Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

consilii orăşeneşti. etc.formală. în lumea asiatică. Există. Africa. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. americană. şi prin supunerea. organizate în bande de vânătoare. Alte forme de organizare politică sunt principatele. Asia. putem presupune că structura socială era una egalitară. umma. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german.). în general. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. 1. O regăsim în lumea islamică. cu cele din vestul şi centrul continentului). faţă de un imperiu sau un regat. Cazuri de acest tip găsim în Europa. America centrală şi de sud. Toată hrana 5 . de asemenea. Există. sociale şi de organizare familială. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. cel puţin formală. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. cel puţin teoretică. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. de diverse tipuri. în multe privinţe. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. pe măsura organizării statului papal. a suveranităţii desăvârşite. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. la populaţiile de vânători culegători . caracterizate în general prin lipsa. oraşe state. dependente sau nu de o organizare politică superioară. 2. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. africană. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. De exemplu.

ca la pigmei sau boşimani. De asemenea. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. în care producerea hranei. foarte importante sunt cele legate de vârstă. care presupun uneori iniţieri. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. prin vânătoare şi pescuit. dar femeile participau. rudenie. cele mai multe însă fiind monogame. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. 6 . Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. conform unor reguli clare. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată.obţinută se împărţea. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). nu existau posibilităţi de stocare. fie prin creşterea animalelor. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. gen şi vârstă. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. unele grupuri practicând poligamia. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. La eschimoşi. între toţi membrii grupului. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. sau mai valorizată social. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. probe dificile. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi .

Adeseori. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. (grupuri matriliniare).Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. Aceste grupuri îşi socotesc. 7 . de la o plantă sau un animal sacru. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. la foarte puţine societăţi. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. Exista însă şi poliandrie. neamul. sau mai mult pământ. de regulă. care se revendică de la un strămoş comun. alcătuită din trei generaţii. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). Ca şi vânătorii-culegători. din punctul nostru de vedere. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). în unele insule din Pacific. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. social şi politic în societăţile tribale. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. De asemenea. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. mai multe capete de animale aduse ca zestre. dar şi triburile Hopi şi Crow). Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare.

Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. În societăţile matriliniare. ele având un rol important în activitatea economică. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. practicau poliandria). De asemenea. statutul femeilor era mai înalt. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. care erau strict subordonate bărbaţilor. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. şi anume cea între liberi şi 8 . în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. care. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. de asemenea. care adesea tind să aibă caracter ereditar. ca de exemplu la irochezi. Natura economiei.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam.

Japonia. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Statele din Europa. mongoli. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. care caracterizează economia statelor. Statutul femeii rămâne unul inferior. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. prestigiul social şi politic al familiilor. De asemenea. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. alte populaţii asiatice. etc. pentru anumite segmente ale populaţiei. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. şi meşteşugari şi negustori. polineziene. Agricultura intensivă. domesticirea unor animale variate. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. ea fiind dominată economic. americane. Practicarea agriculturii pe scară largă. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. la arabi. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. au 9 . tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). China. spaţiul islamic. indieni. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. sau al şefilor incaşi). social şi politic de către bărbaţi. pe de altă parte. africane. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. pe de o parte. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. turci. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei.non-liberi.

aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. monogamia strictă. preoţii sau călugării. în care creştinismul a reuşit să impună. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. specialiştii sacrului. Familia. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). Se adaugă. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. În Asia. Astfel. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. În America centrală şi de sud. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. La azteci. cu destulă greutate. În cele mai multe dintre aceste societăţi. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. precum în Arabia. Europa. cu transmiterea ereditară a statutului. rămâne o structură socială importantă. în cele mai 10 . De asemenea. în unele cazuri. inclusiv în Europa. după constituirea statului. Islamul. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. care tolera sclavia. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Desigur.folosit monedă din metale preţioase. predomina familia extinsă. în cadrul societăţilor organizate în stat. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. de aceea. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. precum sacerdoţii de diferite tipuri.

O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. Astfel. In India. cazurile de femei care au reuşit să exercite.1. 1. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. între secolul VI î. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. în care mitologia vedică este reinterpretată. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. puterea. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii.3. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. Hr. Hr. haremul islamic sau chinez. în general se constată continuitatea. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. etc. de o manieră mai concretă. În schimb. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. Hr. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. femeia era asociată cu sfera privată. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. iar altele reprezintă creaţii noi. 1. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. unele împărătese chineze). budismul dispare practic din ţara sa de origine.. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. în parte şi datorită 11 . şi secolul V d. pe parcursul prelegerilor următoare.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare.). 3. Vom analiza. fiind doar excepţii (împărătese bizantine.

hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Hr. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. abolirea sistemului castelor. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. care au adoptat budismul (secolul IV d. În Japonia. Coreea.Hr. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). budismul coexistă cu religia naţională. abluţiunile rituale. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Fiind o creaţie artificială. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. şi o mare zeiţă. Religie politeistă. un monoteism consecvent. Tot în secolul al XVI-lea. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . problemele teologice. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Acesta. etc. sec. shintoismul.. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli.influenţei budismului. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. ofrandele şi libaţiile. dintre care Krishna şi Rama). Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. teoria castelor. Shiva. apare religia sikh. pe tot parcursul evului mediu. In secolul al XVI-lea. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. In China. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. tehnicile yoga. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului.

creştinismul şi iudaismul. sub influenţa arabă. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. Sub posibila lor influenţă. şamanism şi religii politeiste. soare. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. venerează spiritele strămoşilor. în secolul al XVIlea. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. cu eroi civilizatori şi salvatori. aztecă şi incaşă. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. islamul. Viracocha). Aceste religii au un panteon foarte complex. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. din care apar apoi celelalte zităţi. care. spre soare-apune. sunt practicate sacrificii umane. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). zeiţa soarelui. au o serie de practici şamanice. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte.). etc. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. dar bazându-se pe evoluţia locală. de culte animiste. un al treilea mare monoteism al lumii. apare. altare aflate în locuinţele credincioşilor. în secolul al VII-lea. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. elementelor naturale (cer. 13 . Izanami şi Izanagi. Începând din nordul continentului. din spaţiul marilor civilizaţii maya. de altfel. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. Acest mit a sost. In concepţia japoneză. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. 3. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. apă. 1. cartoful). lună. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. în Peninsula Arabică. conform profeţiei.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. 2.

născut pe la 570 în familia Hasim. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. Şiiţi refuză sunna. atotputernică şi atotprezentă. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). un fiu natural al lui Ali. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. şi Muhammad. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. simplu muritor. transcendentă. Ca atare. ginerele său. Profetul (Rasul). În urma unor complexe evoluţii politice. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. Prin arhanghelul Gabriel. creatorul lumii şi al oamenilor. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. fii acestuia Hasan şi Husein. între care duodecimanii. tribul Quraish. (partizanii ideii imamului ascuns. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. care au avut efect în planul doctrinar. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. din Mecca. fiica acestuia. şi Ali. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. divinitate unică. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. născuţi din Fatima. singurii califi legitimi au fost Ali. care provin din Fatima.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. care va reveni 14 . Primul între aceşti aleşi este Muhammad. de tipul sfinţilor intercesori. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. un fiu secret al lui Hasan. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. caracterul nedrept al sclaviei. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia.

stăpân al Universului). prin dezvoltarea Mişnei. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. septimanii. se dezvoltă Cabala. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. ismaeliţii sau Asasinii. a ortodoxiei.Hr. etc. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. De asemenea. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. o ramură a acestora din urmă. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.ca Mahdi.Hr. ca locuri de studiu şi de cult. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. Centrul vieţi religioase. fiind exponenţi de seamă ai 15 . comentarii la Mişna. colecţie de legi rabinice. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. şi a Talmudului. Convins de argumentele iudaice. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. de prin secolul al IV-lea d. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Se spune că pe la 958. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Hr. Sinagogile.

care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. Spre sfârşitul perioadei medievale. în mare. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. de-a lungul celor două axe majore.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). Civilizaţiile extraeuropene 2. Caracteristici generale China se prezenta. articulat. cu vocaţie misionară. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). cu limbi şi culturi diferite. între care populaţia Han era majoritară. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. 16 . evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 1. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. într-o relativă linişte. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. ca un mozaic de populaţii. Creştinismul. În cele din urmă. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. 2. China 2. sec. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. persecutaţi în ţările occidentale. 1. 2. demonstrau gravitatea acestor probleme.

atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Song (960-1279). În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Acest sistem. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. primul împărat de origine ţărănească. populaţii originare în regiunile nordice.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. şi verificau cultura generală a candidaţilor. cu şase ministere (afaceri publice. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Imperiul chinez este unul universal. În timpul dinastiei Ming. lucrări publice. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. cunoaşterea doctrinei confucianiste. culte) . Yuan (1279-1368. armată. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). religii care nu se exclud reciproc. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Continuitatea. taoismului şi budismului. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. deşi uneori pot exista conflicte. Tang (618-907). Examenele erau scrise. Ming (1368-1644). şi în cele din urmă prin a se siniza. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. fără să se renunţe cu totul la mandarini. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. atestat încă din dinastia Han. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. finanţe. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. justiţie. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. în conducere au fost preferaţi eunucii. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. din dinastia Tang (680). dinastie de origine mongolă). al unei culori şi al unui punct cardinal. 17 . în pofida momentelor de ruptură.

contribuind la sinizarea acestei regiuni. În această perioadă tulbure.2. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. populaţie de origine turco-mongolă. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. din secolul al III-lea. ca şi în Europa.1. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. care par să fi fost avari. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. dincolo de Fluviul Galben. economică. care transcria şi controla decretele imperiale. În ceea ce priveşte armata. 2. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Această perioadă este numită. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. demografică. fără însă ca eficienţa trupelor. în mod tradiţional. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). Acestea au fost înlocuite cu mercenari. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. "a celor şaisprezece regate". în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. şi în China. Ruan ruan.Consiliul de Stat. care redacta textele oficiale. 18 . să crească proporţional. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. între 311. mereu mai numeroase. În nord. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. Cancelaria imperială. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Tuo ba (sau Tabghatch). Marele Secretariat imperial.

În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. care reuşeşte să cucerească. prin unificarea monetară. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". ceea ce a contribuit. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. în 755. iar Japonia. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. care obţin. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. iar sistemul de examene a fost reluat. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. impozite indirecte pe sare. capitala imperiului. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. care. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. în 751. băuturi alcolice). către Asia Centrală şi către Coreea. victoria pe râul Talas. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. Forţele centrifuge. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. a reuşit să reorganizeze imperiul. regionalismele. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). până atunci budistă. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. scutite de taxe şi de 19 . s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. s-a diminuat. reforme administrative şi militare. s-a sinizat din punct de vedere cultural. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. A fost stabilizată economia. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. în timpul dinastiei Sui (581-618). Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri.Reunificarea a fost opera nordului. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. Chang an. ceai. An Lu shan. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). mai ales în perioada următoare. China cunoaşte o perioadă dificilă. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. foarte importante în perioadele precedente.

sub numele Song de Sud. din nord s-a exercitat o continuă presiune. De partea poporului prin origine. în schimb. Până în 960. Jin. prin constituirea categoriei negustorilor. cu capitala în zona actualului Beijing. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. În această perioadă. Unificarea este reuşită. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. djurceţii. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. O transformare profundă afecta societatea chineză. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. după model chinez. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. Din 1115. Pentru a mări masa de contribuabili. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . ceea ce conduce. întemeind proprie lor dinastie. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. uigurii. pentru un secol şi jumătate.serviciul militar). în 1234. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. care fuseseră subordonaţi statului Liao. care instaurează dinastia Song (960-1279). În sud se reconstituia dinastia Song. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. aproape fără luptă. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". de Zhao Kuang yin. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. datorată şi refugiaţilor din nord. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. pretind şi obţin tributuri. În secolul XI. pentru a relansa circulaţia monetară. datorită mongolilor. Turcii. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. taie Drumul Mătăsii. În 1038. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe.

Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. Vietnam. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. care avea însă doar un caracter formal. Teoretic. De asemenea. Oamenii aveau statute profesionale rigide. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. transmise ereditar. precum Coreea. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. în 1271. destinate hergheliilor şefilor militari. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. Puterea imperială devenise despotică. cu staţii de cai de schimb. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Japonia. după ce. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. desăvârşită în 1279. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. 21 . între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască.cucerirea mongolă. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. ca în epoca Song. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. Marele Secretariat imperial e suprimat. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. în frunte cu fostul şef al mişcării populare.

devenind de 1 la 2 între nord şi sud. China de Nord. vin din aceste regiuni nordice. în diferite etape ale istoriei. În funcţie de relief. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. în sud. şi a permis o creştere demografică pe care. acestea există în număr mic. În aceste condiţii. aflată într-o poziţie inferioară. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . a căror forţă de muncă este foarte ieftină. China medievală era impărţită în două mari zone. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. De altfel. Raportul demografic se inversase astfel. cei mai mulţi în zonele sudice. raportată la condiţiile epocii. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Astfel. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. în general. o putem considera explozivă. Astfel. cele mai importante în imperiu. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. şi China de sud. cultural. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. de ordin tehnologic. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Pe de altă parte. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. caracteristici climatice şi de civilizaţie. astfel încât.

Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. Convieţuirea. Hr. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. al VI-lea î. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. pentru confucianişti. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni.). Religia In China. Aceasta presupune o anumită conduită socială. latinizat de iezuiţi în Confucius. pornită. centrându-se în jurul conceptului Ren. confucianismul. Astfel.3. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. în scopul de a oferi o armătură religioasă. Această sinteză a înglobat elemente budiste. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. respect pentru superiori sau vârstnici. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. dintre care figuri dominante 23 . în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). daoismul şi budismul. a devenit. umanitate. 2. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. concept ce desemnează atât riturile. Numărul mare de locuitori. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. cât şi regulile de convieţuire civilizată. urmat de numeroşi alţi gânditori. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Li. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. consideraţie pentru ceilalţi. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. în cele din urmă. virtute omenească.1.desprindă. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Confucianismul. pe tot parcursul evului mediu. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. în general paşnică.

ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Antiintelectualist. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. a ideilor înaintaşilor. potrivit legendei. reprezentant al şcolii Raţiunii. Literal. Lao Zi. dao înseamnă cale. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. într-o cuprinzătoare sinteză. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. cât în expunerea novatoare. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Daoismul ar fi fost întemeiat. şi Cheng Yi (1033-1107). ci să-şi observe propriul spirit. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Dao este principiul superior. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192).sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. orientat mai mult spre idealism. scriitori artişti. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Din punct de vedere metafizic. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. dar şi în Coreea şi Japonia. morală şi politică. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. opusă unităţii reprezentată de Dao. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). De asemenea. poeţi.. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul.Hr. Budismul pătrunsese din secolul I d. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Din secolele III-IV.

sec. indiferent de originea lor socială. în urma promovării unor examene.intense persecuţii ale budismului. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. rămâne însă. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. în afară de sistemul examenelor. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale.4. şi ulterior. în prezenţa suveranului. dar şi în capitală. şi scrierea. 2. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. în evul mediu. Coreea. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. în evul mediu o religie importantă şi influentă. din partea kitanilor. China reprezenta de fapt. 25 . cele islamice. mai ales după cucerirea mongolă. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. profund influenţat de taoism. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cele venite din Asia Centrală. care au adoptat budismul (secolul IV d. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. djurceţilor şi mongolilor. uneori chiar în palatul imperial. Budismul chinez. un conglomerat de popoare. Notând idei. cele mai importante fiind cele indiene. şi nu sunete. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. cu limbi diferite. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale.1. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. mai ales în oraşe. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. dar influentă pe plan social şi politic. Hr. Pe de altă parte.

tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. De asemenea. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia).etc. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. noul gen al « simplelor note ». în Coreea. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. prin secolul al XIV-lea. Povestirile. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Cunoscând mai puţin limba clasică. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. teatrul. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. se pare. inclusiv al ilustraţiilor. pentru că el necesita mii de caractere. literaţii-funcţionari. difuzarea operelor scrise. japoneză. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. cum au fost negustorii. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti.). arhaică. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. Totuşi. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. reprezentate de oraşe. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Hr. Oricum. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. pentru populaţiile din Asia Centrală. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. în China epocii Song. cele coreeană sau 26 . Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. Desigur. principalul focar cultural al Chinei medievale. de exemplu a poeziei.

în 22.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. realizate în zeci de volume. chitara cu trei coarde. în oraşul « purpuriu ». contribuind la dezvoltarea artelor plastice. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. Yong Le. interzis celor de rând). pătrund influenţe mongole şi musulmane. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. ilustrate de genul ci. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. romanul. Cronica Tang. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. etc . aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. spre sfârşitul dinastiei Yan. publicată în 1060. pe cât se pare.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. din ordin imperial. arheologia chiar. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. De asemenea. Astfel. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. 937 de capitole. de către Luo Guanzhong. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. teatrul. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . epigrafia. Tot un roman istoric. în vremea dinastiei Song se realizează. mai ales cel în limbile vorbite. în general privind dinastiile precedente. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . a fost cel realizat de Shi Nai An. de către Ou Yang Xiu. se dezvoltă filologia clasică. realizată de Si Ma Guang. cu metrică strictă. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. de asemenea strâns legată de muzică. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. În epoca Yuan. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. mici poeme lirice. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. realizt în secolul al XIV-lea.

de apăsare. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. caligrafia. de aceea construcţiile sunt zvelte. De exemplu. deoarece.1. 28 . În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. ale vieţii de zi cu zi. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. uneori chiar miniaturală. Sculptura chineză nu are. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. acesta evită linia dreaptă. ci stâlpilor sau coloanelor. care uneori sunt chiar eliminaţi. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. în linii mari. strâns legată de poezie şi de literatură. producţia de porţelanuri şi lacuri. iar după sporirea contactelor cu europenii. pe hârtie sau pe mătase. legată de cea a societăţii în ansamblu. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. realizată cu ajutorul unor materiale diferite.5. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. producţia de porţelan atinge apogeul. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Evoluţia ştiinţei chineze este. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză.senzaţiei de materialitate. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. în general. considerată « moartă ». în general. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. 2. precum pictura.

În timpul dinastiei Yuan. De asemenea. 29 . care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. mai ales prin dezvoltarea algebrei. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Puţin propice creaţiei culturale în general. sub redacţia lui Zhu Shijie. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. prin Biroul astronomic de la Nanjing. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. pe baze hidraulice. Progresele cartografiei se repercutează. în 1090. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. căci alături de progresele matematicii. la nivelul tehnicii. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. pentru desenarea hărţilor celeste.Trebuie început. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. regulată şi continuă. Astfel. în epoca Song. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Shao Yong. la realizarea de hărţi în relief. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. Încă din secolul al XI-lea. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. şi asupra realizării hărţilor terestre. ci şi Africa şi chiar Europa. în secolul al XVI-lea. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. În domeniul matematicii. care. firesc. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. în secolul al XI-lea. Se ajunsese.

S-au redactat atunci tratate despre ciuperci.1. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. călugărul taoist Zhu Siben realiza. un mare atlas. 2. Din secolul al XIV-lea. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. India 2. Yuditu. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. etc. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». bambus. citrice. precum fierul pentru tratarea anemiilor. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. crabi. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. camforul. în urma a nouă ani de muncă. Caracteristici generale 30 . bolile infecţioase şi vasculare. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. savant şi om politic.inventate de Shen Gua. cu rezultate remarcabile. crizanteme.2. ginecologia. în cercetările privind pediatria. caolinul. bujori. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. păsări. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. 2. a busolei. perfecţionarea turnării fierului. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. În planul tehnicii. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. iar pe de altă parte. efedrina sau ginsengul. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. de închidere în faţa influenţelor externe. obţinut din planta numită chaulmoogra. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. La începutul secolului al XIV-lea. unde munca umană era foarte ieftină.

care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. În timpul Imperiului Gupta. cu capitala la Badami. la 31 . întemeind statul Gupta. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. dar care pot. iar altele. kşatria (războinici). religie sincretică şi politeistă. vayşia (neguţători). care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. în cele din urmă. La sud de Narbada. Se adaugă Islamul. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. cum a mai fost numită această formaţiune. sudra (agricultori). cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. de către împăratul persan Chosroes. aliat cu turcii. budismul în declin coexistând cu hinduismul. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. în 565. în mare. În afara sistemului castelor se aflau paria. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757.2. vechea capitală a regilor Maurya. principe din Patalipputra. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. IV-IX). erau indoeuropene. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. învăţaţi). 2. 975-1189). pe platoul Deccan.2. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). Ghandragupta. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. precum arienii. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. şi regatul Pallava (sec. dintre care unele erau seminegroide. sau intangibilii. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. extrem de numeroase. la începutul secolului al IV-lea. De asemenea.India. care a condus la generalizarea sistemului castelor. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. exista o mare diversitate religioasă. unde astăzi se află şi alte state.

şi care încercau să reziste avansului musulman. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul.răsărit de acesta. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. În valea Kabulului. treptat. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. XIX). pe coasta de răsărit. stabilindu-şi capitala la Delhi. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. cucerit de englezi la începtul sec. anul morţii lui Muhammad. numit Sultanatul de la Delhi. în Malaysia şi Indonezia. din secolul XI. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. se constituia Kapisha. în valea Indusului. în Siam. dar îşi păstra şi diviziunea politică. Este o perioadă de strălucire culturală. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. împărţit între diferite statulţe. inclusiv musulmane. După 1206. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. VII . un stat vasal al Chinei. Din 712 era ocupat regatul din Sind. în 731. La sfârşitul domniei lui Harsha. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. care se islamiza apoi. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. Spre vest. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Înfrângerea arabilor la Navsari. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. şi îşi constituie propriul stat. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. 32 . În secolul al XII-lea. Aceştia erau un fel de şefi de clan. asigură Indiei 275 de ani de pace. stând la baza civilizaţiei khmere. VIII-XII) era orientat spre răsărit. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. cu capitala la Kabul. cu excepţia extremităţii sale sudice.

Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. conducătorul Ferghanei. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. la Panipat. şi imperiul Vijayanagara. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). între care cele mai importante erau Hinayana. în frunte cu Babur. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord.3. un emir turc. din Asia Centrală. imperiul mogul intra în declin. Cel mai 33 . India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. Nepotul lui. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. în zonele sale centrale şi sudice. În secolul al XVII-lea. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi.2.. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Marele Vehicul. 2. în zona de sud. fondat în 1347. În 1526. statul Bahmani. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636).Hr. Micul Vehicul. şi Mahayana. în zonele centrale şi vestice. şi ca atare ele trebuie redescoperite. reîncarnare a lui Buddha etern. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Şah Jahan. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. conduse de musulmani sau de hinduşi. întemeiat în 1336. un descendent al lui Timur Lenk. condus de o dinastie de şahi musulmani. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. de tradiţie antică. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. Religia In India. Între acestea. condus de maharajahi indieni. În secolul al XVI-lea. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk.

În schimb. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. Vishnu ( şi avatarurile sale. teoria castelor. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în India dar mai ales în Extremul Orient. Hr. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. etc. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. în parte şi datorită influenţei budismului. Religie politeistă. dintre care Krishna şi Rama). pe la jumătatea secolului al XI-lea. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. şi secolul V d. între care budsimul tantric. În cadrul acestei forme de budism. budismul dispare practic din ţara sa de origine. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Importanţa elementului feminin. Dintre aceşi bodhisattva. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. şi o mare zeiţă. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. tehnicile yoga. problemele teologice. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Shiva. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. În perioada care ne interesează. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. între secolul VI î. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Hr. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 .important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor..

pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Şcoala întemeiată de el. o cunoaştere şi o conduită corecte. fidelă textelor sanscrite. persecuţiile generate de Islam. indiferent de casta căreia îi aparţineau. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. principiul universal. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. cea din nord. ar fi prin secolele VIV î. importantă este doctrina lui Ramanuja. tengalai. Adorator al lui Vişnu. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. În secolul al XII-lea. ceea ce a influenţat cristalizarea. Hr. între care. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. identificată cu Vişnu. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. ca şi budismul. şi cea din sud. ofrandele şi libaţiile. iar în evul mediu a suferit. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Spre deosebire de budism. care au încercat. realizate. dualistă a Vedantei. Nimbarka. vadagalai. el nu făcea distincţii între credincioşi. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. ca şi budismul. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. s-a divizat ulteiror în două direcţii. în perioada noastră. mare interpret al Vedantei. şi cea a lumii reale. După el. 35 . Jainismul a fost o altă religie care promitea. Madhva (1238-1317). brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. o apropiere între sufism şi vedanta. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. numită Srivaisnava. brahman adorator al lui Vişnu. care se conducea mai ales după textele tamile. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. În vremea imperiului Gupta. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. propune o interpretare diferită. Jina sau Mahavira. Întemeietorul său. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. Vedanta. abluţiunile rituale. brahman tamil din secolul al XI-lea. mai târziu. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului.

assami.probabil în prileme veacuri creştine. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. nu e mai puţin adevărat că yoga. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. 2. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. unei elite. 36 . Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. limba de cultură a Asiei Centrale. şi limbile vorbite. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. China şi Asia Centrală. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. ca şi în alte arii culturale. al XII-lea) un idiom artificial. etc. devenite vehicole ale creaţiei literare. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. dar care a devenit de la un moment dat (sec. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). şi în principal din cea a brahmanilor. recrutată mai ales din castele superioare. 4. să fie diferite : hindi. a existat o dihotomie între limba savantă. bengali. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. căci şi aici. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. 2. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. la care învăţau mii de studentţI din India. Învăţământul era rezervat în India. tamilă. dar şi datorită influenţelor externe. în care au fost scrise marile opere. în teoriile sale psihologice fundamentale. ca pretutindeni în acea vreme. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. marathi. sanscrita. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale.

metale preţioase. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. fildeş. fără a dispărea cu desăvârşire. prin obiecte realizate din lemn. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. a lui Zia ud-din Barani. care însă au comunicat una cu alta. Dar în compensaţie. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. influenţăandu-se reciproc. până la crearea unei arte indiene unitare. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. sculptura monumentală. moscheilor şi palatelor. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. autorul operei Sakuntala. şi din aceeaşi perioadă. Alături de arhitectură. operă a lui Chand Bardai. Arta indiană a fost profund marcată de religie. din secolul al XIV-lea. os. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. În ceea ce priveşte creaţia poetică. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. partea de nord a Indiei a fost 37 . multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi.În perioada Gupta a creat Kalidasa. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. De altfel. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. pictura murală. Poemul lui Prithviraja. uneori cu existenţă istorică. din secolul al XI-lea. În perioada de care ne ocupăm. folosite în realizarea templelor. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore.

istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii.Hr. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. din secolul al XIV-lea.3. între care şi populaţia ainu. şi a participat. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. oricum acolo. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate.1. De asemenea.3. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. din secolul al XI-lea. cu trăsături asemănătoare albilor. cu o configuraţie geografică extrem de variată. 2. În mileniul I î. prin aceasta. s-au afirmat prin lucrările lor. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. Hemâdri. au 38 . în secolul al XIII-lea.inclusă în lumea musulmană. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. precum şi un manual medical. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. în secolul al XII-lea şi Arundatta. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). Medicina continuă să se dezvolte. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. Matematicile. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. Japonia 2. precum Bhaskara. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent.

respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Muromachi (1333-1573). Heian (794-1192). Nara (710-794).2. în vremea epocii Nara. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). III – 710). A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez.3. în care sistemul de proprietate nu era individual. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. percepea impozit funciar în produse şi. Oricum. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. 2. Kamakura (1192-1333). În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Aparatul central şi local. precum şi a armatei. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi.Hr. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. S-a impus budismul ca religie oficială. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. Astfel. în acest fel. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. pământurile au fost declarate proprietate publică. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului.

nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. cu atribuţii militare. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. în repetate rânduri anarhie. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală.din cele mai diverse. cu caracter laic sau religios. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Practic.. precum Taira sau Minamoto. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Astfel. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. 40 . fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. adevărate războaie civile. stabilindu-se printr-un contract. precum mineritul şi turnarea metalelor. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. atunci s-a constituit categoria samurailor. Între altele. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. juridice etc. ceea ce a generat între altele.

41 . de la nivel local. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. tradiţionalistă. Fiind multă vreme izolat. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. original. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă.” În ansamblu. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. având aşadar monopolul puterii. ulterior acesta a fost înlăturat. în curusul istoriei sale medievale. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă.subordonate direct doar Marelui şogun. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. statal sau în domeniul vieţii materiale. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. în special din anii 1274 şi 1281. neavând nici un fel de atribuţii politice. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. Ideologia oficială a devenit confucianismul. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez.

care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor.2. sub numele Tangri. impletirea funiilor. a pâslei. şi venerau. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. numită Kuriltai. Mongolii 2. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. 2. soldată cu stabilirea unei regalităţi. precum prelucrarea fierului. au început să-şi afirme trăsăturile comune. Cerul divinizat. existau două grupuri mari de populaţii. care dispare însă pe la 1161.1. mai ales la triburile de pădure. cu origini etnice diferite. dar care. 2. Munţii. confecţionarea hamurilor. care marca drumul spre apariţia statului. treptat.4. mongolii erau adepţii şamanismului.4. Din punct de vedere religios. etc. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. 42 . Şamanii aveau o autoritate destul de mare. în primul rând. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. adorau focul. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. de asemenea.4. beletristică. lacurile. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. În evul mediu. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. Existau şi triburi de pădure. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). realizarea armelor.

care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Marea Iasă. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. noionul Temugin. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . oboseală. De asemenea. Marele han exercita o importantă putere. acceptat de o parte a mongolilor. şi de un cod juridic. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Cuceririle acestea. intemperii.Descendent al ultimului rege. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. o mie. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Încă de la Kuriltaiul din 1206. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Orientul Mijlociu şi Apropiat. rezistenţa lor deosebită la foame. care trimiteau la oaste o sută. născut probabil pe la 1155. începând cu Gingis Han. de tipul despoţilor orientali. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. prin cruzimea lor calculată. Asia Centrală. şi extinse pe un teritoriu imens. Europa estică şi centrală. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. extrem de rapide. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. şi din partea creştinismului nestorian. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Constituind unităţi de cavalerie. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Hanatul mongol dispunea. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). alcătuite din grupuri de familii. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru.

mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. Apoi. în special la cele chineze şi musulmane. Cel mai tânăr fiu. suliţe. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. După distrugerile provocate de campaniile militare. În urma contactelor cu China. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). Ogoday devenea mare han. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. cele situate spre Europa. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. Djagatai primea Asia Centrală. În timp. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. În anumite cazuri. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. De exemplu. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. Ca tactici de luptă. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. ci încep chiar conflicte 44 . favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri.şi pentru cucerirea altora noi. Djuci. inclusiv Afganistanul. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. arcane. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. În urma cuceririlor mongole. etc). cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. Tuli. şi exemplele ar putea continua. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. moştenirea a revenit urmaşilor lui. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. multe dintre ele superioare lor. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. aceştia nu se mai concertează.

Ulusul lui Djuci. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Hulagu. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. ocupă Delhi. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Afganistan. Ulusul lui Kubilay. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. conduce Ilhanatul Persiei. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Siberiei. subordonează Hoarda de Aur. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. El cucereşte Persia. nepot al întemeietorului imperiului. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. în India. Civilizaţia Islamului 2. fratele acestuia.intermongole. Khorasan. care se destramă îm 1335. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. La mijlocul secolului al XV-lea. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. păşunilor. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. un emir mongol turcizat. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368.Geneza Islamului 45 .1. privitoare la controlul oamenilor. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Astrahanului. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. cuprindea Mongolia şi China. care vizase stăpânirea apusului. 2. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai.5. precum Ferghana. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. Timur Lenk. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). până spre Obi. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare.5. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. După moartea lui Timur (1405. vămilor. Kazanului.

în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. una dintre marile religii universaliste ale lumii. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. creatorul lumii şi al oamenilor. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. întrucât deţin o revelaţie scrisă. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. de-a lungul istoriei. într-o grotă de lângă Mecca. Muhammad are o situaţie destul de grea. Într-unul din aceste momente. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. dar avea şi o încărcătură socială importantă. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. tribul Quraish. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. în general. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. musulmanii au fost. Acestea au început să apară prin 610. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. atotputernică şi atotprezentă. din Mecca. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia.Islamul. chiar dacă. pe când ea avea 40. Aceasta explică în parte de ce. caracterul nedrept al sclaviei. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. de tipul sfinţilor mijlocitori. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. dar şi „profetizeză”). la începutul secolului al VII-lea. numit Allah în limba arabă. precursor al lui Muhammad. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. dar au înţeles-o doar parţial. a fost întemeiat de Muhammad. fiind rămas de timpuriu orfan. în timp. (Iqra înseamnă „citeşte”. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. Khadija. la începuturile predicii lui Muhammad. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. Profetul (Rasul). divinitate unică. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. simplu muritor. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). De altfel. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim.

este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. la anumite ore. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Această fugă. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. La Mecca. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad precizează doctrina. pe qurayshiţi să cedeze. Muhammad. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. după purificări rituale. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). ceea ce-i îndeamnă. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. hegira. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Cei din Mecca acceptă să se convertească. • Mărturisirea de credinţă. • Rugăciunea. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Muhammad revine în oraşul său natal. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. (Pe când se afla la Medina. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. împreună cu un grup de adepţi. în cele din urmă. Ei se refugiază la Yathrib. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. cu faţa înspre Mecca.Quraish. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. 47 . sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

se poate spune că arabii. persană. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. au preluat o serie de elemente. în lumea arabo-islamică. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. care continuă să se definească. India. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. Astfel. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. prin confruntările de idei. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. la fel ca şi în cea creştină. Ca şi în spaţiul european. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. reprezentate de exegeza coranică. Pe de altă parte însă. pe vivacitatea religiei. cultura. ca şi în Europa creştină. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. şi se află la apogeul dezvoltării sale. sau “ştiinţe ale anticilor”. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. bazate pe tradiţii preislamice. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. indiană sau chineză. numele islamic al acesteia este adab. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. este în primul rând un « paşaport social ». dar acestea au fost întotdeauna.În perioada medievală. la fel ca bizantinii sau occidentalii. Este de netăgăduit că arabii. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. 53 . De aceea. literatura. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. gramatica şi dreptul. De altfel. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. suspecte. ştiinţele profane. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. Artele. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. sau pe creaţiile noi. Asia Centrală. Desigur.

elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. etc. pe originalitate. în principal. există şi instituţii corespunzătoare. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. de asemenea. care au marcat primele secole ale Islamului. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Bagdad. universităţilor europene. Învăţământul în lumea islamică este. Kufa. Literatura arabă s-a constituit. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. s-a trecut la o elaborare mai originală. care constituie şi principalele centre de cultură. plasate mai ales în marile oraşe. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. dar care datorează. pe baza Coranului. accentul nu era pus pe inovaţie. întinsă până spre secolul al XIII-lea. în care araba este singura limbă de cultură. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. pe de o parte. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. Astfel. mai ales celor persane. subsumat teologiei. accesibil doar câtorva iniţiaţi. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. de exemplu. După epoca traducerilor din greacă sau persană. ajutau la realizarea partajelor succesorale. Pe de altă parte. după primele secole. Dincolo de acest nivel elementar.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). destul de mult vechilor modele. ca la Basra. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . numite madrasa. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. într-un anumit sens. În marile oraşe. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului.

din secolul al XV-lea. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. preislamice. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. recunoscută şi azi. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. O valoare deosebită. frescele. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. mozaicurile. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. Proza. precum Ibn Hazm. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. au fost construite după modelul celor iraniene. şafiită. preluate prin filieră persană. hanafită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. Baia musulmană. XI). inspirat de modelul creştin. Saadi. cât cele persane. ci în Spania. cuprinzând genuri vechi. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. cea fatimidă din Egipt. iar minaretul. hanbalită. hammam. Dacă tipul cronicii universale. la rândul lor. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. arta islamică a preluat sculptura. Pe de altă parte. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. definitoriu pentru arhitectura islamică. este de fapt preluarea termelor romane. fixate în scris în secolul al XIV-lea. Ca elemente decorative. Palatele califale. hadith. dar şi creaţii noi. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. se constituie şi şcoli artistice regionale. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 .teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. cea andaluză din Spania. Hafiz. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. o are istoriografia. La începutul perioadei noastre. Datorită interdicţiilor coranice. tributare influenţelor exterioare.

a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. pătrunse şi în Europa. Artele minore au fost. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. logică şi fizică. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. de asemenea. în celebrele sale miniaturi). dacă nu şi mai târziu. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Decorul zoomorf. toate acestea au constituit obiecte de lux. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. pierdută din păcate în 56 . esenţial în dezvoltarea goticului european. Astfel. lucrări filosofice originale. nu poate fi negată. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. după cucerirea provinciilor orientale. Pe de altă parte. ceramica smălţuită. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. lângă Buhara. în filosofia greacă. stilizare a motivelor vegetale. într-o familie de şiiţi duodecimani). Personalitate enciclopedică. ar fi putut sta la baza arcului ogival. adesea cu reflexe metalice. folosit la construcţii din Spania musulmană. arabescul. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »).reprezentarea figurii umane. născut în 980. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. de exemplu). Bijuteriile. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». o summa care trata probleme de metafizică. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. o imensă enciclopedie. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini.

care se inspiră din Banchetul lui Platon. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. dar individualul e coruptibil. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. cât şi a celor creştini. justificându-i pertinenţa demersului. lipsită de compromisuri cu teologia. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. evident. Ibn Bağğa. numit de latini Avempace. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. ca atare imortalitatea este doar impersonală. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. mort în 1240 la Damasc). căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Colierul înţelepciunii. Averroes pentru occidentalii europeni. atât din partea teologilor musulmani. este considerat cel mai mare filosof musulman. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. al religiei şi al filosofiei). Materia este pentru el principiu de individuaţie. nu putea decât să suscite vii împotriviri. maestrul lui Thoma d’Aquino. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Sistemul său filosofic. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. subliniind. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Ibn Roşd. Ibn Hazm (1013-1063). reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. Filosof. şi de asemenea. profund tributar lui Aristotel. născut la Cordoba. superioritatea musulmanilor. Mistica musulmană. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. Colierul porumbiţei. În secolul al XIII-lea. face totuşi concesii teologiei. poet şi jurist. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. O astfel de teză. deşi lipsit de un plan sistematic. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

La moartea sa. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Tunisia. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Irak. favorabil de altfel otomanilor. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. nu numai teritorial al statului otoman. Egipt. Bulgaria. Ucraina. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Soliman lăsa ca moştenire. Crimeea. Înregistrăm astfel practic apogeul.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. În 1533. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. sudul Rusiei. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Albania. Libia. România. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Turcia. în 1566. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Grecia. Israel. Algeria. fiind atacat şi Tunisul. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Iordania. asupra cetăţii Szigetvar. Abisinia. Liban. Ulterior. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. În timpul asaltului general. Siria. de exemplu împotriva Persiei. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. fie în totalitate. Iran. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. 62 . fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. După aceasta. În mai multe rânduri. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Iugoslavia.

devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. O vreme însă.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. în anul 1571. Este adevărat că. acţiune militară de mare răsunet în Europa. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. la 7 octombrie 1571. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. Mai mult chiar. în acelaşi an. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . a continuat politica în forţă în diferite zone. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. a fost anexat Ciprul. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. dar care practic a rămas o victorie izolată. nu în ultimul rând. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. producători direcţi. regele Franţei. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. administraţia centrală şi locală şi. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. precum armata. În paralel. fiscalitatea. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. justiţia.

De asemenea. s-a purtat un lung război cu Persia. pe direcţia subcontinentului indian. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. În parţile centrale ale Europei. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. despotică. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. cu anumite intermitenţe. Astfel. 64 . adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. devenit vreme de câţiva ani. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. împotriva Imperiului otoman. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. soldată cu un dezastru.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. Ulterior. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. între anii 1638-1639. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga.

pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. Imediat după acesta urma deftertarul.6. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. pentru a ajunge apoi. timaruri şi ziameturi. Organismul militar otoman cuprindea atât marina.2. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă.. anarhie etc. Era o oaste permanentă. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. cea aparţinând în mod direct sultanului. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. marele nişangiu. dar şi visteria. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. justiţia. precum akângii. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. deci finanţele. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. cât mai cu seama armata de uscat. administraţia provinciilor imperiale etc. bucurându-se de o serie de privilegii. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă.2. Un dregător special.

000 denumirea de has. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. După modelul oriental. în cavalerie. aşa numita turmă „reaia”. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Au existat şi unele proprietăţi personale. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental.6. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. în lumea otomană exista timarul. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. scutită de obligaţii fiscale. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. iar cele de peste 100. precum şi marea masă a populaţiei. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. 66 . Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. 2.000 acce. care era un domeniu condiţionat. respectiv paşa). cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. Practic.000 acce. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. ei şi urmaşii lor. populat cu producători aserviţi. de exemplu creştinii. purtau denumirea de ziamet.3. cu venituri de până la 100. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. revocabili şi viageri. cea a contribuabililor. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. iar altele mai mari.

În acest din urmă caz. Desigur că. în caz de nevoie. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. atât în 67 . Astfel. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. În schimb. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. pe baza vechilor instituţii. Apoi. În schimb. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. M. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. de exemplu. situaţie caracteristică în mare măsură. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. 2. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. nu lipsită însă şi de abuzuri. fără nici un amestec otoman. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). În sfârşit.3. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). domnitorul provenind din ţară. căruia trebuia chiar. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. până la începutul epocii moderne. peşcheşuri etc. deci ca ţări tributare. mai mult chiar. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman.6. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător.

7. la fel ca şi pe alte continente. Banatul şi Crişana. Nu se cunoaşte azi. Oradea. Dobrogea. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. decât evoluţia (în multe cazuri parţială.2. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. Masudi.plan economic cât şi în plan politic. dar şi cu o serie de trăsături proprii. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. tot mai sistematic şi mai masiv. păduri şi jungle 68 . Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. unele nedescrifrate până azi. Orşova. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. precum Chilia şi Cetatea Albă. savane.7. Ibn Batutta etc. Turnu. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. apoi şi Tighina. Datorită climatului. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Abul Feda. multilaterală şi sistematică. Africa neagră 2. 2. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Sursele scrise sunt puţine. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. lucrările de specialitate sunt încă puţine.7. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Giurgiu.). Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. 2. antropologi etc.. până la Capul Bunei Speranţe.1.

faze istorice. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. sud-est şi sud-vest. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. masive muntoase etc. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. Pe teritoriul african. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. mai ales pe valea Nilului. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. Ulterior. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate.. timp de multe secole.tropicale. Oricum. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic.Hr. structuri proprii. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. în special fierul. 69 .) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. au înflorit şi au dispărut state. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. se exploatau şi prelucrau metale. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. transformarea Saharei într-un întins deşert. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. obiceiuri şi tradiţii distincte. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. În mileniile IV-II î. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. limbă. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne.Hr. fiecare cu trăsături. au apărut. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. Întinderea mare a continentului. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. în medii geografice diferite. ca stadiu de dezvoltare. existente uneori pe o arie întinsă.

aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. când populaţia era relativ numeroasă. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. cu menţionări chiar şi în Biblie. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. în secolul al III lea e. iar limba populaţiei. a devenit limbă de cult.n. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). oraşul Meroe. guez (coptă). Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. La sud de prima cataractă a Nilului. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. la sud de Tropice. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Mozambic. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. între cele două oceane ce mărgineau continentul. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. sunt prea puţin cunoscute. Zimbabwe. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. Regatul Axumit. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină.7. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. kush şi meroe.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. în spaţiul Africii negre. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. Astfel. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX.. 2. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. capitală a unui stat însemnat. 70 . în Kenia.3.

cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . Structura proprietăţii. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. în special iezuiţi. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. fără a se suprapune. au activat acolo. În Europa. Acolo trăiau populaţii nomade. cu realităţi din mediul asiatic. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. nefiind de natură feudală. încă din secolul al XIII lea. Nu au apărut forme de imunitate. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. precum în spaţiul european. mai cu seamă în natură. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. S-au succedat mai multe dinastii. Pe un teritoriu vast. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. dar şi populaţii sedentare. răspândită în întreaga ţară. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. de la răsărit de lacul Ciad. ca şi raporturile sociale seamănă.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. plină de aur. savana a uşurat viaţa oamenilor. judiciare şi militare. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. fie obştilor săteşti. precum şi cu negoţul. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. ca de exemplu dinastia Zagwe. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii.

în cea mai mare parte. În ţara Wangara. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Benin şi altele. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. Mali. Kano. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. veniţi din nord. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. au apărut o serie de centre importante: Walata. de Almoravizi. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. dinspre sud. Statul s-a extins considerabil. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Ibn Kaldun şi alţii. aur şi adeseori robi. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. la sud. pe râul Nioro. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Songhai. primul dintre acestea a fost statul Ghana. obiecte de podoabă şi arme. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. la sud de Sahara au existat câteva mari state. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Kamen. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. care s-a menţinut până în secolul XI. au impus impozite permanente în bani sau produse. mătăsuri şi ţesături. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. De-a lungul a circa 1000 de ani. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Gao. între secolele V-XVI. iar mai la sud Ioruba. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Almoravizii. Tombuktu. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Cronologic. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Mabruc şi altele. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. ca El Bakr. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Mahmud Kati. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă.

stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. impozitele percepute de la populaţie. Regele. unele cu mai multe etaje. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. în fruntea statului nou apărut. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. că armata ghaneză era de 200. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. începând cu secolul al XI lea. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. El Bakr notează. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. fiind aduşi cai din lumea arabă.000 locuitori). Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială.000 alcătuiau trupe de elită. Kumbi Saleh. În vremea acestuia. în secolul XI. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. încă din secolul X. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. În fruntea statului era monarhul. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. Forţa militară a statului era însemnată. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. care avea puteri nelimitate. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. în Ioruba. 30. cu numeroase clădiri de piatră. era un oraş mare (cca. s-a islamizat în secolul XI.000 războinici din care peste 40. în care un rol hotărâtor. destule asemănări cu modele asiatice. decorate după modelele artei islamice. dar şi în surse arabe. între care Abu Bakar II (1303-1312). Capitala statului. fiecare cu numeroase vase. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. existând aşadar. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. veniturile dobândite din activitatea comercială. considerat de esenţă divină. se cultiva porumbul. Regele a trimis două expediţii.organizare socială şi politică. Acolo. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. cu instituţii de cultură şi moschei. mai spre sud. Se ştie că. 73 . cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. îl avea cavaleria.

datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. 74 . Toate funcţiile erau eligibile. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. dar şi vânatul. aveau în atenţie bumbacul. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. dar şi activitatea culturală. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Ulterior. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. întreaga regiune a Africii centrale. Societatea maliană era relativ complexă.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). La răsărit de Mali a apărut statul Gao. sub conducerea familiei Songhai. alese de populaţie. până la lacul Ciad. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Mai multe familii alcătuiau o obşte. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. finalizându-se prin dispariţia sa. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). bucurându-se de un regim privilegiat. Ki-zerbo). în special la Tombuktu. Astfel. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Semnificativă a fost înflorirea culturală. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. cu marile centre arabe. arahidele. nuca de cola. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Cairo şi Granada. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. La est de fluviul Niger. mai ales pe plan economic. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit.

unele bine organizate. cositorul. Congo (între secolele XIV-XVII). pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. iar alături altele. cuprul. În podişul Matabele. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune.La sud de savană. În interiorul cetăţii. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. La fel ca şi în alte părţi. Cetatea era de formă circulară. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. manganul şi fierul. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . până la formaţiuni statale. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Angola (secolele XV-XVII) etc. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. precum şi un templu de formă elipsoidală. nici sedentarizarea. precum Benin. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă.

de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. se transmiteau cunoştinţe. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. unde din secolul al 76 . care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. păstrau. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. precum nunta. pe etape. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. de a-i spori coeziunea.în consideraţie din punct de vedere economic. cultura. Astfel. şi uneori poate chiar incidentală. în slujba căreia este pusă.7. unde există medrese. concepţiile religioase şi regulile morale. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. Ele reprezintă expresii riguros codificate. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. Desigur. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. despre pasiunile omeneşti. componenta estetică fiind secundară. 2. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. printr-o serie de rituri de trecere. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. invocarea divinităţilor. memoria colectivă. cu excepţia oraşelor musulmane. artistic. sau plecarea la război ori la vânătoare.4. într-uncuvânt. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi.

dornici de bogăţii şi mai ales de aur. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. 2. în zona deşertului Kalahari. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. în jurul anului 1500. Toate aceste domenii.8. într-un larg evantai. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. America Precolumbiană 2. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. sculptura în os şi fildeş. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. la care trebuie adăugate olăritul. Atunci. împletiturile.1. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”.8. 77 . De asemenea. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. spiritual. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. mai ales cea în lemn. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. a zeilor şi strămoşilor. Sculptura africană este departe de realism. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. din Zimbabwe. respectiv „Lumea nouă”. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural.

timp de foarte multe milenii.. ulterior şi orăşeni. considerându-se aproape unanim. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). Asia şi Africa. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. cacao. înainte de Columb. cartofi. Se opinează că. ardei. precum şi contactele acestui continent cu Europa. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. În ultimele două milenii înainte de Hristos. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. tomate. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. puţine şi disparate. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. într-o vreme recentă. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. pescuit şi vânat. prin Alaska. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. de la sud spre nord. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. fază în care au rămas destule. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană.000 de ani. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. Descoperirile arheologice. Unii afirmă că un proces de colonizare. În acest fel. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. mai ales a porumbului. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. 78 . aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. deci ţărani. ananas etc. portughezi etc. nu mai veche de 50. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. Multe milenii.

Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. La debarcarea lor în spaţiul mexican. religioase.Hr. oi şi porci. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. maya şi incaşă. distruse de europeni în mare măsură. În ansamblu. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. în trei regiuni. incompletă. fără influenţare reciprocă. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. Ulterior. cornute mari. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. înainte de venirea europenilor.. Treptat. în regiunea 79 . pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. câinele şi unele păsări. în cursul secolului al XVI lea. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. ba chiar au fost ridicate primele piramide. mai mult sau mai puţin evului mediu european. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. înflorită întrun stat relativ puternic. şi fără contacte nemijlocite. precum agricultură. olărit şi alte meşteşuguri casnice. într-o perioadă corespunzând. populaţiile domesticind doar lama.De altfel. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. în mod independent. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. astronomia sau anatomia. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. Paradoxal poate. Încă în plină antichitate. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. în planul vieţii spirituale. cea a olmecilor. nu s-a extras şi prelucrat fierul.

incluzând un mare ansamblu de piramide.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Între altele. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Nu era o societate împărţită pe caste. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. negustori. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. în general irigat şi care aparţinea statului. putând fi transmise loturile în mod ereditar. A apărut şi un monarh eligibil.8. unde au fondat capitala Tenochtitlan. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Conform tradiţiei. pe o insulă înconjurată de ape. militare şi judecătoreşti. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. la o înălţime de 2260 m. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. 2. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. dar şi meşteşugăreşti). de exemplu. cu centrul la El Tajin. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Se adăugau apoi meşteşugari. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. originari din California. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Astfel.1.

Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. cu excepţia. 2. Axayakatl (1469-1481). Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. distrugerea statului aztec între anii 15191521. enigmatice. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. între acestea remarcându-se Uaxactun. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). în Peninsula Yucatan. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic.000 kmp. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci.3. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre.8. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. a facilitat. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.Hr. Guatemala şi Honduras. în principal. Montezuma I (1440-1469). în final. Mayaşii Deja înainte de azteci. Jungla a distrus multe din realizările lor. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. În condiţii neelucidate. Despre oraşele mayaşe. Civilizaţia maya. marele istoric A. în mijlocul pădurii 81 . Tycal. a consemnărilor cronologice. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Palanque. se află departe de orice aşezare omenească.. în decurs de câteva decenii.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). ceea ce. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite.

. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. dar şi cu o serie de meşteşuguri. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. 2. cu centrul în Peru.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. civilizaţii ale altor popoare. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. de-a lungul Anzilor.8. a înflorit civilizaţia incaşilor. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. fiu al zeului Soare. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . ce a existat între secolele VIII-XIII. mai vechi.4. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. din rocă extrem de rezistentă. înainte de venirea europenilor. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul... de la est spre vest. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.tropicale. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. Acest popor. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară.. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Astfel. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. civilizaţia Chavin.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. din Columbia până în sudul statului Chile.

orientată spre necesităţi practice şi de cult. Astfel. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. ca şi în Africa neagră. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci.pământului”) ce se pare că. povestiri eroice. 83 . orală. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. poeme lirice. treptat. 2. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. al clanului sau tribului. integrată în Imperiul colonial portughez). Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. în momentul cuceririi avea peste 200. fabule moralizatoare. preoţi şi slujitori ai cultului etc. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. Pe de o parte. Educaţia se făcea.000 de locuitori. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia).8. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. alcătuită din legende mitologice. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. Cultura În domeniul cultural. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. de la sud de Rio Grande.4. în interiorul familiei. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii.

alături. de muzică şi de dans. Din arta maya. Din spusele episcopului Diego de Landa. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Poezia maya avea un rol cermonial. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. continuă tradiţii mult mai vechi. poem dramatic. cu edificii predominant cu caracter religios. Rachinal Achi. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Chilal Balam. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Acestea erau grupate. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. în oraşe. Din imensa producţie de manuscrise maya. care depindea probabil de temple. pe obiecte de jad. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. probabil. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. se pare. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. de exemplu). Scrierea maya avea caracter pictografic. căci întovărăşea riturile religioase. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. într-un centru consacrat.De asemenea. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. exclusiv cultului. impresionează mai ales arhitectura. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină.

confecţionarea podoabelor din pene. dar exista şi o scară principală. Palatele. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. conduse şi organizate de preoţi. dar. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. pe faţadă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. cu decor policrom. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. De aceea. din perioada clasivă. a putut fi la rândul ei reconstituită. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. În perioada de care ne ocupăm. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. Labna. bogat decorate. accesul la templu se făcea pe scări laterale. reprezentată de vase elegante. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. unde cele mai importante centre urbane. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Uxmal. şi face apel mai frecvent la simboluri. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. construite în vârful unei piramide tronconice . preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. erau ridicate pe platforme mai joase. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . iar pe de altă parte. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. câteva au supravieţuit. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. reprezentând divinităţi. probabil locuinţe ale preoţilor. iar limba nahuatl. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată).oarecare depărtare de spaţiul sacru. calmecac. Mayapan. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Templele erau dreptunghiulare. vorbită pe o arie largă.

marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). Existau şi temple circulare. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. caracterul războinic al societăţii. Mexico. prinsă în nesfârşite războaie. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. precum cea mayaşă. sau cea toltecă. 86 . ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. istorice. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. apreciate poemele epice. nu doar pe console. dramele cu subiect mitologic. precum Tlatecatzin. era dominată de aspectul religios. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». cel puţin în capitală. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. slăvit astfel ca zeu al vântului. şI adesea de dans. Erau. precum mayaşii. cel puţin cu instrumente de percuţie. astronomia. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. Specific aztecă este piramida teocalli.Tenochtitlan se învăţau religia. etc. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. regele Nezaualcoyotl. cu scări abrupte pe faţadă. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. Tochihitzin. La azteci. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. anterioară. Arhitectura aztecă. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. de asemenea. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. noţiuni de istorie şi de drept. Piramidele erau tot în trepte. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere.

deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. De asemenea. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. jadeitul. avea un evident rol ornamental. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. în prinicipiu. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. şi erau neîntrecuţi orfevri. cristalul de rocă. animale diverse. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. după cum am mai spus. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. sau oameni din popor. pictografică. maceualtin.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. jadul. pitici. atinsese un deosebit nivel artistic. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. 87 . sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. granate. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. quippu. folosit pentru a comunica date contabile. adesea încrustate cu turcoaze. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. În absenţa scrierii. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. deşi nu era cunoscută roata olarului. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. obsidian. precum purtătorii culturii Mochica. cu ajutorul unor panglici cu noduri. dar aceste fresce nu s-au păstrat. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. chiar scrierea aztecă. cu ideea de canon bizantin). Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. asemenea lui Quetzalcoatl. În realizarea imaginilor divinityăţilor. De altfel. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). ceramica. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. fiind subrodonată arhitecturii. sidef. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială.

precum Pachacuti Inca.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. şi de dans. Vasele incaşe. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . calendar şi astronomie. şi sunt decorate cu motive geometrice. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. quechua. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. cuprindea poezii. şi sobrietate. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. antropomorfe. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. şi în general erau lipsite de uşi. ale căror faţade sunt în general severe. au fost şi talentaţi poeţi. După conquistă. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. cronicari spanioli. este una de masivitate. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. mai degrabă epopei decât cronici. în relief sau prin pictură policromă. în forma în care ajunseseră până la ei. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. legislaţie. au consemnat unele din aceste cronici. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii.Educaţia tinerilor. precum Garcilaso de la Vega el Inca. cu uşi în formă trapezoidală. prin folosirea pietrei cioplite. Literatura incaşă. cosmogonic sau de dragoste. unde păstrătorii tradiţiilor colective. De altfel. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. se bucurau de mari privilegii. Forma orală a povestirilor istorice. Istoriografia. fără mortar. au forme şi dimensiuni variate. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. aşa numiţii amawta. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». zoomorfe şi vegetale. în pofida lipsei consemnării în scris. poezia era indisociabilă de muzică. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. Ca şi în celelalte arii culturale americane. atât cât a fost consemnată după Conquistă. precum ceramica sau ţesutul. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. Suverani incaşi. Ţesăturile incaşe. întărită de predominarea liniilor orizontale. unde se învăţa limba oficială a imperiului. unii chiar de origine incaşă. iar construcţiile aveau un singur nivel. cu caracter epic. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco.

Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. matematică şi cronologie. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. roşie.. calculat cu o exactitate uimitoare. care erau însă considerate nefaste. un calendar solar. cartof. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. ca la incaşi.respectivă în întreaga lume. În domeniul medicinei. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. în mod frapant. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. purgative. Se adăugau cele cinci zile rămase. febrifuge. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. de scoarţele vechi româneşti. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. ardei. fasole. etc. acesta a marcat şi calendarul. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). şi un calendar lunar. în paralel. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. manioc. trimis să se documenteze în Lumea nouă. cacao. deşi războiul era unul foarte primitiv. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. ananas. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . în care existau. aminteşte uneori. foarte stilizat. Anul solar era împărţit în 18 luni. « civil ». etc. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. ale unui mare număr de plante. diuretice. sau pe absenţa scrierii. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. Francisco Hernandez. cu caracter religios şi divinatoriu. Acesta e cazul botanicii. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. căci indigenii. Decorur geometric. precum cea mayaşă. a câte 20 de zile fiecare. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori.

Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. în cel mai fericit caz din bronz. căci nu cunoşteau roata. cu boabe de porumb. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. de asemenea. cu nenumărate sacrificii umane. Matematicile erau foarte dezvoltate. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. incaşii foloseau sistemul zecimal. Începuturile expansiunii europene 3.importanţă planetei Venus. Cu toate aceste realizări remarcabile. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. în funcţie de poziţia pe panglică. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. corespund a 65 ani venusieni. De aceea. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. al cărui ciclu îl foloseau. cu relativă uşurinţă. ceea ce le permitea să opereze. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Marile descoperiri geografice. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Fiecare nod. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii.1. adică 104 ani tereştri. cu numere de gradul miliardelor. în calculul timpului. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. 3. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. în măsură foarte mare.

Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. apoi. instrumentele de navigaţie. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. şi de mirodenii la un preţ mai mic. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. Portugalia şi Spania. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. marile 91 . Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. În ceea ce priveşte navele. hărţile. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. pentru o economie în continuă expansiune. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. vizând navele.

Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii.2. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. 3. esenţiale au fost busola. evitând imobilizarea în larg. caravela avea un sistem complex de vele.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. pătrate pentru folosirea vântului din spate. etc. de asemenea. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. Pentru orientarea navigatorilor. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. şi manevrabilă. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. dintre care Marco Polo. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). precum cel chinez sau islamic. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. De asemenea. hărţile maritime. De asemenea. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Descoperirile portugheze 92 . dintr-o parte. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. astrolabul (pentru calculul longitudinii). Era nevoie. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. În secolul al XV-lea. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. permiţând calcularea poziţiei navei). în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. în declanşarea marilor expediţii. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii.

se realizează cercetarea coastei Africii din nord. În 1486. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. pe rând. În declanşarea expediţiilor. la Calicut. în stăpânire portugheză. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. De la Malindi. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. insulele Madeira şi Azore. doi ani după plecare. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. în zona Etiopiei. ajunge pe coasta vestică a Indiei. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Vasco da Gama. până la Insulele Capului Verde. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). Prima etapă. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. iniţiativa este preluată de particulari. şi fără potenţial demografic deosebit. puterii politice sau particularilor. În etapa următoare. cu un pilot arab. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Pe de altă parte. în care iniţiativa aparţine. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. şi în 1497. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. de la Ceuta. Portugalia este o ţară relativ săracă. Din expediţie se întoarce. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). Sub patronajul său. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. o singură 93 . organizând metodic cercetările. cu o mare lungime a ţărmurilor. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii.

3. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. interzicând accesul altor nave. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Ceylon. cu vestea că au ajuns în Indii. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). În 1500. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. Goa. Când în 94 . şi nu despre Indii. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. Urmează alte trei călătorii. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. 1498. în 1493. dornic să descopere un nou drum spre Indii. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. viitoarea Brazilie. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. Insulele Sonde şi Moluce. explorează litoralul Americii de Sud. de aceea. Malacca. 1502.corabie. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. prin căderea Granadei în 1492. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. la gurile fluviului Orinocco. Jamaica. Cristofor Columb pleca spre vest. 3. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. în drum spre Indii. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. De asemenea.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. din Malaezia. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. În orient. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. În august acelaşi an. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. afirmând că e vorba de un alt pământ.

Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. Ruşii realizează expediţii de uscat. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. spre Siberia. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. pe care ruşesc să o cucerească treptat. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. de partea cealaltă a pământului. prin tratatul de la Saragoza. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). În urma progresului descoperirilor. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor.4. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. Noua Zeelandă. francezii (prin Jacqus Cartier). 3. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. olandezii descoperă Australia. dar reuşind explorarea zonelor din nord. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. fără însă a reuşi. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. de aceea. 3. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). 95 .5. Tazmania. pe care o numesc Noua Olandă. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. Astfel. Englezii (prin John Cabott). care completa partajarea domeniilor coloniale. în 1529 se trasează o nouă linie. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez.

din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. fasolea. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . -se pun bazele unificării economice a lumii. implicând declinul unor foste puteri comerciale. roşiile. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. precum Olanda şi Anglia. şi Europa cu Asia pe de alta . America pe de o parte. porumbul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . (minele de argint de la Potosi. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . animale precum calul. ardeii. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. precum grâul. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . aduc de acolo cartoful. se estimează că datorită şocului microbian au murit.6. precum oraşele italiene. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. . -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. 4. precum gripa şi variola. -formarea imperiilor coloniale . în primele secole ale conquistei. Africa. curcanul. acesta din urmă introdus în colonii. tutunul. care uneau Europa.3. etc. vitele mari . şi conducând la ridicarea altora. europenii au preluat din America sifilisul. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. viţa de vie. -noi curente comerciale.

există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. precum Bizanţul. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. după expresia lui Braudel.4. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. 4. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. apar epidemiile de gripă.1. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 .Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. În schimb. până în zilele noastre. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. ciuma. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Estimările propun drept cifre cca. fără sa dispară. pătrat.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. Dincolo de aceste cifre globale. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. Acestea scad înspre est şi nord. loveşte mult mai rar. Unele dintre acestea. lumea arabă. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. E adevărat că apar noi boli contagioase.2. tifos şi sifilis.

mai mare număr de oameni. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600.1.3. precum Italia de Nord. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. etc. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. 4. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. aici se cresc animale. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. o lume proponderent rurală şi agrară. cum ar fi meşteşugarii rurali. nobili. Există însă diferenţe regionale foarte mari. clericii. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. livezi. culturile americane de mare randameant. precum porumbul. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . precum porci sau păsări. precum Constantinopolul. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane.Evoluţii economice şi sociale 4. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. Pe de altă parte. peste medie. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole.3. în unele zone. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. în această perioadă. se întâlnesc în oraşe. Londra. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. dintre care unele. Creşteri mai mari ale populaţiei. Astfel.

Astfel. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. iar în Italia se practică de asemenea asanările. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Polonia. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. 4. în urma crizei secolului al XIV-lea. Pe această bază. ca şi cele de fier şi de cărbune. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.2. Astfel. 4. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. unde ajung din zonele limitrofe. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Ucraina. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. mai ales Polonia şi Ucraina.3. Ungaria. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Germania. Italia. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică.3. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Moldova.puţin. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI.3. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. în vestul continentului. prin îndiguiri şi desecări.

precum Augsburg. din postăvărit. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. Anglia. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. torsul lânii) în mediul rural. unde forţa de muncă e mai ieftină. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. În secolul al 100 . extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. Investiţiile. din America de Sud. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Din aceste motive. sunt foarte mari. adesea în mediul rural. şi dispersate. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. culesul paginii. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. care realizează toate operaţiunile. în care cartea. aflate în exploatarea Spaniei.inovaţii tehnice. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. pieptănatul. de la un capăt la altul a procesului de producţie. legarea) făcute de persoane diferite. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. prepararea cernelii. Tările de Jos. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. De asemenea. ca produs final. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. Nou apărute. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. imprimarea. Tesutul. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. Nuremberg. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei).

dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. schimbări determinate. Astfel. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. cu tradiţii medievale. client tradiţional. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. tocmai datorită conflictului cu Spania.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. mai frumos finisate şi mai ieftine. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. pe de o parte datorită conservatorismului. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. acum se realizează postavuri mai subţiri. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. se dezvoltă în continuare. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. aşa numita “nouă postăvărie”. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. şi de alţi factori. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. 101 . Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. În această perioadă. şi drept consecinţă. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. De exemplu. probabil şi sub influenţa postăvarilor. statul favorizează exportul de postav. dar şi mai puţin durabile. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. parte a imperiului său multietnic. politica statului e diferită. Astfel. desigur. şi moda poate acum evolua mai rapid. postăvăria italiană este în declin. se poate vinde mai mult. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. care erau groase şi foarte durabile. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. datorită şi preţului mai redus. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. Pe de altă parte. Pe de altă parte. bazat pe creşterea oilor. În Anglia. satele sâont distruse.

3. ci şi unul economic. Anglia. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. se facilitau reparaţiile la corăbii.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Legată strâns de progresele umanismului. Paris). s-a dezvoltat în mod constant. De asemenea. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. renaşterii şi reformei. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Franţa (Lyon.4. chemând la slujba religioasă. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. ci devine treptat un timp laic. domeniu nou. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. scădeau costurile. sortit unei dezvoltări de succes. care revoluţionează şi concepţia despre timp. planificării. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. Tarile de Jos). eficientizării producţiei. ca în Italia. tocmai datorită importanăei preciziei. Germania. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. O dată cu folosirea orologiilor. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Anglia. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite.Sectorul financiar-bancar 102 . aplicată prima oară la Amsterdam. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. 4. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale.

la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. La Amsterdam. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. la schimbări sociale şi poliltice. Ambrosiana de la Milano. Apar însă şi companiile comerciale. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. la sfârşitul secolului al XVI-lea. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. caracterizată de relaţii de tip capitalist. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. în activitate din 1581. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. faţă de companiile de familie. şi mai puţin pe activităţi bancare. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. La Anvers. De altfel. 103 . care pot fi de mai multe tipuri. Casa din San Giorgio la Florenţa. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. De exemplu. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. O instituţie specific capitalistă este bursa. de deschidere şi cotaţii. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. Companiile de familie.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. În acest sens. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. pentru a proteja interesele companiei. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. acordarea de credite. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. transferuri de capital. meşteşugarii). Uneori. la instaurarea societăţii moderne. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. nespecializate. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. iar din 1531 trece la un sistem modern.

adesea simbolice. satul şi senioria. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Italia centrală şi de Nord.4. până atunci majoritară. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure.Aspecte sociale 4. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Italia de Sud. 104 . altele celor politice şi militare.4. care au variat în funcţie de zonă. De aceea. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene.1. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Germania. în înţelegerea cu statul.4. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Franţa.2. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. mai ales cele în bani. Ţările Române. Polonia. În Franţa de Nord. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Anglia. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Ungaria. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». 4. În Europa de la Est de Elba (Germania.4. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări.

idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. uneori din ce în ce mai 105 . Transformarea idealului de nobil. de darurile bogate care li se fac. Originea străveche. suveranul tuturor. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. În Franţa. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. acum destul de secătuit. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. ci în slujba regelui. ci pe talentul politic. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. mai ales prin cumpărarea acestora. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. 4. În secolele XVI-XVII. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Structural. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. unde se pot bucura de favorurile regelui. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Pe câmpul de luptă. onoarea s-au păstrat. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. la care pot avea acces şi alte categorii. fidelitatea. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. În societate. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii.3. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. Vechile idealuri cavalereşti. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului.4. aceasta este denumită “de robă”. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. între elita urbană. care ştie să se dueleze la nevoie. În Anglia.

precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Spania. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. 106 . de regulă. Monarhii de tradiţie medievală. Anglia. Florenţa. de regulă. mai ales în centru şi nord. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Mantova. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. se dovedeşte neguvernabilă. precum Franţa. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. oraşele îşi văd. republicile Sienna. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. prin impozite. şi funcţionari bine pregătiţi. limitată autonomia. care le furnizează resurse financiare. prin impunerea principiului de liberum veto. în ţările scandinave sau în Rusia. marchizatul de Montferrat. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. 5. În raporturile cu statul. În Italia continuă fărâmiţarea politică. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Astfel. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. Veneţia. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită.numeroşi. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. Pe de altă parte. care treptat. Spre marginile Europei. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale.

şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Brunswick. Passau. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. 107 . fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. condus de Carol Quintul. după cel al papei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. şi Henric al VIII-lea. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. adică esenţialul Ţărilor de Jos . Moştenirea maternă îî aduce Spania. regele Angliei. Wurtemberg. În faţa unor competitori precum Francisc I. din 1516. ducatul Milanului. contele palatin). de asemenea. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. rege al Spaniei. în special Austria. fiica ducelui Carol Temerarul). margravul de Brandeburg. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. prinţi şi oraşe imperiale. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. regatul Neapolului. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. arhiducele Burgundiei. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. teritoriile din America. Bamberg.5.1. adunarea reprezentativă a Imperiului German. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. Münster. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. care era electivă. între care Fugger. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. ducele de Saxa. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Sardinia. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. regele Franţei. Besançon. etc). şi al Ioanei. zis cel Frumos. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Hochstetter). Osnabrück. Sicilia. Hessa. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Worms. Salzburg.

cu o serie de privilegii garantate. şi contestarea luterană era la începuturile sale. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Lübeck. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Köln. Gegenbach. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Strasbourg. etc). ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului.cavaleri). Carol este obligat. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. De alfel. persoana suveranului constituia un element de unitate. 108 . de asemenea. principate laice. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Nu există o capitală propriu-zisă. 1555. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Bremen. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. Soţia sa. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Augsburg. predicate de Luther. idealul său creştin. prin pacea de la Augsburg. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. oraşele imperiale. în număr de peste 300. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Filip al II-lea. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Ulm. când avea cam 100 000 de locuitori. Isabela de Portugalia. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi.Existau. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. eclezistice. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. împreună cu fiul său. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale.

şi pe cele al conflictelor cu otomanii. între Rudolf şi fratele său Mathias. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). care au continuat. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. în prima parte a secolului al XVII-lea. Ferdinand al II-lea(1619-1637). încă din timpul vieţii. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. şi care au condus. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. din care Imperiul iese şubrezit. 109 . Imperiul se confruntă. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. cedând Spania. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. în vremea domniei lui Rudolf. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. unul dintre ei chiar fratricid. de tip medieval. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. despre stat. recunoaşterea ca succesor a fiului său. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. redus la o juxtapunere de principate independente. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. spre sfârşitul vieţii. În acelaşi timp însă. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. Carol asistă la eşecul visului său. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. şi reuşeşte să impună.cu diferite conflicte. Rudolf al II-lea (1564-1612). controlul asupra domeniilor patrimoniale. Pe de altă parte. Mathias (1612-1619) să restabilească.

limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. Monarhul joacă rolul de arbitru. De asemenea. burghezia 110 . un monarh absolut nu poate încălca legea salică. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. mai întotdeauna insuficiente.2. aflată totuşi sub autoritatea regelui. parte. dependenţi economic şi politic de rege. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. dar poate fi şi mai bine controlată. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. orientată spre o producţie destinată pieţei. În Anglia. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. Pe de altă parte. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. şi transformată. în Franţa. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. Resursele financiare.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. unde beneficiază de privilegii. ca în evul mediu. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. şi care se apropie de interesele burgheziei. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. Astfel. de altfel. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului.5. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. care. De asemenea. prin care accesul femeilor la tron este interzis). care nu este însă nelimitată. cum ar fi adunările de stări. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. În Franţa. într-o clasă de curteni. din care face. care succedă monarhiei stărilor. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. de fapt. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. nobilimea.

pune la dispoziţia regelui specialişti. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. Acestea din urmă. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560.3. armata regulată. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). care fac din el înaintaşul direct al statului modern. Aici regele este capul suprem al bisericii. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). birocraţia profesionistă. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". de robă. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. de a fi judecător suprem. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. un anumit progres spre laicizare). se transformă într-o nouă nobilime. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. iar religia de stat. Anglia. este anglicanismul. Papalitatea. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. Spania centralizarea politică a reuşit. ca instituţie supranaţională. În Franţa. care. de a bate monedă. deşi continuă să existe ca instituţie. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. în timpul lui Henric al VIII-lea. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). prin cumpărarea de titluri. 111 . 5. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. de a numi funcţionari în teritoriu. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi.Franţa În Franţa. sau limitarea activităţii Statelor Generale. de a stabili şi percepe impozite.

conetabilul (conducătorul armatei).Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. numărul acestora este multiplicat. cu excepţia unor delicte grave. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. Cu timpul însă. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin.ele nu mai sunt convocate până în 1614. iar pentru a asigura noi intrări financiare. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). funcţiile încep să fie vândute de către rege. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. care o exercită pe rând. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. să-l lase moştenire sau să-l 112 . La rândul lor. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. prin simplă atingere scofulele. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. câte un trimestru sau semestru). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. La început. 5.1. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). la una de tip absolut. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit.3. de Bourbon. secretarii de stat. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. fiind alcătuit din mari nobili. în vremea Frondei. care făcea din el seniorul suprem în regat.

ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. iar regalitatea. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Grenoble. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. În 1516. ducele de Sully. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Aix. Se adaugă o marină permanentă. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. accentueză acest proces. cu legea care avea să se numească Paulette. care purta greul taxelor. La nevoie se făcea apel la mercenari. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. Rouen. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. ceea ce duce la o bancrută parţială. riguros controlată pentru a evita jafurile. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. În 1604. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Dijon. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Rennes). avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Evoluţia armelor de foc. Bordeaux. superintendent general al regatului. dar şi din Franţa. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. dintre care cel mai important e cel din Paris. Colaboratorul său.vândă. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. gabella. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Curţile superioare sunt Parlamentele.

destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. De asemenea. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei.Concordatul de la Bologna.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. când apar scandaluri publice. adeziunea la Reformă sau la Ligă. era o protectoare a reformaţilor. dar şi cu unele state italiene. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. în cea de-a doua parte a acestuia. numiţi hughenoţi. În acea perioadă. Margareta. în tradiţie umanistă. şi a celor interne. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . La început. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. În acest fel. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. se arată tolerant. puterea regală creşte.2.3. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. iar adepţii săi. începeau să se recruteze din toate stările sociale. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. inclusiv din înalta nobilime. calvinismul făcea progrese în regat. reacţia catolică la progresul calvinismului. mai cu seamă că sora sa. În vremea sa. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. Adesea. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. s-au manifestat multiple violenţe. în prima parte a secolului. dar apoi. 5. Pe de altă parte. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic.

Regenţa este asigurată de mama acestuia. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă.pe politica internă. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. fără rezultat clar. În 1574 Carol al IX-lea murea. se întinde între 1562-1584. Într-o încercare de conciliere. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). O primă fază. pe atunci un copil de zece ani. în 1572. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. o parte din sud-est e controlată de catolici. Tânărul rege. şi războaie civile. regina Scoţiei. sora lui Carol al IX-lea. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. Margareta. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. Nordul. în acelaşi timp. şi în cea catolică. şi în 1562 izbucnea un război. dar în 1559. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. regele murea. particularisme regionale. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. cea mai mare parte a Provenţei. bolnav. Caterina de Medici. considerat şeful protestanţilor. în folosul familiei regale. soldată cu arestări şi execuţii. coasta sud-vestică. unele zone centrale de protestanţi). Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Urma la tron fiul său cel mare. căsătorit cu Maria Stuart. fiind rănit accidental într-un turnir. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Războaiele religioase sunt. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). pe atunci rege al Poloniei. Carol al IX-lea(1560-1574). Luptele dintre 115 . care au însângerat ultima parte a secolului. Henric. Francisc al II-lea (1559-1560). care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Războiul reîncepe. cu garnizoane proprii. membri influenţi ai Cosiliului regal. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. cardinalul. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. În 1570. şi este urmat de fratele său. moare în decembrie 1560. Catolici intransigenţi. era căsătorită cu Henric de Navarra.

moştenitorul prezumtiv al tronului. Francois d’Anjou. regele Navarrei. În acel moment. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. În numele acesteia. Henric al IV-lea. în cele din urmă. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. infanta Clara-Isabela. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Războiul reîncepe. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). şi cetăţi de siguranţă. reuşită cucerire a regatului. dar care a permis refacerea. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. iar ducele de Guise. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. Contestat în propria capitală. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. În 1589 Henric al III-lea este. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). dar şi ca apărător al credinţei catolice. sora regelui Henric. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. În 1593 abjură protestantismul. când fratele regelui. 116 . prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Henric al III-lea fuge din Paris. printr-o politică de impozite moderată. şi aveau împreună o fiică.catolici şi protestanţi continuă. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. 1598). întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. Jacques Clement. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. cardinalul de Lorena. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. în 1588.

şi la tron urma fiul său minor. Prin astfel de instituţii. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. cardinalul Richelieu. 117 . în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Structuri instituţionale Ïn Anglia. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. absolutismul regal ajunge la maturitate. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. care pune capăt Războiului celor două roze. apărute încă din secolele XII-XIII. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. şi extinse mereu. Anglia 5.4. care reprezintă baza judiciară a regatului.1. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. a doua soţie a lui Henric. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). sub regenţa mamei sale. care avea autoritate asupra înaltului cler. 5.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. Ludovic al XIII-lea. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Maria de Medicis. şi Camera comunelor.4. fiind împărţit între Camera Lorzilor. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari.

care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. Astfel. anexată în 1535. a continuat această politică de întărire a puterii regale.Armata este recrutată când este nevoie. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. 5. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. care nu l-a obligat să impună noi impozite. păstrătorul Sigiliilor. În comitate continuă să existe şerifii. în funcţie de dorinţa suveranului. fiind alcătuită din profesionişti. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). ca reprezentanţi ai puterii centrale. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. Henric al VIII-lea (1509-1547). Între 1509-1529. Fiul lui Henric al VII-lea. trezorierul. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. dar care necesita sume mari de bani. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. cu autoritate asupra mai multor comitate. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. când principalul său consilier a fost Wolsey. reorganizarea armatei. Politica sa fiscală echilibrată. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). şi diferite alte persoane. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti.2. La nivel local. recuperarea domeniilor coroanei. regele a evitat să convoace Parlamentul. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor.4. din care fac parte cancelarul.

Căsătorită cu Filip al II-lea. ajungând la ruptura cu Roma. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. în total. În vremea sa. deoarece succesorul său imediat. În condiţiile în care ţara era în război. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. doar trei ani. Maria Tudor (1553-1558). în sesiuni care au durat. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. ultima posesiune engleză în Franţa. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. lăsând deschisă problema succesiunii. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Elisabeta (1558-1603). iar la stingerea unor 119 . de tip rus sau francez. Tânărul rege a dispărut destul de repede. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. a continuat războiul cu Spania. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. John Dudley. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. semn al maturizării atinse de puterea regală. fiica Annei Boleyn. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. Pe parcursul lungii sale domnii. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. s-a adâncit sub influenţa calvinismului.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Spre deosebire de tatăl său. a încurajat comerţul. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Pe această bază. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. a urcat pe tron fiind minor. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Regina a întărit instituţii mai vechi. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. ci de o a treia cale. Eduard al VI-lea (1547-1553). îşi înlăturase surorile. întrucât. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Robert Cecil.

Pe plan extern. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Filip al IIlea. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul.5. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Din punct de vedere religios. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. ca şi producţia internă. regele Spaniei. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. conflictul deschis era inevitabil. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. Scoţia 120 . Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. era cel mai fervent apărător al catolicismului. în 1604. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. rivala pe care o decapitase. 5. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Apelul la corsari.case nobiliare. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. aduce reginei avantaje financiare şi militare. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Virginia). fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Cum în acelaşi timp. fiul Mariei Stuart. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. bastionul catolicismului. pe care trebuia s-o protejeze. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii.

la ruda sa Elisabeta. cu scopul de a jefui. soldate cu conflicte militare. După moartea regentei. mama ei. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Lordul Darnley. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). fiica regelui Francisc I. Sprijinitoare a catolicismului. prezentată de John Konx. În Scoţia continua să domnească fiul ei. şi se refugiază în Anglia. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. soţul său. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. şi Madeleine. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Iacob al VI-lea. pentru a-şi consolida puterea în interior. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. în 1557. iar fiica lor. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Iacob.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. 121 . Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. cu ajutorul amantului. condamnată şi executată în 1587. viitorul Francisc al II-lea. Maria de Guise asigură regenţa. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Maria Stuart a fost judecată. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. viitoarea Maria Stuart. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. unde devine soţia delfinului. şeful spiritual al partidei reformate. Bothwell. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. aflată adesea în conflict cu Anglia. După moartea acesteia. În absenţa acesteia. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta.

după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. reuşind să devină foarte repede nepopular. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. Când. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Acestea. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. în loturi. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. acordând ajutor răsculaţilor. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. a fost decapitat.6. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. numit de regele Angliei. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. în nord şi în est. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. în special în rândul coloniştilor. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. În 1649. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. în 1565. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. englezilor de confesiune anglicană.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. 5. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. 122 . În zonele controlate de englezi s-a impus reforma.

mult mai ridicat în cazul englezilor. adunări de stări (Cortesuri) separate. separate de nivelul economic. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . principalul conducător al răsculaţilor. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. definitivând organizarea în comitate. când irlandezii. dar forţele engleze. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. Aceştia încep să domnească din 1479. de religiile diferite. reuşesc să-i înfrângă. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.1. în continuare. învingătorul rebelilor. În 1603. Englezii conduşi de contele de Essex. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol.7. Exista un Consiliu al Castiliei.sau Consiliu de stat. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. şi Isabela. moştenitoarea tronului Castiliei. 5. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. vămi la graniţa dintre ele. conservându-şi instituţii specifice. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. cu competenţe legislative. Cele două regate îşi păstrează individualitatea.7. 5. administrative.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. conduse acum de Mountjoy. O’Neill. economice. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. fiscale. şi având chiar. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. izgonindu-i pe iezuiţi. moştenitorul tronului Aragonului. aşa numiţii letrados. renunţă la luptă. favoritul reginei. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor.

şi până la urmă sunt expulzaţi. Cei convertiţi la creştinism. din partea autorităţilor. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. finanţele regale au fost reorganizate. În oraşe există consilii municipale. Calatrava. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. folosită şi în scopuri politice. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. cu puteri administrative şi judiciare. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. care colabora activ cu Inchiziţia. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. Consiliul Italiei. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Consiliul Inchiziţiei. precum Consiliul de finanţe. Santiago. reprezentant al regalităţii. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. funcţionau consilii specializate. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. oferind regilor resurse materiale importante. Până la urmă. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. urmând unui război civil îndelungat. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. De asemenea. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). 124 . Consiliul Portugaliei. Consiliul Indiilor. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. De asemenea. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. dar şi a populaţiei. denunţându-i pe « falşii creştini ». în 1492. aşa numiţii conversos. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. prin capitularea Granadei. stabilindu-se în Italia. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. controlate de corregidor. Alcantara. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor).Aragonului.

Filipinele. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Fiul lui Carol.7. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. mult în urma altor puteri europene. În vremea lui Filip al II-lea. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. în special cu Inchiziţia. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. 125 . pe lângă Spania. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. ci şi adversarii politici ai regalităţii. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. dar şi al guvernului şi al consiliilor. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Filip al II-lea (1556-1598). interzicerea limbii arabe. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. După aceea. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Regatul celor două Sicilii). precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. un palat ca o mănăstire. Portugalia şi coloniile sale din Africa. în forma de grătar. în inima Spaniei. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Astfel. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. al armatei şi al bisericii. Tările de Jos. aşezându-se în Nordul Africii. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. la Madrid. Aici este sediul curţii. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. din 1561. teritoriile de peste ocean. care a fost în cele din urmă înfrântă. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. Franche-Comté. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. cu ajutorul funcţionarilor regali.2. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. Carol (1516-1556).5.

Diminuarea puterii marilor nobili. şi în urma tratativelor din Westfalia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea.La moartea lui Filip al II-lea. Au continuat conflictele cu Franţa. căreia i-a recunoscut independenţa. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. Prin confiscări de averi. Spania intrase într-un declin pronunţat. 1659. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. pierderea influenţei de către Cortesuri. devenită regat din secolul al XII-lea. de fapt. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată.1.8. Regii care au urmat. resursele materiale ale regalităţii cresc. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei.8. într-o putere de rang secund. precum Francisco de Lerma în timpul primului. 5. în pofida veniturilor aduse de colonii. ca şi vecina ei Portugalia. în 1668. în timpul lor puterea fiind exercitată. de favoriţi. În cele din urmă. şi cu alte state europene. 5. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). reducerea privilegiilor oraşelor. ca şi în Castilia. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Portugalia Portugalia. prin pacea din Pirinei. careia i-a cedat. şi se transformase şi ea. o serie de teritorii. de războaie şi lupte dinastice. Franţa. în pofida menţinerii imperiului colonial. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. sau Gaspar de Guzman.

Între diferiţii pretendenţi. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. Al doilea senior din regat. în contextul războiului cu Ţările de Jos. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Diogo.rar. a unei mari părţi a imperiului său colonial. în speranţa unei posibile unificări. Regele Ioan al II-lea (Joao II). în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. sub sceptru portughez. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. avea să ducă la pierderea. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. să se ralieze regelui Spaniei. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. contribuie la progresul centralizării. până la urmă. duce de Viseu. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. datorită atacurilor olandezilor. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. implicat şi el într-o conspiraţie. din cea mai puternică familie feudală portugheză. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. nobilimea alege. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. 127 . a fost înjunghiat chiar de rege. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. care domneşte între 1481-1485. ceea ce pentru Portugalia. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Ca şi în Spania. când uniunea dinastică se desfăcea. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. În urma unei conspiraţii nobiliare. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. a Peninsulei Iberice. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. văr şi cumnat al monarhului. La 1640.

erau puternic afectate. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Nisa. Italia În secolele XVI-XVII. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». De asemenea. să-şi organizeze o ramată profesionistă. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. Veneţia şi Genova. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. În această perioadă.5. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Bine populat. În plan politic. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. integrând comitatul Vaud. pe văile Padului şi a Ronului. să modernizeze administraţia şi justiţia. Piemontul şi Savoia propriuzisă. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). în pofida afirmării unei unităţi culturale. prin circumnavigarea Africii. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice.9. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Administraţia şi armata sunt 128 . cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. care au reuşit să instituie impozite permanente. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Milanul devenise ducat în 1395. şi marile puteri comerciale italiene. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic.

care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. În perioada următoare. olandezi în Levantul otoman. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). care îl asista pe Doge. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . pe cursul inferior al Padului. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. războiul. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. unde se extinsese pe terra ferma. Milanul era condus de un guvernator. care număra 150-200 membri. Teoretic republică. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. reprezentant al regelui Spaniei. Din nefericire. în insulele Mediteranei orientale. Aceasta. englezi. Exista şi un Senat. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. responsabil cu problemele fiscale. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. politica externă. Dogele. numărând apropae un million de locuitor. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. având puteri foarte largi. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. bazată pe industrii de lux. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Deşi bine populat.puternice. de 6 membri. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. beneficiind de o economie destul de modernă. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. şi a pătrunderii unor negustori francezi. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Datorită acestor pierderi teritoriale. şi care avea atribuţii privind economia. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. şi având în alcătuirea sa. de tradiţie mai veche. pe coasta Adriaticii. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional.

Quarantia. a izbândit cea cu caracter popular. din 1435. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Ca şi la Veneţia. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. dar puterea era deţinută. în 1492. care a restabilit instituţiile republicane. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. practic. între partizanii şi adversarii Medicilor. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Genova continua să stăpânească insula Corsica. mai multe mişcări separatiste. ales pe viaţă. Exista şi aici un doge. După moartea lui Lorenzo de Medici. şi de diferite ale consilii. Piero. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. Exista şi un tribunal suprem. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. datorită ocupării acestora de către turci. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Genova rămânea o republică aristocratică. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. în cele din urmă înfrânte. de către familia de Medici. format din 40 de membri. cu sprijin francez. din punct de vedere formal. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. de 100 de membri. de 400 de membri.

iar acesta. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. s-a extins. Statul papal Sub conducerea papei. şi. după lupte cu sorţi schimbători. numit de imperiali duce ereditar. în tradiţie milenaristă. cum se numea acum. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. duce. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug.Savonarola. în primăvaralui 1498. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. familia Medici era din nou izgonită de florentini. dar care erau golite de conţinut. şi de întărire a puterii ducale. În 1527. anunţau.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. stăpânirea ducatului Toscanei. În cele din urmă. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. Dintre cuceririle făcute de Cezar. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. Cosimo a dus o politică de centralizare. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). la petreceri. etc. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). prin acţiunile fiului său. cu ajutorul Imperiului German. Organul colectiv de conducere era Signoria. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. unele au fost restituite 131 . arderea operelor de artă considerate imorale. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. înglobând republica Siennei. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). prins şi dat pe mâna comisarilor papali. de 48 de membri.

conducerea era asigurată de un vice-rege. 1456. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. Pe de altă parte. care doresc să-şi afirme independenţa. dar altele au fost alipite statului papal. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. 1460. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. precum Colonna sau Orsini. pe coastă. fără efecte prea mari însă. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. în 1453. În Regatul Neapolelui. în teritoriile statului său. Această regiune juca rolul de grânar. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. ca Bologna. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. 1500. precum Rimini sau Urbino.vechilor seniori. nobiliar şi domenial. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. reprezentând interesele bisericii. cruciada împotriva turcilor. În acest context. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. Suveran temporal asupra unui stat puternic. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. 132 . papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. iar în timpul războaielor italiene. Respublica christiana. Papii predică deci. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). reprezentant al regelui Spaniei. De aceea.

intrau în confederaţia şi Bassel. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 .10. după modelul spaniol. în 1476. care controla trecerea Alpilor. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Zurich. Carol Temerarul. Berna) şi a senioriei Glaris. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Piacenza. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Din punctul de vedere al organizării. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. prin tratatul de la Bassel. 5. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. În 1499. Mantova. Schaffhouse şi Appenzell. Pe de altă parte. Parma.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Confederaţia originară. dar există şi elemente comune. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. a cantoanelor montane. Lucca. precum Ferrar. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. La începutul secolului al XVI-lea. şi cu ducele Burgundiei. Astfel. de la sfârşitul secolului al XV-lea. în secolul al XIV-lea. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. de aşa numitele “războaie italiene”. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani.

Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente.11. pe care conta în lupta cu hanseaticii. de origine germană. 5.instituţionale. adminisrative. şi prin tradiţia apărării independenţei. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. Danemarca. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Pe de altă parte. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. a reginei Margareta a Danemarcei. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. care se implica în problemele Germaniei. În 1397. În prima parte a secolului al XVI-lea. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. instituţiile şi legile specifice. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. El poate trece la o recucerire a Suediei. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Dar în timp. juridice. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. Şi în Danemarca. De asemenea. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. care evoluau în direcţia absolutismului. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. la Kalmar. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Isabela. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. cu acelaşi nume) în 1520.

Ioan. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. animată de un sentiment patriotic puternic. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. regele este şeful unei biserici separate de Roma. chiar dacă. în 1524. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă.revoltă. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. fie religios. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. în teorie. 5. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Suedia devenise o monarhie absolută. profund influenţat de confesiunea reformată. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. fie cu caracter politic. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Frederik de Holstein. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. aflată în componenţa Suediei. Ca şi în Anglia. Clerul trece la Reformă. regele e nevoit să fugă. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. pe o armată puternică.11. şi pe un sentiment naţional în formare. şi unchiul său. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Serviciul militar este obligatoriu.1. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Dar acesta. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. La moartea lui Gustav Vasa. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. vizând controlul Mării Baltice. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. ducele 135 .

şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. La capătul mai multor conflicte. Carol devenea rege în 1600. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. fratele lui Ioan al III-lea. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Gustav al II-lea Adolf (16111632). sora regelui Poloniei Sigismund August. Apoi are loc conflictul cu Rusia. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. Din 1527. 5. refugiat în Ţările de Jos. În vremea sa. învingător. În 1576 impune o nouă liturghie. fiul acestuia. Cristian al III-lea iese. revoltaţi împotriva seniorilor lor. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. Frederic I (15231533). La moartea lui Frederic I. deja rege al Poloniei.2. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. 136 . căsătorit cu Caterina Iagellon. Suedia. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). şi ocupă Ingria şi Carelia. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga.11. Ioan al III-lea. Cu sprijinul aristocraţiei. care dădea acces la Marea Nordului. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. sprijinit de oăşenii din Lubeck. se impune cu forţa armelor. Fiul său Sigismund. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. În plan intern. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. pentru Ingria şi Carelia.Finlandei. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. prin Cartea Roşie. ceea ce conduce la conflicte interne. luteranismul face progrese. În vremea lui. pe tron urcă unchiul său. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). care se înstăpânise în Estonia din 1595. clerul este plasat sub tutela regelui. în cele din urmă. Cristian al III-lea. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare.

al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Insulele Gotland şi Ösel. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. lipsită de o nobilime puternică. fiind percepută ca un instrument danez. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională.În scop politic. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice.12. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. În aceste condiţii. 137 . în 1536. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. 5. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. către sfârşitul secolului al XVI-lea. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. alcătuită din circa 150 de familii. În Danemarca. Norvegia. Pe de altă parte. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. când sunt obţinute. în favoarea coroanei şi a nobililor. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. prin tratatul de la Stettin. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. În pofida dezastrelor militare. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. iar apoi participarea. În Norvegia reforma se bucură de succes. cu rezultate dezastruoase. marea aristocraţie. summum episcopus. este controlată prin intermediul baronilor danezi.

Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în anumite momente. de la luarea deciziilor. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. la Gand). dar care s-au manifestat. de asemenea. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. în care fuseseră implicaţi până atunci. încă de la începutul domniei lui Filip. Filip al II-lea. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme.care. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. şi era destul de străină realităţilor din zonă. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. la nivelul epocii. şi. prin rolul acestor personaje. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. ci rămăseseră catolici. sora naturală a lui Filip. reprezentative. Nobilii se vedeau excluşi. De asemenea. Zuichem şi Berlaymont. născut şi educat în această regiune (1500. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. de o manieră concertată împotriva Spaniei. cu interese divergente. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Opoziţia începe în rândul nobililor. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat.

Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. în primăvara lui 1566. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. în decursul unei întrevederi. şi aşa numiţii gueux d’état. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. în special în varianta calvinistă. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Pe de altă parte. Dar predicatorii calvini. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. de altfel. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. în cerşetori) sunt numiţi gueux. În decursul evenimentelor ce vor urma. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. nobilimea. se manifestă prin petiţii. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor.Reformei. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. în tradiţia vechilor sale libertăţi. 139 .

executaţi în 1568. şi cea populară. cea nobiliară. prost văzută de intransigenţi. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. ia acum forma cetelor de răsculaţi. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. Moartea celor doi. afectând comerţul şi meşteşugurile.Campania în vederea înţelegerii religioase. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. în vreun fel. 140 . iconoclastă. la gurile Meusei. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Opoziţia. o trădare faţă de coroana spaniolă. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. şi să obţină reprimarea pe plan local. „Calicii mării”. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. care. fără a obţine însă rezultatele scontate. La 1566 existau două mişcări diferite. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. cu 10 000 de soldaţi de elită. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. cu caracter în primul rând politic. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării.

în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. frate natural al lui Filip al II-lea. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. după modelul celei de la Geneva. pe lângă mijloacele militare. libertate religioasă (în esenţă. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. dar înaintarea lor este dificilă. convocarea Statelor Generale. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. între altele. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. cu Luis de Requesens. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. 7000 de localnici. La Gand.În contextul creat. aşa cum cereau răsculaţii. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. Unii şefi calvini. Requesens murea în 1576. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. să se alieze cu provinciile nodice. la cererea sa. fără a putea însă promite. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. În 1578. în noiembrie 1576. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . rămase încă loiale Spaniei. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. calvini radicali organizau o republică teocratică. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. anularea măsurilor luate de Alba. garantarea libertăţii religioase. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. care încearcă. şi calea tratativelor. fiul Margaretei de Parma. şi până la numirea altui guvernator.

prevedea recunoaşterea autonomiei. În nord. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Zeelanda. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Mauriciu de Orania. provinciile nordice Olanda. În 1581. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. Bruges. Războiul dintre provinciile nordice. la 23 ianuarie 1579. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Cu toate acestea. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. Drenthe. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. calvinismul a fost declarat religie oficială. Wilhelm de Orania. de către mase. rolul Statelor Generale. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. În aceste condiţii. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. dar nu accepta decât cultul catolic. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. din mai 1579. Conducătorul de fapt a fost. După moartea sa. cu patriotismul anti-spaniol. stadhouder general. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. peste câteva zile. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. retragerea trupelor spaniole. Pacea de la Arras.Bruxelles. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. care avea să capete consistenţă republicană. Gand. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. conducerea a fost preluată de fiul său. Utrecht. al cărui exponent fusese Erasmus. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras.

Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. diferenţa nu era nici etnică. Pe de altă parte. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Începută de o manieră conservatoare. în continuare. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”.progresul spaniolilor spre nord. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. în cele din urmă. în cele din urmă. Nefiind religioasă. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. la o stabilizare a situaţiei. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. E adevărat însă că. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. în pofida rezistenţei lor comune. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. După Războiul de 30 de ani. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. de natură culturală. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. zonele sudice numărau. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. arhiducele Albert. În 1598. Ţările de Jos. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. consecinţe revoluţionare.

inclusiv Kievul. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Monarhia ereditară era desfiinţată. Polonia. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi.13. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. era una dintre marile puteri. cărora. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. Polonia În secolul al XVI lea. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. justiţie. mobilizarea armatei. concomitent cu întărirea regimului feudal.Olanda şi Belgia. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. respectiv administraţie. întrunindu-se regulat şi periodic. Se crea un singur organ central comun – seimul general. cât şi puterea regală. cea mai mare parte a Ucrainei. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Împrejurările interne. Ştefan Bathory (1575- 144 . ţinuturile baltice etc. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. alături de Imperiul Otoman. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. în partea central-răsăriteană a Europei. încheierea păcii. O adunare specială. Chiar şi Prusia. acesta. Iar în plan religios. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Pe lângă elegibilitatea regelui. devenit ulterior rege al Franţei. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. finanţe şi armată. urma să fie ales de nobili. 5. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică.

1586). Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Prusia. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. 5. de la începutul secolului XVII. provocând o situaţie deosebit de grea. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. cât şi din partea suedezilor care ulterior. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. turcii şi tătarii musulmani. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Austria. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. deosebit de bogate. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Rusia 145 . susţinând activ pe habsburgi. conducători ai marilor familii nobiliare. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. atât din partea turcilor. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Suedia. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). în apropiere de raiaua Hotinului. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. Imperiul Otoman.14. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. ca de altfel şi a Turciei. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman.

astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. confiscarea averilor etc. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. negustorilor şi meşteşugarilor. cortesurile în Spania etc. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . astfel a reorganizat justiţia. Dver. fiul său. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. respectiv din anul 1547. profesioniste. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. Efectiv.. iar Moscova devine « a treia Romă ». călugăriri cu forţa. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. precum stările generale în Franţa. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. Vasile III continuă opera acestuia. În contextul de atunci. în Siberia. cea a streliţilor. deportări. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). După cucerirea Bizanţului de către otomani. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. În anii următori el a promovat numeroase reforme. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. deci împărat). Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. opricina. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. cu reprezentanţi ai clerului. boierimii. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Incontestabil. Riazan.

secondată de Suedia împotriva Rusiei. Polonia. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. condus de Minim şi Pojarski. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. de regulă. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. Oricum. pe mai multe direcţii. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Rusia a 147 . Suedia şi Danemarca. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). În fapt.ţării. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. reprezentând. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. căruia i-a adăugat în 1556. care a domnit până în 1645. S-a desfăşurat un război popular. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. În aceste condiţii. timp de peste 20 de ani. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. patriarhul Filaret. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. teritorii periferice sărace. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. Iniţial s-au obţinut unele victorii.

XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. într-o stare de anarhie. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. Petru I (1682-1696). Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. în Ucraina. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. predominând sistemul domeniilor boierimii. cu rol consultativ. Existau relaţii feudale. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. A urmat un război ruso-polonez. Bogdan Hmelniţki. În statul rus economia era preponderent rurală. precum zemski sobor. multinaţional al acestui stat. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. sub conducerea hatmanului cazacilor.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. Sporadic. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. împreună cu fratele său vitreg. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. La 8 ianuarie 1654. Alexei Mihailovici (16451676). ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. În guvernare ţarul era asistat. de duma formată din curteni şi boieri. urmat de Ivan al V lea. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. reprezentat alături de cel al bisericii. de exemplu). Încă de la început. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi.

Europa Centrală 5. napolitană.15. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. Începând cu secolul al XI lea. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei.1. ocolind lanţul carpatic. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. atât din continentul European. Treptat. dincolo de Nistru. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301.15. voievodatul Transilvaniei. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. respectiv dinastia Angelină.chiar în rândurile clerului. de Habsburg. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). regatul Croaţiei etc. cu forţa. acolo. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. 5. fiul românului Ioan Corvin. jucând un rol important datorită şi 149 . de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. drept Ştefan I. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. cu o dublă origine. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. de Luxemburg. germană. Iagelo (poloneză). cât şi din cel asiatic. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei.

alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. respectiv cu Imperiul romano-german. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. A reformat justiţia. cu Polonia.întinderii sale consistente. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . respectiv în lumea catolică a vremii. în primul rând a ţărănimii aservite. începând cu anul 1330. Acesta a reuşit. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. respectiv celebra victorie românească de la Posada. politic. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. de la ţărmurile Mării Adriatice. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Regele decedat neavând urmaşi. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. cel puţin pentru o vreme. după înstăpânirea treptată în Balcani. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. Astfel. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. de exemplu. Între altele. alături de Ţările Române. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. Pentru puţină vreme. maghiarii au avut un rol important. înăsprind şi fiscalitatea. în mai multe rânduri. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. Cehia etc. militar etc. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. fiscal. În veacurile XIV şi XV. dar şi armata şi birocraţia. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. următorii doi monarhi. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. din Dalmaţia. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul.

În tabăra de la Racoş. Urcat pe tron în 1520. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. Trei ani mai târziu. Între altele. În anul 1521 Belgradul. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . încorporat în regatul maghiar. ca de exemplu anularea şerbiei. s-a strâns o masă importantă de oameni. în 1517. secuilor şi saşilor. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. nobili. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. după care o serie de conducători. în anul 1514. net superioare. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. atât din punct de vedere numeric. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. În acest context. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. cât şi al înzestrării tehnice. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. În acest context. Astfel. se întărea Unio trium nationum. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. acolo s-a strâns o armată de tip popular. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. înalţi prelaţi. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. Cinci ani mai târziu. au dus la dispariţia statalităţii maghiare.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. până la ţărani de diverse neamuri. la îndemnul papei. lângă Dunăre.

Practic. fost voievod al Transilvaniei. cu centru la Zagreb. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. Tot atunci. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. În acest context. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. Tisa şi Dunăre. principi ai Transilvaniei etc. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. cât şi de Ioan Zapolia. ai Croaţiei. aflat sub suzeranitate otomană. respectiv în Ungaria. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). ca de altfel regi ai Boemiei. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. având drept scop ocuparea Vienei. cel mai adesea victorioasă. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. în centrul Europei. atunci. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. nu o dată foarte strânse. Mureş. Profitând de luptele interne. ce a rămas apoi 152 . fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. unde au suferit însă un eşec. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. În anii imediat următori..regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman.

La început. economic etc. dată considerată în general ca debut al statului austriac).un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. părţi ale viitoarei Slovenii etc. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. 5.15. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. Rudolf de Habsburg. dintr-un stat pluri-etnic. multi-naţional. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. precum Stiria.2. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. Carintia. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. în 1686. până la finele primei confragraţii mondiale. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. respectiv ţările române din imediata apropiere. Între altele. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Tirol. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . asupra populaţiei maghiare. exercitată în diverse modalităţi. Aşadar. Salzburg. în fapt Ungaria propriu-zisă.

dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. în toamna anului 1918. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Totodată. Astfel. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Artois. Slovacia. în timpul împăratului Rudolf al II lea. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. cât şi calvinismul. care a trăit la Praga. Ferdinand. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. în timp ce fratele său mai tânăr. Luxemburg. la Marea Adriatică. otomanii. devenit împărat între anii 1493-1519. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. FrancheComte. în cadrul căruia. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. posesiunile Habsburgilor. Bramant.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Deosebită 154 . în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. respectiv Carol Quintul. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. Maximilian. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Astfel. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. atât lutheranismul. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. În aceeaşi perioadă. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Ţările de Jos. după 1519. Francisc I. precum Flandra. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Astfel. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Habsburgii.

Era un stat multinaţional. dispersat. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Milano. francezi. o bună parte a Ungariei. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Statul nu avea o unitate politică. Sicilia. Astfel. Şi în acest stat. aparat administrativ de tip guvernamental. Slovacia. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. împotriva Imperiului Otoman. maghiari. adunări reprezentative etc. să supună definitiv Boemia. Habsburgii au reuşit atunci. Sardinia. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. de exemplu. în forme variate. flamanzi etc. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. juridică. fiscală etc. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Transilvania. Regatul Neapolelui. după 1700. cehi. sârbi. 5. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Ţările de Jos (Belgia). de la Rin spre Câmpia rusă. italieni. Aceste teritorii însumau peste 600. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. organizare constituţională. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat.16. De fapt. ele întinzându-se. Habsburgii stăpâneau. Cehia. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Croaţia. români.

mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). propriile instituţii de tot felul. precum posesiunile ereditare. după mai multe implicări. parţial români balcanici etc. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Popatia şi Pola. Slovenia. a mozaicului de popoare precum greci. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. s-au creat trei realităţi politice distincte. republicii Veneţia. Serbia. în plan instituţional. trăind laolaltă sârbi. statutului politic. croaţi. sârbi. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. de altfel. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. Şimenic. bulgari. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. În spaţiul ex-iugoslav. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. în principal în Dalmaţia. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Muntenegru. modul de viaţă era în bună măsură. slavomacedoneni. În sfârşit. albanezi. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Aşa cum s-a mai arătat. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. respectiv a modelului italian. Split. o parte a Croaţiei etc. acţiuni ale Imperiului otoman. Acolo. o parte a Ungariei. italieni etc. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. continuându-se realităţi mai vechi. BosniaHerţegovina. Imperiului habsburgic. Strânsa legătură 156 . Bar etc. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. de-a lungul litoralului adriatic.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. dar şi comercial. situaţiei religioase. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. români balcanici. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă.

atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. marinari şi chiar ţărani. prin Marele Consiliu. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. Braudel). mici negustori. 6. aşa numita revoluţie a preţurilor. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. în comparaţie cu veacurile anterioare. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Descoperirile geografice. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik).cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. cărbănari etc. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. proces ce a durat 157 . din multe puncte de vedere a evoluat puţin. demarararea unei ample expansiuni europene. era deţinut de câteva zeci de nobili. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. dar şi de meşteşugari. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. mai ales în calitatea lor de păstori. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. precum şi un număr de aromâni. Relaţiile internaţionale (sec. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Mica republică de pe malul mării Adriatice. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. o dată cu epopee descoperirilor geografice. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale.

ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. al XVI lea şi în cel următor. în cea de-a doua jumătate a veacului. cel spaniol şi cel portughez. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. sistemele de fortificaţii. Tot acolo. perfecţionări sensibile în domeniul militar. financiare etc. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. dincolo de expansiunea sa colonială. într-un mod specific. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. 158 . respectiv Spania. Anglia şi Franţa. în părţile vestice. s-au înfruntat. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. necesitând între altele sporite resurse demografice.mai multe veacuri. în condiţii complexe. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Astfel. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. economice. Astfel. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. cel al „interesului de stat”. diferite. în părţile apusene. cu câteva mari probleme. În fapt. evident distincte. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. înnoirile precum introducerea armelor de foc. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. lumea europeană s-a confruntat în sec. În fapt. La cealaltă extremitate a continentului european. să ajungă mari puteri. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. estice sau sud-estice ale continentului.

ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). După ce în spaţiul italian. Florenţa. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. 159 . statul papal. dar nu în cele din urmă. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. Machiavelli. rezolvată parţial abia în veacul XX. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea.) sau au căutat: Veneţia. devenită mai apoi. Temporar. într-un fel sau altul. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru.1. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. 6. Franţa a fost înfrântă.În sfârşit. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. Într-o primă perioadă. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. ducatul de Milano etc. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. în a doua jumătate al secolului al XV lea. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică.

Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. Practic. războaiele italiene s-au extins. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. împotriva Imperiului habsburgic. coaliţia antifranceză formată din italieni. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. Carol Quintul. din 1516. În faţa supremaţiei habsburgice. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. prin tratatul de la Noyon. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. În acest context. luându-l prizonier pe regele Francis. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. după 1511. cel puţin teritorial. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. noul rege al Franţei. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. pentru ca. Practic. Luptele au avut o evoluţie dramatică. cât şi în Peninsula Iberică. de altfel complet depăşit. o situaţie preponderenta în Europa. în 1499. respectiv al păgânilor musulmani. cu victorii schimbătoare. 160 . o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. În bătălia de la Pavia. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. În acest context. cel al universalismului politic. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. din 24 februarie 1525. la Rin etc. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. Era o ultimă tentativă de revigorare. acesta dobândise. Prin jocul moştenirilor. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). diametral opus statelor centralizate. respectiv de materializare a unui concept medieval. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. dus apoi în captivitate în Spania.

Totuşi. găsise aliaţi în Danemarca. de fapt un prim război. 6.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Franţa putând să-şi continue astfel. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul.2. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Polonia şi chiar Transilvania. state în fruntea cărora. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală.În aceste condiţii. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Suedia. În final. în timp. Franţa. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). 1558. în acea 161 . Mai multă vreme. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. aşa numitul război de treizeci de ani. respectiv Spania. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. respectiv al pactelor de familie. între principalele state occidentale ale vremii. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. şi de la Atlantic până la Carpaţi. dar şi militare. Anglia. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. nu peste multă vreme. instaurarea sa. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. De asemenea. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit.

precum Francisc Drake. după 1566. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. 6. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. Războaiele religioase din Franţa 162 . provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. mai ales corsarii. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat.3. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. forţele engleze.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. între anii 1558-1603. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. Iniţial. o vreme. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. de furtuni. Elisabeta I. În final. De asemenea. mulţi renumiţi. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. de un tonaj mai redus. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. regina Angliei între anii 1553-1558. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. până la încheierea unei păci în anul 1604. În revanşă. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase.

în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. între altele.4. Astfel. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. cât şi spre Marea Neagră. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. 163 . Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. atât spre Marea Baltică. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan.Timp de mai multe decenii. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. financiar şi uman. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. invocând. În mai multe rânduri. uman şi material. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. 6. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. Spania şi monarhul ei Filip al II lea.

Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. stăpânind o bună parte a continentului. În acest context. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. În jurul anului 1600 Polonia. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. 164 . rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. de-a lungul întregului secol al XVII lea. atât cu Polonia. între Marea Neagră şi Marea Baltică. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. respectiv 1618. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. Războaiele dintre Rusia. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. De fapt.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. practic se stingea vechea dinastie rusească. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. până la Petru cel Mare. începând o perioadă de frământări interne. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. După moartea lui Ivan cel Groaznic. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. la 1654. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. cât şi Suedia. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. a existat o stare de război cvasipermanentă.

unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. După eforturi militare susţinute. Mecca şi Medina. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. între stăpânirile efective ale Imperiului. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. continuând de acolo acţiunile antiotomane. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. În această calitate. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. timp de aproape doi ani. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Astfel. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. au fost alipite imperiului Siria. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Pe rând.6. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente.5. de califi. până la Dunăre. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Totodată. stabiliţi în insula Rhodos. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. urmaşii săi. pentru o vreme. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. 165 . Deja la moartea lui Selim I. Urmaşul său. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul.

bătrân şi bolnav. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. În cadrul politicii externe. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. inclusiv în cel germanic. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. după o serie de frământări interne. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. Astfel. Viena. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Spre sfârşitul vieţii sale. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). respectiv spre Europa centrală. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Tot atunci. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. în 1526. de altfel. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. a devenit principat sub suzeranitate otomană. În anul 1541. În câteva rânduri. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. manifestându-se astfel. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Trei ani mai târziu. până spre Bavaria. în anul 1529. a şi murit. Transilvania. unde. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani.

a creştinilor. Siria. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. întregul spaţiu balcanic. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Iordania. 167 . Spania şi papalitatea. precum şi Africa de Nord. Astfel. Irakul. în contextul înfruntării cu habsburgii. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. la o dată ce nu poate fi precizată. La moartea sa. în anul 1676. al situaţiei deosebite al unor occidentali. consfinţite prin tratate. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. În a doua jumătate a secolului XVII. mai ales conflictul cu habsburgii. acte sultanale etc. începea declinul otoman. poate fi amintită de exemplu. sudul Ucrainei şi al Rusiei. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. Asia Mică. Palestina. parţial Iranul. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. de exemplu. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. dintre anii 1594-1606. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. ţările române. cuprinzând. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. ca de exemplu anexarea Podoliei. Între acestea. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. din Egipt până în Tunis. inclusiv Crimeea. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. în primul rând în spaţiul european. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. devenită raia. În ultimele decenii ale secolului XVI.

cât şi de raporturile dintre statele europene. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. continuând şi la începutul celui următor. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. de exemplu. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. într-un fel sau altul. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani.În acest context. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. Astfel. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. deci a unei supremaţii politice. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. cât şi reluarea mai vechii direcţii. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. respectiv pe papalitate. Contrareforma. cel mai important conflict internaţional. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Franţa se temea să nu 168 . la nivel continental. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. Cel de-al doilea asediu al Vienei.6. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. 6. acţionând şi ca un instrument al acesteia.

a înfrânt pe cehi lângă Praga. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. 169 . care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Comenius. În anul următor. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. perioada suedeză (1629-1635). formată din nobili şi orăşeni cehi. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. precum Ian Amos Comenskky. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. în special pământuri. iar la răsărit imperiul. în sud Spania. la Muntele Alb (1629). Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. perioada daneză (1625-1629). pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. o provincie din apusul Germaniei. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Armata împăratului. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german.fie prinsă între doi duşmani puternici. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. printre care se găsea şi Cehia. Din această pricină.

alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. invadat vremelnic de trupe spaniole. deocamdată timidă. în Bavaria. El a reuşit în urma unor lupte navale. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. conflictul s-a extins.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Intervenţia Franţei. alungând de acolo pe principele elector. în Europa ooccidentală şi centrală. Franţei alăturându-i-se Olanda. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. Transilvania.După aceasta. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). A intervenit în ajutorul cehilor. anume trecerea. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. dar şi politician ambiţios. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Astfel. Au reintrat în război şi suedezii. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. în ajutorul căruia. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Boemia etc.. în Ţările de Jos. 170 . a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. dar mai ales pe uscat. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. foarte bun militar. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. principele protestant al Transilvaniei. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII.. pe valea Rinului.

evident în favoarea. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. în lumea germană a casei de Austria. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Se punea astfel capăt practic politicii. prin achiziţii teritoriale. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. eius religio”. 171 . Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. deci limitate. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. catolică şi calvină.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. practic independente. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Astfel. de o dietă imperială. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. respectiv 24 octombrie 1648. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. a învingătorilor. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio.

a relaţiilor dintre state.. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Pentru asigurarea mântuirii. 172 . instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european.1. precum suveranitatea statelor. după 1660. de aceea. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. egalitatea lor juridică etc. Biserica şi viaţa religioasă 7. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. Franţa a devenit prima putere continentală. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). Nu poate fi ignorată nici realitatea că. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. 7. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. În sfârşit. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Pe de altă parte. cel puţin pentru o vreme. Între altele. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. În rândurile credincioşilor. chiar în această formă.

De asemenea. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. Se multiplică bisericile parohiale. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. exemplelor extrase din biblie. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. iar pe de altă parte datorită predicilor. sau a bibliilor ilustrate. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. ţinerea postului în perioadele prescrise. construite sau împodobite de membrii confreriilor. Pentru aceasta. iar nu pe conţinutul credinţei. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. De asemenea. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. În secolul al XV-lea. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. spovedania o dată pe an. favorizată de folosirea geamurilor transparente.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. « fiul credincios al bisericii ». de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. împărtăşania cu ocazia Paştelui. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). generozitatea manifestată prin danii. adoptaţi ca patroni de către confrerii. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. lecturilor făcute de preoţi şi călugări.

De asemenea.constată sporirea rolului muzicii religioase. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. devenite. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). preotul este figura cheie a mântuirii. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. cunoscută sub numele de Devotio moderna. din secolul al XV-lea. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. prin imitarea lui Christos. ci pe acţiunea individuală. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. datorită acestei concepţii. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. separat de masa credincioşilor. pe care o poate acorda sau refuza. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. printre altele. precum cultul Eucharistiei. exprimată în special prin răspândirea orgilor. prin perfecţionarea de sine. statutul aparte al preotului. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. la care se poate ajunge prin 174 . prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. inspirat. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. prin experienţa extazului). apar şi se impun noi obiecte liturgice. Această doctrină justifica. pietatea să devină ceva mai interiorizată. se pare. în episcopatul de Cambrai. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. XI-XII). prin harul care îi îngăduie să performeze taina. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Pe de altă parte. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale.

Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. este sentimentul tragic al morţii. legată de interiorizarea trăirilor religioase. 1380-1471). Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Acesta scrie Urmarea lui Christos. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. cum au fost numiţi aceştia. prin analiza de sine. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns.contemplare perpetuă. acestea frapau 175 . În afara activităţii de educare a copiilor săraci. şi care. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. prin examenul de conştiinţă. De aceea. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Devotio moderna. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Fraţii vieţii în comun. după Biblie. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. a fost cea mai tipărită carte. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. cum li se cerea în secolele anterioare. după invenţia lui Gutenberg. Imagini difuzate prin xilografie. probabil. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV.

Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. În acţiunile sale. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. născut în Yorkshire spre 1330. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. precum regele Eduard al III-lea. duce de Lancaster. pe care o ataca în tratatele sale. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). Despre stăpânirea civilă. regina Joan de Kent. 1330-1384). Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. averile ei să fie considerate doar posesii. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. alături de unii colaboratori. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. astfel că. putea însă scăpa controlului autorităţilor. laici şi clerici. şi nu doar unui vicar unic. profesor la Oxford. aflată sub influenţa Franţei. preot. Reflexia personală. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Prin extensie. cu care Anglia era în război. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. orice obicei. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Prinţul Negru. De altfel. John de Gand. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. Wycliff a contestat rolul 176 . în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. între care Despre stăpânirea divină. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon.

instruirea poporului. Pentru punerea în practică a ideilor sale. După moartea sa. dar şi sociale dintre oameni. şi nu prin propriile merite. după 1400. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. ceea ce explică. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. numiţi apoi lollarzi. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. nobil atunci cine era?). încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. datorită protecţiei de care se mai bucura. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. El ca persoană nu a avut însă de suferit. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. care trecea drept un discipol al lui. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. ordinele cerşetoare care au decăzut. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. astfel. De asemenea. în parte. care. şi şi-a sfârşit zilele în pace. în operele lui se găseşte ideea predestinării. el atacă în mod deschis rolul preoţilor.penitenţelor şi pelerinajelor. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. practica indulgenţelor. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Wycliff a fost condamnat ca eretic. Ideile lui Wycliff. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. în 1384. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. care l-au influenţat pe Ian Hus. în 1381. rectorul Universităţii din Praga. 177 . aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. De asemenea. însă.

Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. idee ce va fi clar enunţată de Luther. în care motivaţiile religioase. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Adunarea îi era însă ostilă. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. i-a atras lui Hus simpatia populară. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Toate atacurile sunt respinse. În plan social. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei .Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. O altă idee. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. văzute ca instrumente ale Imperiul german. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. transformate în adevărate războaie. În acest context. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Pe urmele lui Wycliff. a studiat teologia. de asemenea. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. Un an mai târziu. pusă deja în practică. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. şi biserica din Cehia începe 178 . sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. a devenit preot (la Capela Bethleem. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. El critică.

numiţi şi calixtini (de la potir. În cele din urmă. În cele din urmă. încoronat între timp ca împărat. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. excesele sociale ale taboriţilor. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare.să îmbrace forme originale. Acestea erau însă diferite. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. la transformarea totală a societăţii. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. slujba în limba cehă. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. Din punct de vedere religios. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. 1436. secularizarea bunurilor bisericii. statuate în Compactatele de la Iglau. prelungirea stării de război. Pe de altă parte. Moderaţii. numiţi şi taboriţi. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. curentele radicale au fost foarte variate. caliciu) sau utraquişti. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. 179 . aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. susţineau revendicări radicale. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. reforma morală a clerului. Spre deosebire de utraquişti. o parte a husiţilor. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. care pune capăt războiului devenit civil. dar treptat elementele de originalitate se resorb. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice.

dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. sunt o prezenţă constantă 180 . prin care. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. Într-o lume în care războaiele. de a stopa progresele noilor culte. aparţinând diferitelor domenii. In general. cu caracter religios.Factori religioşi şi intelectuali 1. în secolul al XVI-lea. dar dincolo de acestea. 7.1. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. într-o manieră „democratică”. Există o serie de aspecte generale. acea reformatio in capite et in membris. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. religios şi intelectual. care îi antrenează pe toţi muritorii. economic şi social. 7.2. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. se face apel la o multitudine de factori. social-politic şi ideologic. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.2. consecinţe şi asupra catolicismului. prin ricoşeu. politic şi naţional. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. mai ales „Dansul macabru”. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma.Nesiguranţa mântuirii. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. foametea erau realităţi frecvente. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex.2. Din secolul al XIV-lea. aşa cum ne mărturiseşte arta. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani.1.7. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. temele macabre.1. molimele.

în orizontul cultural al oamenilor medievali. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. acum se preconizează. ideea eliberării individului. In Occident. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. cel puţin teoretic. dar care le aduceau beneficii materiale. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. În pofida reformei gregoriene. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. 2. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. 3. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. care pun accentul pe om ca persoană. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. În plan religios. Activitatea de susţinători ai 181 . al sfintelor moaşte. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. sau la curţi ale principilor. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. fie la o viaţă pasională. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. În acest sens. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. pelerinajele.

rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. În aceste condiţii. căci ele reprezentau. De altfel. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. 4. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). pe termen scurt. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. 182 . Evident. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. în mod poate greu de înţeles astăzi. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. De asemenea. în timpul pubertăţii. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. în care căsătoriile se contractau devreme. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. consecinţe negative asupra Bisericii. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente.

întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi.2. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. În concluzie. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. mai ales din partea aristocraţiei. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. preocupaţi de întoarcerea la surse. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. al treilea loc destinat. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. De exemplu. bogăţia bisericii. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. Aceştia. Pe de altă parte. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. în secolul al XV-lea. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. Factori politici 183 .dar şi a operelor umaniştilor. prin „inventarea” Purgatoriului. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. 7. intelectuale. De exemplu. morale.1. angajată pe calea profitului de tip capitalist. ceea ce justifica acum contestarea lor.2. în principal. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. 7.2.1. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. dezvoltă exegeza filologică. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. mai ales cea funciară. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. şi ca atare dobânda nu e permisă.3.

principate. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. autoritatea exclusivă a Bibliei. care se prezenta ca un organism supranaţional. doreau să elimine un centru concurent de putere. Francisc I şi papă. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. şi universalismul Bisericii romane. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe.2. In alte condiţii. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide).2. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Din aceste motive. la Roma. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. În general însă. Cu excepţia Angliei. 7. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. deschizând calea spre secularizare şi laicizare.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. care evolua în direcţia naţională. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. ci în exterior. cantoane. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Statele pornite pe calea modernizării. promite să se 184 . în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate.

survenită în 1519. Se declanşase conflictul deschis. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. şi în 1517. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Acolo. Frederic cel Înţelept. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. dar Luther. după ediţia realizată de Erasmus. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. În 1515. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. la dieta de la Worms. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. şi dieta îl declară în afara legii. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice.călugărească dacă scapă). dându-i garanţii ferme de securitate. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Pe drumul de întoarcere însă. papa Leon al Xlea. putând fi prins şi ucis de oricine. dar şi în constituirea limbii germane literare. traduce în germană Noul Testament (1522). în 1521. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii.

pelerinaje. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. În 1529.împărtăşească soarta lui Ian Hus. a contribuit la întărirea şerbiei. a aceluia este şi religia). redactează Confesiunea de la Augsburg. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Răscoala este înfrântă. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. discipol apropiat al lui Luther. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. care în 1555 statua principiul cuius regio. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. pe termen lung. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. pomeni. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). De asemenea. etc. cumpărarea de indulgenţe. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. în 1530 Melanchton. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. întrucât credinciosul. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. principatul. după aceea. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. care are acces la 186 . putea părăsi. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii.). care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. Au loc şi clarificări doctrinare. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. ceea ce. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. eius religio( a cui este conducerea. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. în anumite condiţii. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. In 1526. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. prin pacea de la Augsburg.

oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. în 1536. şi întrucât orice creştin este preot. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. unde redactează opera sa esenţială. În fond. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. nici liturghie. publicată prima dată în latină. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Reîntors în Franţa. Cucerit de ideile lutherane.2. care şi-a latinizat numele în Calvinus.3. greacă. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. datorită contactului său direct cu Biblia. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. În viziunea sa. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. şi care au ca principal rol predica. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante.Biblia tradusă în limba sa. singurele pomenite explicit în Evanghelii. sola fide. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Instituţiile religiei creştine. icoane. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. în 1534. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Pleacă la Strasbourg. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. Născut într-o familie de jurişti. unde rămâne până în 1541. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. numai prin Scriptură). care nu se poate 187 . altar. nici valabile. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. numai prin credinţă. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). Serviciul religios este realizat de pastori. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Ei nu sunt preoţi. Calvin face studii de drept. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. 7. data reîntoarcerii la Geneva. este nevoit din nou să fugă. Sub conducerea sa. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. 192 . jucând rolul unor directori de conştiinţă. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. care dobândesc individualitate din 1619. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. indiferent de confesiune. preoţi care trăiau în comunitate. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. la Brescia. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. din iniţiativa Angelei Merici. după eşecul definitiv al cruciadelor.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. în 1535. În Spania. instrumente utile au fost ordinele religioase. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. şi fusese recunoscut de papă în 1226. în ordin cerşetor). (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. pe vremea cruciadelor. Astfel. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. la Roma. barnabiţii. franciscanii şi dominicanii. reformate sau nou înfiinţate. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. Între aceştia s-au afirmat teatinii. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. precum capucinii. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Prin disciplina sa riguroasă. oferind învăţătură acestora. organizarea cvasi-militară. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. transformându-se apoi. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. somascii. predicând. depun jurăminte. Din 1524. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. dar continuă să acţioneze printre laici.

până astăzi.3. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Japoniei. Polonia). în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. După Trento. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii.7. spaţiul scandinav). Prin măsurile de reformă interioară. considerat apostolul Indiei. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. 7. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice.4. Chinei. cu puţine schimbări. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. mai accentuată în zonele reformate. 193 . sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. Spania). Pe termen lung. Bavaria.5. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. pe o linie care s-a observat că urmează. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o.3. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. vechiul limes roman. în mare.

Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. De asemenea. al lumii oraşelor state. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Marele Maestru teuton. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. cum s-a întâmplat în Italia.4. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. ca în Anglia. dinamică. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. ieşită din uniunea de la Kalmar. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. la dezvoltarea capitalismului. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. Prusia. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. micilor principate. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. 7. în jumătatea 194 . cantoanelor. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. cum ar fi Suedia. contribuind. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate.

în viaţa populaţiei ortodoxe. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. starea civilă a populaţiei etc. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. în părţi ale Asiei Mici. probleme de educaţie. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. nu o dată brutale. fără însă a fi avut un caracter masiv. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. lui şi urmaşilor săi. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Prin reglementări specifice. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Astfel de cazuri au fost în Albania. Cu alte cuvinte. Ghenadios Scolarios. Destul de 195 . Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. unii creştini au îmbrăţişat islamul. Bosnia. Ortodoxia. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. În fapt. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. o serie de scutiri. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. Între altele. când sultanii au devenit şi califi. în secolul XVII.

Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. mitropolitul Sava Brancovici. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. de asemenea canonizat şi alţii. Bosnia. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. unde populaţia era predominant catolică. Alexandria sau Ierusalim care. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. între anii 1685-1688.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. mai cu seamă între saşi. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . cât şi ale lui Calvin. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. a patriarhiilor slave din Balcani. în cazul Transilvaniei. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. înregistrându-se mai ales. Imediat după apariţia lor. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. respectiv un număr de ucrainieni. o parte din ortodoxii din Polonia. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. ca şi prin o serie de misionari. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. respectiv unguri. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. numită şi greco-catolice în Transilvania. de exemplu. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. Astfel. nestoriană şi monofizită. canonizat ulterior. În 1543. de altfel. de mitropolitul Simion Ştefan. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii.

Astfel. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. treptat. La mijlocul secolului XVII. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. respingând mai cu seamă idei calvinizante. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. precum şi o serie de inovaţii. Kiev. s-au ţinut la Costantinopol. al cărui fiu. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. adolescent. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. în biserica ortodoxă. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. 197 . Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. mitropolitul Petru Movilă etc. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. în secolul al XVII-lea. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. patriarhul rus Nikon (1652-1658). însă pe termen lung.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. În secolul al XVII lea.

198 . a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. adevărată şi eternă. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. şi instituţia vizibilă. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. De acum înainte. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. devine tot mai importantă. o anumită nelinişte. amestecată în treburile lumeşti. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum.1. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără.În Balcani. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. ba dimpotrivă. În plan spiritual. Nu lipsită de importanţă. pieritoare. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. Cultura 8. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. 8. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. Întoarcerea spre sine. între nenorocire şi fericire. distincţia între biserica invizibilă. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. Între suferinţă şi bucurie.

ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. Astfel. din 1409. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. mare mistic 199 . De exemplu. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate.În transformarea sensibilităţilor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. chiar în trei. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. În viaţa religioasă. căutarea volupăţii celei mai carnale. pricipilor. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. regilor. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. De exemplu. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Henric Suso. răspândită printre unii creştini. în cazul aceloraşi persoane. gesturi dezordonate şi reacţii violente. adesea prinţi sau capete încoronate. asociat de noi cu un comportament aristocratic. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. aflăm de la cronicari că jucătorii. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. apoi. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Ïn cazul jocului de şah. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie.

sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. autorul unor opere de mare elevaţie. Aceste 200 . dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. a unor emoţii necontrolate. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. şi mai ales Dansul macabru. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. răspândite mai ales în Italia. de bună calitate. Sentimentul morţii existase şi înainte. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. Forme de comportament şi de sensibilitate. Desigur. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. sex. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. neintegrate. în secolul al XV-lea. se pot combina sau opune unele altora.german. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. a unor temeri ancestrale. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. în cimitirul Inocenţilor din Paris. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. orizonturi total diferite pot coexista. memento mori fiind una din temele lor predilecte. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. conform caracterizărilor psihologilor. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. fără a face distincţie de vârstă. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. din secolul al XIII-lea. fără a apela la intermediari. stare socială sau profesională.

dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. romanul este continuat. sau Romanul Vulpoiului. este probabil efectul predicilor. de Jean de Meung. şi adesea odios. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. caracteristică iubirii curteneşti. mai bine sau mai rău. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. În partea da doua a Romanului Trandafirului. al epidemiilor ce marchează epoca. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. lumea e prezentată mult mai realist. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. este ilustrat de Romanul lui Renart. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . meditaţiilor. sau trucuri. câteva decenii mai târziu. de sorginte clericală. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. şi el iese de cele mai multe ori victorios. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. care pune la cale tot soiul de înşelătorii.teme inspiră şi lucrări literare. prin care uneori se creează. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. dar mai ales cu umbrele sale. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. Acelaşi spirit nou. părţi ale lumii. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. Rămas neterminat. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. destul de searbădă pe alocuri. alteori se distrug. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. Slăvirea femeii. personajul ambiguu din miturile multor popoare. cu luminile. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. a cunoştinţelor epocii sale. Această angoasă în faţa morţii. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. calamităţilor naturale.

total devotaţi papei. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. se numără Dante Alighieri. 202 . El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. în 1321. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. în pofida diferenţierilor dialectale certe. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. în 1302. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. Dante este exilat din oraşul său. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. independent de papalitate. sau Reinecke. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. De monarchia este un tratat de filosofie politică. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. la adresa iubirii curteneşti. întreaga societate umană.ticăloşiile sale. atât de contradictorie. Partizan al supremaţiei pontificale. a participat la campanii militare. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. tratat despre importanţa limbii italiene. a studiat retorica şi medicina. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. Moare la Ravenna. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Aceeaşi epocă. Exilul i-a marcat puternic opera. false şi artificiale. nu îi datorează însă şi existenţa. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. pe care el o consideră ca unitară. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. De altfel. Dacă lucrurile stau astfel. a nobililor şi a oamenilor bisericii. după cum am prezentat-o mai sus. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. Albert cel Mare şi Toma din Aquino.

Licenţiat al Universităţii din Paris. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. teologice. supus planului Providenţei Divine. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. 203 . structurată în Infern. începând cu Boccacio. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Guinizelli şi Cavalcanti. de care îl separă totuşi mentalitatea. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. În Vita nuova. conferă perenitate operei sale. diată ironică în versuri. Marele Testament . este poetul francez François Villon.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. din punct de vedere al biografiei. Se aseamănă astfel. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. dedicată Beatricei Portinari. i-au adăugat epitetul de Divina. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. mult mai frământată în cazul lui Villon. dar guvernat de liberul arbitru. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. căreia urmaşii. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. alături de arta sa poetică desăvârşită. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Purgatoriu şi Paradis. Mult mai medieval în concepţii. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. 1465). datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. inclusiv papi. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. şi opera sa poetică realizată în franceză. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. cu goliarzii. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu.

melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). lipsită de orice concreteţe. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. umanist pasionat de manuscrisele antice. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Animam cum corpore amavi.compus spre 1461. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. dedicat lui Scipio Africanul. dar poeziile sale i-au supravieţuit. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. urma lui Villon se pierdea. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Petrarca a reacţionat. e o femeie în carne şi oase. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. făuritor al măreţiei Romei. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. dar şi balade armonios integrate în întreg. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. ce prevesteşte Renaşterea. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. precum poemul eroic Africa. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. spune el. Cel mai erudit om al vremii sale. Scrie opere în latină.. uneori 204 . este opera sa capitală. Istoria a reţinut operele sale în italiană. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. La 33 de ani.

fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. fiind preluate din nuvele anterioare. uneori fericit. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Dar nu trebuie să uităm. nu atât de nobleţea sângelui. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. ci de cea a sufletului. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». bineînţeles. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. autonomia omului. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. care poate înfrânge adversităţile. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. Desigur. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. caracterizată. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. ci cel 205 . alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. spiritul. alteori tragic. sau chiar din povestiri de origine folclorică. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii.

Decameronul rămâne ca o operă vie. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Tot ca la modelul său italian. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. au început să fie depăşite de realităţi. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată.2. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. lăcomie. Evul mediu. şi ideile lui. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. satira. Fiu al unui negustor de vinuri. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie.cultural. dar care. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. ca şi tehnica sa literară. depozitara unor idealuri valoroase. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. pentru ipocrizie. ca şi unele din subiecte. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. intitulat Troilus şi Cresida. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. 8. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. aplecarea spre cele lumeşti. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. pe care încep să o considere 206 . au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Ca şi la Boccaccio. pare să fie conştient autorul. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. Geoffroy Chaucer (1340-1400). ajunge în slujba curţii engleze.

In cele ce urmează.o perioadă întunecată. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. sculptori şi arhitecţi. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. 1350-1620). aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. 8. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. în secolul al XIX-lea. termenul vine din italianul umanisti. o dată cu termenul propriu-zis. termenul de Renaştere a început. caracterizat. printr-un « mănunchi de schimbări ». Un alt înţeles. situată între evul mediu şi epoca modernă.2. apărut din secolul XIX. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. De asemenea. o epocă obscură şi barbară. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. este cel de mişcare intelectuală. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). readusă la puritatea din perioada clasică. eventual pe cei ce predau aceste discipline. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. Vieţile celor mai de seamă pictori. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. Într-o primă accepţie. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. inclusiv cele ale creştinismului de început. 1550-1567. Termenul a fost popularizat apoi. din secolul al XIX-lea. definite mai întâi în Italia.1. La origine. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. conform expresiei lui Peter Burke. Uneori.

devenind un tezaur pentru umaniştii italieni.italiene. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. deoarece se constată. în preajma cuceririi Constantinopolului. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. după expresia lui Poggio Bracciolini. au fost stabilite. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . Sub patronajul familiei Medici. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. care. unele reguli privind editarea manuscriselor. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. De aceea. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. cardinalul Bessarion. prin compararea diferitelor variante. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. neobosit căutător al acestora. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. 1520. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. a fost donată Veneţiei în 1468. şi în special la Florenţa. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. greaca. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori.

nu au dorit. care l-au adus în contact cu 209 . fiind.2. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). În afara neoplatonismului. preot. o vreme. 8. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer.ideilor. Erasmus din Rotterdam. purificarea sa de adaosurile medievale. Anglia. artizan al destinului său: „tu omule. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. dar fără medierea obligatorie a bisericii. Erasmus a devenit. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. În relaţia omului cu Dumnezeu. la rândul său. Dimpotrivă. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. de aceeaşi părere cu reformaţii. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. A întreprins numeroase călătorii. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. în calitatea sa de mişcare complexă. umaniştii. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Astfel. în primul rând. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. Spre deosebire însă de aceştia. Umanism şi creştinism Umanismul. în Franţa. de asemenea. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. Italia. să renunţe la creştinism. în marea lor majoritate.2. există şi un curent neoaristotelician. Intelectualii umanişti. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. de Pietro Pomponazzi (14621525). pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. Doreau.

Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul.3. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. în Europa. între care literele mobile.2. în 1455. cenacluri. 8. dimpotrivă. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. mult mai corectă decât Vulgata. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni.personalităţile cele mai importante ale momentului. Elogiul nebuniei. Anglia. Franţa. ediţii de texte antice. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Biblia cu 42 de rânduri. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. în Orient şi din lemn. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. umaniştii circulau foarte mult. deja realizate din ceramică. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. a Noului Testament. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Germania. Italia. Literele mobile. la Mainz. Ungaria (Nicolaus Olahus). S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. De asemenea. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). prin caracterul său elevat. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ».

al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. se inventează noi caractere. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. De asemenea. jurişti. cât şi al punerii în pagină. transformarea ei dintr-un obiect de lux. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Din aceste motive. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). care. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. Lyon. în 1575. într-un bun relativ accesibil. Efectul este scăderea preţului cărţii. Succesul întreprinderii s-a datorat. devenită uzată. precum cele « romane » sau cele « italice ». tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Anvers. în contextul progresului alfabetizării. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. profesori. devenit presă tipografică. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. medici. ceea ce permite începutul democratizării culturii. cererii de carte. clerici. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. 211 . (La Anvers. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. cum era manuscrisul medieval. atât din punctul de vedere al formei literelor. Paris. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. De asemenea. etc. Ulterior. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. pe de o parte. Basel. iar în secolului XVI.

contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. Acest schimb este facilitat. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. 6% în germană. etc. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. atacată de reformatori. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. nu creaţia originală era valorizată.). şi nu autorul ei. De acum înainte. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. majoritare până atunci. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. într-o epocă în care Biserica.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. care practică lectura în tăcere. În plan cultural. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. dar şi responsabil pentru ce a scris. multe creaţii medievale sunt anonime. beneficiar al operelor sale. ci fidelitatea faţă de model. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. socialeconomice. 77% au fost scrise în latină. de a elabora noi idei şi ipoteze. în primele decenii de după apariţia tiparului. religioase. la importanţa ataşată autorului. apare un nou tip de cititor. în condiţiile în care. De altfel. tiparul. 7% în italiană. ca atare. impune cenzura operelor tipărite. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. 5% în franceză. prin folosirea preponderentă a limbii latine. devenit şi o afacere profitabilă. un secol înaintea sa. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. individual. politice. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. între autor şi operă. în încercarea de a 212 . prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. iar autorul ca persoană conta foarte puţin.

în detrimentul aprofundării celor citite). călugărului. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». de stabilire a regulilor. de care am mai vorbit. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. prin privilegii regale sau princiare editorilor. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. De asemenea. care nu s-a mai transformat. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat.stopa progresele contestării sale. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. ca limbă de comunicare internaţională. se opreşte. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. timp de câteva secole. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. prin fixarea ei riguroasă în scris. Prin accentul pus pe autor. acordat iniţial. Dacă ne referim la tipar. principi. începe revoluţia în domeniul lecturii. evoluţia latinei. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. preotului. Apare treptat ideea de copy-right. fără medierea profesorului. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. într-un fenomen de masă. Capete încoronate. prin difuzarea gramaticilor. forma ei definitivă este stabilită acum. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. latina a devenit o limbă moartă.

inspirat de vechea facultate de arte. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. atât în mediul protestant. gramatică) înspre complex. De exemplu. După manifestarea Reformei. Învăţământul dura şapte ani. într-un secol şi jumătate. a tipografilor. numărul mai vechilor întemeieri. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. cu un indiscutabil prestigiu. spre deosebire de facultăţi. Universitatea. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. colegiile se vor multiplica. instituţie specific medievală. şi încă 15 până la 1550. În colegii. corespunzătoare vârstei. şi nu pe divinitate. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. Mecenatul 214 . îşi continuă existenţa. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. se adaugă până la 1500 încă 33. matematică). a artiştilor. centrate pe om. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. pe de o parte. logică. iar pe de altă parte. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. În acest din urmă caz.activităţii oamenilor de cultură. tiparul este introdus în Franţa la 1470. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. De aceea. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. începând de pe la 10-12 ani. scriere. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Dar Universitatea. cât şi în cel catolic. (filosofie. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. întrucât aceasta relevă. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. Şi în spaţiul românesc. care dublează. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire.

după ce. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. De asemenea. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. Nobilimea. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. au fost comandate atâtea opere de artă. De altfel. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. să-i plătească şi să-i întreţină. care să le ofere comenzi pentru operele lor. dar atrag şi creatori italieni. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. fiu al lui Lorenzo de Medici. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. începând cu biserica. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. şi al lui Rafael. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). se zice.

care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. dar şi a literaţilor şi filosofilor. Astfel. germane. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. Apariţia genului picturii de şevalet. flamande. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. ci evoluează. în care principalele elemente decorative. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». dezvoltat în oraşele italiene. pentru a consuma la faţa locului produsele. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. Individual. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . « Sedentarizarea » nobililor. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Din secolul al XV-lea. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. la Florenţa. existând şi o serie de factori materiali. mai cofortabilă şi mai luxoasă.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). a redus dimensiunile operelor de artă. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. de protecţie împotriva frigului. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Acesea din urmă nu dispar. erau tapiseriile. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. dar şi în cadrul corporaţiilor. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. devenită mai funcţională. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. spre deosebire de perioada anterioară. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. având în acelaşi timp şi rol practic. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei.

Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. a propriei valori a creatorului. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. specificului personalităţii sale. în Renaştere. Desigur. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. importanţei originalităţii. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun.Sixtine). competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. 8. concepţia aceasta se schimbă. nu un simplu membru al unei bresle anonime. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. 8. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. care acum e o individualitate. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. accentul pus pe om.5. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe.2. cum ar fi farfuriile. cănile. aceste obiecte de mici dimesiuni. plăcile de faianţă. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite.2. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. care făcea parte dintr-o breaslă. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. elementele folosite la construcţia sobelor.4. 217 . Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul.

Renaşterea artistică şi literară 8.3.3. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . mai interiorizată. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). în general. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. de barbar. 218 . titanul. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. ceea ce conduce la o creştere a specializării. Ca şi umaniştii. -bucuria de a trăi. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână.1. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. -natura ca sursă de inspiraţie. în sens peiorativ. -individualismul. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. ci promovând un nou tip de pietate. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . spre deosebire de perioada medievală când aceasta. de unde şi numele de “gotic”. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. care decurge din conştiinţa valorii omului. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi .-nou raport între om şi divinitate. ca şi trupul omenesc. 8. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. prin încrederea în om şi în forţele sale.

apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). sunt preluate teme mitologice. dar continuă să domine temele religioase creştine. 219 . inspiraţia religioasă rămâne esenţială. prin care iluzia spaţiului. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. De exemplu. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. şi al sculpturilor ecvestre. întruchipare a forţei şi frumuseţii. Fie că e vorba de pictură. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). Pe de altă parte însă. sculptură sau arhitectură. Pe de altă parte. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. din circa 150 de tablouri. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. De aceea. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. I). la Boticelli.Şi în plan artistic. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. începutul săpăturilor arheologice. în afară de piatră şi marmură. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. în acest domeniu. extrem de valorizată. Tot de la antici era preluat genul portretului. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. utilizate pe tot parcursul evului mediu. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. mai întâi masculin. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. neglijat în perioada anterioară. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. Ca materiale. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. în jur de 100 au teme legate de creştinism. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. pentru a ilustra simetria perfectă. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul.

Continuă să se construiască şi castele. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. edificii publice sau clădiri particulare.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. fresca). din Franţa. de pe domeniul rural. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. mai clasicist (faţade plate. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. si insistau pe armonia proporţiilor. variaţii de tonuri. Castelul de tip feudal. erau realizate la scară umană. De asemenea. Arhitectura În arhitectură. teme. după începutul războaielor italiene. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. frize). pilaştri. succesiune strictă a celor trei ordine antice. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. compoziţii renascentiste. ferestre înalte. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. etc. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. însă în noul stil. mai propice locuirii şi mai elegantă.).2. Acesta. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. deoarece se puteau rula.3. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. doric. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. corintic). 220 . lucarne sub acoperiş. lasă locul vilei urbane. 8. dincolo de consecinţele sale reprobabile. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia.

redă contururi vaporoase. trăsături esenţiale ale artei. pictori flamanzi. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. De asemenea. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. au inovat mai mult. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. realizarea camerelor obscure. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. la plecarea multor artişti către ale spaţii. 221 . Boticelli (1445-1510). de adâncime în interiorul compoziţiei. a fost cea florentină. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). aici s-au definit. De exemplu. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale.8. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. parţial contopite cu fundalul.3. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. prin sfumato. la sfârşitul secolului. etc). în secolul al XV-lea. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. izgonirea Medicilor. Războaiele italiene. Leonardo da Vinci. Rafael Sanzio (1483-1520). Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti.3. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Leonardo da Vinci (1452-1519). a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Donato Bramante. există şi diferenţe. în ordine cronologică şi a importanţei. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. dintre care prima. variante locale.

pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. impresionante prin modernitatea lor. sculptor . (După lucrări la Florenţa. Redevenit pictor. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. arta este marcată de multiple influenţe. David. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. pictor. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. în spiritul propagat de Contrareformă. Padova.4. S-a afirmat la început ca sculptor. Sculptura 222 . în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Parma. poet. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. 8. Ghirlandaio. Papa Iuliu al II-lea. În tot acest timp. creaţii precum Pieta. dar mai ales ca gravor. între care rămâne importantă.La Veneţia. arhitect. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. în altarul Capelei Sixtine. cea bizantină. În Spania. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi.3. în secolul al XV-lea. din familia Medici. 1489-1534). aducându-i celebritatea. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. unde se afirmă Corregio (cca. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. precum Milano. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). răscruce de drumuri comerciale. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. În Germania. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Michelangelo s-a format la Florenţa. de asemenea. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. Aurorei şi Crepusculului. e rechemat la Roma. Hans Holbein (1497-1543). Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat.

păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. Frunuseţea înseamnă armonie. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. în general. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. istoriografia. Dante Alighieri (1265-1321). înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. într-un anumit fel. etc. cât prin operele de orfevrărie.În sculptură. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. tragedia). a operelor lui Homer. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. ca şi la antici. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Filippo Brunelleschi (1377-1466). în operele lor. operele dramatice (comedia. echilibrat. în traduceri latine. romanul alegoric.3. rondel. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. 8. Pe de altă parte. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. de a se autodepăşi. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. Lorenzo Ghiberti (13781455). La începuturile Renaşterii. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. începe mai de timpuriu în Italia. Renaşterea literară.5. Donatello (1386-1466). ca şi cea artistică. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). limba italiană 223 . şi astfel ceea ce este armonios. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. operă care a creat. este mai aproape de divin.

În Franţa. la rândul lor modele pentru urmaşi. covins că natura umană e în esenţă rea. de umorul adesea grosier. Lucrările lui François Rabelais (c. Gargantua. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. 224 . caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. dar şi în urma evoluţiilor interne. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. în Iubirile. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. manual de teorie şi practică politică. dar justificate de raţiunea de stat. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. pe care le tratează însă în forme noi. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. Unii dintre aceşti poeţi. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. cruciadele). precum Pierre de Ronsard (1524-1585). Pesimist. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland.1490-1533). şi au creat opere viabile. Autorul unor interesante Istorii florentine.literară. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. Giovanni Boccacio (1313-1375). poet sensibil. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. de asemenea. autor al Decameronului. secretar al republicii florentine. Nicolo Machiavelli (1469-1527). la începuturile Renaşterii literare. şi cu o teribilă poftă de mâncare. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso.

Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. În afara pieselor de teatru. Hamlet. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. Prin intreaga sa creaţie. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. probabil. În Spania. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. Thomas Morus (1477-1535). ulterior. Furtuna. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Romeo şi Julieta. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. datorită valorii universale a concluziilor acestora. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. numele ei să devină un substantiv comun. Este perioada supremaţiei politice. militare şi economice spaniole. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. regretul în faţa trecerii timpului. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. englezul William Shakespeare (1564-1616). dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători.În Anglia. Regele Lear. ideea că arta poate da eternitate iubirii. 225 . propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. Antoniu şi Cleopatra.

Dar cercetările astronomice au continuat. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. şi Calderon de la Barca (1600-1681). dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă.5. Înfrângerea sa finală. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor.3. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. Johannes Kepler 226 . Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. în De revolutionibus orbium caelestium. Aceastea nu au reuşit în totalitate. şi i-a luat locul o societate modernă. 8. probabil. că Soarele. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. autor de nuvele. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Puritatea morală. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. nu pământul. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. idealizat. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). a dispărut o dată pentru totdeauna.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. autor a peste 2000 de piese. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Evul mediu cavaleresc. din 1543. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Acesta susţinea. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei).

şi că soarele se află nu în centrul. liedul şi cântecul coral în Imperiu.) 8. dar şi comportamental. Clement Jannequin. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). nu circulare.(1571-1630).7. 8. Concluzii Apărută în Italia. adesea datorită reformei. astronom german. conducând la mutaţii în plan artistic. care evoluează şi ea. Andreas Vesalius (1514-1554). maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. începe să lase loc şi muzicii profane. literar. datorită observaţiilor proprii. etc. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale.6. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. a putut avansa. cum se credea până atunci. În trigonometrie. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. chanson în Franţa. care publică în 1543 De humani corporis fabrica.3. mai puţin 227 . cunoscut ca Regiomontanus. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. datorită disecţiilor. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Muzica religioasă. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Astfel. Palestrina. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. interzise până atunci de Biserică.3. ştiinţific.

Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe.receptive la noile tendinţe. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.000 de abecedare. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale.1. Ceaslovul etc. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Odată cu secolul al XVI-lea. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. predominantă fiind oralitatea.4. În continuare. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. cu un important decalaj temporal). 8. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. cuprinzând circa 20. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.000 pagini şi 10. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. Astfel. în douăsprezece volume. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii.4. ştiinţific. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. în diversele ei forme de manifestare. respectiv redactarea unor 228 . respectiv Faptele apostolilor. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului.000 de ilustraţii. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. au fost grupate la un loc. cât şi altele de istorie universală.

Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. Sub influenţa bizantino-ortodoxă.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Moscova etc. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. De fapt. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). sub titlul de Domostroi. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. fie pentru necesităţile cultului. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Pe lângă aceasta. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. A avut o activitate culturală deosebită. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). în condiţii complexe.

Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. cât şi al unor construcţii laice. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Totuşi. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. cu bază octogonală. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu.4. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. ca şi mai târziu. În cursul cuceririi. În secolul al XVI-lea în artă. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. timidă şi sinuoasă.2. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. 8. cu precădere în arhitectură. Se ştie că în evul mediu biserica. Ori în o serie de zone. inclusiv cele de la muntele Athos. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. Multe dintre acestea. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. mai cu seamă destinate scopurilor militare. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. s-a creat un nou stil. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. au avut loc o serie de distrugeri.

de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. mai cu seamă în aşezămintele monahale. slavona. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. 231 . de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. ce a avut un periplu pe la Târnovo. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Plovdiv. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Manifestările culturale au fost în general modeste. Târnovo.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Constantinopol. Acolo. cât şi în limba vorbită de popor. părintele „renaşterii bulgare”. precum şi unele biserici din Sofia. producţia originală fiind foarte modestă. în domeniul artelor. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Cărturarii erau mai ales clerici. Practic. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac.

Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. Începând cu Primoz Trubar. uneori pe bază de documente. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. amândoi raguzani. în care era larg răspândită şi limba latină. precursor al iugoslovenismului. de către autori croaţi şi sloveni. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. clerici. atât din rândurile populaţiei slave. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. J. relativ numeroase. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. macedoneni etc. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. Astfel. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. iar mai târziu a reformei. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. M. Astfel. Orbini. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . în Istria. cât şi a italienilor. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. croaţi. O figură aparte. Pribojevici. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. în oraşele Dalmaţiei.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. traducător al Bibliei în limba populară.

s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. cele mai multe cu conţinut religios. respectiv culegeri de texte. mai ales la Ohrida şi Peci. În spaţiul stăpânit de otomani. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. 233 . dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. arareori artiştii se apropiau de realităţi. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. În domeniul artelor. matematician. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. Peci. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. astronom. mai ales în mediul urban. geamii. lirice sau epice. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. majoritatea religioase. Alături de ortodoxi. matematică etc. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. autori anonimi creând proverbe. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. În zona dalmatină. unde se predau dreptul musulman. hamame etc. fizician şi filosof. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. mai ales la Ragusa. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. Milesevo. dramatice etc. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale.Roger Boscovici. unde se transcriau manuscrise. Gundulici. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. precum Ohrida. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. manifestările au fost modeste. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă.. limbile orientale. Imediat după cucerire. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. dar şi cu caracter literar şi artistic. în special despre Mihai Viteazul. precum cel denumit al lui Brancovici. multe din acestea având şi un rol cultural. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. Predomina tradiţionalismul. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. ciclul despre Marco Cralievici etc. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice.

pentru băieţi. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. Astfel. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. prima apariţie în limba albaneză. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. de exemplu. funcţionau pe lângă moschei. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. medrese. şcoli confesionale musulmane. În Capitală exista o şcoală superioară. De fapt. Astfel. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. în secolul al XVI lea. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. Gjon Buzuku a publicat. Totuşi. respectiv italiană. o carte de rugăciuni: Beshari. au funcţionat acolo atât medrese. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. ştiinţa şi arta turcească. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. şcoli de tip primar. Acolo era un învăţământ elementar religios. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale.4.4. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 .Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. de pe poziţii catolice.

Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. Astfel. spaţiul pontic etc. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. multe cu încărcătură mistică etc.Ştiinţei. urmaţi de viziri şi mari demnitari. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. matematici. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). recent descoperită de Columb. imnuri. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. Un domeniu aparte. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. I s-au adăugat şi alţii. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. gustul pentru frumos. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. în epoca clasică. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. ce a fost cultivat. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. creatori de cultură. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. precum medicină. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. Astfel. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. Golful Persic. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. au ocrotit cultura. 235 . În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. O serie de sultani. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. promovând totodată ca mecenaţi. cu creaţii epice. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. În secolul al XVI lea. original. a fost cel al geografiei istorice.

în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. excepţie făcând Moschea Albastră. baraje şi apeducte. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. a fost înfiinţat un observator astronomic. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). fost o vreme ienicer. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. mausolee. pentru gravurile în metal etc. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. supranumit Michelangelo al Turciei.astronomie etc. în capitală. spitale. Astfel de exemplu. monumente unice în lumea islamică. a devenit arhitect. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Bibliografie 236 . poduri etc. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. nu şi în cel european renascentist. a fost cultivată deosebit astronomia. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică.. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. În 1575.. precum Moscheea lui Selim I. pe lângă cea românească. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. moschea Suleymanie etc. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. A mai lăsat urmaşilor medrese. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. În spaţiul cultural constantinopolitan. pentru miniaturistică de tot felul. urmându-se o tradiţie orientală. moschea Seyhzade.

2003 Cristian. Istoria Indiei. 2006. 2002 Manolescu. Editura Meridiane. Paul. Sedes. Vasile. Ellipses. Istoria medie universală. Bucureşti. Michel. Bucureşti. 1980. R. Le XVIIe siècle. Michel.). Bucureşti. 2003 Sinteze şi monografii 1. Între China şi Pacific. Cultura Africii.Manuale Bercé. 2002 Cros. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Anul I. Molinier. Paris. Péronnet. Corint. L’Europe au XVIe siècle. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Péronnet. Michel. Le XVIe siècle. Sinteze. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Hachette. Danielle. 1995 Universitatea Spiru Haret. 1992 Muchembled. Editura Fundaţiei România de Mâine. 1992 Cassan. Civilizatiile amerindiene. Bucureşti. 1982 237 . 1993. 1620-1740. Leo.). Paris. Civilizaţia japoneză. Bucureşti. Hachette. C. Robert (coord..). Corint. Editura Lucman. Histoire moderne. Yves-Marie. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Danielle şi Vadime. Istoria evului mediu. Corint.I: Europa apuseană. Michel. Alain. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Învăţământ la distanţă. Radu (coord. Istoria Japoniei. Manolescu. Istoria Asiei. Frobenius. Meridiane. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Bucureşti. Paris. Vol. Bréal. 1996. 1492-1620. Radu (coord. Elisseeff. Bucureşti. părţile I-II. Le XVIe et XVIIe siècles. 2002 Elisseeff.

). Bucureşti. Meridiane. Meridiane. All. Bartolomé. 2 vol. 1995.. Burke. Bucureşti. Pre-columbian America. Fred. Renaşterea italiană. Bucureşti. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Le temps de l’Espagne. Descoperitorii. Henri. Aztecii. Corint. Lineages of the Absolutist State.. Meridiane. 2 vol. Problema Celuilalt. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Henri. 2002. Bucureşti. 2001 Lehmann. Bernard. Renaşterea. Bucureşti. Bucureşti.. 1985 Granet. Jacquart. Hachette. 1999 Berence. Bennassar. 1994 2. 2002 Stamm. Dominique..Gernet. Peter. Renaşterea europeană.1985. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Meridiane. 2004 238 .. Corint.1985-1986. XVIe-XVIIe siècle. Jacques. Jean. 1994 Parsons. Bucureşti. Bucureşti. Soustelle. Denise. 1998. Duby.1984.1995 Lombard. Meridiane. Lumea chineză. Mayaşii. Anne. 1996 Braudel. Centru şi periferii. Daniel. 1979 Sourdel. Marcel. Jocurile schimbului. Iaşi. vol. 2003 Todorov. Fernand. Fernand.1989. Philippe. Peter. Civilizaţiile precolumbiene. 1977 Aries. Meridiane. Georges (coord. Istoria vieţii private. Ed. Incaşii. Bucureşti. Timpul lumii. London. Paris. Favre. Bucureşti. I-II. Bartolomé. vol. Vincent. Bucuresti. Bucureşti. Armand Colin. 1969 Boorstin. Paul. Braudel. Lee A. China imperiala. Perry. Meridiane. Gendrop. Fernand. Cucerirea Americii. Islamul şi civilizaţia sa. Aztecii. Humanitas. André. Istoria arabilor. Fernand. 2003 Miquel. Bucureşti. 6 vol. Ţvetan. Jacques. Civilizatia chineza. Civilizatiile africane. Meridiane. M. Iaşi. Paris. Le 16e siècle. Institutul European. Burke. Braudel. Bucureşti. Bennassar. Bucureşti.3-4. 2 vol. Corint. Braudel.. 1974 Simoni Abbot. Bucureşti.

Teora.. S. Marshall.. A. Jean. Jean. Jean. Galaxia Guttenberg. 1972 Delumeau.. Naissance et affirmation de la Reforme. Prentice Hall International. Epoca marilor descoperiri geografice. Bucuresti. A. 1969 Comorovski. 2001. Spania: mărire şi decădere. Marile descoperiri geografice. 1999. La civilisation de l’Europeà la Renaissance.G. Pierre. 1975 Mandrou. Perrin. Leonard. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. 2003 Ginzburg. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Paris. Aur şi mirodenii. All. Robert.Carpentier. Stewart. 2002 Febvre. Paris. Paris. Histoire de l’Europe. Fifteenth and Sixteenth Centuries. François (dir. Seuil. tome premier. Hachette. Immanuel. Histoire générale du Protestantisme. John. Artemis. 1973 Dickens. 1991 Chaunu. 1995. 239 . Le monde de Jean Calvin. Seuil. Jean. un destin. 1964 Geiss.). 1985. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti. Bucureşti. XVIe et XVIIe siècles. Ed. Cornelia.. 1992 Chaunu. Editions Complexe. Paris. dinast şi apărător al credinţei. Des humanistes aux hommes de science.. Bucureşti. All. Paul. S. Bucureşti. Paris. Artemis.G. L’Aventure de la Reforme. Flammarion. François. London. PUF. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Ed. Bucureşti. Bucureşti. All. London. Paris. Histoire des relations internationales. Paris. Carlo. 2003 Kilsby. Le Moyen Âge. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Delumeau. 1500-1558. 1474-1643. Bucureşti. Ganshof. Jill. Europe in the Fourteenth. 1971 Hale. Renasterea. Pierre. Corint. Lucien. Bucuresti. Faure. de la Alexandru Macedon la Magellan. La société de cour. Martin Luther. The Age of Humanism and Reformation. 200 Favier. 1961 MacDonald. McLuhan. The Counter Reformation. Goldenberg. Civilizaţia Renaşterii. Jean. Lebrun. Emile. Norbert. Carol Quintul: suveran. Bucureşti. 1977 Dickens. Corint. 1973. Brânza şi viermii. Paris. 1998. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Thames and Hudson. 1968 Elias. Belu. Paris. Histoire de la pensée européenne. 2 vol. 1998. 2002 Favier. Bucureşti.

Rady. Robert. Bucureşti. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2. 2008 Russ. Martin. Paris. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Daniel. H. Andrei. O istorie a secularizării. Rabreau. 240 . Le Saint Empire romain germanique. 1996. Bucureşti. religie şi refacere: 1494-1610. Librairie Félix Alcan. All. O istorie a ideilor occidentale. vol. Roland. de. Mousnier. Perroy. Randell. Chişinău. All. Istoria Universală Larousse. Jean Calvin şi Reforma târzie. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Jaqueline. Le monde et son histoire. Univers Enciclopedic.Mignot. Bucureşti. Istoria Portugaliei. D’Otton le Grand à Charles Quint. Renaudet. Handelsman. Martin. Tallandier. Bucureşti. Randell. Keith. Randell. 2001. Keith. Marc. Chişinău. Accent. Henri. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Univers. II. Jean-Paul. Bucureşti. 2005 Skinner. vol. Bucureşti. All. XIV-XVIII). Politică şi politeţe în Franţa. Augustin. Pietri. 2006 Roux. Guillemain. 2001. Luther şi Reforma în Germania. 1931 Rady. 1999. 1989 Pirenne. 2001. 1996 Oţetea. Bucureşti. Paris. Bucureşti. 2005. Bernard. Paris. Bucureşti. Luce. Michel. Cartier. La fin du Moyen Âge. All. All. 2000 Muchembled. Iaşi. Paris. 1517-1555. Flammarion. Imperiul mongol şi Gingis Han. 2005 Oliveira Marques. Bucureşti. Pierre. Edouard. 2000 Riché. Bucuresti. Bucureşti. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Favier. Aventura gândirii europene. Keith. Machiavelli. Societatea rafiinată. 1550-1650. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Editura Enciclopedică. Institutul European. 2000. Louis. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Jean. All. Keith. A. Franţa: renaştere. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 1994. Corint. Randell. Simona. Francis. 2001. Randell. Venard. Keith. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. 1968. Cluj-Napoca. Claude. Histoire de l’art Flammarion. Halphen. Reforma catolică şi contrareforma. Arc. Rapp. Suzanne. Morineau. Renaşterea şi Reforma. 2004 Nicoară. Marcel. Quentin. Pillorget.

Bucureşti. 1300-1600. Epoca clasică. 1956. Meridiane. 1610-1661. Elisabeta I: religia şi politica externă. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). 1976. Biserica ortodoxă ieri şi azi. 3. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Turcii-otomani. Corint. All. Bizanţ după Bizanţ.1-2. Bucureşti. 1961. Bucureşti. Raţiunea dominantă. Halil. Nicolae. Xxx Istoria bisericească universală. Bucureşti. Andrina. vol. Bucureşti. 1992. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. John. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. vol. Brăila. 1996. 1979. II. 2004 Ciachir. Meyendorf. Bucureşti. Virgil. Bucureşti. Inalcik. Decei. Ileana. Istoria Ungariei. Virgil. Histoire de l’Autriche. Bucureşti. vol. 1523-1721. 1997. 1996. 1994 Wilkinson. 2001. Teora. 1971. Manual pntru uzul studenţilor. 2004 Chirtoagă. Jacques. Maxim. 241 . Max. Istoria slavilor. Paris. Odorheiul Secuiesc. Aurel. 2001. Istoria Imperiului Otoman. 2000. Gergely. 1978. 1968 Wallerstein. André. Căzan. Iaşi. 1993. 1993 Cândea. Vătăşianu. Bucureşti. I. Bucureşti. Jean. Bucuresti. Anastasia. Bucuresti. Barbara. Istoria Balcanilor. Cluj-Napoca. Vechea Rusie. Bucureşti. Weber. Arta Renaşterii. Robert. Ion. Istoria turcilor. Istoria Imperiului Otoman. Warren. Suedia şi zona baltică. Meridiane. All. 2000 Mantran. Jelavich. Mehmed. Franţa şi cardinalii. Bucureşti. Iorga.Stiles. vol. Tamara. II. 1999. 1997. All. 1998 Clot. Bucureşti. Istoria artei europene. Sistemul mondial modern. Richard. Bucureşti. Bucureşti. Mustafa Ali. Imperiul otoman. Immanuel. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Droz. Bucureşti. Nicolae. Soliman Magnificul. Kondratieva.

O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. război şi comerţ în Islam. Imperiul Otoman. 1450-1700. I-II. De la începuturi până în prezent. Tenace. II (1054-1982). Rămureanu. Istoria bisericii ortodoxe române. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Bucureşti. Şesan. Andrina. Pace. Bucureşti. Istoria Austriei. Stiles. 2002. Bucureşti. Milan. Rămureanu. teologie. Michelina. 1998. Bucureşti. Chişinău. Ioan. Cuprins Cuvânt înainte 1. Ungaria. Ioan. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . 1992. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Bucureşti. Erich. Bucureşti. 1992. Introducere: structuri politice. Bucureşti. 1994. Constantin. Panaite. Bodogae. 2005 Wandycz. vol. Istoria bisericească universală. Dan. Bucureşti. Istorie.Păcurariu. 1992. Istoria bisericească universală. vol. Pentru Institutele teologice. Zamfirescu. Szavai. Preţul libertăţii. I. Viorel. 1997. Bucureşti. Mircea. Rezachevici. 1993. Zollner. 1998. Teodor. Bucureşti. Manual pentru seminariile teologice. sociale şi religioase 2. Creştinismul bizantin. tradiţii monastice. vol. 1995. XV-XVII). Janos. Piotr.

Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Marile descoperiri geografice. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Începuturile expansiunii europene 4.America Precolumbiană 3. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6.

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful