori). 975-1189). Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. care a condus la generalizarea sistemului castelor. vayşia (neguţători). sau intangibilii. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. Se adaugă Islamul. Ghandragupta. învăţaţi). dintre care unele erau seminegroide. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. pe platoul Deccan. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. IV-IX). Puterea heftaliţilor a fost distrusă. cu capitala la Badami. vechea capitală a regilor Maurya. dar care pot. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. budismul în declin coexistând cu hinduismul. la începutul secolului al IV-lea. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. exista o mare diversitate religioasă. precum arienii. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. În afara sistemului castelor se aflau paria. în 565.

asigură Indiei 275 de ani de pace. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. cucerit de englezi la începtul sec. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. VIII-XII) era orientat spre răsărit. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. în valea Indusului. se constituia Kapisha. şi îşi constituie propriul stat. XIX). care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. inclusiv musulmane. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279).răsărit de acesta. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. cu capitala la Kabul. stând la baza civilizaţiei khmere. Este o perioadă de strălucire culturală. din secolul XI. treptat. anul morţii lui Muhammad. 32 . VII . India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. pe coasta de răsărit. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). După 1206. şi care încercau să reziste avansului musulman. în 731. Înfrângerea arabilor la Navsari. La sfârşitul domniei lui Harsha. În valea Kabulului. în Siam. stabilindu-şi capitala la Delhi. care se islamiza apoi. numit Sultanatul de la Delhi. Din 712 era ocupat regatul din Sind. Spre vest. Aceştia erau un fel de şefi de clan. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. în Malaysia şi Indonezia. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. În secolul al XII-lea. un stat vasal al Chinei. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. împărţit între diferite statulţe. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. dar îşi păstra şi diviziunea politică. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. cu excepţia extremităţii sale sudice.

iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. fondat în 1347. statul Bahmani. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. În 1526. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. în zonele sale centrale şi sudice. conduse de musulmani sau de hinduşi. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. în zonele centrale şi vestice. un emir turc.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. Micul Vehicul. Marele Vehicul. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. Între acestea.. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. condus de maharajahi indieni. şi imperiul Vijayanagara. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. condus de o dinastie de şahi musulmani. conducătorul Ferghanei.Hr. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. un descendent al lui Timur Lenk. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. În secolul al XVII-lea. 2. de tradiţie antică.3. la Panipat. în zona de sud. şi Mahayana. între care cele mai importante erau Hinayana. În secolul al XVI-lea. întemeiat în 1336. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Religia In India. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. Cel mai 33 . a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. şi ca atare ele trebuie redescoperite.2. Nepotul lui. din Asia Centrală. reîncarnare a lui Buddha etern. în frunte cu Babur. imperiul mogul intra în declin. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Şah Jahan.

Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. budismul dispare practic din ţara sa de origine. În cadrul acestei forme de budism. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Hr. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Vishnu ( şi avatarurile sale. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. şi secolul V d. dintre care Krishna şi Rama). tehnicile yoga. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Hr. etc. teoria castelor. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. în India dar mai ales în Extremul Orient. Shiva. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. între secolul VI î. Religie politeistă. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În perioada care ne interesează. între care budsimul tantric. în parte şi datorită influenţei budismului. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. şi o mare zeiţă. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. În schimb. pe la jumătatea secolului al XI-lea. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. Importanţa elementului feminin. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. problemele teologice. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma.. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. Dintre aceşi bodhisattva. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii.

Nimbarka. abluţiunile rituale. Adorator al lui Vişnu. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. importantă este doctrina lui Ramanuja. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. care se conducea mai ales după textele tamile. şi cea a lumii reale. identificată cu Vişnu. mai târziu. Madhva (1238-1317). În vremea imperiului Gupta. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. În secolul al XII-lea. ar fi prin secolele VIV î. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. mare interpret al Vedantei. tengalai. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. ceea ce a influenţat cristalizarea. Întemeietorul său. Jainismul a fost o altă religie care promitea. dualistă a Vedantei. persecuţiile generate de Islam. şi cea din sud. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. iar în evul mediu a suferit. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. numită Srivaisnava. După el. Vedanta. brahman tamil din secolul al XI-lea. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. o apropiere între sufism şi vedanta. între care. Hr. ca şi budismul. s-a divizat ulteiror în două direcţii. 35 . ofrandele şi libaţiile. indiferent de casta căreia îi aparţineau. în perioada noastră. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. vadagalai. Şcoala întemeiată de el. fidelă textelor sanscrite. care au încercat.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. ca şi budismul. cea din nord. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. Spre deosebire de budism. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. principiul universal. realizate. o cunoaştere şi o conduită corecte. propune o interpretare diferită. Jina sau Mahavira. brahman adorator al lui Vişnu. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. el nu făcea distincţii între credincioşi.

venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. bengali. 4. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. şi în principal din cea a brahmanilor. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. 2. China şi Asia Centrală. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. devenite vehicole ale creaţiei literare. 2. ca şi în alte arii culturale. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. unei elite. recrutată mai ales din castele superioare. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. 36 . căci şi aici. Învăţământul era rezervat în India. limba de cultură a Asiei Centrale. tamilă. ca pretutindeni în acea vreme. nu e mai puţin adevărat că yoga. al XII-lea) un idiom artificial. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. assami. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. dar care a devenit de la un moment dat (sec. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. etc. a existat o dihotomie între limba savantă. marathi. dar şi datorită influenţelor externe. la care învăţau mii de studentţI din India. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. şi limbile vorbite. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. sanscrita. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. în care au fost scrise marile opere. să fie diferite : hindi.probabil în prileme veacuri creştine. în teoriile sale psihologice fundamentale. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare.

din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. autorul operei Sakuntala. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. Dar în compensaţie. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. partea de nord a Indiei a fost 37 . Alături de arhitectură. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. din secolul al XI-lea. os. fără a dispărea cu desăvârşire. prin obiecte realizate din lemn. pictura murală. folosite în realizarea templelor. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. fildeş. a lui Zia ud-din Barani. uneori cu existenţă istorică. care însă au comunicat una cu alta. De altfel. Poemul lui Prithviraja. până la crearea unei arte indiene unitare.În perioada Gupta a creat Kalidasa. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. Arta indiană a fost profund marcată de religie. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. influenţăandu-se reciproc. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. În perioada de care ne ocupăm. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. din secolul al XIV-lea. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. moscheilor şi palatelor. metale preţioase. operă a lui Chand Bardai. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». În ceea ce priveşte creaţia poetică. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. şi din aceeaşi perioadă. sculptura monumentală.

1.3. precum Bhaskara.inclusă în lumea musulmană. din secolul al XI-lea. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). din secolul al XIV-lea. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. prin aceasta. Hemâdri. Medicina continuă să se dezvolte. oricum acolo. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. în secolul al XIII-lea. între care şi populaţia ainu. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. s-au afirmat prin lucrările lor. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. De asemenea. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. Japonia 2. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. au 38 .3. 2. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. În mileniul I î. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. Matematicile.Hr. în secolul al XII-lea şi Arundatta. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. cu trăsături asemănătoare albilor. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. cu o configuraţie geografică extrem de variată. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. şi a participat. precum şi un manual medical.

În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. S-a impus budismul ca religie oficială. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. percepea impozit funciar în produse şi. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. Nara (710-794). Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Heian (794-1192). Kamakura (1192-1333). pământurile au fost declarate proprietate publică. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Aparatul central şi local. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. precum şi a armatei.Hr. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec.3.2. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Oricum. în vremea epocii Nara. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. 2. Muromachi (1333-1573). Astfel. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. III – 710). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . una din cele mai însemnate din istoria japoneză.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. în care sistemul de proprietate nu era individual. în acest fel. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez.

Astfel.din cele mai diverse. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. 40 . cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. cu caracter laic sau religios. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. precum Taira sau Minamoto. adevărate războaie civile. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. Între altele. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. juridice etc.. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. având ca unică ocupaţie meseria armelor. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. ceea ce a generat între altele. atunci s-a constituit categoria samurailor. Practic. în repetate rânduri anarhie. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. precum mineritul şi turnarea metalelor. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. cu atribuţii militare. stabilindu-se printr-un contract.

41 . dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. statal sau în domeniul vieţii materiale. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. neavând nici un fel de atribuţii politice. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. original.subordonate direct doar Marelui şogun. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. având aşadar monopolul puterii. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Fiind multă vreme izolat. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari.” În ansamblu. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. în curusul istoriei sale medievale. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. în special din anii 1274 şi 1281. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. tradiţionalistă. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. ulterior acesta a fost înlăturat. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. de la nivel local. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe.

2. realizarea armelor. 2. numită Kuriltai. impletirea funiilor.1. Existau şi triburi de pădure. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. precum prelucrarea fierului.4. Cerul divinizat. mongolii erau adepţii şamanismului.4. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. etc. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). în primul rând. 2. soldată cu stabilirea unei regalităţi. cu origini etnice diferite. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. confecţionarea hamurilor. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. sub numele Tangri. beletristică. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. treptat. care dispare însă pe la 1161. a pâslei. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. şi venerau. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. adorau focul. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. lacurile. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . existau două grupuri mari de populaţii. mai ales la triburile de pădure. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. au început să-şi afirme trăsăturile comune. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. dar care. care marca drumul spre apariţia statului. Mongolii 2. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. Munţii.4. 42 . Din punct de vedere religios. În evul mediu. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. de asemenea.

şi de un cod juridic. Orientul Mijlociu şi Apropiat. născut probabil pe la 1155. începând cu Gingis Han. Constituind unităţi de cavalerie. Asia Centrală. Încă de la Kuriltaiul din 1206. acceptat de o parte a mongolilor. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. o mie. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. Europa estică şi centrală. De asemenea. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . se explică prin educaţia războinică a mongolilor. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Marele han exercita o importantă putere. şi extinse pe un teritoriu imens. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Marea Iasă. care trimiteau la oaste o sută. alcătuite din grupuri de familii. oboseală. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. prin cruzimea lor calculată. de tipul despoţilor orientali. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare.Descendent al ultimului rege. extrem de rapide. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. şi din partea creştinismului nestorian. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. intemperii. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. Cuceririle acestea. Hanatul mongol dispunea. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. noionul Temugin. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. rezistenţa lor deosebită la foame.

Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. ci încep chiar conflicte 44 . ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. De exemplu. moştenirea a revenit urmaşilor lui. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. arcane. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. Ogoday devenea mare han. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Cel mai tânăr fiu. inclusiv Afganistanul. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare.şi pentru cucerirea altora noi. În urma cuceririlor mongole. şi exemplele ar putea continua. Apoi. Djagatai primea Asia Centrală. etc). Djuci. Tuli.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. În urma contactelor cu China. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. După distrugerile provocate de campaniile militare. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. În anumite cazuri. suliţe. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. aceştia nu se mai concertează. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. În timp. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). Ca tactici de luptă. cele situate spre Europa. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. multe dintre ele superioare lor. în special la cele chineze şi musulmane. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu.

Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. care vizase stăpânirea apusului. Ulusul lui Djuci.intermongole. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. fratele acestuia. ocupă Delhi. Astrahanului. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Hulagu. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. Ulusul lui Kubilay.Geneza Islamului 45 . îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. Civilizaţia Islamului 2. Siberiei. păşunilor. privitoare la controlul oamenilor. Afganistan. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. până spre Obi. Khorasan. precum Ferghana. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân.5. 2. cuprindea Mongolia şi China. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. Kazanului. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. La mijlocul secolului al XV-lea. conduce Ilhanatul Persiei. După moartea lui Timur (1405. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). subordonează Hoarda de Aur. care se destramă îm 1335. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. Timur Lenk. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. vămilor. nepot al întemeietorului imperiului. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. în India. un emir mongol turcizat. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. El cucereşte Persia.5. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea.1.

Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. dar avea şi o încărcătură socială importantă. Khadija. musulmanii au fost. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. creatorul lumii şi al oamenilor. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. numit Allah în limba arabă. într-o grotă de lângă Mecca. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. fiind rămas de timpuriu orfan. pe când ea avea 40. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Aceasta explică în parte de ce. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). (Iqra înseamnă „citeşte”. Acestea au început să apară prin 610. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. atotputernică şi atotprezentă. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. precursor al lui Muhammad. Într-unul din aceste momente. Muhammad are o situaţie destul de grea. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . dar au înţeles-o doar parţial. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Profetul (Rasul). chiar dacă. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. în general. de tipul sfinţilor mijlocitori. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. De altfel. dar şi „profetizeză”). divinitate unică. de-a lungul istoriei. una dintre marile religii universaliste ale lumii. din Mecca. tribul Quraish. simplu muritor.Islamul. în timp. caracterul nedrept al sclaviei. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. a fost întemeiat de Muhammad. întrucât deţin o revelaţie scrisă. la începutul secolului al VII-lea. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. la începuturile predicii lui Muhammad. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană.

care încep persecutarea adepţilor acestuia. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. la anumite ore. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. Această fugă. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. cu faţa înspre Mecca. hegira. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. Muhammad precizează doctrina. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. 47 . (Pe când se afla la Medina. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. La Mecca. pe qurayshiţi să cedeze. • Rugăciunea.Quraish. ceea ce-i îndeamnă. după purificări rituale. • Mărturisirea de credinţă. Muhammad. împreună cu un grup de adepţi. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Muhammad revine în oraşul său natal. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. Cei din Mecca acceptă să se convertească. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. în cele din urmă. Ei se refugiază la Yathrib. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

Pe de altă parte însă. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Artele. 53 . Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. care continuă să se definească. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. numele islamic al acesteia este adab. literatura. De aceea. Desigur. prin confruntările de idei. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. ca şi în Europa creştină. la fel ca bizantinii sau occidentalii. Este de netăgăduit că arabii. Astfel. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. la fel ca şi în cea creştină. suspecte.În perioada medievală. ştiinţele profane. indiană sau chineză. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. pe vivacitatea religiei. bazate pe tradiţii preislamice. în lumea arabo-islamică. dar acestea au fost întotdeauna. sau pe creaţiile noi. reprezentate de exegeza coranică. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. cultura. se poate spune că arabii. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. au preluat o serie de elemente. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. sau “ştiinţe ale anticilor”. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. este în primul rând un « paşaport social ». Asia Centrală. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. Ca şi în spaţiul european. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. persană. India. De altfel. gramatica şi dreptul.

după primele secole. numite madrasa. de asemenea. pe de o parte. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. mai ales celor persane. destul de mult vechilor modele. de exemplu. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. universităţilor europene. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. într-un anumit sens. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. subsumat teologiei. în care araba este singura limbă de cultură. care au marcat primele secole ale Islamului. accesibil doar câtorva iniţiaţi. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. Astfel. care constituie şi principalele centre de cultură. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). s-a trecut la o elaborare mai originală. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. Literatura arabă s-a constituit. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. în principal.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. plasate mai ales în marile oraşe. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. După epoca traducerilor din greacă sau persană. În marile oraşe. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Dincolo de acest nivel elementar. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. Învăţământul în lumea islamică este. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . ca la Basra. există şi instituţii corespunzătoare. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. Kufa. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. etc. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. Pe de altă parte. întinsă până spre secolul al XIII-lea. dar care datorează. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. Bagdad. pe baza Coranului. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. pe originalitate. ajutau la realizarea partajelor succesorale. accentul nu era pus pe inovaţie.

Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. tributare influenţelor exterioare. La începutul perioadei noastre. Proza. dar şi creaţii noi. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Hafiz. iar minaretul. o are istoriografia. mozaicurile. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. arta islamică a preluat sculptura. preluate prin filieră persană. definitoriu pentru arhitectura islamică. precum Ibn Hazm. la rândul lor. Datorită interdicţiilor coranice. inspirat de modelul creştin. Baia musulmană. din secolul al XV-lea. preislamice. Saadi. Pe de altă parte. hanafită. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. şafiită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Palatele califale. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. XI). “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. au fost construite după modelul celor iraniene. recunoscută şi azi. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. hammam. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. cea fatimidă din Egipt. fixate în scris în secolul al XIV-lea. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. este de fapt preluarea termelor romane.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Ca elemente decorative. cât cele persane. ci în Spania. hanbalită. Dacă tipul cronicii universale. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». cea andaluză din Spania. se constituie şi şcoli artistice regionale. hadith. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . O valoare deosebită. frescele. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. cuprinzând genuri vechi.

dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. de asemenea. născut în 980. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. Pe de altă parte. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. ceramica smălţuită. pierdută din păcate în 56 . Decorul zoomorf. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. dacă nu şi mai târziu. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. în filosofia greacă. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. după cucerirea provinciilor orientale. Personalitate enciclopedică. esenţial în dezvoltarea goticului european. Bijuteriile. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. pătrunse şi în Europa. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. folosit la construcţii din Spania musulmană. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. stilizare a motivelor vegetale. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). lucrări filosofice originale. Artele minore au fost. nu poate fi negată. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. într-o familie de şiiţi duodecimani). cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. lângă Buhara. adesea cu reflexe metalice. arabescul. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor.reprezentarea figurii umane. în celebrele sale miniaturi). de exemplu). Influenţa artei musulmane asupra celei europene. o imensă enciclopedie. o summa care trata probleme de metafizică. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. toate acestea au constituit obiecte de lux. Astfel. ar fi putut sta la baza arcului ogival. logică şi fizică.

care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. cât şi a celor creştini. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. născut la Cordoba. nu putea decât să suscite vii împotriviri. Ibn Hazm (1013-1063). este considerat cel mai mare filosof musulman. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. O astfel de teză. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. numit de latini Avempace. al religiei şi al filosofiei). considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. Colierul porumbiţei. poet şi jurist. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. care se inspiră din Banchetul lui Platon. subliniind. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. Colierul înţelepciunii. dar individualul e coruptibil. ca atare imortalitatea este doar impersonală. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. justificându-i pertinenţa demersului. evident. profund tributar lui Aristotel. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. mort în 1240 la Damasc). lipsită de compromisuri cu teologia. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. deşi lipsit de un plan sistematic. Mistica musulmană. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. atât din partea teologilor musulmani. Ibn Bağğa. Averroes pentru occidentalii europeni. şi de asemenea. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Materia este pentru el principiu de individuaţie. Ibn Roşd. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Filosof. Sistemul său filosofic. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. maestrul lui Thoma d’Aquino. În secolul al XIII-lea. superioritatea musulmanilor. face totuşi concesii teologiei.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

de exemplu împotriva Persiei. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. asupra cetăţii Szigetvar. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. 62 . În mai multe rânduri. Iran. După aceasta. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Siria. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Irak. Ulterior. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. fiind atacat şi Tunisul. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Libia. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. favorabil de altfel otomanilor. Algeria. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. România. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. sudul Rusiei. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Grecia. nu numai teritorial al statului otoman. Soliman lăsa ca moştenire. Egipt. Turcia. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Iordania. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Bulgaria. Tunisia. Liban. În 1533. Ucraina. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Israel. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. fie în totalitate. Crimeea. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. în 1566. La moartea sa. În timpul asaltului general. Albania. Înregistrăm astfel practic apogeul. Abisinia. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Iugoslavia.

Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. precum armata. acţiune militară de mare răsunet în Europa. Este adevărat că. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. fiscalitatea. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. producători direcţi. justiţia. a fost anexat Ciprul. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. dar care practic a rămas o victorie izolată. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Mai mult chiar. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. regele Franţei. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. nu în ultimul rând. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. a continuat politica în forţă în diferite zone. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. în anul 1571. În paralel. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . la 7 octombrie 1571. O vreme însă. în acelaşi an. administraţia centrală şi locală şi. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul.

soldată cu un dezastru. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. devenit vreme de câţiva ani. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. cu anumite intermitenţe. 64 . împotriva Imperiului otoman. s-a purtat un lung război cu Persia. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. În parţile centrale ale Europei. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. pe direcţia subcontinentului indian.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. Ulterior. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. despotică. Astfel. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. De asemenea. între anii 1638-1639. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei.

justiţia. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă..2. administraţia provinciilor imperiale etc. cât mai cu seama armata de uscat. marele nişangiu. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. Era o oaste permanentă. bucurându-se de o serie de privilegii. deci finanţele. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. pentru a ajunge apoi. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. dar şi visteria. cea aparţinând în mod direct sultanului. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 .6. precum akângii. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Imediat după acesta urma deftertarul. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Un dregător special. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. anarhie etc.2. timaruri şi ziameturi. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor.

Au existat şi unele proprietăţi personale. de exemplu creştinii.000 acce. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. în lumea otomană exista timarul. 2. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. ei şi urmaşii lor. respectiv paşa). purtau denumirea de ziamet. După modelul oriental. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. Practic.000 denumirea de has. populat cu producători aserviţi. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. care era un domeniu condiţionat. revocabili şi viageri. iar altele mai mari. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. cea a contribuabililor. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. în cavalerie. aşa numita turmă „reaia”. 66 . Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile.000 acce. iar cele de peste 100. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. cu venituri de până la 100. precum şi marea masă a populaţiei. scutită de obligaţii fiscale. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.3.6. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească.

6. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. 2. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. atât în 67 . ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. mai mult chiar. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. de exemplu. Desigur că. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. fără nici un amestec otoman. În acest din urmă caz. deci ca ţări tributare. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. Astfel. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). domnitorul provenind din ţară. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. M. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. nu lipsită însă şi de abuzuri.3. peşcheşuri etc. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. căruia trebuia chiar. în caz de nevoie. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. După cum s-a sintetizat (în principal de prof.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. până la începutul epocii moderne. În schimb. În schimb. situaţie caracteristică în mare măsură. În sfârşit. Apoi. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). pe baza vechilor instituţii.

). mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. la fel ca şi pe alte continente. Oradea. multilaterală şi sistematică. dar şi cu o serie de trăsături proprii. 2.plan economic cât şi în plan politic. precum Chilia şi Cetatea Albă.7. Datorită climatului. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. păduri şi jungle 68 . ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. unele nedescrifrate până azi. Sursele scrise sunt puţine. Africa neagră 2. 2. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Ibn Batutta etc. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti.7. Turnu. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. Nu se cunoaşte azi.1. apoi şi Tighina. Masudi. lucrările de specialitate sunt încă puţine. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari.2. fragmentar) a circa 60 de grupări umane.7. Abul Feda. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. până la Capul Bunei Speranţe. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. antropologi etc. savane. Giurgiu. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. Banatul şi Crişana. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Orşova. Dobrogea. tot mai sistematic şi mai masiv.. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.

identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. existente uneori pe o arie întinsă. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. au înflorit şi au dispărut state. fiecare cu trăsături. în special fierul. timp de multe secole. 69 . ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. ca stadiu de dezvoltare. se exploatau şi prelucrau metale. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă.tropicale. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. transformarea Saharei într-un întins deşert. Pe teritoriul african. în medii geografice diferite. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale.. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. structuri proprii. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. Ulterior. limbă. sud-est şi sud-vest. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. au apărut. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm.Hr. masive muntoase etc. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. Oricum. faze istorice. Întinderea mare a continentului. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. obiceiuri şi tradiţii distincte. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic.Hr. În mileniile IV-II î. mai ales pe valea Nilului.

oraşul Meroe. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. Axumul a avut importante relaţii comerciale.7. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. Astfel. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. guez (coptă). cu menţionări chiar şi în Biblie. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. iar limba populaţiei.n. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. în spaţiul Africii negre. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin.3. 2. capitală a unui stat însemnat. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. între cele două oceane ce mărgineau continentul. la sud de Tropice.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. sunt prea puţin cunoscute. Mozambic. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud.. La sud de prima cataractă a Nilului. când populaţia era relativ numeroasă. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). a devenit limbă de cult. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). în Kenia. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. kush şi meroe. în secolul al III lea e. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. Regatul Axumit. 70 . Zimbabwe. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.

încă din secolul al XIII lea. au activat acolo. judiciare şi militare. Acolo trăiau populaţii nomade. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. mai cu seamă în natură. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. ca de exemplu dinastia Zagwe. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. S-au succedat mai multe dinastii. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. savana a uşurat viaţa oamenilor. răspândită în întreaga ţară. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Structura proprietăţii. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. Nu au apărut forme de imunitate. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. cu realităţi din mediul asiatic. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. de la răsărit de lacul Ciad. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. precum în spaţiul european. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. nefiind de natură feudală. dar şi populaţii sedentare. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. ca şi raporturile sociale seamănă.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. fie obştilor săteşti. Pe un teritoriu vast. în special iezuiţi. În Europa. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. precum şi cu negoţul. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. plină de aur. fără a se suprapune. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate.

între secolele V-XVI. au impus impozite permanente în bani sau produse. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Cronologic. Kano. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. la sud de Sahara au existat câteva mari state. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Ibn Kaldun şi alţii. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. iar mai la sud Ioruba. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. aur şi adeseori robi. care s-a menţinut până în secolul XI. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Tombuktu. Songhai. Statul s-a extins considerabil. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Almoravizii. Gao. ca El Bakr. au apărut o serie de centre importante: Walata. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. De-a lungul a circa 1000 de ani. în cea mai mare parte. pe râul Nioro. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. mătăsuri şi ţesături. dinspre sud. la sud. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Kamen. veniţi din nord. În ţara Wangara. Mahmud Kati. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. de Almoravizi. Mabruc şi altele. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Benin şi altele. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. obiecte de podoabă şi arme. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Mali.

cu instituţii de cultură şi moschei. decorate după modelele artei islamice. Capitala statului. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. în secolul XI. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei.000 locuitori). fiecare cu numeroase vase. unele cu mai multe etaje. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. încă din secolul X. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. între care Abu Bakar II (1303-1312). 73 . mai spre sud. Forţa militară a statului era însemnată. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. în care un rol hotărâtor. impozitele percepute de la populaţie. destule asemănări cu modele asiatice. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. dar şi în surse arabe.organizare socială şi politică. care avea puteri nelimitate.000 războinici din care peste 40. Kumbi Saleh. existând aşadar. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. veniturile dobândite din activitatea comercială. că armata ghaneză era de 200. Regele. considerat de esenţă divină. Regele a trimis două expediţii. 30. în Ioruba. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. s-a islamizat în secolul XI. El Bakr notează. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. În vremea acestuia. În fruntea statului era monarhul. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă.000 alcătuiau trupe de elită. era un oraş mare (cca. Se ştie că. în fruntea statului nou apărut. cu numeroase clădiri de piatră. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. se cultiva porumbul. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Acolo. începând cu secolul al XI lea. îl avea cavaleria. fiind aduşi cai din lumea arabă. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată.

ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Ulterior. sub conducerea familiei Songhai. Societatea maliană era relativ complexă. arahidele. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. bucurându-se de un regim privilegiat. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. alese de populaţie. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. aveau în atenţie bumbacul. până la lacul Ciad. Alături de culturi necesare alimentaţiei. mai ales pe plan economic. dar şi vânatul. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). 74 . Mai multe familii alcătuiau o obşte. Ki-zerbo). finalizându-se prin dispariţia sa. Cairo şi Granada. cu marile centre arabe. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. nuca de cola. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. dar şi activitatea culturală. Toate funcţiile erau eligibile. în special la Tombuktu. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Astfel. La est de fluviul Niger. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. întreaga regiune a Africii centrale. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început.

într-o tehnică ce nu folosea mortarul. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur.La sud de savană. iar alături altele. precum şi un templu de formă elipsoidală. La fel ca şi în alte părţi. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. precum Benin. cositorul. manganul şi fierul. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. În podişul Matabele. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. În interiorul cetăţii. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Congo (între secolele XIV-XVII). Cetatea era de formă circulară. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . cuprul. până la formaţiuni statale. unele bine organizate. nici sedentarizarea. Angola (secolele XV-XVII) etc.

sau plecarea la război ori la vânătoare. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. despre pasiunile omeneşti. cu excepţia oraşelor musulmane. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Astfel. în slujba căreia este pusă. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. invocarea divinităţilor. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. unde din secolul al 76 . dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii.4. se transmiteau cunoştinţe. şi uneori poate chiar incidentală. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. printr-o serie de rituri de trecere. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. precum nunta. unde există medrese. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. concepţiile religioase şi regulile morale. pe etape.7. memoria colectivă. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. Ele reprezintă expresii riguros codificate. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. păstrau. artistic. într-uncuvânt.în consideraţie din punct de vedere economic. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. 2. cultura. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. de a-i spori coeziunea. Desigur. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. componenta estetică fiind secundară.

într-un larg evantai. 2. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. respectiv „Lumea nouă”. sculptura în os şi fildeş. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . Sculptura africană este departe de realism. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. Atunci. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. Toate aceste domenii. în jurul anului 1500. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. spiritual. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb.8. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. împletiturile.8. din Zimbabwe.1. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. în zona deşertului Kalahari. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. mai ales cea în lemn. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. 77 . De asemenea. dornici de bogăţii şi mai ales de aur.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. la care trebuie adăugate olăritul. America Precolumbiană 2. a zeilor şi strămoşilor.

Descoperirile arheologice. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). cacao. ardei. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. puţine şi disparate. ulterior şi orăşeni. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. Se opinează că. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. În ultimele două milenii înainte de Hristos. prin Alaska. fază în care au rămas destule. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. 78 . acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. portughezi etc. deci ţărani.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. În acest fel. de la sud spre nord. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. Multe milenii. ananas etc. tomate. precum şi contactele acestui continent cu Europa. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. mai ales a porumbului. timp de foarte multe milenii. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. Asia şi Africa. Unii afirmă că un proces de colonizare. pescuit şi vânat. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. nu mai veche de 50. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. înainte de Columb. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. considerându-se aproape unanim. într-o vreme recentă.. cartofi. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană.000 de ani. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est.

cornute mari. în trei regiuni. şi fără contacte nemijlocite. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. Treptat. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. oi şi porci. În ansamblu. în regiunea 79 . interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. Paradoxal poate. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. într-o perioadă corespunzând. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. înainte de venirea europenilor. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. Ulterior. nu s-a extras şi prelucrat fierul. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale.Hr. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. în mod independent. Încă în plină antichitate. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. fără influenţare reciprocă. populaţiile domesticind doar lama. câinele şi unele păsări. La debarcarea lor în spaţiul mexican. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. precum agricultură. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. în cursul secolului al XVI lea. incompletă.. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. ba chiar au fost ridicate primele piramide. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. religioase. în planul vieţii spirituale. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. olărit şi alte meşteşuguri casnice. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat.De altfel. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. maya şi incaşă. cea a olmecilor. mai mult sau mai puţin evului mediu european. înflorită întrun stat relativ puternic. distruse de europeni în mare măsură. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. astronomia sau anatomia.

manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. negustori. pe o insulă înconjurată de ape. cu centrul la El Tajin. 2. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Nu era o societate împărţită pe caste. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. unde au fondat capitala Tenochtitlan. de exemplu. militare şi judecătoreşti. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Între altele. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. putând fi transmise loturile în mod ereditar. originari din California. dar şi meşteşugăreşti).8. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Astfel. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. A apărut şi un monarh eligibil.1. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. la o înălţime de 2260 m. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Se adăugau apoi meşteşugari. incluzând un mare ansamblu de piramide. în general irigat şi care aparţinea statului. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Conform tradiţiei. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban.

se află departe de orice aşezare omenească. Tycal. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. Civilizaţia maya. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. cu excepţia. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale.3. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. În condiţii neelucidate. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite.. ceea ce. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. Despre oraşele mayaşe. Palanque. în Peninsula Yucatan. a consemnărilor cronologice. Jungla a distrus multe din realizările lor. între acestea remarcându-se Uaxactun. în final. a facilitat. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre.000 kmp.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Montezuma I (1440-1469). Axayakatl (1469-1481). Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est.Hr. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.8. enigmatice. marele istoric A. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Guatemala şi Honduras. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. în principal. 2. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Mayaşii Deja înainte de azteci. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). distrugerea statului aztec între anii 15191521. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. în decurs de câteva decenii. în mijlocul pădurii 81 . Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.

Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile.. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii.4. mai vechi. civilizaţii ale altor popoare.8. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”.. a înflorit civilizaţia incaşilor. din rocă extrem de rezistentă. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. înainte de venirea europenilor. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. 2. Acest popor.. ce a existat între secolele VIII-XIII. Astfel. de la est spre vest. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. din Columbia până în sudul statului Chile. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . cu centrul în Peru. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. dar şi cu o serie de meşteşuguri. de-a lungul Anzilor. civilizaţia Chavin. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. fiu al zeului Soare. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite.tropicale. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).

Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei.000 de locuitori. orientată spre necesităţi practice şi de cult.8. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. 2. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. de la sud de Rio Grande.pământului”) ce se pare că. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. povestiri eroice. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. Astfel. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. în momentul cuceririi avea peste 200. Educaţia se făcea. integrată în Imperiul colonial portughez). De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. fabule moralizatoare. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. Pe de o parte. treptat. al clanului sau tribului. Cultura În domeniul cultural. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. alcătuită din legende mitologice. 83 . Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. preoţi şi slujitori ai cultului etc.4. ca şi în Africa neagră. poeme lirice. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. orală. în interiorul familiei.

şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. se pare. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. poem dramatic. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Din arta maya. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. de exemplu). a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Chilal Balam. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. exclusiv cultului. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. continuă tradiţii mult mai vechi. Rachinal Achi.De asemenea. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. cu edificii predominant cu caracter religios. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. căci întovărăşea riturile religioase. pe obiecte de jad. Din imensa producţie de manuscrise maya. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. într-un centru consacrat. Acestea erau grupate. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. alături. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. Din spusele episcopului Diego de Landa. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. probabil. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. de muzică şi de dans. Poezia maya avea un rol cermonial. care depindea probabil de temple. Scrierea maya avea caracter pictografic. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. impresionează mai ales arhitectura. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. în oraşe. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 .

conduse şi organizate de preoţi. În perioada de care ne ocupăm. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Uxmal. din perioada clasivă. vorbită pe o arie largă. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Mayapan. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. erau ridicate pe platforme mai joase. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. iar pe de altă parte. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. accesul la templu se făcea pe scări laterale. bogat decorate. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. a putut fi la rândul ei reconstituită. dar exista şi o scară principală. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. reprezentată de vase elegante. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Palatele. reprezentând divinităţi. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). câteva au supravieţuit. Labna. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. Templele erau dreptunghiulare. De aceea. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. confecţionarea podoabelor din pene. pe faţadă. probabil locuinţe ale preoţilor. construite în vârful unei piramide tronconice . şi face apel mai frecvent la simboluri. unde cele mai importante centre urbane. dar. calmecac. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. iar limba nahuatl. cu decor policrom. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare.

şI adesea de dans. cel puţin cu instrumente de percuţie. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. slăvit astfel ca zeu al vântului. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. de asemenea. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. nu doar pe console. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. era dominată de aspectul religios. Mexico. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. etc. astronomia. 86 . prinsă în nesfârşite războaie. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. cel puţin în capitală. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. precum Tlatecatzin. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. sau cea toltecă. apreciate poemele epice. La azteci. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. noţiuni de istorie şi de drept. anterioară. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. regele Nezaualcoyotl. istorice. Erau. Existau şi temple circulare. cu scări abrupte pe faţadă. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. dramele cu subiect mitologic. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. Arhitectura aztecă. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. Tochihitzin. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. precum mayaşii. caracterul războinic al societăţii.Tenochtitlan se învăţau religia. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). Piramidele erau tot în trepte. precum cea mayaşă. Specific aztecă este piramida teocalli. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan.

după cum am mai spus. asemenea lui Quetzalcoatl. animale diverse. sidef. dar aceste fresce nu s-au păstrat. cristalul de rocă. granate. maceualtin. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. fiind subrodonată arhitecturii. cu ajutorul unor panglici cu noduri. şi erau neîntrecuţi orfevri. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. avea un evident rol ornamental. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). folosit pentru a comunica date contabile. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. De altfel. adesea încrustate cu turcoaze. pitici. În absenţa scrierii. obsidian. jadul. sau oameni din popor. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. pictografică. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. deşi nu era cunoscută roata olarului. ceramica. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. jadeitul. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. În realizarea imaginilor divinityăţilor. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. quippu.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. De asemenea. în prinicipiu. 87 . figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. cu ideea de canon bizantin). Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. chiar scrierea aztecă. precum purtătorii culturii Mochica. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. atinsese un deosebit nivel artistic.

Şi în zona andină se folosea bolta falsă. fără mortar. zoomorfe şi vegetale. cronicari spanioli. au forme şi dimensiuni variate. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. Vasele incaşe. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». unde păstrătorii tradiţiilor colective. ale căror faţade sunt în general severe. şi de dans.Educaţia tinerilor. cu uşi în formă trapezoidală. este una de masivitate. De altfel. prin folosirea pietrei cioplite. se bucurau de mari privilegii. în pofida lipsei consemnării în scris. Forma orală a povestirilor istorice. şi sobrietate. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. antropomorfe. în forma în care ajunseseră până la ei. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. întărită de predominarea liniilor orizontale. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. în relief sau prin pictură policromă. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. Istoriografia.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. şi în general erau lipsite de uşi. unii chiar de origine incaşă. mai degrabă epopei decât cronici. cu caracter epic. cuprindea poezii. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. aşa numiţii amawta. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. atât cât a fost consemnată după Conquistă. cosmogonic sau de dragoste. şi sunt decorate cu motive geometrice. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . şi erau transmise cunoştinţe despre religie. unde se învăţa limba oficială a imperiului. legislaţie. au fost şi talentaţi poeţi. poezia era indisociabilă de muzică. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. Literatura incaşă. După conquistă. Ca şi în celelalte arii culturale americane. calendar şi astronomie. Suverani incaşi. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. precum ceramica sau ţesutul. au consemnat unele din aceste cronici. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. precum Garcilaso de la Vega el Inca. precum Pachacuti Inca. iar construcţiile aveau un singur nivel. quechua. Ţesăturile incaşe. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore.

ananas. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. cacao. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. « civil ». sau pe absenţa scrierii. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. în mod frapant. cartof. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. etc. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. în paralel. acesta a marcat şi calendarul. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. calculat cu o exactitate uimitoare. care erau însă considerate nefaste. trimis să se documenteze în Lumea nouă. precum cea mayaşă. matematică şi cronologie.. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . roşie. febrifuge. Francisco Hernandez. Decorur geometric. căci indigenii. şi un calendar lunar. diuretice. ardei. etc. un calendar solar. Acesta e cazul botanicii. foarte stilizat.respectivă în întreaga lume. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. de scoarţele vechi româneşti. În domeniul medicinei. purgative. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. cu caracter religios şi divinatoriu. în care existau. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Anul solar era împărţit în 18 luni. ale unui mare număr de plante. Se adăugau cele cinci zile rămase. manioc. a câte 20 de zile fiecare. aminteşte uneori. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). fasole. deşi războiul era unul foarte primitiv. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. ca la incaşi.

incaşii foloseau sistemul zecimal. 3. Fiecare nod. cu numere de gradul miliardelor. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). în calculul timpului. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. cu nenumărate sacrificii umane. corespund a 65 ani venusieni. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. De aceea. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. cu relativă uşurinţă. de asemenea. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. căci nu cunoşteau roata. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. adică 104 ani tereştri. Matematicile erau foarte dezvoltate.1. ceea ce le permitea să opereze. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. în măsură foarte mare.importanţă planetei Venus. în cel mai fericit caz din bronz. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Marile descoperiri geografice. al cărui ciclu îl foloseau. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. destinate restabilirii echilibrului cosmic. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. în funcţie de poziţia pe panglică. Cu toate aceste realizări remarcabile. Începuturile expansiunii europene 3. cu boabe de porumb.

instrumentele de navigaţie. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. apoi. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. marile 91 . şi de mirodenii la un preţ mai mic. vizând navele. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. Portugalia şi Spania. pentru o economie în continuă expansiune. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. În ceea ce priveşte navele. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. ţinutul mirodeniilor şi al aurului.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. hărţile. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi.

hărţile maritime. dintre care Marco Polo. în declanşarea marilor expediţii. permiţând calcularea poziţiei navei). etc. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian.2. esenţiale au fost busola. pătrate pentru folosirea vântului din spate. evitând imobilizarea în larg. precum cel chinez sau islamic. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. Pentru orientarea navigatorilor. Descoperirile portugheze 92 . de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. În secolul al XV-lea. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. De asemenea. caravela avea un sistem complex de vele. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. dintr-o parte. astrolabul (pentru calculul longitudinii). pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). de asemenea. şi manevrabilă. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. Era nevoie. 3. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. De asemenea. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex.

Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. în zona Etiopiei. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Portugalia este o ţară relativ săracă. la Calicut. Vasco da Gama. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Pe de altă parte. doi ani după plecare. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). De la Malindi.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Sub patronajul său. şi în 1497. iniţiativa este preluată de particulari. organizând metodic cercetările. ajunge pe coasta vestică a Indiei. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. insulele Madeira şi Azore. pe rând. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. şi fără potenţial demografic deosebit. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. de la Ceuta. în stăpânire portugheză. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. în care iniţiativa aparţine. puterii politice sau particularilor. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Din expediţie se întoarce. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. Prima etapă. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. În etapa următoare. până la Insulele Capului Verde. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. cu un pilot arab. În declanşarea expediţiilor. În 1486. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. cu o mare lungime a ţărmurilor. o singură 93 .

Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. În orient. din Malaezia. explorează litoralul Americii de Sud. prin căderea Granadei în 1492. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. cu vestea că au ajuns în Indii. De asemenea. interzicând accesul altor nave. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. dornic să descopere un nou drum spre Indii. 3. în drum spre Indii. În august acelaşi an. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. în 1493. Goa. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). 1502. viitoarea Brazilie. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). 1498. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Urmează alte trei călătorii. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud.3. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Jamaica. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. de aceea. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Ceylon. Malacca. Când în 94 .corabie. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. afirmând că e vorba de un alt pământ. la gurile fluviului Orinocco. şi nu despre Indii. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Insulele Sonde şi Moluce. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. În 1500. Cristofor Columb pleca spre vest.

care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. dar reuşind explorarea zonelor din nord. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. de partea cealaltă a pământului. În urma progresului descoperirilor. Ruşii realizează expediţii de uscat. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. fără însă a reuşi. 95 . Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Tazmania. Noua Zeelandă. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. spre Siberia. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. 3. de aceea. francezii (prin Jacqus Cartier). Englezii (prin John Cabott). 3. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific.5. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor.4. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. pe care ruşesc să o cucerească treptat. pe care o numesc Noua Olandă. prin tratatul de la Saragoza. olandezii descoperă Australia. Astfel. care completa partajarea domeniilor coloniale. în 1529 se trasează o nouă linie. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. devenea clar că a fost descoperit un nou continent.

viţa de vie. (minele de argint de la Potosi. -formarea imperiilor coloniale . America pe de o parte. implicând declinul unor foste puteri comerciale. ardeii. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor .Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . animale precum calul. precum oraşele italiene. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. Africa. vitele mari . -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. curcanul. etc. -noi curente comerciale. europenii au preluat din America sifilisul.6.3. aduc de acolo cartoful. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . şi Europa cu Asia pe de alta . precum Olanda şi Anglia. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. 4. care uneau Europa. fasolea. şi conducând la ridicarea altora. în primele secole ale conquistei. precum grâul. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . . contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. acesta din urmă introdus în colonii. roşiile. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . -se pun bazele unificării economice a lumii. precum gripa şi variola. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . tutunul. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. se estimează că datorită şocului microbian au murit. porumbul.

până în zilele noastre. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. Acestea scad înspre est şi nord. lumea arabă.4. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. tifos şi sifilis. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. Estimările propun drept cifre cca. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. 4. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. după expresia lui Braudel. În schimb. fără sa dispară. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. pătrat. E adevărat că apar noi boli contagioase. ciuma. apar epidemiile de gripă. Dincolo de aceste cifre globale. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente.1. precum Bizanţul.2. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Unele dintre acestea. loveşte mult mai rar. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea.

nobili. culturile americane de mare randameant. precum Italia de Nord. Londra. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. Creşteri mai mari ale populaţiei. precum porci sau păsări. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. dintre care unele. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. etc. în această perioadă. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. 4.3. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. Astfel.mai mare număr de oameni. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini.1. aici se cresc animale. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. peste medie. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. precum Constantinopolul. se întâlnesc în oraşe. cum ar fi meşteşugarii rurali. o lume proponderent rurală şi agrară. Există însă diferenţe regionale foarte mari. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. livezi. Pe de altă parte. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. precum porumbul. clericii. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. în unele zone.Evoluţii economice şi sociale 4. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.3.

ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. în vestul continentului. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. Polonia. mai ales Polonia şi Ucraina. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.2. 4. iar în Italia se practică de asemenea asanările. unde ajung din zonele limitrofe. Germania. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Astfel. Ucraina. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI.3. Astfel. ca şi cele de fier şi de cărbune.puţin. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. în urma crizei secolului al XIV-lea.3. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. prin îndiguiri şi desecări. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Italia. Pe această bază. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. 4.3. Ungaria. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Moldova. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii.

dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Nou apărute. din postăvărit.inovaţii tehnice. Nuremberg. ca produs final. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. imprimarea. din America de Sud. De asemenea. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. torsul lânii) în mediul rural. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. În secolul al 100 . care realizează toate operaţiunile. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. unde forţa de muncă e mai ieftină. şi dispersate. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. prepararea cernelii. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. Investiţiile. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. adesea în mediul rural. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Tesutul. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. culesul paginii. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Anglia. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). de la un capăt la altul a procesului de producţie. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). în care cartea. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. sunt foarte mari. Din aceste motive. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. legarea) făcute de persoane diferite. Tările de Jos. aflate în exploatarea Spaniei. pieptănatul. precum Augsburg. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil.

tocmai datorită conflictului cu Spania. acum se realizează postavuri mai subţiri. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. se dezvoltă în continuare. postăvăria italiană este în declin. satele sâont distruse. client tradiţional. aşa numita “nouă postăvărie”. dar şi mai puţin durabile. politica statului e diferită. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. În Anglia. desigur. Astfel. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. pe de o parte datorită conservatorismului. În această perioadă. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. Astfel. statul favorizează exportul de postav. şi de alţi factori. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. De exemplu. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. mai frumos finisate şi mai ieftine. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. probabil şi sub influenţa postăvarilor. şi moda poate acum evolua mai rapid. Pe de altă parte. cu tradiţii medievale. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. 101 . prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. bazat pe creşterea oilor. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. şi drept consecinţă. se poate vinde mai mult. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. care erau groase şi foarte durabile. datorită şi preţului mai redus.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. parte a imperiului său multietnic. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. schimbări determinate. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos.

s-a dezvoltat în mod constant. Germania. ci şi unul economic. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. ca în Italia. domeniu nou. Tarile de Jos). 4. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. renaşterii şi reformei.Sectorul financiar-bancar 102 .Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). tocmai datorită importanăei preciziei. O dată cu folosirea orologiilor. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. ci devine treptat un timp laic.4. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. aplicată prima oară la Amsterdam. Anglia. planificării. Legată strâns de progresele umanismului. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. De asemenea. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită.3.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. care revoluţionează şi concepţia despre timp. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Paris). eficientizării producţiei. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. sortit unei dezvoltări de succes. se facilitau reparaţiile la corăbii. Franţa (Lyon. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Anglia. scădeau costurile. chemând la slujba religioasă. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.

Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. De altfel. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Apar însă şi companiile comerciale. La Anvers.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. acordarea de credite. Uneori. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. la instaurarea societăţii moderne. meşteşugarii). o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. pentru a proteja interesele companiei. de deschidere şi cotaţii. iar din 1531 trece la un sistem modern. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. La Amsterdam. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. în activitate din 1581. la sfârşitul secolului al XVI-lea. nespecializate. Casa din San Giorgio la Florenţa. 103 . Companiile de familie. De exemplu. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. Ambrosiana de la Milano. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. faţă de companiile de familie. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. şi mai puţin pe activităţi bancare. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. la schimbări sociale şi poliltice. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. În acest sens. care pot fi de mai multe tipuri. O instituţie specific capitalistă este bursa. transferuri de capital. caracterizată de relaţii de tip capitalist. primirea şi păstrarea depozitelor bancare.

Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. 4. Italia centrală şi de Nord. Polonia. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional.4. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. 104 . marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Ţările Române.2. adesea simbolice.Aspecte sociale 4. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Germania. până atunci majoritară. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.1.4.4. în înţelegerea cu statul. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. mai ales cele în bani. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Anglia. De aceea. Italia de Sud. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Franţa. care au variat în funcţie de zonă. În Franţa de Nord. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Ungaria. satul şi senioria. În Europa de la Est de Elba (Germania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante.4. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. altele celor politice şi militare.

cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Structural. suveranul tuturor. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. Transformarea idealului de nobil. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora.3. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. În societate. care ştie să se dueleze la nevoie. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. aceasta este denumită “de robă”. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. 4. În Franţa. ci în slujba regelui. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. uneori din ce în ce mai 105 . Pe câmpul de luptă. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. onoarea s-au păstrat. unde se pot bucura de favorurile regelui. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. între elita urbană. În Anglia.4. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. acum destul de secătuit. Vechile idealuri cavalereşti. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. la care pot avea acces şi alte categorii. Originea străveche. mai ales prin cumpărarea acestora. În secolele XVI-XVII. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. fidelitatea. ci pe talentul politic. de darurile bogate care li se fac. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează.

oraşele îşi văd. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Monarhii de tradiţie medievală. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. prin impozite. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Pe de altă parte. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. Mantova. 106 . fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Spania. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Astfel. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. marchizatul de Montferrat. care le furnizează resurse financiare. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. Veneţia.numeroşi. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. Florenţa. de regulă. republicile Sienna. Spre marginile Europei. limitată autonomia. şi funcţionari bine pregătiţi. mai ales în centru şi nord. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. 5. prin impunerea principiului de liberum veto. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. În raporturile cu statul. în ţările scandinave sau în Rusia. precum Franţa. se dovedeşte neguvernabilă. În Italia continuă fărâmiţarea politică. care treptat. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Anglia. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. de regulă.

are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Moştenirea maternă îî aduce Spania. adică esenţialul Ţărilor de Jos . din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Worms.1. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. de asemenea. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. în special Austria. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Osnabrück. regele Angliei. şi al Ioanei. Münster. fiica ducelui Carol Temerarul). ducele de Saxa. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Baden) sau ecleziastici (Speyer. zis cel Frumos. contele palatin). Wurtemberg. Hochstetter). prinţi şi oraşe imperiale. Sicilia. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Salzburg. margravul de Brandeburg. rege al Spaniei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. după cel al papei. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. Besançon. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. din 1516. regatul Neapolului. Sardinia. teritoriile din America. condus de Carol Quintul. În faţa unor competitori precum Francisc I. Bamberg. etc). Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. între care Fugger. care era electivă. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Brunswick. arhiducele Burgundiei. Passau. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. 107 . ducatul Milanului. şi Henric al VIII-lea.5. adunarea reprezentativă a Imperiului German. regele Franţei. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Hessa. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia.

În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. de asemenea. Lübeck. când avea cam 100 000 de locuitori. Köln. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Ulm. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. împreună cu fiul său. Carol este obligat. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. predicate de Luther. De alfel. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Strasbourg. prin pacea de la Augsburg. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Augsburg. Gegenbach. principate laice. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Filip al II-lea. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. 108 . să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Nu există o capitală propriu-zisă.cavaleri). etc). Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga.Existau. în număr de peste 300. oraşele imperiale. 1555. eclezistice. Soţia sa. persoana suveranului constituia un element de unitate. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Bremen. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Isabela de Portugalia. cu o serie de privilegii garantate. idealul său creştin.

împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. Rudolf al II-lea (1564-1612). 109 . pe care le transmite vărului şi urmaşului său. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. în prima parte a secolului al XVII-lea. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip.cu diferite conflicte. recunoaşterea ca succesor a fiului său. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Mathias (1612-1619) să restabilească. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. între Rudolf şi fratele său Mathias. Carol asistă la eşecul visului său. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. în vremea domniei lui Rudolf. spre sfârşitul vieţii. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Ferdinand al II-lea(1619-1637). cedând Spania. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. unul dintre ei chiar fratricid. controlul asupra domeniilor patrimoniale. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. care au continuat. Pe de altă parte. încă din timpul vieţii. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. În acelaşi timp însă. despre stat. redus la o juxtapunere de principate independente. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. de tip medieval. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. din care Imperiul iese şubrezit. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Imperiul se confruntă. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. şi care au condus. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. şi reuşeşte să impună. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul.

care. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. în Franţa. de altfel. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. burghezia 110 .Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. Pe de altă parte. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. nobilimea. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. cum ar fi adunările de stări.5. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. care nu este însă nelimitată. ca în evul mediu. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. unde beneficiază de privilegii. dependenţi economic şi politic de rege. de fapt. Monarhul joacă rolul de arbitru. În Franţa. Astfel. În Anglia. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. care succedă monarhiei stărilor. şi transformată. mai întotdeauna insuficiente. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. şi care se apropie de interesele burgheziei.2. aflată totuşi sub autoritatea regelui. De asemenea. orientată spre o producţie destinată pieţei. De asemenea. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. Resursele financiare. într-o clasă de curteni. parte. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. din care face. dar poate fi şi mai bine controlată. prin care accesul femeilor la tron este interzis). ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează.

birocraţia profesionistă. Anglia. de a stabili şi percepe impozite. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. Aici regele este capul suprem al bisericii. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. deşi continuă să existe ca instituţie. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. 111 . iar religia de stat. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. de robă. care. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora.pune la dispoziţia regelui specialişti. se transformă într-o nouă nobilime.Franţa În Franţa. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Papalitatea. Acestea din urmă. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. sau limitarea activităţii Statelor Generale. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. este anglicanismul. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali.3. armata regulată. de a numi funcţionari în teritoriu. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. de a bate monedă. prin cumpărarea de titluri. În Franţa. în timpul lui Henric al VIII-lea. 5. de a fi judecător suprem. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". ca instituţie supranaţională. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. un anumit progres spre laicizare). Spania centralizarea politică a reuşit.

În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. Cu timpul însă. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. de Bourbon. numărul acestora este multiplicat. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. La început. să-l lase moştenire sau să-l 112 . cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. prin simplă atingere scofulele. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. La rândul lor. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. câte un trimestru sau semestru). iar pentru a asigura noi intrări financiare.3. fiind alcătuit din mari nobili. 5. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. care făcea din el seniorul suprem în regat. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică.1. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. cu excepţia unor delicte grave. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili.ele nu mai sunt convocate până în 1614. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. funcţiile încep să fie vândute de către rege.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. la una de tip absolut. secretarii de stat. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). în vremea Frondei. conetabilul (conducătorul armatei). Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. care o exercită pe rând. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns.

dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. iar regalitatea. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. În 1604. cu legea care avea să se numească Paulette. Se adaugă o marină permanentă. accentueză acest proces. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. Dijon. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. dintre care cel mai important e cel din Paris. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. ducele de Sully. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. În 1516. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. riguros controlată pentru a evita jafurile. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. La nevoie se făcea apel la mercenari. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. dar şi din Franţa. gabella.vândă. superintendent general al regatului. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Curţile superioare sunt Parlamentele. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Evoluţia armelor de foc. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Aix. ceea ce duce la o bancrută parţială. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Grenoble. Rennes). recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Bordeaux. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. care purta greul taxelor. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. Colaboratorul său. Rouen.

În vremea sa. începeau să se recruteze din toate stările sociale. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa.Concordatul de la Bologna. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. reacţia catolică la progresul calvinismului. numiţi hughenoţi. şi a celor interne. se arată tolerant. în prima parte a secolului. în cea de-a doua parte a acestuia. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. în tradiţie umanistă. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. La început. Adesea. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. Pe de altă parte. calvinismul făcea progrese în regat. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. era o protectoare a reformaţilor. când apar scandaluri publice. 5. În acea perioadă. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. dar şi cu unele state italiene. Margareta.3. s-au manifestat multiple violenţe. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . De asemenea. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. inclusiv din înalta nobilime. puterea regală creşte. dar apoi. iar adepţii săi. În acest fel. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. mai cu seamă că sora sa. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe.2. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. adeziunea la Reformă sau la Ligă.

se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. cea mai mare parte a Provenţei. membri influenţi ai Cosiliului regal. căsătorit cu Maria Stuart. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. fără rezultat clar. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. şi este urmat de fratele său. coasta sud-vestică. regina Scoţiei. În 1574 Carol al IX-lea murea. pe atunci rege al Poloniei. Războiul reîncepe. Tânărul rege. care au însângerat ultima parte a secolului. Margareta. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. În 1570. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. şi războaie civile. sora lui Carol al IX-lea. în 1572. se întinde între 1562-1584. particularisme regionale. în acelaşi timp. Într-o încercare de conciliere. Henric. bolnav. Francisc al II-lea (1559-1560). fiind rănit accidental într-un turnir. moare în decembrie 1560. cardinalul. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. în folosul familiei regale. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Regenţa este asigurată de mama acestuia. soldată cu arestări şi execuţii. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. o parte din sud-est e controlată de catolici. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). cu garnizoane proprii. Carol al IX-lea(1560-1574). şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Războaiele religioase sunt. pe atunci un copil de zece ani. şi în cea catolică. Catolici intransigenţi. O primă fază. considerat şeful protestanţilor. Luptele dintre 115 . şi în 1562 izbucnea un război.pe politica internă. Caterina de Medici. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. era căsătorită cu Henric de Navarra. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Urma la tron fiul său cel mare. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. dar în 1559. regele murea. Nordul. unele zone centrale de protestanţi). ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă.

şi cetăţi de siguranţă. În numele acesteia. în 1588. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. regele Navarrei. Francois d’Anjou. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. Contestat în propria capitală. Războiul reîncepe. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. În 1593 abjură protestantismul. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. 1598). Jacques Clement. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. în cele din urmă. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. sora regelui Henric. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. dar care a permis refacerea. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. reuşită cucerire a regatului. printr-o politică de impozite moderată. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. În 1589 Henric al III-lea este. Henric al IV-lea. moştenitorul prezumtiv al tronului. şi aveau împreună o fiică. infanta Clara-Isabela. cardinalul de Lorena. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. iar ducele de Guise. când fratele regelui. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Henric al III-lea fuge din Paris. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. 116 .catolici şi protestanţi continuă. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. În acel moment. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput.

4. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Ludovic al XIII-lea.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. 117 . a doua soţie a lui Henric.1.4. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. şi extinse mereu. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. cardinalul Richelieu. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Structuri instituţionale Ïn Anglia. fiind împărţit între Camera Lorzilor. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. care pune capăt Războiului celor două roze. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. şi la tron urma fiul său minor. Anglia 5. sub regenţa mamei sale. Maria de Medicis. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. care avea autoritate asupra înaltului cler. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. apărute încă din secolele XII-XIII. absolutismul regal ajunge la maturitate. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. şi Camera comunelor. Prin astfel de instituţii. 5. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). care reprezintă baza judiciară a regatului.

Regele este ajutat de un Consiliu privat. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). din care fac parte cancelarul. 5. şi diferite alte persoane. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. anexată în 1535. păstrătorul Sigiliilor. Fiul lui Henric al VII-lea. În comitate continuă să existe şerifii. Henric al VIII-lea (1509-1547). i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. când principalul său consilier a fost Wolsey. cu autoritate asupra mai multor comitate. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. trezorierul. Astfel.Armata este recrutată când este nevoie. fiind alcătuită din profesionişti. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. reorganizarea armatei. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. a continuat această politică de întărire a puterii regale. La nivel local. în funcţie de dorinţa suveranului. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. Între 1509-1529. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. dar care necesita sume mari de bani. ca reprezentanţi ai puterii centrale.4.2. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. recuperarea domeniilor coroanei. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Politica sa fiscală echilibrată. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). iar cavaleria este înlocuită de infanterie. regele a evitat să convoace Parlamentul. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate.

eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. a urcat pe tron fiind minor. Spre deosebire de tatăl său. îşi înlăturase surorile. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. doar trei ani. lăsând deschisă problema succesiunii. a încurajat comerţul. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. în total. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. semn al maturizării atinse de puterea regală. Tânărul rege a dispărut destul de repede. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. iar la stingerea unor 119 . John Dudley. Eduard al VI-lea (1547-1553). ci de o a treia cale. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. Pe parcursul lungii sale domnii. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. a continuat războiul cu Spania. Maria Tudor (1553-1558). Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. Regina a întărit instituţii mai vechi. fiica Annei Boleyn. Elisabeta (1558-1603). Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. ajungând la ruptura cu Roma. Pe această bază. întrucât. deoarece succesorul său imediat. ultima posesiune engleză în Franţa. În condiţiile în care ţara era în război. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. de tip rus sau francez. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. în sesiuni care au durat. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă).lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. În vremea sa. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. Robert Cecil.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Căsătorită cu Filip al II-lea. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare.

Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. Filip al IIlea. Virginia). iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei.5. regele Spaniei. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. în 1604. Scoţia 120 . Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Cum în acelaşi timp. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. După o domnie îndelungată şi glorioasă. rivala pe care o decapitase.case nobiliare. ca şi producţia internă. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Apelul la corsari. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. conflictul deschis era inevitabil. bastionul catolicismului. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. fiul Mariei Stuart. pe care trebuia s-o protejeze. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Pe plan extern. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Din punct de vedere religios. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. 5. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni.

condamnată şi executată în 1587. în 1557. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. Iacob. soldate cu conflicte militare. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. fiica regelui Francisc I. şeful spiritual al partidei reformate. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. Iacob al VI-lea.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. şi se refugiază în Anglia. După moartea acesteia. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. Bothwell. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. Sprijinitoare a catolicismului. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. viitorul Francisc al II-lea. mama ei. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. soţul său. prezentată de John Konx. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. iar fiica lor. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). aflată adesea în conflict cu Anglia. pentru a-şi consolida puterea în interior. Maria Stuart a fost judecată. la ruda sa Elisabeta. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. În Scoţia continua să domnească fiul ei. După moartea regentei. unde devine soţia delfinului. Lordul Darnley. Maria de Guise asigură regenţa. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. 121 . În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. viitoarea Maria Stuart. În absenţa acesteia. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. cu ajutorul amantului. şi Madeleine. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. cu scopul de a jefui.

Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. 122 . dar aceştia sunt din nou înfrânţi. 5. a fost decapitat. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. numit de regele Angliei. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. reuşind să devină foarte repede nepopular. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. în special în rândul coloniştilor. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. Când. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. englezilor de confesiune anglicană. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei.6. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. acordând ajutor răsculaţilor. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. în 1565. În 1649. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. în loturi. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. în nord şi în est. Acestea.

5. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. când irlandezii. mult mai ridicat în cazul englezilor. fiscale.7. Englezii conduşi de contele de Essex.1. dar forţele engleze. În 1603. favoritul reginei. de religiile diferite. conduse acum de Mountjoy. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . reuşesc să-i înfrângă. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. definitivând organizarea în comitate. aşa numiţii letrados. principalul conducător al răsculaţilor. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. separate de nivelul economic. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. administrative. vămi la graniţa dintre ele. adunări de stări (Cortesuri) separate. izgonindu-i pe iezuiţi. şi având chiar. cu competenţe legislative. conservându-şi instituţii specifice. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor.sau Consiliu de stat. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. în continuare. Exista un Consiliu al Castiliei. economice. moştenitoarea tronului Castiliei. şi Isabela. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. moştenitorul tronului Aragonului. renunţă la luptă. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. 5. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. Aceştia încep să domnească din 1479. O’Neill.7. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. învingătorul rebelilor.

Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. prin capitularea Granadei. Consiliul Portugaliei. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. în 1492. Consiliul Italiei. dar şi a populaţiei. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Cei convertiţi la creştinism. De asemenea. oferind regilor resurse materiale importante. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. controlate de corregidor. finanţele regale au fost reorganizate. folosită şi în scopuri politice. cu puteri administrative şi judiciare. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. stabilindu-se în Italia. denunţându-i pe « falşii creştini ». Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. din partea autorităţilor. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. funcţionau consilii specializate. şi până la urmă sunt expulzaţi. Santiago. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. aşa numiţii conversos. Consiliul Inchiziţiei. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. În oraşe există consilii municipale.Aragonului. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Calatrava. Consiliul Indiilor. 124 . Până la urmă. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. care colabora activ cu Inchiziţia. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. reprezentant al regalităţii. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. urmând unui război civil îndelungat. Alcantara. De asemenea. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. precum Consiliul de finanţe. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi.

a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. teritoriile de peste ocean. Astfel. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Filip al II-lea (1556-1598).7. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. Aici este sediul curţii. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. cu ajutorul funcţionarilor regali. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. mult în urma altor puteri europene. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat.5.2. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Portugalia şi coloniile sale din Africa. al armatei şi al bisericii. în inima Spaniei. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. din 1561. interzicerea limbii arabe. aşezându-se în Nordul Africii. Fiul lui Carol. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. 125 . Filipinele. Regatul celor două Sicilii). ci şi adversarii politici ai regalităţii. În vremea lui Filip al II-lea. După aceea. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. care a fost în cele din urmă înfrântă. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. în forma de grătar. la Madrid. Tările de Jos. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. un palat ca o mănăstire. în special cu Inchiziţia. Carol (1516-1556). Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. Franche-Comté. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. dar şi al guvernului şi al consiliilor. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. pe lângă Spania.

şi în urma tratativelor din Westfalia. devenită regat din secolul al XII-lea. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. şi cu alte state europene. reducerea privilegiilor oraşelor. Franţa.La moartea lui Filip al II-lea. Regii care au urmat. resursele materiale ale regalităţii cresc. căreia i-a recunoscut independenţa. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. o serie de teritorii. Portugalia Portugalia. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. ca şi în Castilia. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . sau Gaspar de Guzman. în pofida veniturilor aduse de colonii. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. Prin confiscări de averi. de războaie şi lupte dinastice. În cele din urmă. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. în timpul lor puterea fiind exercitată. 5. şi se transformase şi ea. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. de fapt. în 1668. pierderea influenţei de către Cortesuri. într-o putere de rang secund.1.8. careia i-a cedat. ca şi vecina ei Portugalia.8. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. de favoriţi. 5. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. în pofida menţinerii imperiului colonial. Au continuat conflictele cu Franţa. Spania intrase într-un declin pronunţat. precum Francisco de Lerma în timpul primului. prin pacea din Pirinei. 1659. Diminuarea puterii marilor nobili.

La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. din cea mai puternică familie feudală portugheză. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. a Peninsulei Iberice. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). descendent prin mama sa din dinastia portugheză. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. văr şi cumnat al monarhului. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. Al doilea senior din regat. nobilimea alege. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. a unei mari părţi a imperiului său colonial. 127 . implicat şi el într-o conspiraţie. Între diferiţii pretendenţi. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. Regele Ioan al II-lea (Joao II). sub sceptru portughez. în speranţa unei posibile unificări. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). când uniunea dinastică se desfăcea. ceea ce pentru Portugalia. La 1640. Diogo. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. avea să ducă la pierderea. duce de Viseu. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului.rar. În urma unei conspiraţii nobiliare. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Ca şi în Spania. să se ralieze regelui Spaniei. datorită atacurilor olandezilor. până la urmă. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. a fost înjunghiat chiar de rege. în contextul războiului cu Ţările de Jos. contribuie la progresul centralizării. care domneşte între 1481-1485. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor.

erau puternic afectate. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Nisa. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Veneţia şi Genova. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. în pofida afirmării unei unităţi culturale. În plan politic. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Italia În secolele XVI-XVII. De asemenea. integrând comitatul Vaud. şi marile puteri comerciale italiene.5. să modernizeze administraţia şi justiţia. pe văile Padului şi a Ronului. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. prin circumnavigarea Africii. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. să-şi organizeze o ramată profesionistă. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. În această perioadă. care au reuşit să instituie impozite permanente. Administraţia şi armata sunt 128 . Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania.9. Piemontul şi Savoia propriuzisă. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Bine populat. Milanul devenise ducat în 1395. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale.

şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Milanul era condus de un guvernator. de tradiţie mai veche. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . în insulele Mediteranei orientale. şi a pătrunderii unor negustori francezi. pe coasta Adriaticii. Teoretic republică. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. care îl asista pe Doge. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul.puternice. numărând apropae un million de locuitor. politica externă. de 6 membri. Exista şi un Senat. englezi. În perioada următoare. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Din nefericire. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. Dogele. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. pe cursul inferior al Padului. având puteri foarte largi. reprezentant al regelui Spaniei. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). şi care avea atribuţii privind economia. Aceasta. responsabil cu problemele fiscale. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. unde se extinsese pe terra ferma. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. bazată pe industrii de lux. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). care număra 150-200 membri. olandezi în Levantul otoman. Deşi bine populat. şi având în alcătuirea sa. războiul. beneficiind de o economie destul de modernă. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. Datorită acestor pierderi teritoriale.

în special a Franţei şi apoi a Spaniei. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. practic. cu sprijin francez. datorită ocupării acestora de către turci. în cele din urmă înfrânte. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. Quarantia. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. de 400 de membri. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. care a restabilit instituţiile republicane. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. Exista şi un tribunal suprem. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Genova rămânea o republică aristocratică. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. din punct de vedere formal. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. şi de diferite ale consilii. ales pe viaţă.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . de către familia de Medici. a izbândit cea cu caracter popular. între partizanii şi adversarii Medicilor. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. format din 40 de membri. dar puterea era deţinută. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. mai multe mişcări separatiste. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Piero. Exista şi aici un doge. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. Ca şi la Veneţia. Genova continua să stăpânească insula Corsica. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. din 1435. în 1492. de 100 de membri. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. După moartea lui Lorenzo de Medici. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani.

Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. În cele din urmă. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). Dintre cuceririle făcute de Cezar. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. arderea operelor de artă considerate imorale. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. de 48 de membri. prin acţiunile fiului său. înglobând republica Siennei. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Statul papal Sub conducerea papei. Cosimo a dus o politică de centralizare. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. stăpânirea ducatului Toscanei. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). şi de întărire a puterii ducale. şi. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. etc. la petreceri. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. cu ajutorul Imperiului German. în primăvaralui 1498. cum se numea acum. după lupte cu sorţi schimbători. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. unele au fost restituite 131 . prins şi dat pe mâna comisarilor papali. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. s-a extins. iar acesta. În 1527. duce. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. numit de imperiali duce ereditar. dar care erau golite de conţinut. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. în tradiţie milenaristă. anunţau. Organul colectiv de conducere era Signoria.Savonarola.

locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. În Regatul Neapolelui. Papii predică deci. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. în 1453. cruciada împotriva turcilor. conducerea era asigurată de un vice-rege. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. Respublica christiana. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. pe coastă.vechilor seniori. nobiliar şi domenial. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. reprezentant al regelui Spaniei. precum Colonna sau Orsini. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. 1500. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. 132 . lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). Această regiune juca rolul de grânar. ca Bologna. 1456. iar în timpul războaielor italiene. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. care doresc să-şi afirme independenţa. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. fără efecte prea mari însă. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. reprezentând interesele bisericii. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. precum Rimini sau Urbino. Suveran temporal asupra unui stat puternic. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Pe de altă parte. în teritoriile statului său. În acest context. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. De aceea. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. dar altele au fost alipite statului papal. 1460.

Berna) şi a senioriei Glaris. Schaffhouse şi Appenzell. Parma. prin tratatul de la Bassel. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. în 1476. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. şi cu ducele Burgundiei. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. de aşa numitele “războaie italiene”. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. în secolul al XIV-lea. 5. În 1499. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. dar există şi elemente comune. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Din punctul de vedere al organizării. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. care controla trecerea Alpilor. a cantoanelor montane.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. La începutul secolului al XVI-lea. Astfel. de la sfârşitul secolului al XV-lea.10. Pe de altă parte. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. după modelul spaniol. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Lucca. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Mantova. intrau în confederaţia şi Bassel. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. precum Ferrar. Confederaţia originară. Zurich. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Piacenza. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Carol Temerarul.

nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. Pe de altă parte. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Danemarca. cu acelaşi nume) în 1520. adminisrative. Dar în timp. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. juridice. şi prin tradiţia apărării independenţei. De asemenea. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. 5. În prima parte a secolului al XVI-lea. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg.instituţionale. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. care se implica în problemele Germaniei. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. care evoluau în direcţia absolutismului. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. În 1397. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. El poate trece la o recucerire a Suediei. Şi în Danemarca. instituţiile şi legile specifice. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Isabela. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic.11. la Kalmar. de origine germană. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. pe care conta în lupta cu hanseaticii. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. a reginei Margareta a Danemarcei.

La moartea lui Gustav Vasa. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. Clerul trece la Reformă.revoltă. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Frederik de Holstein. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Suedia devenise o monarhie absolută. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente).11. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. în teorie. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. regele e nevoit să fugă. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Ca şi în Anglia. vizând controlul Mării Baltice. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. şi pe un sentiment naţional în formare. chiar dacă. profund influenţat de confesiunea reformată. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. ducele 135 . Dar acesta. în 1524. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. 5. fie religios. Ioan.1. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. fie cu caracter politic. pe o armată puternică. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. şi unchiul său. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. aflată în componenţa Suediei. Serviciul militar este obligatoriu. animată de un sentiment patriotic puternic.

Finlandei. căsătorit cu Caterina Iagellon. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. La moartea lui Frederic I.11. şi ocupă Ingria şi Carelia. Din 1527. prin Cartea Roşie. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. învingător. fiul acestuia. În vremea sa. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. care se înstăpânise în Estonia din 1595. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). fratele lui Ioan al III-lea. 136 . care dădea acces la Marea Nordului. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. ceea ce conduce la conflicte interne. refugiat în Ţările de Jos. În vremea lui. În 1576 impune o nouă liturghie. Cu sprijinul aristocraţiei. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. deja rege al Poloniei. se impune cu forţa armelor. sora regelui Poloniei Sigismund August. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg.2. luteranismul face progrese. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. Fiul său Sigismund. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. revoltaţi împotriva seniorilor lor. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. pentru Ingria şi Carelia. Ioan al III-lea. La capătul mai multor conflicte. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. În plan intern. pe tron urcă unchiul său. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. Carol devenea rege în 1600. clerul este plasat sub tutela regelui. Suedia. Apoi are loc conflictul cu Rusia. Frederic I (15231533). de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. Cristian al III-lea. în cele din urmă. 5. Gustav al II-lea Adolf (16111632). sprijinit de oăşenii din Lubeck. Cristian al III-lea iese. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său.

în favoarea coroanei şi a nobililor. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. În Norvegia reforma se bucură de succes. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. cu rezultate dezastruoase. către sfârşitul secolului al XVI-lea. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. lipsită de o nobilime puternică. În aceste condiţii. 137 . prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. prin tratatul de la Stettin. este controlată prin intermediul baronilor danezi. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). în 1536. fiind percepută ca un instrument danez. 5. summum episcopus. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. marea aristocraţie. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. când sunt obţinute. Norvegia. alcătuită din circa 150 de familii. Pe de altă parte. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. iar apoi participarea. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. În pofida dezastrelor militare.12. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Insulele Gotland şi Ösel. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului.În scop politic. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. În Danemarca. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda.

Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . de asemenea. şi era destul de străină realităţilor din zonă. sora naturală a lui Filip. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. Zuichem şi Berlaymont. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Filip al II-lea. de la luarea deciziilor. la Gand). Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său.care. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. născut şi educat în această regiune (1500. în care fuseseră implicaţi până atunci. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. Opoziţia începe în rândul nobililor. cu interese divergente. De asemenea. reprezentative. prin rolul acestor personaje. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. şi. de o manieră concertată împotriva Spaniei. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. încă de la începutul domniei lui Filip. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. ci rămăseseră catolici. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). în anumite momente. la nivelul epocii. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. dar care s-au manifestat. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Nobilii se vedeau excluşi.

mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. nobilimea. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor.Reformei. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. şi aşa numiţii gueux d’état. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. în decursul unei întrevederi. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. în special în varianta calvinistă. Dar predicatorii calvini. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. în tradiţia vechilor sale libertăţi. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. de altfel. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. În decursul evenimentelor ce vor urma. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. în cerşetori) sunt numiţi gueux. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. 139 . în primăvara lui 1566. Pe de altă parte. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. se manifestă prin petiţii.

140 . La 1566 existau două mişcări diferite.Campania în vederea înţelegerii religioase. „Calicii mării”. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. în vreun fel. o trădare faţă de coroana spaniolă. la gurile Meusei. şi să obţină reprimarea pe plan local. afectând comerţul şi meşteşugurile. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. prost văzută de intransigenţi. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. cea nobiliară. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. iconoclastă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. care. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. cu caracter în primul rând politic. Opoziţia. fără a obţine însă rezultatele scontate. şi cea populară. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. cu 10 000 de soldaţi de elită. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. executaţi în 1568. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. ia acum forma cetelor de răsculaţi. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. Moartea celor doi. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba.

În oraşele sudice precum Gand sau 141 . În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. după modelul celei de la Geneva. anularea măsurilor luate de Alba. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. În 1578. să se alieze cu provinciile nodice. Requesens murea în 1576. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. rămase încă loiale Spaniei. libertate religioasă (în esenţă. La Gand. şi calea tratativelor. care încearcă. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. cu Luis de Requesens. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. dar înaintarea lor este dificilă. Unii şefi calvini. convocarea Statelor Generale. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). aşa cum cereau răsculaţii. fără a putea însă promite. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. calvini radicali organizau o republică teocratică. frate natural al lui Filip al II-lea. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. pe lângă mijloacele militare. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. între altele. Acest eveniment avea să determine elitele din sud.În contextul creat. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. şi până la numirea altui guvernator. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. în noiembrie 1576. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. fiul Margaretei de Parma. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. 7000 de localnici. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. garantarea libertăţii religioase. la cererea sa. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală.

Conducătorul de fapt a fost. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Utrecht. Gand. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. care avea să capete consistenţă republicană. Bruges. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. În aceste condiţii. În nord. de către mase. al cărui exponent fusese Erasmus. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. retragerea trupelor spaniole. provinciile nordice Olanda. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. În 1581. Pacea de la Arras. După moartea sa. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei.Bruxelles. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. stadhouder general. Wilhelm de Orania. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. la 23 ianuarie 1579. Cu toate acestea. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. prevedea recunoaşterea autonomiei. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. calvinismul a fost declarat religie oficială. Zeelanda. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. conducerea a fost preluată de fiul său. Războiul dintre provinciile nordice. peste câteva zile. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. cu patriotismul anti-spaniol. din mai 1579. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Drenthe. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Mauriciu de Orania. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. dar nu accepta decât cultul catolic. rolul Statelor Generale.

În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. în pofida rezistenţei lor comune. în cele din urmă. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Ţările de Jos. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Pe de altă parte.progresul spaniolilor spre nord. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. consecinţe revoluţionare. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. arhiducele Albert. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . diferenţa nu era nici etnică. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. În 1598. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. E adevărat însă că. de natură culturală. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Nefiind religioasă. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. în cele din urmă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). zonele sudice numărau. la o stabilizare a situaţiei. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Începută de o manieră conservatoare. în continuare. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. După Războiul de 30 de ani.

în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. în partea central-răsăriteană a Europei. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). încheierea păcii. ţinuturile baltice etc. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Împrejurările interne. acesta. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). Polonia În secolul al XVI lea. cât şi puterea regală. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. Ştefan Bathory (1575- 144 . respectiv administraţie. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. concomitent cu întărirea regimului feudal. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. inclusiv Kievul. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. era una dintre marile puteri. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. mobilizarea armatei.13. Pe lângă elegibilitatea regelui. alături de Imperiul Otoman. finanţe şi armată. Se crea un singur organ central comun – seimul general. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. justiţie. Monarhia ereditară era desfiinţată. devenit ulterior rege al Franţei. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Polonia. cărora. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. 5. O adunare specială. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. întrunindu-se regulat şi periodic. urma să fie ales de nobili. Iar în plan religios. cea mai mare parte a Ucrainei. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice.Olanda şi Belgia. Chiar şi Prusia.

de la începutul secolului XVII. susţinând activ pe habsburgi. turcii şi tătarii musulmani. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. Suedia. Rusia 145 . atât din partea turcilor. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Austria. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire.1586). care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. ca de altfel şi a Turciei.14. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. conducători ai marilor familii nobiliare. provocând o situaţie deosebit de grea. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. în apropiere de raiaua Hotinului. cât şi din partea suedezilor care ulterior. deosebit de bogate. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Imperiul Otoman. Prusia. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. 5. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia.

călugăriri cu forţa. După cucerirea Bizanţului de către otomani. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. deci împărat). el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. cortesurile în Spania etc. Incontestabil. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. boierimii. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Riazan. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. În anii următori el a promovat numeroase reforme. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584).Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . negustorilor şi meşteşugarilor. cea a streliţilor. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Efectiv. opricina. precum stările generale în Franţa. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. iar Moscova devine « a treia Romă ». a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. cu reprezentanţi ai clerului. astfel a reorganizat justiţia. În contextul de atunci. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. respectiv din anul 1547. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. în Siberia. deportări. unind Tscov şi Smolensk la statul rus.. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. profesioniste. Vasile III continuă opera acestuia. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. confiscarea averilor etc. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. Dver. fiul său. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani.

teritorii periferice sărace. patriarhul Filaret. Rusia a 147 . Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. Suedia şi Danemarca. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. Polonia. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. Iniţial s-au obţinut unele victorii. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. secondată de Suedia împotriva Rusiei. condus de Minim şi Pojarski. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. Oricum. căruia i-a adăugat în 1556. S-a desfăşurat un război popular. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă.ţării. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. de regulă. În fapt. timp de peste 20 de ani. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. care a domnit până în 1645. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. pe mai multe direcţii. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). În aceste condiţii. reprezentând.

ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. În statul rus economia era preponderent rurală. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. Încă de la început. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. cu rol consultativ. Sporadic. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. în Ucraina. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. sub conducerea hatmanului cazacilor. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Alexei Mihailovici (16451676). predominând sistemul domeniilor boierimii. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. precum zemski sobor. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. Existau relaţii feudale. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. urmat de Ivan al V lea. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. împreună cu fratele său vitreg.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. A urmat un război ruso-polonez. de duma formată din curteni şi boieri. reprezentat alături de cel al bisericii. La 8 ianuarie 1654. multinaţional al acestui stat. Petru I (1682-1696). După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Bogdan Hmelniţki. într-o stare de anarhie. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. În guvernare ţarul era asistat. de exemplu). În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale.

ocolind lanţul carpatic. dincolo de Nistru. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. voievodatul Transilvaniei. jucând un rol important datorită şi 149 . şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest.15. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. Începând cu secolul al XI lea. cu o dublă origine.15. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. regatul Croaţiei etc. drept Ştefan I. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. cu forţa. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri.chiar în rândurile clerului. Treptat. germană. Europa Centrală 5. respectiv dinastia Angelină. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. 5. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea.1. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. napolitană. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. de Habsburg. Iagelo (poloneză). de Luxemburg. acolo. cât şi din cel asiatic. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. fiul românului Ioan Corvin. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. atât din continentul European. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei.

până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. maghiarii au avut un rol important. din Dalmaţia. în primul rând a ţărănimii aservite. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. fiscal. de la ţărmurile Mării Adriatice. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . respectiv în lumea catolică a vremii. după înstăpânirea treptată în Balcani. cel puţin pentru o vreme. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. Regele decedat neavând urmaşi. În veacurile XIV şi XV. respectiv celebra victorie românească de la Posada. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. dar şi armata şi birocraţia. Astfel. în mai multe rânduri. începând cu anul 1330. Acesta a reuşit. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. alături de Ţările Române. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. politic. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. Cehia etc. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. respectiv cu Imperiul romano-german.întinderii sale consistente. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. următorii doi monarhi. Între altele. înăsprind şi fiscalitatea. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. A reformat justiţia. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. cu Polonia. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Pentru puţină vreme. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. militar etc. de exemplu. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală.

încorporat în regatul maghiar. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. în 1517. până la ţărani de diverse neamuri. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. ca de exemplu anularea şerbiei. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . net superioare. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. Între altele. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. În anul 1521 Belgradul. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. Cinci ani mai târziu. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. acolo s-a strâns o armată de tip popular. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. nobili. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. În acest context. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. Astfel. atât din punct de vedere numeric. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. În tabăra de la Racoş. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. lângă Dunăre. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. Trei ani mai târziu. În acest context. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. se întărea Unio trium nationum. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. cât şi al înzestrării tehnice. secuilor şi saşilor.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. s-a strâns o masă importantă de oameni. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. înalţi prelaţi. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Urcat pe tron în 1520. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. la îndemnul papei. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. după care o serie de conducători. în anul 1514.

expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. Practic. cel mai adesea victorioasă. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. ai Croaţiei. Tisa şi Dunăre. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. unde au suferit însă un eşec. cu centru la Zagreb. aflat sub suzeranitate otomană.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. Tot atunci. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. fost voievod al Transilvaniei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. ce a rămas apoi 152 . precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. respectiv în Ungaria. atunci. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. nu o dată foarte strânse. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. în centrul Europei. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. ca de altfel regi ai Boemiei. În anii imediat următori. Profitând de luptele interne. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. având drept scop ocuparea Vienei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei.. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. cât şi de Ioan Zapolia. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). Mureş. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. În acest context. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. principi ai Transilvaniei etc.

asupra populaţiei maghiare. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. dintr-un stat pluri-etnic. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. până la finele primei confragraţii mondiale. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. dată considerată în general ca debut al statului austriac). Carintia. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor.2. respectiv ţările române din imediata apropiere. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. precum Stiria. Între altele. Tirol. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. economic etc. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Rudolf de Habsburg. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. în fapt Ungaria propriu-zisă. Aşadar. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. 5. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. în 1686.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. exercitată în diverse modalităţi. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. La început.15. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. Salzburg. multi-naţional. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156.

care a trăit la Praga. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. Totodată. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. respectiv Carol Quintul. Francisc I. Maximilian. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Astfel. posesiunile Habsburgilor. în toamna anului 1918. Bramant. Astfel. Astfel. Luxemburg. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Slovacia. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. otomanii. Habsburgii. Deosebită 154 . dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Ţările de Jos. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în timp ce fratele său mai tânăr. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. FrancheComte. cât şi calvinismul. Artois. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. precum Flandra. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. devenit împărat între anii 1493-1519. în cadrul căruia. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Ferdinand. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. atât lutheranismul. la Marea Adriatică. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. În aceeaşi perioadă. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. după 1519.

de exemplu. Habsburgii stăpâneau. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. 5. Milano. după 1700. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . italieni. Astfel. Habsburgii au reuşit atunci. maghiari. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Şi în acest stat. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Era un stat multinaţional. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. organizare constituţională. Ţările de Jos (Belgia). Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. o bună parte a Ungariei. cehi. Transilvania. De fapt. ele întinzându-se.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). francezi. Cehia. Sardinia.16. Sicilia. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. împotriva Imperiului Otoman. de la Rin spre Câmpia rusă. Aceste teritorii însumau peste 600. români. fiscală etc. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. sârbi. Slovacia. dispersat. flamanzi etc. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Regatul Neapolelui. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. să supună definitiv Boemia. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. adunări reprezentative etc. Croaţia. Statul nu avea o unitate politică. în forme variate. juridică. aparat administrativ de tip guvernamental. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683.

s-au creat trei realităţi politice distincte. dar şi comercial. Şimenic.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Split. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. respectiv a modelului italian. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. croaţi. republicii Veneţia. Acolo. situaţiei religioase. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. români balcanici. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. Imperiului habsburgic. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. italieni etc. acţiuni ale Imperiului otoman. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. Popatia şi Pola. sârbi. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. în plan instituţional. continuându-se realităţi mai vechi. în principal în Dalmaţia. precum posesiunile ereditare. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). o parte a Croaţiei etc. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. o parte a Ungariei. de altfel. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. trăind laolaltă sârbi. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. statutului politic. slavomacedoneni. parţial români balcanici etc. Slovenia. modul de viaţă era în bună măsură. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. de-a lungul litoralului adriatic. Muntenegru. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Strânsa legătură 156 . BosniaHerţegovina. În sfârşit. Serbia. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Bar etc. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. a mozaicului de popoare precum greci. Aşa cum s-a mai arătat. bulgari. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. după mai multe implicări. În spaţiul ex-iugoslav. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. propriile instituţii de tot felul. albanezi.

o dată cu epopee descoperirilor geografice. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. cărbănari etc. marinari şi chiar ţărani. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. aşa numita revoluţie a preţurilor. 6. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. precum şi un număr de aromâni. demarararea unei ample expansiuni europene. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Mica republică de pe malul mării Adriatice. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. mai ales în calitatea lor de păstori. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. Braudel). Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. prin Marele Consiliu. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. proces ce a durat 157 . Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. mici negustori. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. Descoperirile geografice. în comparaţie cu veacurile anterioare. dar şi de meşteşugari. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. era deţinut de câteva zeci de nobili. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. Relaţiile internaţionale (sec.

Tot acolo. sistemele de fortificaţii. dincolo de expansiunea sa colonială. La cealaltă extremitate a continentului european. să ajungă mari puteri. Astfel. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. în părţile vestice.mai multe veacuri. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. În fapt. respectiv Spania. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. în condiţii complexe. necesitând între altele sporite resurse demografice. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. al XVI lea şi în cel următor. Anglia şi Franţa. înnoirile precum introducerea armelor de foc. evident distincte. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. lumea europeană s-a confruntat în sec. perfecţionări sensibile în domeniul militar. diferite. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. cel al „interesului de stat”. estice sau sud-estice ale continentului. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. în părţile apusene. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. economice. În fapt. într-un mod specific. cu câteva mari probleme. 158 . teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. cel spaniol şi cel portughez. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. s-au înfruntat. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. financiare etc. Astfel. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. în cea de-a doua jumătate a veacului.

Temporar. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. ducatul de Milano etc. în a doua jumătate al secolului al XV lea. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. 6. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). rezolvată parţial abia în veacul XX. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. ce avea să fie ulterior teoretizat de N.) sau au căutat: Veneţia. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. într-un fel sau altul. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Într-o primă perioadă. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. După ce în spaţiul italian. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Florenţa. devenită mai apoi. Franţa a fost înfrântă. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. statul papal. dar nu în cele din urmă. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea.1. 159 . Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni.În sfârşit. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Machiavelli. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului.

preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). Era o ultimă tentativă de revigorare. În bătălia de la Pavia. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. Carol Quintul. luându-l prizonier pe regele Francis. diametral opus statelor centralizate. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. din 24 februarie 1525. Practic. în 1499. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. din 1516.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. cel puţin teritorial. împotriva Imperiului habsburgic. la Rin etc. o situaţie preponderenta în Europa. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. cu victorii schimbătoare. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. pentru ca. cât şi în Peninsula Iberică. 160 . dus apoi în captivitate în Spania. Luptele au avut o evoluţie dramatică. respectiv de materializare a unui concept medieval. de altfel complet depăşit. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. după 1511. coaliţia antifranceză formată din italieni. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. războaiele italiene s-au extins. În acest context. acesta dobândise. cel al universalismului politic. respectiv al păgânilor musulmani. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Practic. noul rege al Franţei. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. prin tratatul de la Noyon. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. În acest context. Prin jocul moştenirilor. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. În faţa supremaţiei habsburgice.

şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. şi de la Atlantic până la Carpaţi. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. între principalele state occidentale ale vremii. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. Suedia. instaurarea sa. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. aşa numitul război de treizeci de ani. Polonia şi chiar Transilvania. Totuşi. găsise aliaţi în Danemarca. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). 1558. respectiv al pactelor de familie. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. dar şi militare. Mai multă vreme. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. respectiv Spania. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. nu peste multă vreme. de fapt un prim război. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Franţa putând să-şi continue astfel. state în fruntea cărora. în acea 161 . în timp. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. Franţa.În aceste condiţii. 6. În final. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico.2. Anglia. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. De asemenea.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic.

Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. o vreme.3. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. precum Francisc Drake. Iniţial. mulţi renumiţi. până la încheierea unei păci în anul 1604. În revanşă. de furtuni. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. În final. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. după 1566.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. de un tonaj mai redus. Elisabeta I. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. forţele engleze. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. Războaiele religioase din Franţa 162 . regina Angliei între anii 1553-1558. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. mai ales corsarii. între anii 1558-1603. De asemenea. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. 6.

în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. atât spre Marea Baltică. 6. 163 . în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”.4. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. financiar şi uman. între altele. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. cât şi spre Marea Neagră. invocând. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. uman şi material. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. Astfel.Timp de mai multe decenii. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. În mai multe rânduri.

Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. respectiv 1618. până la Petru cel Mare. În jurul anului 1600 Polonia. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. În acest context. la 1654. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. a existat o stare de război cvasipermanentă. de-a lungul întregului secol al XVII lea. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. practic se stingea vechea dinastie rusească. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. stăpânind o bună parte a continentului.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. începând o perioadă de frământări interne. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. După moartea lui Ivan cel Groaznic. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. Războaiele dintre Rusia. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. 164 . De fapt. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. între Marea Neagră şi Marea Baltică. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. cât şi Suedia. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. atât cu Polonia. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667.

continuând de acolo acţiunile antiotomane. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. După eforturi militare susţinute. urmaşii săi. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. 165 . A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. Astfel. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Urmaşul său. au fost alipite imperiului Siria. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. În această calitate. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif.6. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. pentru o vreme. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Deja la moartea lui Selim I. de califi.5. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. între stăpânirile efective ale Imperiului. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. stabiliţi în insula Rhodos. până la Dunăre. Pe rând. Totodată. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Mecca şi Medina. timp de aproape doi ani.

ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. de altfel. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. manifestându-se astfel. În câteva rânduri. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). În cadrul politicii externe. a şi murit. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. în 1526. În anul 1541. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. a devenit principat sub suzeranitate otomană. Viena. Trei ani mai târziu. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Tot atunci.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. după o serie de frământări interne. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. respectiv spre Europa centrală. în anul 1529. unde. Astfel. Transilvania. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. până spre Bavaria. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. Spre sfârşitul vieţii sale. bătrân şi bolnav. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. inclusiv în cel germanic. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar.

167 . la o dată ce nu poate fi precizată. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. devenită raia. parţial Iranul. Iordania. acte sultanale etc. din Egipt până în Tunis. Spania şi papalitatea. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. începea declinul otoman. cuprinzând. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. consfinţite prin tratate. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Asia Mică. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. sudul Ucrainei şi al Rusiei. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. Siria. în contextul înfruntării cu habsburgii. inclusiv Crimeea. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. în anul 1676. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. La moartea sa. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. în primul rând în spaţiul european. În a doua jumătate a secolului XVII. mai ales conflictul cu habsburgii. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. dintre anii 1594-1606. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. de exemplu. Palestina. al situaţiei deosebite al unor occidentali. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. Astfel. Irakul. poate fi amintită de exemplu. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. ca de exemplu anexarea Podoliei. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. În ultimele decenii ale secolului XVI. precum şi Africa de Nord. întregul spaţiu balcanic. ţările române. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. Între acestea. a creştinilor. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor.

Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. respectiv pe papalitate. cât şi de raporturile dintre statele europene. 6. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. deci a unei supremaţii politice. continuând şi la începutul celui următor. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. Astfel. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. Cel de-al doilea asediu al Vienei. Contrareforma. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. la nivel continental. cel mai important conflict internaţional.În acest context. într-un fel sau altul. cât şi reluarea mai vechii direcţii. de exemplu. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. Franţa se temea să nu 168 . Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. acţionând şi ca un instrument al acesteia.6.

ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. la Muntele Alb (1629). Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. a înfrânt pe cehi lângă Praga. perioada daneză (1625-1629). în sud Spania. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. precum Ian Amos Comenskky. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. 169 . Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. formată din nobili şi orăşeni cehi. În anul următor. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Din această pricină. iar la răsărit imperiul. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. deci şeful principilor protestanţi din Germania. în special pământuri. Armata împăratului. Comenius. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Cehia a devenit o simplă provincie germană. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). o provincie din apusul Germaniei. printre care se găsea şi Cehia. perioada suedeză (1629-1635). catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei.fie prinsă între doi duşmani puternici.

Astfel. pe valea Rinului. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. în Europa ooccidentală şi centrală. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. alungând de acolo pe principele elector. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. 170 . cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. deocamdată timidă. în Ţările de Jos.. conflictul s-a extins. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. în ajutorul căruia. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei.. Franţei alăturându-i-se Olanda. foarte bun militar. anume trecerea. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat.După aceasta. inclusiv titlul de rege al Ungariei.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. A intervenit în ajutorul cehilor. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. invadat vremelnic de trupe spaniole. de la Europa medievală la timpurile moderne”. dar şi politician ambiţios. în Bavaria. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Intervenţia Franţei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. El a reuşit în urma unor lupte navale. Boemia etc. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Transilvania. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. principele protestant al Transilvaniei. dar mai ales pe uscat. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Au reintrat în război şi suedezii.

Unele state germane şi-au mărit teritoriul.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). a învingătorilor. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. Astfel. respectiv 24 octombrie 1648. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Se punea astfel capăt practic politicii. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. practic independente. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. eius religio”. evident în favoarea. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. de o dietă imperială. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. deci limitate. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. catolică şi calvină. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. prin achiziţii teritoriale. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. în lumea germană a casei de Austria. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. 171 . la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio.

În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. Pe de altă parte. de aceea. după 1660. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. a relaţiilor dintre state. 172 . precum suveranitatea statelor. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. În rândurile credincioşilor. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. Pentru asigurarea mântuirii. 7. Biserica şi viaţa religioasă 7. cel puţin pentru o vreme.1. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Între altele. egalitatea lor juridică etc. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou.. Franţa a devenit prima putere continentală. În sfârşit. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. chiar în această formă. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea.

cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. În secolul al XV-lea. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. ţinerea postului în perioadele prescrise. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. iar nu pe conţinutul credinţei. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. « fiul credincios al bisericii ». imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. generozitatea manifestată prin danii. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . iar pe de altă parte datorită predicilor. Se multiplică bisericile parohiale. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. favorizată de folosirea geamurilor transparente. De asemenea. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. împărtăşania cu ocazia Paştelui. De asemenea. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. sau a bibliilor ilustrate. spovedania o dată pe an. construite sau împodobite de membrii confreriilor. exemplelor extrase din biblie. Pentru aceasta. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. adoptaţi ca patroni de către confrerii.

Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. se pare. Pe de altă parte. cunoscută sub numele de Devotio moderna. devenite. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea.constată sporirea rolului muzicii religioase. Această doctrină justifica. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. separat de masa credincioşilor. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. la care se poate ajunge prin 174 . de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. precum cultul Eucharistiei. printre altele. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. datorită acestei concepţii. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. apar şi se impun noi obiecte liturgice. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). prin perfecţionarea de sine. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. din secolul al XV-lea. De asemenea. pietatea să devină ceva mai interiorizată. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. inspirat. în episcopatul de Cambrai. prin imitarea lui Christos. preotul este figura cheie a mântuirii. XI-XII). astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. prin experienţa extazului). El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. ci pe acţiunea individuală. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. statutul aparte al preotului. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. pe care o poate acorda sau refuza. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. exprimată în special prin răspândirea orgilor. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte.

Fraţii vieţii în comun. a fost cea mai tipărită carte. cum au fost numiţi aceştia. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. probabil. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. Devotio moderna. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns.contemplare perpetuă. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. cum li se cerea în secolele anterioare. după Biblie. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. De aceea. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. legată de interiorizarea trăirilor religioase. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. după invenţia lui Gutenberg. Acesta scrie Urmarea lui Christos. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. este sentimentul tragic al morţii. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. prin examenul de conştiinţă. şi care. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. 1380-1471). (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. prin analiza de sine. Imagini difuzate prin xilografie. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. acestea frapau 175 .

De altfel. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. Wycliff a contestat rolul 176 . el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. precum regele Eduard al III-lea. aflată sub influenţa Franţei. alături de unii colaboratori. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. 1330-1384). preot. averile ei să fie considerate doar posesii. orice obicei. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. În acţiunile sale. Prinţul Negru. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). pe care o ataca în tratatele sale.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. regina Joan de Kent. şi nu doar unui vicar unic. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. cu care Anglia era în război. Reflexia personală. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. Despre stăpânirea civilă. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. putea însă scăpa controlului autorităţilor. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. născut în Yorkshire spre 1330. între care Despre stăpânirea divină. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. John de Gand. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Prin extensie. laici şi clerici. astfel că. profesor la Oxford. duce de Lancaster.

exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. care. ceea ce explică. De asemenea. După moartea sa. numiţi apoi lollarzi.penitenţelor şi pelerinajelor. Ideile lui Wycliff. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în parte. nobil atunci cine era?). pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. după 1400. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. însă. astfel. 177 . nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. în 1381. care trecea drept un discipol al lui. şi şi-a sfârşit zilele în pace. Pentru punerea în practică a ideilor sale. instruirea poporului. în operele lui se găseşte ideea predestinării. practica indulgenţelor. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. în 1384. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. ordinele cerşetoare care au decăzut. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. şi nu prin propriile merite. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. datorită protecţiei de care se mai bucura. De asemenea. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. rectorul Universităţii din Praga. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. dar şi sociale dintre oameni. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Wycliff a fost condamnat ca eretic. care l-au influenţat pe Ian Hus. El ca persoană nu a avut însă de suferit. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii.

Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. idee ce va fi clar enunţată de Luther. În acest context. El critică. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. de asemenea. pusă deja în practică. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. Pe urmele lui Wycliff. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). O altă idee. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Adunarea îi era însă ostilă. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. În plan social. Toate atacurile sunt respinse. văzute ca instrumente ale Imperiul german. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. a devenit preot (la Capela Bethleem. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. transformate în adevărate războaie. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. şi biserica din Cehia începe 178 . Un an mai târziu. i-a atras lui Hus simpatia populară. în care motivaţiile religioase. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. a studiat teologia. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga.

care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. Acestea erau însă diferite. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. prelungirea stării de război. o parte a husiţilor. În cele din urmă. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice.să îmbrace forme originale. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. excesele sociale ale taboriţilor. 1436. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. Moderaţii. curentele radicale au fost foarte variate. secularizarea bunurilor bisericii. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. dar treptat elementele de originalitate se resorb. la transformarea totală a societăţii. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. numiţi şi taboriţi. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. încoronat între timp ca împărat. slujba în limba cehă. 179 . revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. statuate în Compactatele de la Iglau. care pune capăt războiului devenit civil. Spre deosebire de utraquişti. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. numiţi şi calixtini (de la potir. reforma morală a clerului. Pe de altă parte. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. caliciu) sau utraquişti. În cele din urmă. susţineau revendicări radicale. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Din punct de vedere religios.

dar dincolo de acestea. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. Într-o lume în care războaiele.2. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. Există o serie de aspecte generale.Factori religioşi şi intelectuali 1.1.Nesiguranţa mântuirii.2. molimele. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. cu caracter religios. social-politic şi ideologic. acea reformatio in capite et in membris. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. prin care. 7. aparţinând diferitelor domenii. de a stopa progresele noilor culte. 7. într-o manieră „democratică”. religios şi intelectual. aşa cum ne mărturiseşte arta. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. sunt o prezenţă constantă 180 . astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei.7. politic şi naţional. în secolul al XVI-lea. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente.2. care îi antrenează pe toţi muritorii. economic şi social. foametea erau realităţi frecvente. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. prin ricoşeu. consecinţe şi asupra catolicismului. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. mai ales „Dansul macabru”. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. Din secolul al XIV-lea. se face apel la o multitudine de factori. temele macabre.1.1. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. In general.

să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. fie la o viaţă pasională. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. acum se preconizează. dar care le aduceau beneficii materiale. sau la curţi ale principilor. Activitatea de susţinători ai 181 . al sfintelor moaşte. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. pelerinajele. 2. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. care pun accentul pe om ca persoană. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală.în orizontul cultural al oamenilor medievali. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. ideea eliberării individului. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În acest sens. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. In Occident. În pofida reformei gregoriene. În plan religios. 3. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. cel puţin teoretic.

şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. în mod poate greu de înţeles astăzi. în care căsătoriile se contractau devreme. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. De asemenea. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. 182 . Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. În aceste condiţii.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. pe termen scurt. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Evident. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. căci ele reprezentau. 4. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. în timpul pubertăţii. De altfel. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. consecinţe negative asupra Bisericii. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici.

mai ales cea funciară. În concluzie. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Factori politici 183 . angajată pe calea profitului de tip capitalist.2. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. De exemplu. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Aceştia.3. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. preocupaţi de întoarcerea la surse. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu.dar şi a operelor umaniştilor. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. 7. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. în principal.1. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. intelectuale. 7. bogăţia bisericii. De exemplu. dezvoltă exegeza filologică. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.1. şi ca atare dobânda nu e permisă. ceea ce justifica acum contestarea lor. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. al treilea loc destinat. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. în secolul al XV-lea. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament.2. Pe de altă parte. prin „inventarea” Purgatoriului. mai ales din partea aristocraţiei.2. morale. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor.

Cu excepţia Angliei. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. Francisc I şi papă. doreau să elimine un centru concurent de putere. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Statele pornite pe calea modernizării. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. Din aceste motive. promite să se 184 . cantoane. autoritatea exclusivă a Bibliei. la Roma.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. In alte condiţii. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. În general însă. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. care se prezenta ca un organism supranaţional. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. 7. şi universalismul Bisericii romane. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). care evolua în direcţia naţională. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. ci în exterior.2. principate. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei.2. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma.

Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. dar Luther. Frederic cel Înţelept. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. şi în 1517. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. şi dieta îl declară în afara legii. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . Acolo. survenită în 1519. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. dându-i garanţii ferme de securitate. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. traduce în germană Noul Testament (1522). În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii.călugărească dacă scapă). Luther nu apreciază scopul nobil al papei. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. putând fi prins şi ucis de oricine. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. la dieta de la Worms. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Pe drumul de întoarcere însă. dar şi în constituirea limbii germane literare. papa Leon al Xlea. În 1515. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. Se declanşase conflictul deschis. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. în 1521. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. după ediţia realizată de Erasmus.

ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. după aceea. Au loc şi clarificări doctrinare. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. în 1530 Melanchton. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. De asemenea. putea părăsi. prin pacea de la Augsburg. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. întrucât credinciosul. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. având ca principal conducător pe Thomas Munzer.împărtăşească soarta lui Ian Hus. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). Răscoala este înfrântă. care în 1555 statua principiul cuius regio. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. pomeni. a aceluia este şi religia). oferindu-i astfel protecţia popularităţii. principatul. ceea ce. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. a contribuit la întărirea şerbiei. cumpărarea de indulgenţe. În 1529. redactează Confesiunea de la Augsburg. în anumite condiţii. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri.). eius religio( a cui este conducerea. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. care are acces la 186 . pelerinaje. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. etc. In 1526. pe termen lung. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. discipol apropiat al lui Luther. Pe de altă parte.

în 1534. unde rămâne până în 1541. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. Instituţiile religiei creştine. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Pleacă la Strasbourg. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. Reîntors în Franţa. În viziunea sa. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra.2. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. icoane. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Sub conducerea sa. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. numai prin Scriptură). ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Ei nu sunt preoţi. nici liturghie. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. data reîntoarcerii la Geneva.3. unde redactează opera sa esenţială. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. 7. Fiecare credincios devine el însuşi preot. singurele pomenite explicit în Evanghelii. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. şi care au ca principal rol predica. care nu se poate 187 . numai prin credinţă. Născut într-o familie de jurişti. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. şi întrucât orice creştin este preot. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. în 1536. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. Serviciul religios este realizat de pastori. Cucerit de ideile lutherane. altar. greacă. sola fide.Biblia tradusă în limba sa. publicată prima dată în latină. În fond. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Calvin face studii de drept. este nevoit din nou să fugă. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. nici valabile. datorită contactului său direct cu Biblia.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

Dintre ordinele religioase nou infiinţate. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. Prin disciplina sa riguroasă. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. reformate sau nou înfiinţate. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. şi fusese recunoscut de papă în 1226. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. jucând rolul unor directori de conştiinţă. la Roma. în 1535. Astfel. instrumente utile au fost ordinele religioase. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). dar continuă să acţioneze printre laici. depun jurăminte. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. precum capucinii. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. Din 1524. transformându-se apoi. organizarea cvasi-militară. predicând. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. preoţi care trăiau în comunitate. în ordin cerşetor). după eşecul definitiv al cruciadelor. pe vremea cruciadelor. franciscanii şi dominicanii. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. oferind învăţătură acestora. care dobândesc individualitate din 1619. Între aceştia s-au afirmat teatinii. indiferent de confesiune. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. somascii. la Brescia. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. barnabiţii. În Spania. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. din iniţiativa Angelei Merici. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. 192 .

dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. mai accentuată în zonele reformate. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. cu puţine schimbări. După Trento. Pe termen lung. Spania). 7. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Prin măsurile de reformă interioară. Bavaria. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. vechiul limes roman. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier.4. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană.3. Polonia). Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. considerat apostolul Indiei. Japoniei. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. până astăzi. în mare. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. pe o linie care s-a observat că urmează. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice.7. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. 193 . Chinei. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice.3. spaţiul scandinav). pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre.5. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia).

Prusia. ca în Anglia. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. cantoanelor. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. contribuind. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. ieşită din uniunea de la Kalmar. la dezvoltarea capitalismului. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). 7. cum s-a întâmplat în Italia. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. De asemenea. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. cum ar fi Suedia.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. micilor principate. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. dinamică.4. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. în jumătatea 194 . al lumii oraşelor state. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. Marele Maestru teuton. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei.

unii creştini au îmbrăţişat islamul. probleme de educaţie. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Între altele. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. Cu alte cuvinte. lui şi urmaşilor săi. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Bosnia. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. fără însă a fi avut un caracter masiv. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. când sultanii au devenit şi califi. Astfel de cazuri au fost în Albania. în părţi ale Asiei Mici. În fapt. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. o serie de scutiri. nu o dată brutale. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. starea civilă a populaţiei etc. Ghenadios Scolarios. Ortodoxia. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. în secolul XVII. Prin reglementări specifice. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. în viaţa populaţiei ortodoxe. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Destul de 195 .

habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. de altfel. numită şi greco-catolice în Transilvania. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Astfel. a patriarhiilor slave din Balcani. de asemenea canonizat şi alţii. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. o parte din ortodoxii din Polonia.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. În 1543. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. între anii 1685-1688. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Bosnia. Alexandria sau Ierusalim care. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. mai cu seamă între saşi. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Imediat după apariţia lor. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. în cazul Transilvaniei. ca şi prin o serie de misionari. respectiv unguri. canonizat ulterior. de exemplu. de mitropolitul Simion Ştefan. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. cât şi ale lui Calvin. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . mitropolitul Sava Brancovici. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. nestoriană şi monofizită. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. înregistrându-se mai ales. unde populaţia era predominant catolică. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. respectiv un număr de ucrainieni. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”.

Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. patriarhul rus Nikon (1652-1658). mitropolitul Petru Movilă etc. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. în secolul al XVII-lea. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. însă pe termen lung. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. al cărui fiu. Astfel. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. În secolul al XVII lea. La mijlocul secolului XVII. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. treptat. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. precum şi o serie de inovaţii. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. 197 . respingând mai cu seamă idei calvinizante. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. adolescent. Kiev. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. în biserica ortodoxă. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. s-au ţinut la Costantinopol. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”.

şi instituţia vizibilă. pieritoare. 198 . criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. Întoarcerea spre sine. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. distincţia între biserica invizibilă. În plan spiritual. devine tot mai importantă. Cultura 8. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. Între suferinţă şi bucurie. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . Nu lipsită de importanţă. amestecată în treburile lumeşti. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene.1.În Balcani. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. între nenorocire şi fericire. adevărată şi eternă. o anumită nelinişte. De acum înainte. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. 8. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. ba dimpotrivă. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.

din 1409. De exemplu. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. regilor. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Astfel. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. mare mistic 199 . Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. adesea prinţi sau capete încoronate. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii.În transformarea sensibilităţilor. În viaţa religioasă. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. în cazul aceloraşi persoane. pricipilor. răspândită printre unii creştini. asociat de noi cu un comportament aristocratic. căutarea volupăţii celei mai carnale. De exemplu. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. apoi. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. Henric Suso. Ïn cazul jocului de şah. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. gesturi dezordonate şi reacţii violente. aflăm de la cronicari că jucătorii. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. chiar în trei. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o.

Forme de comportament şi de sensibilitate. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. sex. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Sentimentul morţii existase şi înainte. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. de bună calitate. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. fără a apela la intermediari. neintegrate. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. autorul unor opere de mare elevaţie. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. stare socială sau profesională. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. conform caracterizărilor psihologilor. fără a face distincţie de vârstă. şi mai ales Dansul macabru. răspândite mai ales în Italia. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. a unor temeri ancestrale. în cimitirul Inocenţilor din Paris. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile.german. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. din secolul al XIII-lea. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. orizonturi total diferite pot coexista. Desigur. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. în secolul al XV-lea. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. a unor emoţii necontrolate. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. memento mori fiind una din temele lor predilecte. se pot combina sau opune unele altora. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Aceste 200 .

a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. părţi ale lumii. şi adesea odios. alteori se distrug. şi el iese de cele mai multe ori victorios. destul de searbădă pe alocuri. mai bine sau mai rău. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. Slăvirea femeii. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. Această angoasă în faţa morţii. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. romanul este continuat. sau Romanul Vulpoiului.teme inspiră şi lucrări literare. dar mai ales cu umbrele sale. este probabil efectul predicilor. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. a cunoştinţelor epocii sale. lumea e prezentată mult mai realist. este ilustrat de Romanul lui Renart. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. calamităţilor naturale. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. În partea da doua a Romanului Trandafirului. sau trucuri. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. câteva decenii mai târziu. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. de Jean de Meung. meditaţiilor. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. al epidemiilor ce marchează epoca. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. de sorginte clericală. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. Acelaşi spirit nou. Rămas neterminat. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. caracteristică iubirii curteneşti. prin care uneori se creează. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. cu luminile. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop.

Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. a studiat retorica şi medicina. Dacă lucrurile stau astfel. sau Reinecke. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. total devotaţi papei. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. independent de papalitate. De altfel. în 1321. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. Moare la Ravenna. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. Aceeaşi epocă. se numără Dante Alighieri. a participat la campanii militare. Exilul i-a marcat puternic opera. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. atât de contradictorie. întreaga societate umană. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. De monarchia este un tratat de filosofie politică. la adresa iubirii curteneşti. Partizan al supremaţiei pontificale. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. în pofida diferenţierilor dialectale certe. tratat despre importanţa limbii italiene. după cum am prezentat-o mai sus. Dante este exilat din oraşul său. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. în 1302. nu îi datorează însă şi existenţa. 202 . a nobililor şi a oamenilor bisericii. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna.ticăloşiile sale. pe care el o consideră ca unitară. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. false şi artificiale. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta.

din punct de vedere al biografiei. i-au adăugat epitetul de Divina. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. supus planului Providenţei Divine. căreia urmaşii. 1465). dedicată Beatricei Portinari. conferă perenitate operei sale. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. cu goliarzii. 203 . deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Se aseamănă astfel. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. dar guvernat de liberul arbitru. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. teologice. structurată în Infern. Guinizelli şi Cavalcanti. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. este poetul francez François Villon. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. alături de arta sa poetică desăvârşită. mult mai frământată în cazul lui Villon. începând cu Boccacio. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. Mult mai medieval în concepţii. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. Marele Testament . ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. de care îl separă totuşi mentalitatea. Purgatoriu şi Paradis. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. diată ironică în versuri. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. inclusiv papi. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. În Vita nuova. şi opera sa poetică realizată în franceză. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Licenţiat al Universităţii din Paris. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. el scrie o sensibilă poezie de dragoste.

uneori 204 . care cântau cel mai adesea o imagine ideală. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. precum poemul eroic Africa. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. La 33 de ani. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. spune el. dedicat lui Scipio Africanul. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Istoria a reţinut operele sale în italiană. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. este opera sa capitală. e o femeie în carne şi oase. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. făuritor al măreţiei Romei. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Cel mai erudit om al vremii sale. lipsită de orice concreteţe.. dar şi balade armonios integrate în întreg. Animam cum corpore amavi. umanist pasionat de manuscrisele antice. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. urma lui Villon se pierdea. ce prevesteşte Renaşterea. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. El depăşea astfel concepţia trubadurilor.compus spre 1461. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Scrie opere în latină. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. Petrarca a reacţionat. dar poeziile sale i-au supravieţuit. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”.

ci de cea a sufletului. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. spiritul. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. bineînţeles. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. ci cel 205 . Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. uneori fericit. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. autonomia omului. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. sau chiar din povestiri de origine folclorică. nu atât de nobleţea sângelui. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. alteori tragic. Desigur. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. fiind preluate din nuvele anterioare. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Dar nu trebuie să uităm. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. caracterizată. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. care poate înfrânge adversităţile.

Ca şi la Boccaccio. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. şi ideile lui. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. depozitara unor idealuri valoroase. aplecarea spre cele lumeşti. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. ca şi tehnica sa literară. satira. Fiu al unui negustor de vinuri. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. pare să fie conştient autorul. pe care încep să o considere 206 .2. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. dar care. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. pentru ipocrizie. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. ajunge în slujba curţii engleze. ca şi unele din subiecte. Decameronul rămâne ca o operă vie. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Geoffroy Chaucer (1340-1400). se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. lăcomie. Evul mediu. intitulat Troilus şi Cresida. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Tot ca la modelul său italian. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste.cultural. 8. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. au început să fie depăşite de realităţi. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată.

inclusiv cele ale creştinismului de început. De asemenea. termenul vine din italianul umanisti. sculptori şi arhitecţi. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. printr-un « mănunchi de schimbări ». caracterizat. 1350-1620). termenul de Renaştere a început. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. Uneori. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor.2. o dată cu termenul propriu-zis. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. 1550-1567. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ».1. Vieţile celor mai de seamă pictori. definite mai întâi în Italia. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). o epocă obscură şi barbară. din secolul al XIX-lea. apărut din secolul XIX. La origine. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. Într-o primă accepţie. conform expresiei lui Peter Burke. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. Termenul a fost popularizat apoi. situată între evul mediu şi epoca modernă. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. Un alt înţeles. 8. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. eventual pe cei ce predau aceste discipline. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. In cele ce urmează. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori.o perioadă întunecată. readusă la puritatea din perioada clasică. este cel de mişcare intelectuală. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. în secolul al XIX-lea.

zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. 1520. în preajma cuceririi Constantinopolului. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. Sub patronajul familiei Medici. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. cardinalul Bessarion. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. după expresia lui Poggio Bracciolini. au fost stabilite. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. neobosit căutător al acestora. a fost donată Veneţiei în 1468. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. unele reguli privind editarea manuscriselor. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. greaca. deoarece se constată. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. De aceea. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. prin compararea diferitelor variante. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. şi în special la Florenţa. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti.italiene. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. care. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci.

în calitatea sa de mişcare complexă. A întreprins numeroase călătorii. Erasmus a devenit. de Pietro Pomponazzi (14621525). în Franţa. Umanism şi creştinism Umanismul. purificarea sa de adaosurile medievale. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. la rândul său.2. există şi un curent neoaristotelician. Spre deosebire însă de aceştia. Erasmus din Rotterdam. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. În afara neoplatonismului. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. 8. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. dar fără medierea obligatorie a bisericii. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. în marea lor majoritate. Astfel.ideilor. Intelectualii umanişti. o vreme. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. Dimpotrivă. Doreau. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână.2. în primul rând. să renunţe la creştinism. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. de aceeaşi părere cu reformaţii. artizan al destinului său: „tu omule. În relaţia omului cu Dumnezeu. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. de asemenea. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. preot. care l-au adus în contact cu 209 . Anglia. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. umaniştii. fiind. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). Italia. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. nu au dorit.

8. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. în Europa. în 1455. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Literele mobile. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Anglia. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. la Mainz. între care literele mobile. umaniştii circulau foarte mult. Ungaria (Nicolaus Olahus). Franţa. Italia. mult mai corectă decât Vulgata. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . dimpotrivă. De asemenea. Elogiul nebuniei.3. în Orient şi din lemn. deja realizate din ceramică. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. cenacluri. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Biblia cu 42 de rânduri. Germania. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc.2. a Noului Testament.personalităţile cele mai importante ale momentului. ediţii de texte antice. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. prin caracterul său elevat.

invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. De asemenea. în 1575. clerici. precum cele « romane » sau cele « italice ». până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. iar în secolului XVI. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. ceea ce permite începutul democratizării culturii. medici. pe de o parte. De asemenea. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. transformarea ei dintr-un obiect de lux. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. devenită uzată. Anvers.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Din aceste motive. Efectul este scăderea preţului cărţii. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. 211 . cererii de carte. etc. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. într-un bun relativ accesibil. în contextul progresului alfabetizării. atât din punctul de vedere al formei literelor. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. cât şi al punerii în pagină. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. (La Anvers. profesori. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. care. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese).dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. jurişti. Lyon. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Paris. Ulterior. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. devenit presă tipografică. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Succesul întreprinderii s-a datorat. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. cum era manuscrisul medieval. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. se inventează noi caractere. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Basel.

un secol înaintea sa. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. tiparul. 7% în italiană. ca atare. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. de a elabora noi idei şi ipoteze. De altfel. prin folosirea preponderentă a limbii latine. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. în condiţiile în care. beneficiar al operelor sale. individual. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. religioase. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. apare un nou tip de cititor. etc. într-o epocă în care Biserica. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. nu creaţia originală era valorizată. în primele decenii de după apariţia tiparului. între autor şi operă. în încercarea de a 212 . majoritare până atunci.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. care practică lectura în tăcere.). Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. socialeconomice. politice. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. În plan cultural. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. ci fidelitatea faţă de model. devenit şi o afacere profitabilă. De acum înainte. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. 5% în franceză. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. multe creaţii medievale sunt anonime. Acest schimb este facilitat. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. dar şi responsabil pentru ce a scris. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. atacată de reformatori. şi nu autorul ei. 6% în germană. la importanţa ataşată autorului. impune cenzura operelor tipărite. 77% au fost scrise în latină. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării.

tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. Dacă ne referim la tipar. preotului. fără medierea profesorului. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. începe revoluţia în domeniul lecturii. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. de stabilire a regulilor. călugărului. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . Apare treptat ideea de copy-right. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Capete încoronate. ca limbă de comunicare internaţională. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. într-un fenomen de masă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. principi. prin fixarea ei riguroasă în scris. se opreşte. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. forma ei definitivă este stabilită acum.stopa progresele contestării sale. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. De asemenea. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. de care am mai vorbit. latina a devenit o limbă moartă. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. Prin accentul pus pe autor. acordat iniţial. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. care nu s-a mai transformat. în detrimentul aprofundării celor citite). de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. timp de câteva secole. prin difuzarea gramaticilor. prin privilegii regale sau princiare editorilor. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. evoluţia latinei. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general.

(filosofie. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. şi nu pe divinitate. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. De exemplu. se adaugă până la 1500 încă 33.activităţii oamenilor de cultură. corespunzătoare vârstei. numărul mai vechilor întemeieri. Universitatea. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. începând de pe la 10-12 ani. inspirat de vechea facultate de arte. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. matematică). Mecenatul 214 . După manifestarea Reformei. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. într-un secol şi jumătate. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. tiparul este introdus în Franţa la 1470. spre deosebire de facultăţi. întrucât aceasta relevă. care dublează. gramatică) înspre complex. pe de o parte. instituţie specific medievală. centrate pe om. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. a tipografilor. colegiile se vor multiplica. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. a artiştilor. Dar Universitatea. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. logică. îşi continuă existenţa. cu un indiscutabil prestigiu. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. Învăţământul dura şapte ani. În colegii. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. cât şi în cel catolic. Şi în spaţiul românesc. atât în mediul protestant. În acest din urmă caz. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. scriere. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. De aceea. şi încă 15 până la 1550. iar pe de altă parte.

găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. dar atrag şi creatori italieni. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). începând cu biserica. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Nobilimea. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. care să le ofere comenzi pentru operele lor. şi al lui Rafael. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. să-i plătească şi să-i întreţină. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). De altfel.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. fiu al lui Lorenzo de Medici. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. se zice. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. după ce. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. au fost comandate atâtea opere de artă. De asemenea.

care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. devenită mai funcţională. germane. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. mai cofortabilă şi mai luxoasă. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. dar şi a literaţilor şi filosofilor. la Florenţa. Acesea din urmă nu dispar. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Din secolul al XV-lea. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. pentru a consuma la faţa locului produsele. dar şi în cadrul corporaţiilor. în care principalele elemente decorative.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. de protecţie împotriva frigului. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. erau tapiseriile. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. dezvoltat în oraşele italiene. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . ci evoluează. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. « Sedentarizarea » nobililor. având în acelaşi timp şi rol practic. Astfel. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. Individual. flamande. Apariţia genului picturii de şevalet. existând şi o serie de factori materiali. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. a redus dimensiunile operelor de artă. spre deosebire de perioada anterioară. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe.

dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune.4. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia.2. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. specificului personalităţii sale. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. cum ar fi farfuriile. concepţia aceasta se schimbă. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. aceste obiecte de mici dimesiuni. plăcile de faianţă. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes.5. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. care acum e o individualitate. care făcea parte dintr-o breaslă.Sixtine). elementele folosite la construcţia sobelor.2. nu un simplu membru al unei bresle anonime. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. importanţei originalităţii. cănile. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. 8. Desigur. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. în Renaştere. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . accentul pus pe om. 8. a propriei valori a creatorului. 217 .

spre deosebire de perioada medievală când aceasta. de barbar. de unde şi numele de “gotic”. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. Ca şi umaniştii. în general. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. mai interiorizată. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. ceea ce conduce la o creştere a specializării. 8. ci promovând un nou tip de pietate. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Renaşterea artistică şi literară 8. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. titanul. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . -bucuria de a trăi. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . -natura ca sursă de inspiraţie. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic.-nou raport între om şi divinitate. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. -individualismul.1. care decurge din conştiinţa valorii omului.3.3. ca şi trupul omenesc. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . în sens peiorativ. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). 218 . renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. prin încrederea în om şi în forţele sale.

De aceea. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). utilizate pe tot parcursul evului mediu. Tot de la antici era preluat genul portretului. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. neglijat în perioada anterioară. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. Fie că e vorba de pictură. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. mai întâi masculin. Ca materiale. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. pentru a ilustra simetria perfectă. sunt preluate teme mitologice. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. extrem de valorizată. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. prin care iluzia spaţiului. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. sculptură sau arhitectură. din circa 150 de tablouri. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. dar continuă să domine temele religioase creştine.Şi în plan artistic. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. în acest domeniu. Pe de altă parte însă. I). şi al sculpturilor ecvestre. întruchipare a forţei şi frumuseţii. 219 . De exemplu. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. la Boticelli. în afară de piatră şi marmură. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. Pe de altă parte. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. începutul săpăturilor arheologice. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. în jur de 100 au teme legate de creştinism.

Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. Castelul de tip feudal. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. teme.). îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. pilaştri. Acesta. din Franţa. edificii publice sau clădiri particulare. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. frize). lucarne sub acoperiş. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). însă în noul stil.2. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. 220 . Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. dincolo de consecinţele sale reprobabile. mai propice locuirii şi mai elegantă. etc. ferestre înalte. Continuă să se construiască şi castele. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic).3. deoarece se puteau rula. corintic). fresca). lasă locul vilei urbane. erau realizate la scară umană. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. mai clasicist (faţade plate. si insistau pe armonia proporţiilor. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. de pe domeniul rural. după începutul războaielor italiene. compoziţii renascentiste. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. 8. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. De asemenea. Arhitectura În arhitectură. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. doric. succesiune strictă a celor trei ordine antice. variaţii de tonuri.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara.

Războaiele italiene. Rafael Sanzio (1483-1520). au inovat mai mult. 221 .8. există şi diferenţe. Leonardo da Vinci. Boticelli (1445-1510). redă contururi vaporoase. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. dintre care prima. a fost cea florentină. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. la sfârşitul secolului. în ordine cronologică şi a importanţei. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii.3. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Leonardo da Vinci (1452-1519). pictori flamanzi. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. aici s-au definit. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. De asemenea. variante locale. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. la plecarea multor artişti către ale spaţii. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). trăsături esenţiale ale artei. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). în secolul al XV-lea. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. parţial contopite cu fundalul. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei.3. prin sfumato. etc). de adâncime în interiorul compoziţiei. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. izgonirea Medicilor. De exemplu. realizarea camerelor obscure. Donato Bramante.

în spiritul propagat de Contrareformă. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. aducându-i celebritatea. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. precum Milano. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). răscruce de drumuri comerciale. creaţii precum Pieta. 8. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. pictor. poet. S-a afirmat la început ca sculptor. Parma. e rechemat la Roma. Papa Iuliu al II-lea. 1489-1534). unde se afirmă Corregio (cca. Michelangelo s-a format la Florenţa. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). Redevenit pictor. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). În Germania. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. cea bizantină.3. de asemenea. între care rămâne importantă. Padova. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat.La Veneţia. impresionante prin modernitatea lor. din familia Medici. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. sculptor . David.4. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Aurorei şi Crepusculului. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . Ghirlandaio. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. dar mai ales ca gravor. în secolul al XV-lea. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. arhitect. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. În tot acest timp. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. În Spania. arta este marcată de multiple influenţe. (După lucrări la Florenţa. în altarul Capelei Sixtine. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. Hans Holbein (1497-1543). Sculptura 222 .

limba italiană 223 . readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. Filippo Brunelleschi (1377-1466). Donatello (1386-1466). cât prin operele de orfevrărie. într-un anumit fel. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. operă care a creat. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni.3. şi astfel ceea ce este armonios. operele dramatice (comedia. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. de a se autodepăşi. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. La începuturile Renaşterii. romanul alegoric. Dante Alighieri (1265-1321). începe mai de timpuriu în Italia. în operele lor. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. Lorenzo Ghiberti (13781455). în general. etc. este mai aproape de divin.În sculptură. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu.5. Frunuseţea înseamnă armonie. ca şi cea artistică. Renaşterea literară. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. în traduceri latine. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). 8. rondel. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. istoriografia. Pe de altă parte. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. ca şi la antici. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. echilibrat. a operelor lui Homer. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. tragedia).

1490-1533). este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. de asemenea. Giovanni Boccacio (1313-1375). ca urmare a influenţei manifestate de italieni. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. covins că natura umană e în esenţă rea. şi cu o teribilă poftă de mâncare. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. autor al Decameronului. la începuturile Renaşterii literare. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. şi au creat opere viabile. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. 224 .literară. Autorul unor interesante Istorii florentine. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Gargantua. pe care le tratează însă în forme noi. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. manual de teorie şi practică politică. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). cruciadele). în Iubirile. dar justificate de raţiunea de stat. Lucrările lui François Rabelais (c. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. la rândul lor modele pentru urmaşi. Pesimist. poet sensibil. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Nicolo Machiavelli (1469-1527). Unii dintre aceşti poeţi. În Franţa. de umorul adesea grosier. dar şi în urma evoluţiilor interne. secretar al republicii florentine. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne.

Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. ulterior. Este perioada supremaţiei politice. Furtuna. În afara pieselor de teatru. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Hamlet. 225 . numele ei să devină un substantiv comun. În Spania. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. datorită valorii universale a concluziilor acestora. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. englezul William Shakespeare (1564-1616). ideea că arta poate da eternitate iubirii.În Anglia. probabil. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Romeo şi Julieta. militare şi economice spaniole. Prin intreaga sa creaţie. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Antoniu şi Cleopatra. Thomas Morus (1477-1535). Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. regretul în faţa trecerii timpului. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Regele Lear. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea.

autor a peste 2000 de piese. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. nu pământul. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. 8. autor de nuvele. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei).3. din 1543. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. că Soarele. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Johannes Kepler 226 . Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Înfrângerea sa finală. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Aceastea nu au reuşit în totalitate. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Acesta susţinea. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Puritatea morală. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). şi i-a luat locul o societate modernă. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. a dispărut o dată pentru totdeauna. probabil. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. idealizat. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha.5. Dar cercetările astronomice au continuat. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Evul mediu cavaleresc.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. în De revolutionibus orbium caelestium.

8. În trigonometrie. cunoscut ca Regiomontanus. mai puţin 227 . Clement Jannequin. Concluzii Apărută în Italia.7. dar şi comportamental. adesea datorită reformei. Andreas Vesalius (1514-1554). astronom german. literar. chanson în Franţa.3. liedul şi cântecul coral în Imperiu. conducând la mutaţii în plan artistic. interzise până atunci de Biserică. începe să lase loc şi muzicii profane.(1571-1630). Muzica religioasă. ştiinţific. Palestrina. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. nu circulare.6. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres.3. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. a putut avansa. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. datorită disecţiilor. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. şi că soarele se află nu în centrul. datorită observaţiilor proprii. Astfel. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Muzica Apar mutaţii şi în muzică.) 8. cum se credea până atunci. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. etc. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. care evoluează şi ea. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei.

cât şi altele de istorie universală. Astfel. predominantă fiind oralitatea. respectiv Faptele apostolilor.4. cu un important decalaj temporal).000 pagini şi 10. ştiinţific. au fost grupate la un loc.1.000 de abecedare. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. 8. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. Odată cu secolul al XVI-lea. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. în diversele ei forme de manifestare. respectiv redactarea unor 228 . literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi.000 de ilustraţii. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. cuprinzând circa 20. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Ceaslovul etc. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. În continuare. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale.4. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. în douăsprezece volume.receptive la noile tendinţe. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.

Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. A avut o activitate culturală deosebită. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. De fapt. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. Moscova etc. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. în condiţii complexe. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. sub titlul de Domostroi. fie pentru necesităţile cultului. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. Pe lângă aceasta. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă.

Se ştie că în evul mediu biserica. au avut loc o serie de distrugeri.4. mai cu seamă destinate scopurilor militare. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. Totuşi. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Multe dintre acestea. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. 8. În cursul cuceririi. cât şi al unor construcţii laice. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. ca şi mai târziu. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. s-a creat un nou stil. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. inclusiv cele de la muntele Athos. În secolul al XVI-lea în artă. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. timidă şi sinuoasă. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. cu bază octogonală. cu precădere în arhitectură.2. Cultura popoarelor sud-est europene sec. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Ori în o serie de zone. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult.

Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. producţia originală fiind foarte modestă. Cărturarii erau mai ales clerici. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Practic. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. 231 . părintele „renaşterii bulgare”. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. Târnovo. cât şi în limba vorbită de popor. ce a avut un periplu pe la Târnovo. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Plovdiv. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). în domeniul artelor. precum şi unele biserici din Sofia. slavona. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Constantinopol. mai cu seamă în aşezămintele monahale. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. Acolo. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Manifestările culturale au fost în general modeste. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală.

Începând cu Primoz Trubar. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. J. M. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. cât şi a italienilor. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Astfel. traducător al Bibliei în limba populară. O figură aparte. Astfel. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. precursor al iugoslovenismului. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. relativ numeroase.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în părţile apropiate de Marea Adriatică. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. atât din rândurile populaţiei slave. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. macedoneni etc. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. de către autori croaţi şi sloveni. în Istria. Pribojevici. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. în oraşele Dalmaţiei. amândoi raguzani. croaţi. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. uneori pe bază de documente. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. clerici. în care era larg răspândită şi limba latină. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. iar mai târziu a reformei. Orbini.

Alături de ortodoxi. precum Ohrida. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. multe din acestea având şi un rol cultural. Predomina tradiţionalismul. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. geamii. Imediat după cucerire.Roger Boscovici. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. Peci. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. precum cel denumit al lui Brancovici. În domeniul artelor. mai ales la Ohrida şi Peci. În zona dalmatină. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne.. fizician şi filosof. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. majoritatea religioase. Gundulici. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. hamame etc. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. manifestările au fost modeste. arareori artiştii se apropiau de realităţi. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. ciclul despre Marco Cralievici etc. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. mai ales la Ragusa. mai ales în mediul urban. dar şi cu caracter literar şi artistic. în special despre Mihai Viteazul. cele mai multe cu conţinut religios. respectiv culegeri de texte. limbile orientale. Milesevo. unde se transcriau manuscrise. matematician. astronom. unde se predau dreptul musulman. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. În spaţiul stăpânit de otomani. autori anonimi creând proverbe. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. lirice sau epice. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. matematică etc. 233 . dramatice etc.

cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii.4. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. funcţionau pe lângă moschei.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. şcoli de tip primar. şcoli confesionale musulmane. de pe poziţii catolice. De fapt. Totuşi. Astfel.4. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. Acolo era un învăţământ elementar religios. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. medrese. Astfel. o carte de rugăciuni: Beshari. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. prima apariţie în limba albaneză. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. ştiinţa şi arta turcească. respectiv italiană. În Capitală exista o şcoală superioară. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. în secolul al XVI lea. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. de exemplu. au funcţionat acolo atât medrese. pentru băieţi. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. Gjon Buzuku a publicat. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte.

I s-au adăugat şi alţii. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. creatori de cultură. cu creaţii epice. gustul pentru frumos. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. recent descoperită de Columb. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. original. promovând totodată ca mecenaţi. în epoca clasică. Astfel. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki.Ştiinţei. spaţiul pontic etc. urmaţi de viziri şi mari demnitari. au ocrotit cultura. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. imnuri. ce a fost cultivat. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. a fost cel al geografiei istorice. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Golful Persic. Astfel. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. precum medicină. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. multe cu încărcătură mistică etc. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. În secolul al XVI lea. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. matematici. Un domeniu aparte. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. 235 . Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. O serie de sultani. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). Mai mult decât în alte părţi ale continentului.

pe lângă cea românească. moschea Suleymanie etc. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. moschea Seyhzade. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti.. a devenit arhitect. A mai lăsat urmaşilor medrese. Astfel de exemplu. supranumit Michelangelo al Turciei. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. în capitală. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. monumente unice în lumea islamică. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). a fost înfiinţat un observator astronomic. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. a fost cultivată deosebit astronomia. În 1575. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. spitale. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. pentru gravurile în metal etc. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. nu şi în cel european renascentist. baraje şi apeducte.. urmându-se o tradiţie orientală. Bibliografie 236 .astronomie etc. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. excepţie făcând Moschea Albastră. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. În spaţiul cultural constantinopolitan. mausolee. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. fost o vreme ienicer. pentru miniaturistică de tot felul. precum Moscheea lui Selim I. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. poduri etc.

Paul. Bucureşti. Molinier. Corint. Bucureşti. Le XVIIe siècle. Meridiane. Sinteze. Cultura Africii. Radu (coord. Paris.Manuale Bercé. Robert (coord. Danielle şi Vadime. 2006. Editura Fundaţiei România de Mâine. Istoria evului mediu. Istoria Indiei. 1992 Cassan. Radu (coord. Alain. 1993. Istoria medie universală. Paris. Paris. Yves-Marie. Corint. Bucureşti. 2003 Sinteze şi monografii 1. Péronnet. Le XVIe siècle. Bucureşti. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610.). Bucureşti. Michel. Bréal. 1980. Histoire moderne. Danielle. L’Europe au XVIe siècle. 2002 Manolescu. C. Leo. Istoria Japoniei. 2002 Cros. Civilizatiile amerindiene. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Ellipses. Învăţământ la distanţă. Paris. 1995 Universitatea Spiru Haret. Le XVIe et XVIIe siècles. Vol. 2002 Elisseeff. Istoria Asiei.). 1620-1740. Editura Lucman..). Corint. De lq Contre-Réforme aux Lumières. 1996. Anul I. Bucureşti. Bucureşti. Vasile. R. Editura Meridiane. Manolescu. Sedes. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Civilizaţia japoneză. părţile I-II. Hachette. 1492-1620. Bucureşti. Péronnet. Frobenius. 1992 Muchembled. Michel. Între China şi Pacific. Hachette. 2003 Cristian. Bucureşti. Michel. Elisseeff.I: Europa apuseană. 1982 237 . Michel.

Braudel. Favre.1995 Lombard. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bucureşti. 1977 Aries. 2002. Gendrop. 1969 Boorstin. Corint. Henri. 1994 Parsons. Bucureşti. Renaşterea. Bucuresti. Meridiane. 2001 Lehmann. Aztecii. 1996 Braudel. Paris. Jean. Bennassar. Fernand. Philippe. Fernand.1985-1986. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Bucureşti. Bucureşti. 2 vol. China imperiala. André. Lineages of the Absolutist State. Bucureşti. Lee A. Fernand. Institutul European. Bucureşti. Soustelle. Peter. 6 vol. Renaşterea europeană. Islamul şi civilizaţia sa. XVIe-XVIIe siècle. Braudel. Istoria arabilor. Aztecii. Dominique. Pre-columbian America. Jacques. Jacques. Perry. Bucureşti.3-4.1984. Armand Colin. Bucureşti. London. Meridiane. Henri.). vol. Mayaşii. Bennassar. Bartolomé. 2004 238 . 1994 2. Bucureşti. Duby.1985. I-II. Bucureşti. Incaşii. Meridiane. Denise. M. Meridiane.. Bucureşti.. Bucureşti. 1995. Centru şi periferii. Problema Celuilalt. Corint...1989. Fernand. Meridiane. Iaşi. Istoria vieţii private. 1979 Sourdel. Cucerirea Americii.Gernet. Humanitas. Anne. 2 vol. Bernard. Descoperitorii. Jocurile schimbului. Paris. Renaşterea italiană. Daniel. 2002 Stamm. Vincent. Ed. Ţvetan. Corint. Bartolomé.. Meridiane. Bucureşti. Burke. Civilizaţiile precolumbiene. Civilizatia chineza. 1998. Le temps de l’Espagne. Bucureşti. 2 vol.. 2003 Todorov. vol. Lumea chineză. Civilizatiile africane. Meridiane. Fred. 1999 Berence. All. Bucureşti. 2003 Miquel. Iaşi. Paul. 1974 Simoni Abbot. Braudel. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Jacquart. Hachette. 1985 Granet. Le 16e siècle. Georges (coord. Burke. Peter. Marcel. Timpul lumii. Meridiane.

1969 Comorovski. Des humanistes aux hommes de science. Artemis. Immanuel.). Paris. London.. Delumeau. Bucureşti. La société de cour. Seuil. 1998. Le monde de Jean Calvin. 2003 Kilsby. Pierre. Jean. Corint. Emile. Perrin. Marshall. Bucureşti. Artemis. un destin. Ed. 2002 Febvre.. Editions Complexe. Jean. Paris. Cornelia. London. 239 . Histoire de l’Europe. Jean. Corint. Bucuresti. 1971 Hale. Faure. The Age of Humanism and Reformation. 1999. Histoire des relations internationales. dinast şi apărător al credinţei. Europe in the Fourteenth.. Naissance et affirmation de la Reforme. 2002 Favier. Galaxia Guttenberg. S. de la Alexandru Macedon la Magellan. Hachette. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Paris. Bucureşti. Literatura Umanismului şi Renaşterii. 1968 Elias. 1975 Mandrou. Lucien. 1964 Geiss. All. Naşterea omului de afaceri în evul mediu.G. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Histoire générale du Protestantisme. Bucureşti. Epoca marilor descoperiri geografice. François. 1500-1558. Carol Quintul: suveran. 1961 MacDonald. Robert.. Bucureşti. Meridiane. Prentice Hall International. John. Paris. Bucureşti. 1995. Stewart. 1972 Delumeau. Goldenberg. 1991 Chaunu. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Brânza şi viermii. Paris. Jean. Leonard. Flammarion. Jean. Paris. Ed. Ganshof.G. Paris. Thames and Hudson. Spania: mărire şi decădere. Jill. Lebrun. 1985. 1973 Dickens. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Bucureşti. McLuhan. Aur şi mirodenii. Bucureşti. Le Moyen Âge. A. 1992 Chaunu. PUF. A. L’Aventure de la Reforme.. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. 1474-1643. All. 200 Favier. Bucuresti. Seuil. Martin Luther. François (dir. Marile descoperiri geografice. 1973. Civilizaţia Renaşterii. 2001. 2003 Ginzburg. S. Norbert. 1977 Dickens. Teora. Paul. Belu. 2 vol. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Paris. Pierre. 1998. Carlo. All. Histoire de la pensée européenne. Renasterea. XVIe et XVIIe siècles. The Counter Reformation. tome premier.Carpentier.

Accent. Venard. All. Reforma catolică şi contrareforma. Bucureşti. Franţa: renaştere. 2001. Andrei. La fin du Moyen Âge. Societatea rafiinată. Renaudet. Keith. Flammarion. Francis. Chişinău. All. Martin. Quentin. Handelsman. Paris. Augustin. Randell. Institutul European. Bucureşti. Rabreau. 2005 Skinner. Martin. Randell. Bucureşti. Librairie Félix Alcan. Perroy. Univers Enciclopedic. Paris. Tallandier. Politică şi politeţe în Franţa. 2004 Nicoară. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Randell. Imperiul mongol şi Gingis Han. Jean. Edouard. Pierre. Cluj-Napoca. 1968. Corint. 1517-1555. Pillorget. Istoria Portugaliei. religie şi refacere: 1494-1610. Randell. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 1550-1650. Claude. 1999. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Keith. Univers. All. Bucuresti. 2001. 1994. Elisabeta I si guvernarea Angliei. 1931 Rady. Pietri. 2008 Russ. 2006 Roux. Arc. 2000 Muchembled. H. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Bucureşti. Daniel. Cartier. Rapp. Bucureşti. O istorie a ideilor occidentale. 1996. Chişinău. Favier. Guillemain. Bucureşti. D’Otton le Grand à Charles Quint. Machiavelli. Bucureşti. Marc. II. Halphen. All. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Michel. 1996 Oţetea. 2000. O istorie a secularizării. Mousnier. Jean-Paul. 240 . Bucureşti. Bernard. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2. Randell. 2001. Luce. Renaşterea şi Reforma. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Aventura gândirii europene. 2005. Rady. Bucureşti. 2001. Keith. Paris. Istoria Universală Larousse. Iaşi. Marcel. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Suzanne. 1989 Pirenne. Editura Enciclopedică. Le monde et son histoire. Bucureşti. Roland. Bucureşti. All.Mignot. Simona. A. All. vol. Jaqueline. Paris. Keith. XIV-XVIII). Le Saint Empire romain germanique. Louis. vol. Morineau. Henri. 2000 Riché. Robert. Luther şi Reforma în Germania. 2005 Oliveira Marques. Histoire de l’art Flammarion. Jean Calvin şi Reforma târzie. de. Keith.

2001. Histoire de l’Autriche. Vătăşianu. All. Căzan. Bucureşti. All. 1994 Wilkinson. Corint. Aurel. Istoria turcilor. Turcii-otomani. Robert. Iaşi. 1999. Meyendorf. Mustafa Ali. All. Istoria Imperiului Otoman. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. vol. 1979. Bucureşti. Raţiunea dominantă. Istoria Ungariei. I. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Richard. 1992. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Kondratieva.Stiles. Bucuresti. Tamara. Elisabeta I: religia şi politica externă. Suedia şi zona baltică. 1993 Cândea. 2000. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Max. Nicolae. vol. II. 1971. 1956. 1998 Clot. Imperiul otoman. Decei. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Bucureşti. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Nicolae. Arta Renaşterii. 2001. Virgil. Virgil. Istoria artei europene. vol. Jean. Bucureşti. Istoria slavilor. Iorga. Bucureşti. Maxim. 1976. Meridiane. 1610-1661. Bucuresti. Meridiane. Weber. Soliman Magnificul. Istoria Balcanilor. Jacques. Warren. Bucureşti. Gergely. Teora. 1968 Wallerstein. Vechea Rusie. Anastasia. Halil. Andrina. Brăila. Ion. Odorheiul Secuiesc. 1300-1600. John. Mehmed. 1997. 1993. 3. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. 2004 Chirtoagă. 1523-1721. Barbara. Droz. 1996. 1996. 1997. Cluj-Napoca. Immanuel. Jelavich. vol. Bucureşti. Bucureşti. 2004 Ciachir. 2000 Mantran. Bucureşti. 1978. Franţa şi cardinalii. Bucureşti. 241 . Inalcik. Epoca clasică. Bucureşti. Xxx Istoria bisericească universală. Bucureşti. Istoria Imperiului Otoman. Bizanţ după Bizanţ. Sistemul mondial modern. Bucureşti. Bucureşti. André. Manual pntru uzul studenţilor. II.1-2. Ileana. 1961.

Michelina. De la începuturi până în prezent. tradiţii monastice. II (1054-1982). Cuprins Cuvânt înainte 1. 1993. 1998. Viorel. Ungaria. Bucureşti. Introducere: structuri politice. Manual pentru seminariile teologice. XV-XVII). Panaite. Bucureşti. Janos. Şesan. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Bodogae. Istoria bisericească universală. Mircea. Istorie. război şi comerţ în Islam. Bucureşti. Tenace. Istoria Austriei. Bucureşti. Chişinău. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . 2005 Wandycz. Zamfirescu. vol. Szavai. Bucureşti. Rezachevici. Ioan. Bucureşti. Creştinismul bizantin. Constantin. vol. vol. Istoria bisericească universală. 1995. Bucureşti. Bucureşti. Istoria bisericii ortodoxe române. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. I-II. 1997. Ioan. Milan. 1992. sociale şi religioase 2. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. 1998. Stiles. Rămureanu. Pentru Institutele teologice.Păcurariu. Andrina. Bucureşti. Bucureşti. Piotr. Rămureanu. 1992. Dan. 1450-1700. Erich. Zollner. Imperiul Otoman. Teodor. 1994. teologie. 1992. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Preţul libertăţii. 2002. Pace. I.

Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.America Precolumbiană 3. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Începuturile expansiunii europene 4.

Bibliografie 10. Cuprins 244 .9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful