Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). 2. organizate în bande de vânătoare. africană. 1. şi prin supunerea. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. pe măsura organizării statului papal. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. la populaţiile de vânători culegători . etc.). Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). oraşe state. putem presupune că structura socială era una egalitară. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. în multe privinţe. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. Există. faţă de un imperiu sau un regat. cel puţin teoretică. O regăsim în lumea islamică. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. în general. Toată hrana 5 . Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. în lumea asiatică. de asemenea. de diverse tipuri. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. consilii orăşeneşti. cu cele din vestul şi centrul continentului). a suveranităţii desăvârşite. americană. umma. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. De exemplu. America centrală şi de sud. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. Cazuri de acest tip găsim în Europa. Asia. sociale şi de organizare familială. Există. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. cel puţin formală. caracterizate în general prin lipsa. Africa. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Alte forme de organizare politică sunt principatele. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare.formală.

prin vânătoare şi pescuit. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. De asemenea. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. conform unor reguli clare. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. probe dificile. unele grupuri practicând poligamia. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. ca la pigmei sau boşimani. sau mai valorizată social. cele mai multe însă fiind monogame. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). între toţi membrii grupului. gen şi vârstă. care presupun uneori iniţieri. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare.obţinută se împărţea. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. rudenie. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). dar femeile participau. La eschimoşi. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. 6 . unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. foarte importante sunt cele legate de vârstă. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. fie prin creşterea animalelor. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. nu existau posibilităţi de stocare. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. în care producerea hranei.

care se revendică de la un strămoş comun. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. în unele insule din Pacific. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. mai multe capete de animale aduse ca zestre. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). sau mai mult pământ. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi).Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. din punctul nostru de vedere. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. (grupuri matriliniare). în unele regiuni din sud-vestul Africii. De asemenea. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. Adeseori. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. Aceste grupuri îşi socotesc. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. social şi politic în societăţile tribale. Ca şi vânătorii-culegători. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. la foarte puţine societăţi. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. alcătuită din trei generaţii. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. dar şi triburile Hopi şi Crow). grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. Exista însă şi poliandrie. de la o plantă sau un animal sacru. 7 . care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. neamul. de regulă.

documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. De asemenea. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). care erau strict subordonate bărbaţilor. ca de exemplu la irochezi. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. ele având un rol important în activitatea economică. În societăţile matriliniare. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. şi anume cea între liberi şi 8 . şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. Natura economiei. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). de asemenea. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. practicau poliandria). hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. care. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. care adesea tind să aibă caracter ereditar. statutul femeilor era mai înalt. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători.

indieni. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Practicarea agriculturii pe scară largă. Japonia. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. alte populaţii asiatice. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. domesticirea unor animale variate. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. spaţiul islamic. social şi politic de către bărbaţi. China. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. prestigiul social şi politic al familiilor. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. turci. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). ea fiind dominată economic. pe de altă parte. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. pentru anumite segmente ale populaţiei. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. mongoli. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică.non-liberi. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. pe de o parte. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. Statele din Europa. şi meşteşugari şi negustori. Agricultura intensivă. Statutul femeii rămâne unul inferior. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. americane. sau al şefilor incaşi). De asemenea. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. etc. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. care caracterizează economia statelor. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. la arabi. polineziene. africane. au 9 . şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale.

În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. precum sacerdoţii de diferite tipuri. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. În America centrală şi de sud. inclusiv în Europa. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. de aceea. specialiştii sacrului. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. Islamul. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . Desigur. Astfel. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. De asemenea. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. în cadrul societăţilor organizate în stat. cu transmiterea ereditară a statutului. după constituirea statului. Se adaugă. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. predomina familia extinsă. în unele cazuri. monogamia strictă. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. La azteci. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. precum în Arabia. În cele mai multe dintre aceste societăţi. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. care tolera sclavia. cu destulă greutate. În Asia. Familia. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. în care creştinismul a reuşit să impună. Europa. în cele mai 10 . Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». preoţii sau călugării.folosit monedă din metale preţioase. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). rămâne o structură socială importantă.

de o manieră mai concretă. în general se constată continuitatea. şi secolul V d. Vom analiza. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. 1. unele împărătese chineze). In India. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. cazurile de femei care au reuşit să exercite. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului.1. 1. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii.3. În schimb. puterea. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Hr. iar altele reprezintă creaţii noi. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. în parte şi datorită 11 . în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. pe parcursul prelegerilor următoare.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii.. etc. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. Astfel. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. 3.). Aspecte religioase Din punct de vedere religios. între secolul VI î. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. Hr. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. haremul islamic sau chinez. Hr. budismul dispare practic din ţara sa de origine. în care mitologia vedică este reinterpretată. femeia era asociată cu sfera privată.

Religie politeistă. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam.Hr. un monoteism consecvent. pe tot parcursul evului mediu. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. Coreea. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Fiind o creaţie artificială. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. dintre care Krishna şi Rama). cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. problemele teologice. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Shiva.influenţei budismului. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. budismul coexistă cu religia naţională. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. sec. Hr. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. In China. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. apare religia sikh. tehnicile yoga. In secolul al XVI-lea. Tot în secolul al XVI-lea. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. etc. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. abolirea sistemului castelor. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. Acesta. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. ofrandele şi libaţiile.. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. şi o mare zeiţă. care au adoptat budismul (secolul IV d. abluţiunile rituale. shintoismul. În Japonia. teoria castelor. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul.

apă.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. Izanami şi Izanagi. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. şamanism şi religii politeiste. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. din care apar apoi celelalte zităţi. creştinismul şi iudaismul. In concepţia japoneză. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. sub influenţa arabă. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Aceste religii au un panteon foarte complex. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Acest mit a sost. apare. au o serie de practici şamanice. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. spre soare-apune. în Peninsula Arabică. etc. dar bazându-se pe evoluţia locală. Începând din nordul continentului. venerează spiritele strămoşilor. un al treilea mare monoteism al lumii. 1. în secolul al VII-lea. soare. Sub posibila lor influenţă. Viracocha). conform profeţiei. lună. de altfel. islamul. 2. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. altare aflate în locuinţele credincioşilor. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. cu eroi civilizatori şi salvatori. 3. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. 13 .). în secolul al XVIlea. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. zeiţa soarelui. de culte animiste. cartoful). aztecă şi incaşă. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. sunt practicate sacrificii umane. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. din spaţiul marilor civilizaţii maya. care. elementelor naturale (cer.

un fiu secret al lui Hasan. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. născut pe la 570 în familia Hasim. între care duodecimanii. de tipul sfinţilor intercesori. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Ca atare. simplu muritor. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. divinitate unică. Şiiţi refuză sunna. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). atotputernică şi atotprezentă. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. care va reveni 14 . doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. (partizanii ideii imamului ascuns. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. tribul Quraish. un fiu natural al lui Ali. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. caracterul nedrept al sclaviei. din Mecca. Prin arhanghelul Gabriel. şi Ali. creatorul lumii şi al oamenilor. transcendentă. ginerele său. fii acestuia Hasan şi Husein. născuţi din Fatima. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. fiica acestuia. care provin din Fatima. care au avut efect în planul doctrinar. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Din rândul şiiţilor se desprind alte curente.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. singurii califi legitimi au fost Ali. În urma unor complexe evoluţii politice. şi Muhammad. Profetul (Rasul). profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii.

musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. a ortodoxiei. colecţie de legi rabinice. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Hr. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. o ramură a acestora din urmă. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Sinagogile.Hr. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. fiind exponenţi de seamă ai 15 . Centrul vieţi religioase. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. Se spune că pe la 958. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea.Hr.ca Mahdi. etc. se dezvoltă Cabala. stăpân al Universului). Supus persecuţiilor în Imperiul roman. De asemenea. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. ca locuri de studiu şi de cult. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. ismaeliţii sau Asasinii. de prin secolul al IV-lea d. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. septimanii. prin dezvoltarea Mişnei. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. Convins de argumentele iudaice. comentarii la Mişna. şi a Talmudului. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc.

unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. de-a lungul celor două axe majore. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. într-o relativă linişte. cu limbi şi culturi diferite. Civilizaţiile extraeuropene 2. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. 16 . 1. Spre sfârşitul perioadei medievale. articulat. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. ca un mozaic de populaţii. China 2. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. Caracteristici generale China se prezenta. 2. sec. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. între care populaţia Han era majoritară.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. persecutaţi în ţările occidentale. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. demonstrau gravitatea acestor probleme. În cele din urmă. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. 1. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 2. cu vocaţie misionară. în mare. Creştinismul. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea.

din dinastia Tang (680). religii care nu se exclud reciproc. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Ming (1368-1644). primul împărat de origine ţărănească. al unei culori şi al unui punct cardinal. În timpul dinastiei Ming. Tang (618-907). În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Examenele erau scrise. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. dinastie de origine mongolă). şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. fără să se renunţe cu totul la mandarini. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. justiţie. Continuitatea. Yuan (1279-1368. populaţii originare în regiunile nordice. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Song (960-1279). şi în cele din urmă prin a se siniza. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. în pofida momentelor de ruptură. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. deşi uneori pot exista conflicte. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. lucrări publice.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. taoismului şi budismului. atestat încă din dinastia Han. armată. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. finanţe. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. cu şase ministere (afaceri publice. şi verificau cultura generală a candidaţilor. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. cunoaşterea doctrinei confucianiste. culte) . Acest sistem. 17 . Imperiul chinez este unul universal. în conducere au fost preferaţi eunucii. căci împăratul este considerat Fiul Cerului.

mereu mai numeroase. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. dincolo de Fluviul Galben. contribuind la sinizarea acestei regiuni. economică. să crească proporţional.2. care redacta textele oficiale. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. între 311. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. şi în China. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. Ruan ruan. care transcria şi controla decretele imperiale. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. În nord.1. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Cancelaria imperială. demografică. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. Această perioadă este numită. Marele Secretariat imperial. din secolul al III-lea. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. fără însă ca eficienţa trupelor. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. 18 . populaţie de origine turco-mongolă. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. În această perioadă tulbure. 2. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. în mod tradiţional. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. În ceea ce priveşte armata. care par să fi fost avari. Tuo ba (sau Tabghatch).Consiliul de Stat. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. "a celor şaisprezece regate". care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. ca şi în Europa. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă).

reforme administrative şi militare. foarte importante în perioadele precedente. în 751. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). iar Japonia. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. An Lu shan. iar sistemul de examene a fost reluat. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. capitala imperiului. victoria pe râul Talas. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). care reuşeşte să cucerească. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. s-a sinizat din punct de vedere cultural. în timpul dinastiei Sui (581-618). la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. a reuşit să reorganizeze imperiul. Chang an. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. care obţin. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. regionalismele. către Asia Centrală şi către Coreea. mai ales în perioada următoare.Reunificarea a fost opera nordului. ceai. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. până atunci budistă. băuturi alcolice). ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. prin unificarea monetară. Forţele centrifuge. China cunoaşte o perioadă dificilă. ceea ce a contribuit. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. în 755. s-a diminuat. A fost stabilizată economia. care. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. impozite indirecte pe sare. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. scutite de taxe şi de 19 . Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu.

djurceţii. O transformare profundă afecta societatea chineză. din nord s-a exercitat o continuă presiune. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. datorată şi refugiaţilor din nord. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. care fuseseră subordonaţi statului Liao. prin constituirea categoriei negustorilor. care instaurează dinastia Song (960-1279). de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. Până în 960. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. pretind şi obţin tributuri. De partea poporului prin origine. de Zhao Kuang yin. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . în schimb. taie Drumul Mătăsii. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. uigurii. sub numele Song de Sud. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. datorită mongolilor. Turcii. În sud se reconstituia dinastia Song. cu capitala în zona actualului Beijing. pentru un secol şi jumătate. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". În 1038. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. În secolul XI. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. Din 1115. Pentru a mări masa de contribuabili. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. în 1234. întemeind proprie lor dinastie. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. aproape fără luptă. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor.serviciul militar). populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. după model chinez. pentru a relansa circulaţia monetară. Jin. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. Unificarea este reuşită. ceea ce conduce. În această perioadă. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227.

nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. în 1271. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. ca în epoca Song. Japonia. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. Marele Secretariat imperial e suprimat. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. care avea însă doar un caracter formal. destinate hergheliilor şefilor militari. după ce. transmise ereditar. cu staţii de cai de schimb.cucerirea mongolă. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. desăvârşită în 1279. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. De asemenea. Puterea imperială devenise despotică. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. Oamenii aveau statute profesionale rigide. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. 21 . Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. Teoretic. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. Vietnam. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. precum Coreea. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare.

în sud. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. în general. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. şi China de sud. China medievală era impărţită în două mari zone. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. Raportul demografic se inversase astfel. Astfel. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. cultural. acestea există în număr mic. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. În aceste condiţii. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. aflată într-o poziţie inferioară. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. cele mai importante în imperiu. astfel încât. China de Nord. o putem considera explozivă. şi a permis o creştere demografică pe care. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. cei mai mulţi în zonele sudice. în diferite etape ale istoriei. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . În funcţie de relief. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Pe de altă parte. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Astfel. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. vin din aceste regiuni nordice. raportată la condiţiile epocii. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. de ordin tehnologic. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. De altfel.

a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. pe tot parcursul evului mediu. consideraţie pentru ceilalţi. concept ce desemnează atât riturile. respect pentru superiori sau vârstnici. pentru confucianişti. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. al VI-lea î. confucianismul.3. umanitate. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. dintre care figuri dominante 23 . în general paşnică.). de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Aceasta presupune o anumită conduită socială. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. cât şi regulile de convieţuire civilizată. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. daoismul şi budismul. Confucianismul. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. urmat de numeroşi alţi gânditori. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. a devenit. centrându-se în jurul conceptului Ren. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). pornită. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. virtute omenească. Numărul mare de locuitori. în scopul de a oferi o armătură religioasă. Convieţuirea. Li. latinizat de iezuiţi în Confucius. Astfel. în cele din urmă. Hr. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Religia In China. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. 2. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Această sinteză a înglobat elemente budiste.desprindă. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului.1.

dao înseamnă cale. reprezentant al şcolii Raţiunii. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Daoismul ar fi fost întemeiat. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. Literal.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). morală şi politică. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. Din secolele III-IV. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. devenind astfel un principiu de ordine naturală. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. De asemenea. Lao Zi. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. într-o cuprinzătoare sinteză. potrivit legendei.. Antiintelectualist. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. a ideilor înaintaşilor. Din punct de vedere metafizic. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Dao este principiul superior. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . ci să-şi observe propriul spirit.Hr. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. şi Cheng Yi (1033-1107). opusă unităţii reprezentată de Dao. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. orientat mai mult spre idealism. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Budismul pătrunsese din secolul I d. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). cât în expunerea novatoare. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. dar şi în Coreea şi Japonia. poeţi. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. scriitori artişti.

cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. 25 . La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. mai ales în oraşe. China reprezenta de fapt. în afară de sistemul examenelor. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. sec. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. în evul mediu o religie importantă şi influentă. Hr. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. indiferent de originea lor socială. în evul mediu. 2. cu limbi diferite. şi ulterior.1. profund influenţat de taoism. în prezenţa suveranului. mai ales după cucerirea mongolă. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. care au adoptat budismul (secolul IV d. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. dar şi în capitală. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe.4. Coreea. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. dar influentă pe plan social şi politic. Budismul chinez. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. djurceţilor şi mongolilor. Notând idei. cele islamice. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. şi nu sunete. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale.intense persecuţii ale budismului. cele venite din Asia Centrală. în urma promovării unor examene. cele mai importante fiind cele indiene. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. un conglomerat de popoare. rămâne însă. Pe de altă parte. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. din partea kitanilor. uneori chiar în palatul imperial. şi scrierea.

Cunoscând mai puţin limba clasică. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. difuzarea operelor scrise. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. De asemenea. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Totuşi. inclusiv al ilustraţiilor. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. se pare. principalul focar cultural al Chinei medievale. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Hr. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. cele coreeană sau 26 . Desigur. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. pentru că el necesita mii de caractere. Oricum. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. arhaică. de exemplu a poeziei. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. reprezentate de oraşe. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Povestirile. în Coreea. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. teatrul. pentru populaţiile din Asia Centrală. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez.etc. prin secolul al XIV-lea. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată.). cum au fost negustorii. literaţii-funcţionari. japoneză. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. în China epocii Song. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. noul gen al « simplelor note ».

căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. pătrund influenţe mongole şi musulmane. cu metrică strictă. publicată în 1060. interzis celor de rând).Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. Tot un roman istoric. în general privind dinastiile precedente. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. 937 de capitole. a fost cel realizat de Shi Nai An. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . epigrafia. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. În epoca Yuan. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor .) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. realizt în secolul al XIV-lea. de asemenea strâns legată de muzică. romanul. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. etc . manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. Astfel. pe cât se pare. se dezvoltă filologia clasică. ilustrate de genul ci. arheologia chiar. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. în oraşul « purpuriu ». chitara cu trei coarde. de către Ou Yang Xiu. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. mai ales cel în limbile vorbite. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. realizată de Si Ma Guang. în 22. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. Cronica Tang. realizate în zeci de volume. De asemenea. teatrul. spre sfârşitul dinastiei Yan. din ordin imperial. mici poeme lirice. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. în vremea dinastiei Song se realizează. de către Luo Guanzhong. Yong Le. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate.

rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. producţia de porţelan atinge apogeul. legată de cea a societăţii în ansamblu. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. deoarece. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. Sculptura chineză nu are. caligrafia. în linii mari. care uneori sunt chiar eliminaţi. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. 28 .senzaţiei de materialitate. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. considerată « moartă ». producţia de porţelanuri şi lacuri. Evoluţia ştiinţei chineze este.1. precum pictura. în general. ci stâlpilor sau coloanelor. de apăsare.5. 2. acesta evită linia dreaptă. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. iar după sporirea contactelor cu europenii. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. în general. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. de aceea construcţiile sunt zvelte. strâns legată de poezie şi de literatură. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. De exemplu. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. ale vieţii de zi cu zi. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. pe hârtie sau pe mătase. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. uneori chiar miniaturală.

la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. pentru desenarea hărţilor celeste. De asemenea. sub redacţia lui Zhu Shijie. în 1090. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. la realizarea de hărţi în relief. firesc. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. regulată şi continuă. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. Se ajunsese. prin Biroul astronomic de la Nanjing. căci alături de progresele matematicii. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Astfel. ci şi Africa şi chiar Europa. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Puţin propice creaţiei culturale în general. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. la nivelul tehnicii. În domeniul matematicii. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. şi asupra realizării hărţilor terestre. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. Încă din secolul al XI-lea. în secolul al XI-lea.Trebuie început. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. care. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. în secolul al XVI-lea. Progresele cartografiei se repercutează. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. 29 . Shao Yong. pe baze hidraulice. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. în epoca Song. mai ales prin dezvoltarea algebrei. În timpul dinastiei Yuan.

bolile infecţioase şi vasculare. cu rezultate remarcabile. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. de închidere în faţa influenţelor externe. unde munca umană era foarte ieftină. citrice. etc.inventate de Shen Gua. în urma a nouă ani de muncă. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». 2. un mare atlas. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. crizanteme. Yuditu. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. efedrina sau ginsengul.1. Din secolul al XIV-lea. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. în cercetările privind pediatria.2. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. savant şi om politic. India 2. bambus. crabi. călugărul taoist Zhu Siben realiza. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. caolinul. păsări. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. La începutul secolului al XIV-lea. perfecţionarea turnării fierului. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. precum fierul pentru tratarea anemiilor. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. obţinut din planta numită chaulmoogra. bujori. ginecologia. camforul. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. 2. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. În planul tehnicii. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. iar pe de altă parte. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. a busolei. Caracteristici generale 30 .

dintre care unele erau seminegroide. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. De asemenea. iar altele. 975-1189). învăţaţi). Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. Ghandragupta. În timpul Imperiului Gupta. sudra (agricultori). religie sincretică şi politeistă. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. kşatria (războinici). principe din Patalipputra. în cele din urmă. aliat cu turcii. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. La sud de Narbada. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea.2. extrem de numeroase. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. cum a mai fost numită această formaţiune. pe platoul Deccan. În afara sistemului castelor se aflau paria. sau intangibilii. şi regatul Pallava (sec. Se adaugă Islamul. precum arienii. vechea capitală a regilor Maurya. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada.India. dar care pot. budismul în declin coexistând cu hinduismul. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. vayşia (neguţători). erau indoeuropene. 2. în mare. unde astăzi se află şi alte state. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. exista o mare diversitate religioasă.2. cu capitala la Badami. la începutul secolului al IV-lea. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. care a condus la generalizarea sistemului castelor. la 31 . de către împăratul persan Chosroes. în 565. întemeind statul Gupta. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. IV-IX). care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii.

un stat vasal al Chinei. dar îşi păstra şi diviziunea politică. în 731. în Siam. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. împărţit între diferite statulţe. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. din secolul XI. VIII-XII) era orientat spre răsărit. treptat. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. Aceştia erau un fel de şefi de clan. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. Spre vest. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. VII . 32 . anul morţii lui Muhammad. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. în valea Indusului. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. cu capitala la Kabul.răsărit de acesta. stând la baza civilizaţiei khmere. La sfârşitul domniei lui Harsha. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. şi îşi constituie propriul stat. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). în Malaysia şi Indonezia. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. În valea Kabulului. numit Sultanatul de la Delhi. inclusiv musulmane. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. După 1206. pe coasta de răsărit. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. care se islamiza apoi. Din 712 era ocupat regatul din Sind. se constituia Kapisha. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. şi care încercau să reziste avansului musulman. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. XIX). care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. cucerit de englezi la începtul sec. stabilindu-şi capitala la Delhi. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. asigură Indiei 275 de ani de pace. cu excepţia extremităţii sale sudice. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. Înfrângerea arabilor la Navsari. Este o perioadă de strălucire culturală. În secolul al XII-lea.

din Asia Centrală.Hr.3. un descendent al lui Timur Lenk.2. reîncarnare a lui Buddha etern. Nepotul lui. În secolul al XVII-lea. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. condus de maharajahi indieni. În 1526. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. statul Bahmani. în frunte cu Babur. 2. Şah Jahan. Religia In India. între care cele mai importante erau Hinayana. conducătorul Ferghanei. şi ca atare ele trebuie redescoperite. În secolul al XVI-lea. în zonele sale centrale şi sudice. Marele Vehicul. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. de tradiţie antică. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. şi Mahayana. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. fondat în 1347. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. în zonele centrale şi vestice. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. la Panipat. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. un emir turc. şi imperiul Vijayanagara. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente.. Cel mai 33 . întemeiat în 1336. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. imperiul mogul intra în declin. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. conduse de musulmani sau de hinduşi. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Între acestea. în zona de sud. condus de o dinastie de şahi musulmani. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. Micul Vehicul. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă.

în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. şi secolul V d. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. Importanţa elementului feminin. etc. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. între care budsimul tantric. Vishnu ( şi avatarurile sale. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Hr. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. dintre care Krishna şi Rama). ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. Dintre aceşi bodhisattva. Shiva. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . şi o mare zeiţă. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. tehnicile yoga. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. teoria castelor. Religie politeistă. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma.. între secolul VI î. În perioada care ne interesează. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Hr. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. În schimb. în parte şi datorită influenţei budismului. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. în India dar mai ales în Extremul Orient. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În cadrul acestei forme de budism. problemele teologice.

ar fi prin secolele VIV î. Jainismul a fost o altă religie care promitea. Vedanta. Şcoala întemeiată de el. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. numită Srivaisnava. În secolul al XII-lea. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. fidelă textelor sanscrite. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. tengalai. realizate. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. mare interpret al Vedantei. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. cea din nord.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Madhva (1238-1317). indiferent de casta căreia îi aparţineau. propune o interpretare diferită. iar în evul mediu a suferit. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. ceea ce a influenţat cristalizarea. ofrandele şi libaţiile. Nimbarka. vadagalai. După el. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. principiul universal. care au încercat. abluţiunile rituale. persecuţiile generate de Islam. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. 35 . ca şi budismul. Hr. identificată cu Vişnu. mai târziu. o cunoaştere şi o conduită corecte. s-a divizat ulteiror în două direcţii. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. importantă este doctrina lui Ramanuja. Spre deosebire de budism. ca şi budismul. între care. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. şi cea din sud. Întemeietorul său. brahman adorator al lui Vişnu. care se conducea mai ales după textele tamile. şi cea a lumii reale. dualistă a Vedantei. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. el nu făcea distincţii între credincioşi. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. brahman tamil din secolul al XI-lea. o apropiere între sufism şi vedanta. în perioada noastră. Adorator al lui Vişnu. În vremea imperiului Gupta. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. Jina sau Mahavira. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători.

asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. căci şi aici. unei elite. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. Învăţământul era rezervat în India. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. şi în principal din cea a brahmanilor. 36 . 4. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. al XII-lea) un idiom artificial. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. la care învăţau mii de studentţI din India. să fie diferite : hindi. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. dar şi datorită influenţelor externe. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. a existat o dihotomie între limba savantă. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. devenite vehicole ale creaţiei literare. ca pretutindeni în acea vreme. recrutată mai ales din castele superioare. ca şi în alte arii culturale. nu e mai puţin adevărat că yoga. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. şi limbile vorbite. 2. assami. sanscrita. în care au fost scrise marile opere. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite.probabil în prileme veacuri creştine. dar care a devenit de la un moment dat (sec. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). în teoriile sale psihologice fundamentale. etc. China şi Asia Centrală. marathi. tamilă. 2. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. limba de cultură a Asiei Centrale. bengali. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare.

uneori cu existenţă istorică. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. fără a dispărea cu desăvârşire. folosite în realizarea templelor. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. os. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani.În perioada Gupta a creat Kalidasa. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. pictura murală. Alături de arhitectură. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. până la crearea unei arte indiene unitare. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. influenţăandu-se reciproc. din secolul al XI-lea. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. partea de nord a Indiei a fost 37 . metale preţioase. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. sculptura monumentală. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. care însă au comunicat una cu alta. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. operă a lui Chand Bardai. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. şi din aceeaşi perioadă. a lui Zia ud-din Barani. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). De altfel. autorul operei Sakuntala. moscheilor şi palatelor. În ceea ce priveşte creaţia poetică. Dar în compensaţie. În perioada de care ne ocupăm. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. fildeş. prin obiecte realizate din lemn. Arta indiană a fost profund marcată de religie. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. din secolul al XIV-lea. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. Poemul lui Prithviraja. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ».

Hemâdri.Hr. în secolul al XIII-lea. Matematicile. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice.1. precum Bhaskara. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. precum şi un manual medical. în secolul al XII-lea şi Arundatta. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. şi a participat. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. oricum acolo. între care şi populaţia ainu. au 38 . respectiv un stat încă din perioada antichităţii. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez.inclusă în lumea musulmană. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. De asemenea. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. Japonia 2. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. s-au afirmat prin lucrările lor. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. Medicina continuă să se dezvolte. cu o configuraţie geografică extrem de variată. prin aceasta. 2. cu trăsături asemănătoare albilor. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. din secolul al XI-lea. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. din secolul al XIV-lea.3. În mileniul I î. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval).3.

pământurile au fost declarate proprietate publică. percepea impozit funciar în produse şi. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. S-a impus budismul ca religie oficială. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Astfel. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. în acest fel. Aparatul central şi local. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Heian (794-1192). iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Kamakura (1192-1333).existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. Oricum.2. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în care sistemul de proprietate nu era individual. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). în vremea epocii Nara. precum şi a armatei. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Nara (710-794). III – 710). inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. 2.3. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. Muromachi (1333-1573).Hr.

Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. Între altele. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. atunci s-a constituit categoria samurailor. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. în repetate rânduri anarhie. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă.. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. cu caracter laic sau religios. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. precum mineritul şi turnarea metalelor. ceea ce a generat între altele. precum Taira sau Minamoto. având ca unică ocupaţie meseria armelor. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. cu atribuţii militare. Astfel. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. juridice etc. 40 . adevărate războaie civile. stabilindu-se printr-un contract. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen.din cele mai diverse. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. Practic. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. cu formă simbolică şi tradiţionalistă.

Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. ulterior acesta a fost înlăturat. neavând nici un fel de atribuţii politice. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Fiind multă vreme izolat. în curusul istoriei sale medievale. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. statal sau în domeniul vieţii materiale. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole.” În ansamblu. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. având aşadar monopolul puterii. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. tradiţionalistă.subordonate direct doar Marelui şogun. de la nivel local. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. în special din anii 1274 şi 1281. original. 41 . S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia.

precum prelucrarea fierului. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.4. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. treptat. cu origini etnice diferite. realizarea armelor. Din punct de vedere religios. mongolii erau adepţii şamanismului. etc. a pâslei. mai ales la triburile de pădure. numită Kuriltai. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). şi venerau. Mongolii 2.1. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. 2.4. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. soldată cu stabilirea unei regalităţi. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. care dispare însă pe la 1161. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . lacurile. Munţii. În evul mediu. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul.2. confecţionarea hamurilor. 42 . impletirea funiilor. beletristică.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. au început să-şi afirme trăsăturile comune. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. adorau focul. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. existau două grupuri mari de populaţii. 2. dar care. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. sub numele Tangri. care marca drumul spre apariţia statului.4. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Existau şi triburi de pădure. de asemenea. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. în primul rând. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Cerul divinizat.

din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. oboseală. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. şi extinse pe un teritoriu imens. de tipul despoţilor orientali. Încă de la Kuriltaiul din 1206. acceptat de o parte a mongolilor. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. Hanatul mongol dispunea. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. Constituind unităţi de cavalerie. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. născut probabil pe la 1155. rezistenţa lor deosebită la foame. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Asia Centrală. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. şi de un cod juridic. prin cruzimea lor calculată. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Marele han exercita o importantă putere. Europa estică şi centrală. şi din partea creştinismului nestorian. intemperii. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). o mie.Descendent al ultimului rege. De asemenea. extrem de rapide. începând cu Gingis Han. Cuceririle acestea. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Marea Iasă. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. noionul Temugin. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. care trimiteau la oaste o sută. alcătuite din grupuri de familii. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere.

Cel mai tânăr fiu. moştenirea a revenit urmaşilor lui. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică.şi pentru cucerirea altora noi. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. În anumite cazuri. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. suliţe.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. etc). cele situate spre Europa. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. În urma contactelor cu China. În urma cuceririlor mongole. şi exemplele ar putea continua. Apoi. Ogoday devenea mare han. inclusiv Afganistanul. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. în special la cele chineze şi musulmane. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. aceştia nu se mai concertează. După distrugerile provocate de campaniile militare. ci încep chiar conflicte 44 . care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Djagatai primea Asia Centrală. multe dintre ele superioare lor. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. Tuli. Djuci. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). În timp. Ca tactici de luptă. De exemplu. arcane. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor.

care se destramă îm 1335. un emir mongol turcizat. 2. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370).1. fratele acestuia. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. Kazanului. în India. Khorasan. păşunilor. El cucereşte Persia. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Timur Lenk. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. privitoare la controlul oamenilor. Siberiei. Ulusul lui Kubilay.intermongole. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Ulusul lui Djuci. până spre Obi. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. conduce Ilhanatul Persiei. precum Ferghana. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. care vizase stăpânirea apusului. cuprindea Mongolia şi China.5. Astrahanului. ocupă Delhi. După moartea lui Timur (1405. nepot al întemeietorului imperiului. Afganistan. Civilizaţia Islamului 2. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume.5. Hulagu. La mijlocul secolului al XV-lea. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare.Geneza Islamului 45 . a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. vămilor. subordonează Hoarda de Aur.

fiind rămas de timpuriu orfan. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. dar şi „profetizeză”). de tipul sfinţilor mijlocitori. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Profetul (Rasul). una dintre marile religii universaliste ale lumii. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. caracterul nedrept al sclaviei. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. la începutul secolului al VII-lea. Acestea au început să apară prin 610. a fost întemeiat de Muhammad. Muhammad are o situaţie destul de grea. De altfel. creatorul lumii şi al oamenilor. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Khadija.Islamul. pe când ea avea 40. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. dar avea şi o încărcătură socială importantă. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. în timp. precursor al lui Muhammad. musulmanii au fost. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. dar au înţeles-o doar parţial. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. Aceasta explică în parte de ce. întrucât deţin o revelaţie scrisă. (Iqra înseamnă „citeşte”. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. atotputernică şi atotprezentă. din Mecca. Într-unul din aceste momente. de-a lungul istoriei. simplu muritor. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. tribul Quraish. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. chiar dacă. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Primul între aceşti aleşi este Muhammad. într-o grotă de lângă Mecca. în general. la începuturile predicii lui Muhammad. divinitate unică. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. numit Allah în limba arabă.

47 .Quraish. Această fugă. Ei se refugiază la Yathrib. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). • Rugăciunea. împreună cu un grup de adepţi. Muhammad. după purificări rituale. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. cu faţa înspre Mecca. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. La Mecca. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. la anumite ore. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. ceea ce-i îndeamnă. Muhammad precizează doctrina. hegira. Cei din Mecca acceptă să se convertească. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. în cele din urmă. pe qurayshiţi să cedeze. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. • Mărturisirea de credinţă. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. (Pe când se afla la Medina. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. transformă Islamul într-o putere redutabilă. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. Muhammad revine în oraşul său natal. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

Astfel. care continuă să se definească. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. reprezentate de exegeza coranică. la fel ca bizantinii sau occidentalii. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. indiană sau chineză. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. sau “ştiinţe ale anticilor”. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. se poate spune că arabii. 53 . pe vivacitatea religiei. numele islamic al acesteia este adab. Pe de altă parte însă. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. suspecte. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. Este de netăgăduit că arabii. Asia Centrală. De altfel. este în primul rând un « paşaport social ». Artele.În perioada medievală. ştiinţele profane. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. bazate pe tradiţii preislamice. cultura. dar acestea au fost întotdeauna. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. în lumea arabo-islamică. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. ca şi în Europa creştină. Desigur. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. au preluat o serie de elemente. India. şi se află la apogeul dezvoltării sale. De aceea. persană. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. gramatica şi dreptul. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. sau pe creaţiile noi. literatura. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. Ca şi în spaţiul european. la fel ca şi în cea creştină. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. prin confruntările de idei. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei.

Învăţământul în lumea islamică este. În marile oraşe. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. de asemenea. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. Bagdad. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. există şi instituţii corespunzătoare. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. întinsă până spre secolul al XIII-lea. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. Literatura arabă s-a constituit. ajutau la realizarea partajelor succesorale. etc. Pe de altă parte. într-un anumit sens. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. pe baza Coranului. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . pe originalitate. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. care constituie şi principalele centre de cultură. dar care datorează. Kufa.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. care au marcat primele secole ale Islamului. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. destul de mult vechilor modele. Astfel. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. s-a trecut la o elaborare mai originală. accentul nu era pus pe inovaţie. în principal. ca la Basra. subsumat teologiei. de exemplu. accesibil doar câtorva iniţiaţi. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. După epoca traducerilor din greacă sau persană. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. Dincolo de acest nivel elementar. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. universităţilor europene. pe de o parte. în care araba este singura limbă de cultură. plasate mai ales în marile oraşe. mai ales celor persane. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. după primele secole. numite madrasa. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului.

La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. definitoriu pentru arhitectura islamică. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». este profund tributară modelelor orientale mai vechi. cea andaluză din Spania. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . ci în Spania. Hafiz. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. este de fapt preluarea termelor romane. XI). Palatele califale. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. tributare influenţelor exterioare. cât cele persane. hanafită. din secolul al XV-lea. preluate prin filieră persană. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Datorită interdicţiilor coranice. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. precum Ibn Hazm. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. o are istoriografia. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. fixate în scris în secolul al XIV-lea. hanbalită. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. cea fatimidă din Egipt. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. La începutul perioadei noastre. iar minaretul. Saadi. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. frescele. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. arta islamică a preluat sculptura. inspirat de modelul creştin. preislamice. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. cuprinzând genuri vechi. mozaicurile. la rândul lor. O valoare deosebită. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. au fost construite după modelul celor iraniene. dar şi creaţii noi. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Proza. Pe de altă parte. hammam. şafiită. Ca elemente decorative. Dacă tipul cronicii universale. se constituie şi şcoli artistice regionale. hadith. Baia musulmană. recunoscută şi azi.

deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. logică şi fizică. esenţial în dezvoltarea goticului european. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. ceramica smălţuită. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. nu poate fi negată. folosit la construcţii din Spania musulmană. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». născut în 980. o imensă enciclopedie. de asemenea. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. arabescul. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. în filosofia greacă. în celebrele sale miniaturi). lucrări filosofice originale. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. lângă Buhara. Astfel. Bijuteriile. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. o summa care trata probleme de metafizică. după cucerirea provinciilor orientale. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. Artele minore au fost. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. dacă nu şi mai târziu.reprezentarea figurii umane. Decorul zoomorf. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. adesea cu reflexe metalice. pierdută din păcate în 56 . toate acestea au constituit obiecte de lux. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. pătrunse şi în Europa. stilizare a motivelor vegetale. ar fi putut sta la baza arcului ogival. Personalitate enciclopedică. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Pe de altă parte. într-o familie de şiiţi duodecimani). de exemplu).

subliniind. superioritatea musulmanilor. Mistica musulmană. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. şi de asemenea. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. evident. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. Filosof. Colierul porumbiţei. care se inspiră din Banchetul lui Platon. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. dar individualul e coruptibil. deşi lipsit de un plan sistematic. mort în 1240 la Damasc). nu putea decât să suscite vii împotriviri. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. Ibn Hazm (1013-1063). Colierul înţelepciunii. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Ibn Roşd. numit de latini Avempace. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. În secolul al XIII-lea. născut la Cordoba.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. ca atare imortalitatea este doar impersonală. face totuşi concesii teologiei. al religiei şi al filosofiei). În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. Sistemul său filosofic. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. cât şi a celor creştini. lipsită de compromisuri cu teologia. profund tributar lui Aristotel. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. Averroes pentru occidentalii europeni. maestrul lui Thoma d’Aquino. O astfel de teză. Ibn Bağğa. poet şi jurist. justificându-i pertinenţa demersului. este considerat cel mai mare filosof musulman. Materia este pentru el principiu de individuaţie. atât din partea teologilor musulmani. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. În mai multe rânduri. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Irak. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Ucraina. în 1566. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. asupra cetăţii Szigetvar. Grecia. Ulterior.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Soliman lăsa ca moştenire. În 1533. fiind atacat şi Tunisul. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Iordania. Egipt. Crimeea. Înregistrăm astfel practic apogeul. În timpul asaltului general. Siria. Liban. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. sudul Rusiei. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. La moartea sa. După aceasta. Albania. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Abisinia. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Bulgaria. favorabil de altfel otomanilor. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Iran. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Algeria. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Libia. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. nu numai teritorial al statului otoman. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Israel. 62 . unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Iugoslavia. fie în totalitate. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Tunisia. Turcia. de exemplu împotriva Persiei. România. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683.

a fost anexat Ciprul. Mai mult chiar. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. În paralel. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. justiţia. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. în anul 1571. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. dar care practic a rămas o victorie izolată. a continuat politica în forţă în diferite zone. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Este adevărat că. la 7 octombrie 1571. regele Franţei. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. fiscalitatea. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. nu în ultimul rând.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. acţiune militară de mare răsunet în Europa. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. O vreme însă. administraţia centrală şi locală şi. în acelaşi an. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. producători direcţi. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. precum armata. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto.

s-a purtat un lung război cu Persia. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. În parţile centrale ale Europei. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. între anii 1638-1639. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. împotriva Imperiului otoman. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. Ulterior. Astfel. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. 64 . inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. cu anumite intermitenţe. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. pe direcţia subcontinentului indian. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. despotică. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. De asemenea. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. soldată cu un dezastru. devenit vreme de câţiva ani.

respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. deci finanţele. cât mai cu seama armata de uscat.2. pentru a ajunge apoi. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea.. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Imediat după acesta urma deftertarul. justiţia.2. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. anarhie etc. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. cea aparţinând în mod direct sultanului. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. administraţia provinciilor imperiale etc. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. Era o oaste permanentă. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. precum akângii. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. bucurându-se de o serie de privilegii. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. timaruri şi ziameturi. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . marele nişangiu. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. dar şi visteria. Un dregător special.6. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. Organismul militar otoman cuprindea atât marina.

aşa numita turmă „reaia”. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. respectiv paşa).3.000 denumirea de has. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. ei şi urmaşii lor. populat cu producători aserviţi. 2. revocabili şi viageri. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată.000 acce. în lumea otomană exista timarul. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). după numele celui care conducerea militar şi civil zona. Au existat şi unele proprietăţi personale. cu venituri de până la 100.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. scutită de obligaţii fiscale. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. în cavalerie. 66 . cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. După modelul oriental. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. care era un domeniu condiţionat. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. cea a contribuabililor. precum şi marea masă a populaţiei. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman.000 acce.6. iar cele de peste 100. de exemplu creştinii. Practic. purtau denumirea de ziamet. iar altele mai mari. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios.

Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. deci ca ţări tributare. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. 2. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. În sfârşit. atât în 67 . domnitorul provenind din ţară. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. până la începutul epocii moderne. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. căruia trebuia chiar. mai mult chiar. nu lipsită însă şi de abuzuri. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. de exemplu. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. pe baza vechilor instituţii. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Astfel. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal.3. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. fără nici un amestec otoman. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. Desigur că. În acest din urmă caz. În schimb. peşcheşuri etc.6. M. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. În schimb. Apoi. situaţie caracteristică în mare măsură. în caz de nevoie.

antropologi etc. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. tot mai sistematic şi mai masiv. Orşova. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun.). Oradea. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Giurgiu. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. Dobrogea. 2. păduri şi jungle 68 . de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. până la Capul Bunei Speranţe. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. apoi şi Tighina. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Datorită climatului. Sursele scrise sunt puţine. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. la fel ca şi pe alte continente. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast.plan economic cât şi în plan politic. 2. Africa neagră 2. lucrările de specialitate sunt încă puţine. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi.7. savane. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. multilaterală şi sistematică.2. Banatul şi Crişana. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus.7.7. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane.. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. precum Chilia şi Cetatea Albă. unele nedescrifrate până azi. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Masudi. Nu se cunoaşte azi. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. Abul Feda. Ibn Batutta etc. Turnu. dar şi cu o serie de trăsături proprii.1. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă.

perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. ca stadiu de dezvoltare. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Ulterior. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. au apărut. fiecare cu trăsături.Hr. transformarea Saharei într-un întins deşert. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. Oricum. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. limbă. mai ales pe valea Nilului. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. structuri proprii. în medii geografice diferite. existente uneori pe o arie întinsă. masive muntoase etc.Hr.. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. timp de multe secole. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. 69 . Pe teritoriul african. au înflorit şi au dispărut state. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. faze istorice. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. în special fierul. obiceiuri şi tradiţii distincte. se exploatau şi prelucrau metale. Întinderea mare a continentului. sud-est şi sud-vest. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. În mileniile IV-II î.tropicale.

3. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). capitală a unui stat însemnat. Regatul Axumit. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. Astfel. La sud de prima cataractă a Nilului. Axumul a avut importante relaţii comerciale. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. 70 . aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX.7. Zimbabwe. la sud de Tropice. iar limba populaţiei.. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. între cele două oceane ce mărgineau continentul. în secolul al III lea e. sunt prea puţin cunoscute. când populaţia era relativ numeroasă. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. kush şi meroe. 2. cu menţionări chiar şi în Biblie. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. în Kenia. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. guez (coptă). a devenit limbă de cult.n. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. oraşul Meroe. în spaţiul Africii negre. Mozambic. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.

În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Acolo trăiau populaţii nomade. Structura proprietăţii. Nu au apărut forme de imunitate. răspândită în întreaga ţară. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. dar şi populaţii sedentare. nefiind de natură feudală. fie obştilor săteşti. precum în spaţiul european. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. în special iezuiţi. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. fără a se suprapune. cu realităţi din mediul asiatic. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. de la răsărit de lacul Ciad. au activat acolo. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. mai cu seamă în natură. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. judiciare şi militare.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. ca şi raporturile sociale seamănă. încă din secolul al XIII lea. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. savana a uşurat viaţa oamenilor. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. S-au succedat mai multe dinastii. ca de exemplu dinastia Zagwe. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. plină de aur. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. precum şi cu negoţul. În Europa. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. Pe un teritoriu vast.

ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Tombuktu. aur şi adeseori robi. Statul s-a extins considerabil. Cronologic. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. obiecte de podoabă şi arme. au impus impozite permanente în bani sau produse. De-a lungul a circa 1000 de ani. la sud de Sahara au existat câteva mari state. între secolele V-XVI. de Almoravizi. Almoravizii. Songhai. veniţi din nord. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. care s-a menţinut până în secolul XI. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Kano. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. ca El Bakr. Mali. iar mai la sud Ioruba. pe râul Nioro. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. dinspre sud. primul dintre acestea a fost statul Ghana. mătăsuri şi ţesături. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. la sud. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Ibn Kaldun şi alţii. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. în cea mai mare parte. Gao. În ţara Wangara. Mabruc şi altele. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Kamen. Benin şi altele. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Mahmud Kati. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. au apărut o serie de centre importante: Walata. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger.

Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Acolo.organizare socială şi politică. unele cu mai multe etaje. destule asemănări cu modele asiatice. existând aşadar. impozitele percepute de la populaţie. considerat de esenţă divină. fiind aduşi cai din lumea arabă. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. În fruntea statului era monarhul. îl avea cavaleria. cu numeroase clădiri de piatră. veniturile dobândite din activitatea comercială. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. mai spre sud. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. în care un rol hotărâtor. Regele a trimis două expediţii. încă din secolul X. fiecare cu numeroase vase. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. care avea puteri nelimitate. Regele. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. El Bakr notează. era un oraş mare (cca. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. decorate după modelele artei islamice. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. în secolul XI. În vremea acestuia. Forţa militară a statului era însemnată. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. dar şi în surse arabe. se cultiva porumbul. începând cu secolul al XI lea. 30. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. Capitala statului.000 războinici din care peste 40. în Ioruba. Se ştie că.000 alcătuiau trupe de elită. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. 73 . înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. că armata ghaneză era de 200.000 locuitori). s-a islamizat în secolul XI. între care Abu Bakar II (1303-1312). astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. cu instituţii de cultură şi moschei. Kumbi Saleh. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. în fruntea statului nou apărut.

urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). în special la Tombuktu. întreaga regiune a Africii centrale. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. sub conducerea familiei Songhai. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Societatea maliană era relativ complexă. cu marile centre arabe. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. La est de fluviul Niger. mai ales pe plan economic. alese de populaţie. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. aveau în atenţie bumbacul. finalizându-se prin dispariţia sa. nuca de cola. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Toate funcţiile erau eligibile. dar şi activitatea culturală. bucurându-se de un regim privilegiat. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. arahidele. până la lacul Ciad. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). Astfel. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. Ulterior. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Ki-zerbo). Cairo şi Granada. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Mai multe familii alcătuiau o obşte. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. dar şi vânatul. 74 .

asemănătoare realităţilor de pe alte continente. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. iar alături altele. Angola (secolele XV-XVII) etc. precum Benin. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. cositorul. nici sedentarizarea. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Cetatea era de formă circulară. precum şi un templu de formă elipsoidală. La fel ca şi în alte părţi. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. unele bine organizate. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. În podişul Matabele. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. cuprul. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur.La sud de savană. manganul şi fierul. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. În interiorul cetăţii. Congo (între secolele XIV-XVII). după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. până la formaţiuni statale. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe.

transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. în slujba căreia este pusă. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. într-uncuvânt. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă.7. componenta estetică fiind secundară. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii.în consideraţie din punct de vedere economic. cultura. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. cu excepţia oraşelor musulmane. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. de a-i spori coeziunea. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. se transmiteau cunoştinţe. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. memoria colectivă. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. şi uneori poate chiar incidentală. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. sau plecarea la război ori la vânătoare. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. unde există medrese. Astfel. artistic. precum nunta. unde din secolul al 76 . Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. pe etape. printr-o serie de rituri de trecere. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. invocarea divinităţilor. păstrau. Desigur. concepţiile religioase şi regulile morale. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. despre pasiunile omeneşti. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. Ele reprezintă expresii riguros codificate.4. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. 2. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial.

Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. într-un larg evantai. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. din Zimbabwe. 2.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. spiritual. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. respectiv „Lumea nouă”. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. Toate aceste domenii. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului.1. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. mai ales cea în lemn. 77 . De asemenea. în jurul anului 1500. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. Atunci.8. la care trebuie adăugate olăritul. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . în zona deşertului Kalahari. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. împletiturile. sculptura în os şi fildeş. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite.8. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. Sculptura africană este departe de realism. a zeilor şi strămoşilor. America Precolumbiană 2. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale.

portughezi etc. mai ales a porumbului. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. În acest fel. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. Unii afirmă că un proces de colonizare.000 de ani. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. într-o vreme recentă. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. tomate. cacao. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. În ultimele două milenii înainte de Hristos. nu mai veche de 50. Descoperirile arheologice. ardei. ulterior şi orăşeni. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. deci ţărani. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. cartofi. 78 . acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. Se opinează că. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. Asia şi Africa. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. de la sud spre nord. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. timp de foarte multe milenii. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. prin Alaska. ananas etc. puţine şi disparate. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. înainte de Columb. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. considerându-se aproape unanim.. pescuit şi vânat. fază în care au rămas destule. Multe milenii. precum şi contactele acestui continent cu Europa. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică.

astronomia sau anatomia. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. Încă în plină antichitate. câinele şi unele păsări. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. în mod independent. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. incompletă. religioase. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. Paradoxal poate. în regiunea 79 . acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. înflorită întrun stat relativ puternic. în trei regiuni. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. La debarcarea lor în spaţiul mexican. În ansamblu. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. într-o perioadă corespunzând. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. în planul vieţii spirituale. cornute mari. olărit şi alte meşteşuguri casnice. ba chiar au fost ridicate primele piramide. precum agricultură.De altfel. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. populaţiile domesticind doar lama.. fără influenţare reciprocă. maya şi incaşă. Treptat. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. şi fără contacte nemijlocite. în cursul secolului al XVI lea. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. Ulterior. cea a olmecilor. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. mai mult sau mai puţin evului mediu european. distruse de europeni în mare măsură. oi şi porci. nu s-a extras şi prelucrat fierul. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. înainte de venirea europenilor. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară.Hr.

incluzând un mare ansamblu de piramide. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). Astfel. la o înălţime de 2260 m. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor.1.8. în general irigat şi care aparţinea statului. negustori.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. de exemplu. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. originari din California. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . lucrători ai pământului şi chiar sclavi. unde au fondat capitala Tenochtitlan. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. pe o insulă înconjurată de ape. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. cu centrul la El Tajin. militare şi judecătoreşti. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. dar şi meşteşugăreşti). Nu era o societate împărţită pe caste. Conform tradiţiei. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. A apărut şi un monarh eligibil. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Între altele. 2. putând fi transmise loturile în mod ereditar. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Se adăugau apoi meşteşugari. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile.

Palanque. marele istoric A. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. În condiţii neelucidate. distrugerea statului aztec între anii 15191521. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. a facilitat. Mayaşii Deja înainte de azteci. Axayakatl (1469-1481). Jungla a distrus multe din realizările lor. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. a consemnărilor cronologice.8. Guatemala şi Honduras. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Civilizaţia maya. în Peninsula Yucatan. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524.000 kmp. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. se află departe de orice aşezare omenească. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. cu excepţia.. în final.3. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. în mijlocul pădurii 81 . una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. 2. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.Hr. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. Montezuma I (1440-1469).impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). între acestea remarcându-se Uaxactun. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. în principal. în decurs de câteva decenii. ceea ce. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Tycal. Despre oraşele mayaşe. enigmatice.

de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. de-a lungul Anzilor. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . dar şi cu o serie de meşteşuguri. civilizaţii ale altor popoare. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. Acest popor. ce a existat între secolele VIII-XIII. din Columbia până în sudul statului Chile. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare.. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).8. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. civilizaţia Chavin. fiu al zeului Soare. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. a înflorit civilizaţia incaşilor. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă.4. de la est spre vest. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. mai vechi. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. 2. din rocă extrem de rezistentă.. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul.tropicale. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.. Astfel. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. cu centrul în Peru. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară.. înainte de venirea europenilor.

2. integrată în Imperiul colonial portughez). din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Astfel. în momentul cuceririi avea peste 200. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. alcătuită din legende mitologice. ca şi în Africa neagră. în interiorul familiei. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. povestiri eroice. poeme lirice.000 de locuitori. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. 83 . Educaţia se făcea. preoţi şi slujitori ai cultului etc. al clanului sau tribului. Pe de o parte. orală. orientată spre necesităţi practice şi de cult.8. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. de la sud de Rio Grande.pământului”) ce se pare că. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci.4. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. fabule moralizatoare. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. Cultura În domeniul cultural. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. treptat.

restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. cu edificii predominant cu caracter religios. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. într-un centru consacrat. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Din imensa producţie de manuscrise maya. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. exclusiv cultului. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. care depindea probabil de temple. pe obiecte de jad.De asemenea. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. se pare. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. de muzică şi de dans. Acestea erau grupate. Rachinal Achi. Din spusele episcopului Diego de Landa. poem dramatic. căci întovărăşea riturile religioase. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Din arta maya. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. continuă tradiţii mult mai vechi. impresionează mai ales arhitectura. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Poezia maya avea un rol cermonial. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. alături. Scrierea maya avea caracter pictografic. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. de exemplu). Chilal Balam. în oraşe. probabil.

Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. dar. Mayapan. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. Uxmal. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. calmecac. În perioada de care ne ocupăm. vorbită pe o arie largă. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. a putut fi la rândul ei reconstituită. unde cele mai importante centre urbane. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . confecţionarea podoabelor din pene. bogat decorate. conduse şi organizate de preoţi. iar limba nahuatl. şi face apel mai frecvent la simboluri. cu decor policrom. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. câteva au supravieţuit. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. erau ridicate pe platforme mai joase. accesul la templu se făcea pe scări laterale. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. reprezentată de vase elegante. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. reprezentând divinităţi. dar exista şi o scară principală. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. probabil locuinţe ale preoţilor. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. pe faţadă. Palatele. din perioada clasivă. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. iar pe de altă parte. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Templele erau dreptunghiulare. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. De aceea. construite în vârful unei piramide tronconice .oarecare depărtare de spaţiul sacru. Labna. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc.

marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. caracterul războinic al societăţii. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. Piramidele erau tot în trepte. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. nu doar pe console. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. Arhitectura aztecă. apreciate poemele epice. dramele cu subiect mitologic. şI adesea de dans. cu scări abrupte pe faţadă. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. anterioară. Erau. cel puţin în capitală. istorice. slăvit astfel ca zeu al vântului. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. astronomia. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. de asemenea. Tochihitzin. Specific aztecă este piramida teocalli. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. prinsă în nesfârşite războaie. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. cel puţin cu instrumente de percuţie. etc. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Existau şi temple circulare. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. precum Tlatecatzin. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul.Tenochtitlan se învăţau religia. Mexico. 86 . La azteci. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. precum cea mayaşă. regele Nezaualcoyotl. noţiuni de istorie şi de drept. era dominată de aspectul religios. precum mayaşii. sau cea toltecă. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440).

atinsese un deosebit nivel artistic. În realizarea imaginilor divinityăţilor. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. cristalul de rocă. după cum am mai spus. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). adesea încrustate cu turcoaze. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. pictografică. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. jadeitul. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. 87 . sidef. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. avea un evident rol ornamental. folosit pentru a comunica date contabile. în prinicipiu. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. De asemenea. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. dar aceste fresce nu s-au păstrat. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. cu ideea de canon bizantin). În absenţa scrierii. maceualtin. fiind subrodonată arhitecturii. şi erau neîntrecuţi orfevri. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. sau oameni din popor. quippu. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. granate. precum purtătorii culturii Mochica. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. cu ajutorul unor panglici cu noduri. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. chiar scrierea aztecă. obsidian. asemenea lui Quetzalcoatl. De altfel. deşi nu era cunoscută roata olarului. ceramica. pitici. animale diverse. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. jadul.

întărită de predominarea liniilor orizontale. mai degrabă epopei decât cronici. atât cât a fost consemnată după Conquistă. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». precum ceramica sau ţesutul. fără mortar. cuprindea poezii. De altfel. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. precum Garcilaso de la Vega el Inca. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. ale căror faţade sunt în general severe. calendar şi astronomie. precum Pachacuti Inca. cronicari spanioli. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. au consemnat unele din aceste cronici. în pofida lipsei consemnării în scris. Vasele incaşe. iar construcţiile aveau un singur nivel. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. unii chiar de origine incaşă. şi sobrietate. legislaţie. cu uşi în formă trapezoidală. este una de masivitate. Istoriografia. şi de dans.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. se bucurau de mari privilegii. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. au forme şi dimensiuni variate. Ca şi în celelalte arii culturale americane. au fost şi talentaţi poeţi. antropomorfe. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. zoomorfe şi vegetale. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. în forma în care ajunseseră până la ei. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. unde se învăţa limba oficială a imperiului. prin folosirea pietrei cioplite. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. quechua. aşa numiţii amawta.Educaţia tinerilor. Literatura incaşă. şi în general erau lipsite de uşi. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . Ţesăturile incaşe. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. cu caracter epic. Suverani incaşi. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. poezia era indisociabilă de muzică. Forma orală a povestirilor istorice. şi sunt decorate cu motive geometrice. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. unde păstrătorii tradiţiilor colective. După conquistă. în relief sau prin pictură policromă. cosmogonic sau de dragoste.

dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. etc. În domeniul medicinei. trimis să se documenteze în Lumea nouă. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. fasole. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb.respectivă în întreaga lume. a câte 20 de zile fiecare. acesta a marcat şi calendarul. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. în mod frapant. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). cacao. etc. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). în paralel. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. Francisco Hernandez. febrifuge. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. un calendar solar. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. ca la incaşi.. diuretice. în care existau. şi un calendar lunar. ardei. foarte stilizat. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. roşie. Anul solar era împărţit în 18 luni. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ».Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. Decorur geometric. care erau însă considerate nefaste. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. căci indigenii. purgative. manioc. ale unui mare număr de plante. Acesta e cazul botanicii. de scoarţele vechi româneşti. sau pe absenţa scrierii. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. aminteşte uneori. deşi războiul era unul foarte primitiv. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. Se adăugau cele cinci zile rămase. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. cu caracter religios şi divinatoriu. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. « civil ». precum cea mayaşă. ananas. matematică şi cronologie. cartof. calculat cu o exactitate uimitoare.

corespund a 65 ani venusieni. Cu toate aceste realizări remarcabile. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. în cel mai fericit caz din bronz.1. cu nenumărate sacrificii umane. căci nu cunoşteau roata. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Începuturile expansiunii europene 3. cu relativă uşurinţă. ceea ce le permitea să opereze. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. în funcţie de poziţia pe panglică. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). Fiecare nod. 3. cu boabe de porumb. Marile descoperiri geografice. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică.importanţă planetei Venus. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. incaşii foloseau sistemul zecimal. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. cu numere de gradul miliardelor. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. în calculul timpului. al cărui ciclu îl foloseau. de asemenea. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. adică 104 ani tereştri. De aceea. Matematicile erau foarte dezvoltate. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . în măsură foarte mare.

iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. hărţile. şi de mirodenii la un preţ mai mic. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. marile 91 . vizând navele. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. Portugalia şi Spania. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. pentru o economie în continuă expansiune. instrumentele de navigaţie.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. În ceea ce priveşte navele. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. apoi. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur.

Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. evitând imobilizarea în larg.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. în declanşarea marilor expediţii. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. precum cel chinez sau islamic. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). permiţând calcularea poziţiei navei). În secolul al XV-lea. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. şi manevrabilă. dintr-o parte. Pentru orientarea navigatorilor. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. De asemenea. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. hărţile maritime. esenţiale au fost busola. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. 3. Descoperirile portugheze 92 . Era nevoie. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). De asemenea. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. dintre care Marco Polo. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. caravela avea un sistem complex de vele. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi.2. etc. pătrate pentru folosirea vântului din spate. astrolabul (pentru calculul longitudinii). de asemenea.

Vasco da Gama. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Pe de altă parte. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. Prima etapă. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. În etapa următoare. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. până la Insulele Capului Verde. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. de la Ceuta. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. Sub patronajul său.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. puterii politice sau particularilor. Portugalia este o ţară relativ săracă. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. De la Malindi. În declanşarea expediţiilor. şi în 1497. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). o singură 93 . în zona Etiopiei. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. în stăpânire portugheză. organizând metodic cercetările. pe rând. doi ani după plecare. Din expediţie se întoarce. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. cu un pilot arab. ajunge pe coasta vestică a Indiei. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. la Calicut. iniţiativa este preluată de particulari. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. În 1486. şi fără potenţial demografic deosebit. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). cu o mare lungime a ţărmurilor. în care iniţiativa aparţine. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. insulele Madeira şi Azore.

în drum spre Indii. viitoarea Brazilie.3. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). dornic să descopere un nou drum spre Indii. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. De asemenea. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. din Malaezia. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. Jamaica. prin căderea Granadei în 1492. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. de aceea. Cristofor Columb pleca spre vest. În august acelaşi an. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). interzicând accesul altor nave. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. afirmând că e vorba de un alt pământ. 3. Urmează alte trei călătorii. Malacca. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. explorează litoralul Americii de Sud. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. În orient. În 1500. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane.corabie. în 1493. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Când în 94 . cu vestea că au ajuns în Indii. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. 1502. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). la gurile fluviului Orinocco. Goa. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. şi nu despre Indii. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. Insulele Sonde şi Moluce. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Ceylon. 1498.

Astfel. Ruşii realizează expediţii de uscat.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. 3. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. fără însă a reuşi. de partea cealaltă a pământului. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. de aceea. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. care completa partajarea domeniilor coloniale. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii.5. olandezii descoperă Australia. spre Siberia. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. dar reuşind explorarea zonelor din nord. pe care o numesc Noua Olandă. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. prin tratatul de la Saragoza. Englezii (prin John Cabott). Noua Zeelandă. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. 95 .4. francezii (prin Jacqus Cartier). 3. pe care ruşesc să o cucerească treptat. Tazmania. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. în 1529 se trasează o nouă linie. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. În urma progresului descoperirilor.

care uneau Europa. -se pun bazele unificării economice a lumii. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . -noi curente comerciale. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. 4. America pe de o parte. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. aduc de acolo cartoful.3. viţa de vie. roşiile. precum gripa şi variola. acesta din urmă introdus în colonii. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . -descoperirea de noi surse de metale preţioase. animale precum calul. fasolea. porumbul.6. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. precum Olanda şi Anglia. . Africa. se estimează că datorită şocului microbian au murit. precum grâul. europenii au preluat din America sifilisul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . -formarea imperiilor coloniale . vitele mari . implicând declinul unor foste puteri comerciale. ardeii. şi Europa cu Asia pe de alta . etc. precum oraşele italiene. (minele de argint de la Potosi. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . tutunul. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . curcanul. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. în primele secole ale conquistei. şi conducând la ridicarea altora.

lumea arabă. E adevărat că apar noi boli contagioase. loveşte mult mai rar. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. Unele dintre acestea. fără sa dispară. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Dincolo de aceste cifre globale. pătrat. În schimb. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. 4. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . apar epidemiile de gripă. precum Bizanţul. după expresia lui Braudel. Estimările propun drept cifre cca. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume.2. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente.4. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea).1. până în zilele noastre. ciuma.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Acestea scad înspre est şi nord. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. tifos şi sifilis.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea.

peste medie. clericii. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. Pe de altă parte. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. dintre care unele. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. se întâlnesc în oraşe. în această perioadă. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. precum porci sau păsări. etc. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. precum Italia de Nord. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. culturile americane de mare randameant. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. precum Constantinopolul. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. 4. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. livezi.3. nobili.mai mare număr de oameni. în unele zone. precum porumbul. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. o lume proponderent rurală şi agrară. Astfel. cum ar fi meşteşugarii rurali. aici se cresc animale. Londra.Evoluţii economice şi sociale 4. Creşteri mai mari ale populaţiei. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. Există însă diferenţe regionale foarte mari. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică.3. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe.1.

în urma crizei secolului al XIV-lea.puţin. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole.2. Polonia. Pe această bază. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Ungaria.3. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. unde ajung din zonele limitrofe. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului.3. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Italia. 4. ca şi cele de fier şi de cărbune. Astfel. Astfel. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 .3. prin îndiguiri şi desecări. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Moldova. 4. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Ucraina. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. mai ales Polonia şi Ucraina. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. în vestul continentului. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Germania.

torsul lânii) în mediul rural. imprimarea. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane.inovaţii tehnice. legarea) făcute de persoane diferite. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. culesul paginii. din postăvărit. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. În secolul al 100 . sunt foarte mari. prepararea cernelii. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Investiţiile. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). aflate în exploatarea Spaniei. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. precum Augsburg. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. Nuremberg. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. din America de Sud. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Tesutul. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. ca produs final. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. în care cartea. Anglia. adesea în mediul rural. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. şi dispersate. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. Din aceste motive. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. unde forţa de muncă e mai ieftină. pieptănatul. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. De asemenea. Nou apărute. Tările de Jos. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). care realizează toate operaţiunile.

în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. statul favorizează exportul de postav. bazat pe creşterea oilor. mai frumos finisate şi mai ieftine. De exemplu. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. Pe de altă parte. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. şi moda poate acum evolua mai rapid. satele sâont distruse. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. şi drept consecinţă. tocmai datorită conflictului cu Spania. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. schimbări determinate. pe de o parte datorită conservatorismului. Pe de altă parte. aşa numita “nouă postăvărie”. client tradiţional. postăvăria italiană este în declin. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Astfel. parte a imperiului său multietnic. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. se dezvoltă în continuare. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. probabil şi sub influenţa postăvarilor. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. şi de alţi factori. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. datorită şi preţului mai redus. se poate vinde mai mult. politica statului e diferită. desigur. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. dar şi mai puţin durabile. În această perioadă. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. care erau groase şi foarte durabile. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. acum se realizează postavuri mai subţiri. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. 101 . În Anglia. cu tradiţii medievale. Astfel. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune.

Tarile de Jos). ca în Italia. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale.4. eficientizării producţiei. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Legată strâns de progresele umanismului. Franţa (Lyon. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. domeniu nou. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Germania. O dată cu folosirea orologiilor. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. ci devine treptat un timp laic.3. ci şi unul economic. aplicată prima oară la Amsterdam. s-a dezvoltat în mod constant. se facilitau reparaţiile la corăbii. 4. planificării.Sectorul financiar-bancar 102 . ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. De asemenea. legat de munca în ateliere şi manufacturi.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. tocmai datorită importanăei preciziei. chemând la slujba religioasă. scădeau costurile. renaşterii şi reformei. Anglia. Anglia. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. sortit unei dezvoltări de succes. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. care revoluţionează şi concepţia despre timp.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Paris).

103 . La Amsterdam. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. la schimbări sociale şi poliltice. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). În acest sens. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. care pot fi de mai multe tipuri. Ambrosiana de la Milano. la sfârşitul secolului al XVI-lea. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. La Anvers. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. De altfel. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. pentru a proteja interesele companiei. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. nespecializate. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Uneori. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. caracterizată de relaţii de tip capitalist. iar din 1531 trece la un sistem modern.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. la instaurarea societăţii moderne. meşteşugarii). compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. transferuri de capital. Apar însă şi companiile comerciale. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. Casa din San Giorgio la Florenţa. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. faţă de companiile de familie. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. şi mai puţin pe activităţi bancare. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. Companiile de familie. în activitate din 1581. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. acordarea de credite. O instituţie specific capitalistă este bursa. de deschidere şi cotaţii. De exemplu. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). Forţa acestor companii familiale este foarte mare.

altele celor politice şi militare. până atunci majoritară. În Franţa de Nord. Italia de Sud. Polonia. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea.4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. În Europa de la Est de Elba (Germania. Ungaria.4. satul şi senioria. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. care au variat în funcţie de zonă. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. De aceea. mai ales cele în bani.2. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. adesea simbolice.Aspecte sociale 4.4. Franţa. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. în înţelegerea cu statul. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului.1. Ţările Române. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Anglia. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Italia centrală şi de Nord. 4. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Germania. 104 .4. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure.

care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. Transformarea idealului de nobil. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. În societate. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Structural. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. În secolele XVI-XVII. mai ales prin cumpărarea acestora. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. suveranul tuturor. uneori din ce în ce mai 105 . 4. aceasta este denumită “de robă”. onoarea s-au păstrat. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează.3. de darurile bogate care li se fac. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. În Anglia. Pe câmpul de luptă. acum destul de secătuit. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. la care pot avea acces şi alte categorii. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. între elita urbană. ci în slujba regelui. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. fidelitatea. Vechile idealuri cavalereşti.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. În Franţa. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate.4. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. unde se pot bucura de favorurile regelui. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. care ştie să se dueleze la nevoie. ci pe talentul politic. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Originea străveche.

Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. 106 . Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. Florenţa. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. se dovedeşte neguvernabilă.numeroşi. care treptat. în ţările scandinave sau în Rusia. Veneţia. Pe de altă parte. Anglia. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Astfel. de regulă. În Italia continuă fărâmiţarea politică. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. de regulă. 5. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. şi funcţionari bine pregătiţi. oraşele îşi văd. Spania. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. republicile Sienna. Monarhii de tradiţie medievală. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. care le furnizează resurse financiare. prin impozite. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. limitată autonomia. marchizatul de Montferrat. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Spre marginile Europei. mai ales în centru şi nord. Mantova. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. prin impunerea principiului de liberum veto. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. În raporturile cu statul. precum Franţa.

Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Hochstetter). regele Angliei. teritoriile din America. Brunswick. Hessa. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. 107 . Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. margravul de Brandeburg. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. regele Franţei. şi al Ioanei. ducatul Milanului. fiica ducelui Carol Temerarul). între care Fugger. Osnabrück. ducele de Saxa. Salzburg. Moştenirea maternă îî aduce Spania. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. adunarea reprezentativă a Imperiului German. şi Henric al VIII-lea. condus de Carol Quintul. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Worms. Bamberg. etc). Baden) sau ecleziastici (Speyer. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Wurtemberg. de asemenea. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. zis cel Frumos. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. în special Austria. rege al Spaniei. Besançon. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. care era electivă. Sardinia. arhiducele Burgundiei. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. după cel al papei. Passau. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. contele palatin). prinţi şi oraşe imperiale.5. Münster. regatul Neapolului.1. din 1516. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. adică esenţialul Ţărilor de Jos . În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Sicilia. În faţa unor competitori precum Francisc I. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german.

care le transformau în autonomii locale (Aachen. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Filip al II-lea. Soţia sa. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Ulm. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. cu o serie de privilegii garantate. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. de asemenea. etc). Carol este obligat. eclezistice. împreună cu fiul său. Isabela de Portugalia. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. 1555. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Gegenbach. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Augsburg. când avea cam 100 000 de locuitori. principate laice. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. De alfel. Strasbourg. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. 108 . oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. prin pacea de la Augsburg. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat.cavaleri).Existau. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. persoana suveranului constituia un element de unitate. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. Köln. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. predicate de Luther. în număr de peste 300. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Nu există o capitală propriu-zisă. oraşele imperiale. Lübeck. idealul său creştin. Bremen. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata.

din care Imperiul iese şubrezit. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. de tip medieval. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Mathias (1612-1619) să restabilească. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. în prima parte a secolului al XVII-lea. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. şi care au condus. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. despre stat. Imperiul se confruntă. unul dintre ei chiar fratricid. Pe de altă parte. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. cedând Spania. pe care le transmite vărului şi urmaşului său.cu diferite conflicte. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. recunoaşterea ca succesor a fiului său. în vremea domniei lui Rudolf. Rudolf al II-lea (1564-1612). redus la o juxtapunere de principate independente. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. între Rudolf şi fratele său Mathias. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. 109 . Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. controlul asupra domeniilor patrimoniale. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Carol asistă la eşecul visului său. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. În acelaşi timp însă. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). încă din timpul vieţii. care au continuat. şi reuşeşte să impună. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. spre sfârşitul vieţii.

Resursele financiare. ca în evul mediu.2. din care face. şi care se apropie de interesele burgheziei. dar poate fi şi mai bine controlată. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. Monarhul joacă rolul de arbitru. În Anglia. Pe de altă parte. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. care. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. aflată totuşi sub autoritatea regelui. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. nobilimea. În Franţa. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. Astfel. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. cum ar fi adunările de stări. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. unde beneficiază de privilegii. şi transformată. parte. care succedă monarhiei stărilor. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. De asemenea. orientată spre o producţie destinată pieţei. mai întotdeauna insuficiente. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. de altfel. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. într-o clasă de curteni. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. care nu este însă nelimitată.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. dependenţi economic şi politic de rege. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. prin care accesul femeilor la tron este interzis).5. De asemenea. de fapt. în Franţa. burghezia 110 . ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii.

în timpul lui Henric al VIII-lea. iar religia de stat.Franţa În Franţa. Acestea din urmă. 5. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. de a numi funcţionari în teritoriu. birocraţia profesionistă. Anglia. de robă. 111 . un anumit progres spre laicizare). Aici regele este capul suprem al bisericii.3. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. sau limitarea activităţii Statelor Generale. de a fi judecător suprem. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". care fac din el înaintaşul direct al statului modern. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). se transformă într-o nouă nobilime. armata regulată. Spania centralizarea politică a reuşit. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. În Franţa. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. care. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. deşi continuă să existe ca instituţie. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale.pune la dispoziţia regelui specialişti. Papalitatea. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). ca instituţie supranaţională. este anglicanismul. de a bate monedă. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. de a stabili şi percepe impozite. prin cumpărarea de titluri. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării.

la una de tip absolut. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. iar pentru a asigura noi intrări financiare. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. conetabilul (conducătorul armatei). numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. câte un trimestru sau semestru). şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. numărul acestora este multiplicat. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. de Bourbon. funcţiile încep să fie vândute de către rege. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. fiind alcătuit din mari nobili. La rândul lor. secretarii de stat. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. prin simplă atingere scofulele. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. care făcea din el seniorul suprem în regat. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu.ele nu mai sunt convocate până în 1614. 5. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca.1. Cu timpul însă. La început. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. în vremea Frondei. să-l lase moştenire sau să-l 112 . definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. cu excepţia unor delicte grave.3. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). care o exercită pe rând. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi.

se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. care purta greul taxelor. ducele de Sully. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. Colaboratorul său. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. În 1604. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Bordeaux. Grenoble. iar regalitatea. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. riguros controlată pentru a evita jafurile. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. superintendent general al regatului. În 1516. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. regele Francisc I încheie cu papa 113 . alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. dintre care cel mai important e cel din Paris. Curţile superioare sunt Parlamentele.vândă. accentueză acest proces. ceea ce duce la o bancrută parţială. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. Evoluţia armelor de foc. Rennes). gabella. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Aix. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. Se adaugă o marină permanentă. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. Rouen. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. dar şi din Franţa. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. La nevoie se făcea apel la mercenari. Dijon. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. cu legea care avea să se numească Paulette.

în cea de-a doua parte a acestuia. se arată tolerant. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. şi a celor interne. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. adeziunea la Reformă sau la Ligă.Concordatul de la Bologna.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. numiţi hughenoţi. mai cu seamă că sora sa. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. inclusiv din înalta nobilime. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. dar şi cu unele state italiene.3. era o protectoare a reformaţilor. puterea regală creşte. calvinismul făcea progrese în regat. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. când apar scandaluri publice. 5. în prima parte a secolului. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. Pe de altă parte. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. reacţia catolică la progresul calvinismului. În vremea sa. Margareta. s-au manifestat multiple violenţe. La început. Adesea. În acea perioadă. iar adepţii săi. în tradiţie umanistă.2. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. dar apoi. începeau să se recruteze din toate stările sociale. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . De asemenea. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. În acest fel.

Războaiele religioase sunt. şi în 1562 izbucnea un război. Caterina de Medici. Într-o încercare de conciliere. O primă fază. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). era căsătorită cu Henric de Navarra. o parte din sud-est e controlată de catolici. regele murea. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. dar în 1559. se întinde între 1562-1584. În 1570. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. moare în decembrie 1560. şi războaie civile. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. Carol al IX-lea(1560-1574). cardinalul. şi este urmat de fratele său. căsătorit cu Maria Stuart. bolnav. Urma la tron fiul său cel mare. Nordul. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. membri influenţi ai Cosiliului regal. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. care au însângerat ultima parte a secolului. şi în cea catolică. în acelaşi timp. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. fără rezultat clar. considerat şeful protestanţilor. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Luptele dintre 115 . ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. cu garnizoane proprii. Tânărul rege. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. în 1572. particularisme regionale. unele zone centrale de protestanţi). sora lui Carol al IX-lea. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. fiind rănit accidental într-un turnir. În 1574 Carol al IX-lea murea.pe politica internă. Regenţa este asigurată de mama acestuia. Henric. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. Margareta. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. coasta sud-vestică. pe atunci rege al Poloniei. cea mai mare parte a Provenţei. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Francisc al II-lea (1559-1560). soldată cu arestări şi execuţii. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. în folosul familiei regale. regina Scoţiei. pe atunci un copil de zece ani. Catolici intransigenţi. Războiul reîncepe.

în cele din urmă. regele Navarrei. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Francois d’Anjou. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. 1598).catolici şi protestanţi continuă. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). În 1593 abjură protestantismul. moştenitorul prezumtiv al tronului. în 1588. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. şi aveau împreună o fiică. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. reuşită cucerire a regatului. sora regelui Henric. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. Henric al IV-lea. Jacques Clement. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. 116 . infanta Clara-Isabela. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. printr-o politică de impozite moderată. În numele acesteia. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. dar care a permis refacerea. iar ducele de Guise. cardinalul de Lorena. când fratele regelui. În acel moment. şi cetăţi de siguranţă. Contestat în propria capitală. Războiul reîncepe. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Henric al III-lea fuge din Paris. În 1589 Henric al III-lea este. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584.

5.1. Prin astfel de instituţii. care avea autoritate asupra înaltului cler. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. sub regenţa mamei sale. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace.4. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. cardinalul Richelieu. care reprezintă baza judiciară a regatului. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. apărute încă din secolele XII-XIII. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Maria de Medicis. a doua soţie a lui Henric. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. Ludovic al XIII-lea. şi la tron urma fiul său minor. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. absolutismul regal ajunge la maturitate. Parlamentul putea propune modificări ale Common law.4. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. şi extinse mereu. care pune capăt Războiului celor două roze. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). fiind împărţit între Camera Lorzilor. Anglia 5. 117 . şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Structuri instituţionale Ïn Anglia.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. şi Camera comunelor. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată.

a continuat această politică de întărire a puterii regale. dar care necesita sume mari de bani. şi diferite alte persoane. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. păstrătorul Sigiliilor. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. Între 1509-1529. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. când principalul său consilier a fost Wolsey. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. Politica sa fiscală echilibrată. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. trezorierul. în funcţie de dorinţa suveranului. La nivel local. anexată în 1535. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi.2. Henric al VIII-lea (1509-1547). În comitate continuă să existe şerifii. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540.Armata este recrutată când este nevoie. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Fiul lui Henric al VII-lea. Astfel. 5. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. fiind alcătuită din profesionişti.4. reorganizarea armatei. din care fac parte cancelarul. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. cu autoritate asupra mai multor comitate. regele a evitat să convoace Parlamentul. ca reprezentanţi ai puterii centrale. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. Regele este ajutat de un Consiliu privat. recuperarea domeniilor coroanei. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei.

a continuat războiul cu Spania. Robert Cecil. Regina a întărit instituţii mai vechi. îşi înlăturase surorile. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Pe parcursul lungii sale domnii. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. în total. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. a urcat pe tron fiind minor. ci de o a treia cale. ultima posesiune engleză în Franţa. În condiţiile în care ţara era în război. fiica Annei Boleyn. ajungând la ruptura cu Roma. John Dudley. în sesiuni care au durat. doar trei ani. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. În vremea sa. semn al maturizării atinse de puterea regală. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. Tânărul rege a dispărut destul de repede. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. întrucât. a încurajat comerţul. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. iar la stingerea unor 119 . Maria Tudor (1553-1558). deoarece succesorul său imediat. Căsătorită cu Filip al II-lea. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. lăsând deschisă problema succesiunii. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. Spre deosebire de tatăl său. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. de tip rus sau francez. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. Eduard al VI-lea (1547-1553).o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. Pe această bază. Elisabeta (1558-1603).

Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. Cum în acelaşi timp. rivala pe care o decapitase. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. era cel mai fervent apărător al catolicismului.case nobiliare. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei.5. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Virginia). pe care trebuia s-o protejeze. Apelul la corsari. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. aduce reginei avantaje financiare şi militare. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. Din punct de vedere religios. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. Filip al IIlea. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Scoţia 120 . şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Pe plan extern. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. fiul Mariei Stuart. bastionul catolicismului. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. regele Spaniei. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. conflictul deschis era inevitabil. 5. în 1604. ca şi producţia internă. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul.

la ruda sa Elisabeta. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. şi Madeleine. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Lordul Darnley. unde devine soţia delfinului. Maria Stuart a fost judecată. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Iacob al VI-lea. soldate cu conflicte militare. În absenţa acesteia. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. După moartea acesteia. prezentată de John Konx. soţul său. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. Sprijinitoare a catolicismului. mama ei.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. După moartea regentei. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. cu ajutorul amantului. şi se refugiază în Anglia. condamnată şi executată în 1587. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Iacob. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). viitorul Francisc al II-lea. În Scoţia continua să domnească fiul ei. pentru a-şi consolida puterea în interior. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. Maria de Guise asigură regenţa. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. 121 . Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. viitoarea Maria Stuart. şeful spiritual al partidei reformate. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. în 1557. cu scopul de a jefui. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. fiica regelui Francisc I. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Bothwell. iar fiica lor. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. aflată adesea în conflict cu Anglia.

în special în rândul coloniştilor. a fost decapitat. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani.6. în 1565. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Când. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. Acestea. 5. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. englezilor de confesiune anglicană. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. numit de regele Angliei. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. în nord şi în est. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. acordând ajutor răsculaţilor. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. În 1649. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. în loturi. reuşind să devină foarte repede nepopular. 122 . care se transformase într-un simbol al propriei identităţi.

sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. Aceştia încep să domnească din 1479. principalul conducător al răsculaţilor. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. 5. izgonindu-i pe iezuiţi.sau Consiliu de stat. reuşesc să-i înfrângă. Exista un Consiliu al Castiliei. favoritul reginei. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. În 1603.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. conservându-şi instituţii specifice. administrative. definitivând organizarea în comitate. separate de nivelul economic. conduse acum de Mountjoy. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării.7. în continuare. mult mai ridicat în cazul englezilor. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. învingătorul rebelilor. vămi la graniţa dintre ele. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. fiscale. moştenitorul tronului Aragonului. aşa numiţii letrados. 5.7. când irlandezii. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. dar forţele engleze. şi având chiar. O’Neill. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez.1. şi Isabela. de religiile diferite. Englezii conduşi de contele de Essex. renunţă la luptă. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. adunări de stări (Cortesuri) separate. cu competenţe legislative. economice. moştenitoarea tronului Castiliei. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce.

Consiliul Italiei. precum Consiliul de finanţe. controlate de corregidor. dar şi a populaţiei. Până la urmă. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Consiliul Inchiziţiei. şi până la urmă sunt expulzaţi. oferind regilor resurse materiale importante. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. folosită şi în scopuri politice. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Cei convertiţi la creştinism. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. care colabora activ cu Inchiziţia. stabilindu-se în Italia. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. Consiliul Portugaliei. funcţionau consilii specializate. denunţându-i pe « falşii creştini ». cu puteri administrative şi judiciare. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. Consiliul Indiilor. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei.Aragonului. 124 . în 1492. prin capitularea Granadei. De asemenea. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. urmând unui război civil îndelungat. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. Alcantara. Calatrava. De asemenea. Santiago. finanţele regale au fost reorganizate. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. din partea autorităţilor. În oraşe există consilii municipale. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. reprezentant al regalităţii. aşa numiţii conversos.

dar şi al guvernului şi al consiliilor. al armatei şi al bisericii. care a fost în cele din urmă înfrântă. Astfel. interzicerea limbii arabe. Portugalia şi coloniile sale din Africa. în numele purităţii credinţei şi a sângelui.2. Aici este sediul curţii. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică.5. în inima Spaniei. din 1561. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Franche-Comté. Carol (1516-1556). pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. După aceea. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. Regatul celor două Sicilii). semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. În vremea lui Filip al II-lea. Tările de Jos. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. ci şi adversarii politici ai regalităţii. cu ajutorul funcţionarilor regali. la Madrid. în forma de grătar. 125 . În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. pe lângă Spania. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Fiul lui Carol. mult în urma altor puteri europene. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). aşezându-se în Nordul Africii. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. în special cu Inchiziţia. Filipinele. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. un palat ca o mănăstire. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). zone întinse din Italia (ducatul Milanului. Filip al II-lea (1556-1598). numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial.7. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. teritoriile de peste ocean.

8. 1659.1. Spania intrase într-un declin pronunţat. 5. precum Francisco de Lerma în timpul primului. ca şi vecina ei Portugalia. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda.8.La moartea lui Filip al II-lea. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. 5. în timpul lor puterea fiind exercitată. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. ca şi în Castilia. resursele materiale ale regalităţii cresc. În cele din urmă. şi cu alte state europene. reducerea privilegiilor oraşelor. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. în pofida veniturilor aduse de colonii. căreia i-a recunoscut independenţa. sau Gaspar de Guzman. Franţa. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. şi în urma tratativelor din Westfalia. devenită regat din secolul al XII-lea. de fapt. Prin confiscări de averi. de războaie şi lupte dinastice. într-o putere de rang secund. careia i-a cedat. Regii care au urmat. şi se transformase şi ea. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. pierderea influenţei de către Cortesuri. o serie de teritorii. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Portugalia Portugalia. prin pacea din Pirinei. de favoriţi. Diminuarea puterii marilor nobili. Au continuat conflictele cu Franţa. în 1668. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. în pofida menţinerii imperiului colonial. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 .

este judecat şi decapitat ducele de Braganza. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. sub sceptru portughez. până la urmă. în contextul războiului cu Ţările de Jos. duce de Viseu. Între diferiţii pretendenţi. La 1640. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Diogo. În urma unei conspiraţii nobiliare. a fost înjunghiat chiar de rege. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. Al doilea senior din regat. văr şi cumnat al monarhului. datorită atacurilor olandezilor. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. contribuie la progresul centralizării. Regele Ioan al II-lea (Joao II). ceea ce pentru Portugalia. implicat şi el într-o conspiraţie. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. a Peninsulei Iberice. nobilimea alege.rar. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. a unei mari părţi a imperiului său colonial. 127 . descendent prin mama sa din dinastia portugheză. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. când uniunea dinastică se desfăcea. avea să ducă la pierderea. Ca şi în Spania. care domneşte între 1481-1485. din cea mai puternică familie feudală portugheză. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. să se ralieze regelui Spaniei. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. în speranţa unei posibile unificări.

Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. erau puternic afectate. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. În această perioadă. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). şi marile puteri comerciale italiene. integrând comitatul Vaud. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Milanul devenise ducat în 1395. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. pe văile Padului şi a Ronului. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Administraţia şi armata sunt 128 . Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. prin circumnavigarea Africii. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei.9. să modernizeze administraţia şi justiţia. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Italia În secolele XVI-XVII. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. Veneţia şi Genova. să-şi organizeze o ramată profesionistă.5. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. De asemenea. Nisa. Bine populat. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. În plan politic. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. care au reuşit să instituie impozite permanente.

mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. responsabil cu problemele fiscale. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. beneficiind de o economie destul de modernă. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. Deşi bine populat. care îl asista pe Doge. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. Datorită acestor pierderi teritoriale. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. unde se extinsese pe terra ferma. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. având puteri foarte largi. de tradiţie mai veche. şi a pătrunderii unor negustori francezi. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Milanul era condus de un guvernator. şi care avea atribuţii privind economia. de 6 membri. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. războiul. Dogele.puternice. În perioada următoare. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. numărând apropae un million de locuitor. în insulele Mediteranei orientale. reprezentant al regelui Spaniei. bazată pe industrii de lux. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. pe cursul inferior al Padului. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Aceasta. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. politica externă. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. care număra 150-200 membri. Exista şi un Senat. pe coasta Adriaticii. Din nefericire. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Teoretic republică. englezi. olandezi în Levantul otoman. şi având în alcătuirea sa.

Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Piero. de către familia de Medici. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. datorită ocupării acestora de către turci. şi de diferite ale consilii. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. în cele din urmă înfrânte. Ca şi la Veneţia. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. de 100 de membri. practic. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. în 1492. care a restabilit instituţiile republicane. Exista şi aici un doge. Genova continua să stăpânească insula Corsica. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. După moartea lui Lorenzo de Medici. mai multe mişcări separatiste. din 1435.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Quarantia. Genova rămânea o republică aristocratică. dar puterea era deţinută. de 400 de membri. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. din punct de vedere formal. ales pe viaţă. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . a izbândit cea cu caracter popular. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. între partizanii şi adversarii Medicilor. format din 40 de membri. Exista şi un tribunal suprem. cu sprijin francez.

s-a extins. dar care erau golite de conţinut. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. numit de imperiali duce ereditar. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. duce. arderea operelor de artă considerate imorale. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. în tradiţie milenaristă. la petreceri. după lupte cu sorţi schimbători. Dintre cuceririle făcute de Cezar.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. iar acesta. Organul colectiv de conducere era Signoria. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. şi. în primăvaralui 1498. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. stăpânirea ducatului Toscanei. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). de 48 de membri. unele au fost restituite 131 . În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. cu ajutorul Imperiului German. În cele din urmă. anunţau. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. familia Medici era din nou izgonită de florentini. În 1527. şi de întărire a puterii ducale. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). Statul papal Sub conducerea papei. înglobând republica Siennei.Savonarola. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. etc. prin acţiunile fiului său. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. cum se numea acum. Cosimo a dus o politică de centralizare. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene.

Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. precum Rimini sau Urbino. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii.vechilor seniori. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. 1456. iar în timpul războaielor italiene. Respublica christiana. 132 . De aceea. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. ca Bologna. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. În Regatul Neapolelui. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. dar altele au fost alipite statului papal. reprezentând interesele bisericii. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. conducerea era asigurată de un vice-rege. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. care doresc să-şi afirme independenţa. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. Pe de altă parte. în 1453. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. precum Colonna sau Orsini. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. 1500. pe coastă. 1460. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. nobiliar şi domenial. În acest context. Această regiune juca rolul de grânar. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. Suveran temporal asupra unui stat puternic. fără efecte prea mari însă. reprezentant al regelui Spaniei. Papii predică deci. în teritoriile statului său. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. cruciada împotriva turcilor.

Pe de altă parte. Piacenza. La începutul secolului al XVI-lea. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Lucca. de la sfârşitul secolului al XV-lea. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Din punctul de vedere al organizării.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Berna) şi a senioriei Glaris. care controla trecerea Alpilor. Parma. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Schaffhouse şi Appenzell. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . 5. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. precum Ferrar. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Astfel. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. în 1476. prin tratatul de la Bassel. intrau în confederaţia şi Bassel. a cantoanelor montane. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. de aşa numitele “războaie italiene”. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici.10. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. în secolul al XIV-lea. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Carol Temerarul. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. şi cu ducele Burgundiei. Zurich. În 1499. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Confederaţia originară. Mantova. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. dar există şi elemente comune. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. după modelul spaniol. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. chiar dacă în jurul mai multor nuclee.

pe care conta în lupta cu hanseaticii. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. juridice. la Kalmar. 5. El poate trece la o recucerire a Suediei. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor.11. Isabela. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. De asemenea. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. Şi în Danemarca. Danemarca. În prima parte a secolului al XVI-lea. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. care evoluau în direcţia absolutismului. instituţiile şi legile specifice. adminisrative. Pe de altă parte. cu acelaşi nume) în 1520. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . de origine germană. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. În 1397. a reginei Margareta a Danemarcei.instituţionale. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. şi prin tradiţia apărării independenţei. Dar în timp. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. care se implica în problemele Germaniei. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470.

în 1524. Serviciul militar este obligatoriu. şi pe un sentiment naţional în formare. aflată în componenţa Suediei. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. Suedia devenise o monarhie absolută. Ioan.11.revoltă. Clerul trece la Reformă. animată de un sentiment patriotic puternic. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. Ca şi în Anglia. şi unchiul său. regele este şeful unei biserici separate de Roma. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. chiar dacă. vizând controlul Mării Baltice. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări.1. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. fie religios. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Dar acesta. profund influenţat de confesiunea reformată. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. fie cu caracter politic. regele e nevoit să fugă. 5. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. ducele 135 . La moartea lui Gustav Vasa. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. Frederik de Holstein. pe o armată puternică. în teorie.

fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). luteranismul face progrese. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. care dădea acces la Marea Nordului. În 1576 impune o nouă liturghie. Frederic I (15231533). refugiat în Ţările de Jos. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul.Finlandei. în cele din urmă. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. ceea ce conduce la conflicte interne. pe tron urcă unchiul său. În vremea lui. sora regelui Poloniei Sigismund August. care se înstăpânise în Estonia din 1595. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. învingător. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. pentru Ingria şi Carelia. Gustav al II-lea Adolf (16111632). La moartea lui Frederic I. La capătul mai multor conflicte. fiul acestuia. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Cu sprijinul aristocraţiei. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. Fiul său Sigismund. se impune cu forţa armelor. şi ocupă Ingria şi Carelia. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. fratele lui Ioan al III-lea. deja rege al Poloniei. căsătorit cu Caterina Iagellon. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. clerul este plasat sub tutela regelui. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. sprijinit de oăşenii din Lubeck. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. Carol devenea rege în 1600.2. Ioan al III-lea. prin Cartea Roşie. Apoi are loc conflictul cu Rusia. În vremea sa.11. 136 . Suedia. În plan intern. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. Cristian al III-lea iese. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. Cristian al III-lea. 5. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). revoltaţi împotriva seniorilor lor. Din 1527.

Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia.În scop politic. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Pe de altă parte. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Insulele Gotland şi Ösel. cu rezultate dezastruoase. În aceste condiţii. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. în 1536. în favoarea coroanei şi a nobililor. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Norvegia. iar apoi participarea. În Danemarca. 5. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. către sfârşitul secolului al XVI-lea. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere.12. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. În pofida dezastrelor militare. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. 137 . şi se tranformă într-un soi de castă închisă. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. alcătuită din circa 150 de familii. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. marea aristocraţie. summum episcopus. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. când sunt obţinute. este controlată prin intermediul baronilor danezi. lipsită de o nobilime puternică. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. În Norvegia reforma se bucură de succes. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. fiind percepută ca un instrument danez. prin tratatul de la Stettin.

reprezentative. dar care s-au manifestat. născut şi educat în această regiune (1500. şi era destul de străină realităţilor din zonă. De asemenea. Zuichem şi Berlaymont. Nobilii se vedeau excluşi. sora naturală a lui Filip. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. ci rămăseseră catolici. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). de la luarea deciziilor. în care fuseseră implicaţi până atunci.care. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. la nivelul epocii. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. de o manieră concertată împotriva Spaniei. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. şi. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. la Gand). îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. cu interese divergente. Filip al II-lea. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. prin rolul acestor personaje. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în anumite momente. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. încă de la începutul domniei lui Filip. Opoziţia începe în rândul nobililor. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. de asemenea. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite.

care nu doreau destabilizarea totală a ţării. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. Dar predicatorii calvini. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. se manifestă prin petiţii. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. Pe de altă parte. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. nobilimea. de altfel. în primăvara lui 1566. în special în varianta calvinistă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. în decursul unei întrevederi. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist.Reformei. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. 139 . în cerşetori) sunt numiţi gueux. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. în tradiţia vechilor sale libertăţi. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). În decursul evenimentelor ce vor urma. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. şi aşa numiţii gueux d’état.

fără a obţine însă rezultatele scontate. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. Opoziţia. o trădare faţă de coroana spaniolă. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. Moartea celor doi. iconoclastă. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. ia acum forma cetelor de răsculaţi.Campania în vederea înţelegerii religioase. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. „Calicii mării”. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. la gurile Meusei. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. afectând comerţul şi meşteşugurile. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. executaţi în 1568. şi să obţină reprimarea pe plan local. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. care. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. cu caracter în primul rând politic. 140 . şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. cea nobiliară. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. prost văzută de intransigenţi. în vreun fel. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. La 1566 existau două mişcări diferite. cu 10 000 de soldaţi de elită. şi cea populară. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari.

În contextul creat. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. 7000 de localnici. şi calea tratativelor. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. Unii şefi calvini. garantarea libertăţii religioase. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. în noiembrie 1576. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). fiul Margaretei de Parma. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. fără a putea însă promite. care încearcă. între altele. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. rămase încă loiale Spaniei. pe lângă mijloacele militare. convocarea Statelor Generale. să se alieze cu provinciile nodice. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. la cererea sa. În 1578. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. libertate religioasă (în esenţă. aşa cum cereau răsculaţii. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. şi până la numirea altui guvernator. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. Requesens murea în 1576. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. calvini radicali organizau o republică teocratică. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. dar înaintarea lor este dificilă. anularea măsurilor luate de Alba. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. cu Luis de Requesens. frate natural al lui Filip al II-lea. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. după modelul celei de la Geneva. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. La Gand.

care avea să capete consistenţă republicană. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Bruges. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Cu toate acestea. Utrecht. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. provinciile nordice Olanda. peste câteva zile. După moartea sa. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Conducătorul de fapt a fost. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. retragerea trupelor spaniole. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. Drenthe. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). rolul Statelor Generale. calvinismul a fost declarat religie oficială. Pacea de la Arras. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei.Bruxelles. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Wilhelm de Orania. cu patriotismul anti-spaniol. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . conferirea funcţiilor importante autohtonilor. stadhouder general. conducerea a fost preluată de fiul său. din mai 1579. Zeelanda. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Războiul dintre provinciile nordice. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Gand. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Mauriciu de Orania. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. al cărui exponent fusese Erasmus. dar nu accepta decât cultul catolic. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. prevedea recunoaşterea autonomiei. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. În 1581. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. În aceste condiţii. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. de către mase. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. În nord. la 23 ianuarie 1579. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei.

Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. În 1598. în cele din urmă. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. arhiducele Albert. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. în pofida rezistenţei lor comune. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. de natură culturală. diferenţa nu era nici etnică. Începută de o manieră conservatoare. E adevărat însă că. zonele sudice numărau. Pe de altă parte. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. în continuare. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. După Războiul de 30 de ani. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. Nefiind religioasă. la o stabilizare a situaţiei. consecinţe revoluţionare. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional.progresul spaniolilor spre nord. în cele din urmă. Ţările de Jos.

dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. devenit ulterior rege al Franţei. O adunare specială. cea mai mare parte a Ucrainei. Iar în plan religios. Pe lângă elegibilitatea regelui. alături de Imperiul Otoman. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. cât şi puterea regală.Olanda şi Belgia. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. 5.13. Împrejurările interne. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. cărora. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. mobilizarea armatei. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. ţinuturile baltice etc. era una dintre marile puteri. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). la începuturile sale era vasala regilor polonezi. concomitent cu întărirea regimului feudal. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. acesta. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). întrunindu-se regulat şi periodic. încheierea păcii. Chiar şi Prusia. Polonia În secolul al XVI lea. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Ştefan Bathory (1575- 144 . Polonia. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. în partea central-răsăriteană a Europei. inclusiv Kievul. Se crea un singur organ central comun – seimul general. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. Monarhia ereditară era desfiinţată. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. finanţe şi armată. justiţie. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. respectiv administraţie. urma să fie ales de nobili.

la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. cât şi din partea suedezilor care ulterior. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci.14. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. conducători ai marilor familii nobiliare. deosebit de bogate. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. ca de altfel şi a Turciei. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor.1586). Austria. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. turcii şi tătarii musulmani. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Suedia. Prusia. de la începutul secolului XVII. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Rusia 145 . precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). atât din partea turcilor. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Imperiul Otoman. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. 5. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. susţinând activ pe habsburgi. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. provocând o situaţie deosebit de grea. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. în apropiere de raiaua Hotinului.

Riazan. confiscarea averilor etc. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). Pentru asigurarea veniturilor acesteia. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. în Siberia.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. iar Moscova devine « a treia Romă ». După cucerirea Bizanţului de către otomani. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Dver. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 .. opricina. profesioniste. Vasile III continuă opera acestuia. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. călugăriri cu forţa. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. cu reprezentanţi ai clerului. respectiv din anul 1547. cortesurile în Spania etc. precum stările generale în Franţa. boierimii. Incontestabil. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. negustorilor şi meşteşugarilor. În contextul de atunci. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. astfel a reorganizat justiţia. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. deportări. Efectiv. fiul său. deci împărat). În anii următori el a promovat numeroase reforme. cea a streliţilor. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani.

teritorii periferice sărace. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. secondată de Suedia împotriva Rusiei. În aceste condiţii. reprezentând. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). de regulă. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. În fapt. Iniţial s-au obţinut unele victorii. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. pe mai multe direcţii. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. timp de peste 20 de ani. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. patriarhul Filaret. condus de Minim şi Pojarski. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită.ţării. Polonia. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. Rusia a 147 . ce a condus destinele Rusiei până în 1917. S-a desfăşurat un război popular. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. căruia i-a adăugat în 1556. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. Suedia şi Danemarca. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. care a domnit până în 1645. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. Oricum. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus.

meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. precum zemski sobor. Petru I (1682-1696). cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. În guvernare ţarul era asistat. Existau relaţii feudale. sub conducerea hatmanului cazacilor. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. Alexei Mihailovici (16451676). rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. reprezentat alături de cel al bisericii. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. într-o stare de anarhie. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. Încă de la început. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). predominând sistemul domeniilor boierimii. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. urmat de Ivan al V lea. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. în Ucraina. La 8 ianuarie 1654. În statul rus economia era preponderent rurală. A urmat un război ruso-polonez. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Bogdan Hmelniţki. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. Sporadic. împreună cu fratele său vitreg. cu rol consultativ. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. de duma formată din curteni şi boieri. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. multinaţional al acestui stat. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. de exemplu).

dincolo de Nistru.15. jucând un rol important datorită şi 149 .chiar în rândurile clerului. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Ungaria Originari din zona munţilor Urali. atât din continentul European. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. fiul românului Ioan Corvin. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. cu forţa. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. Treptat. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin.1. cât şi din cel asiatic. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. germană. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. acolo. voievodatul Transilvaniei. 5. Iagelo (poloneză). devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. respectiv dinastia Angelină.15. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. de Luxemburg. de Habsburg. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. Începând cu secolul al XI lea. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. ocolind lanţul carpatic. cu o dublă origine. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. regatul Croaţiei etc. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. drept Ştefan I. Europa Centrală 5. napolitană.

politic. începând cu anul 1330. respectiv în lumea catolică a vremii. A reformat justiţia. cu Polonia. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. respectiv cu Imperiul romano-german. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. Pentru puţină vreme. În veacurile XIV şi XV. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. maghiarii au avut un rol important. Regele decedat neavând urmaşi. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial.întinderii sale consistente. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. alături de Ţările Române. în primul rând a ţărănimii aservite. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . respectiv celebra victorie românească de la Posada. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. de la ţărmurile Mării Adriatice. Între altele. din Dalmaţia. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. dar şi armata şi birocraţia. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. Cehia etc. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. următorii doi monarhi. după înstăpânirea treptată în Balcani. în mai multe rânduri. Astfel. fiscal. Acesta a reuşit. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. de exemplu. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. înăsprind şi fiscalitatea. militar etc. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. cel puţin pentru o vreme.

punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. În tabăra de la Racoş. net superioare. lângă Dunăre. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. până la ţărani de diverse neamuri. cât şi al înzestrării tehnice. nobili. În acest context. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. înalţi prelaţi. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. secuilor şi saşilor. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . Urcat pe tron în 1520. acolo s-a strâns o armată de tip popular. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. în anul 1514. în 1517. ca de exemplu anularea şerbiei. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. se întărea Unio trium nationum. Cinci ani mai târziu. s-a strâns o masă importantă de oameni. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. În anul 1521 Belgradul. la îndemnul papei. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. încorporat în regatul maghiar. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. Astfel. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. atât din punct de vedere numeric.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. după care o serie de conducători. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. Între altele. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. În acest context. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. Trei ani mai târziu.

situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei.. Practic. cu centru la Zagreb. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. în centrul Europei. Mureş. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). ai Croaţiei.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. cel mai adesea victorioasă. unde au suferit însă un eşec. Tot atunci. În anii imediat următori. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. ce a rămas apoi 152 . fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. aflat sub suzeranitate otomană. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. nu o dată foarte strânse. Tisa şi Dunăre. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. având drept scop ocuparea Vienei. fost voievod al Transilvaniei. respectiv în Ungaria. cât şi de Ioan Zapolia. atunci. principi ai Transilvaniei etc. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. Profitând de luptele interne. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. ca de altfel regi ai Boemiei. În acest context. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei.

în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. respectiv ţările române din imediata apropiere. părţi ale viitoarei Slovenii etc.15. Aşadar. precum Stiria.2. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. exercitată în diverse modalităţi. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Salzburg. până la finele primei confragraţii mondiale. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Carintia. 5. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . multi-naţional. în 1686. dintr-un stat pluri-etnic. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. economic etc. dată considerată în general ca debut al statului austriac). Tirol. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. La început. Rudolf de Habsburg. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. în fapt Ungaria propriu-zisă. asupra populaţiei maghiare. Între altele. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern.

ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Slovacia. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. în cadrul căruia. Luxemburg. în timpul împăratului Rudolf al II lea. posesiunile Habsburgilor. în toamna anului 1918. Totodată. Artois. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. otomanii. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Deosebită 154 . imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Astfel. care a trăit la Praga. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. FrancheComte. Habsburgii. Bramant. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. devenit împărat între anii 1493-1519. atât lutheranismul. precum Flandra. În aceeaşi perioadă. cât şi calvinismul. Astfel. Francisc I. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. la Marea Adriatică. în timp ce fratele său mai tânăr.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Maximilian. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. respectiv Carol Quintul. după 1519. Ţările de Jos. Astfel. Ferdinand.

din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. de la Rin spre Câmpia rusă. Croaţia. De fapt. Sicilia.16. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Sardinia. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. juridică. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. Şi în acest stat. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. aparat administrativ de tip guvernamental. Regatul Neapolelui. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . organizare constituţională. Aceste teritorii însumau peste 600. Slovacia. flamanzi etc. francezi. să supună definitiv Boemia. Ţările de Jos (Belgia). Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Cehia. Era un stat multinaţional. Habsburgii stăpâneau. fiscală etc. de exemplu. români. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. Habsburgii au reuşit atunci.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). 5. o bună parte a Ungariei. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. adunări reprezentative etc. după 1700. Milano. sârbi. Transilvania. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Astfel. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. maghiari. ele întinzându-se. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. în forme variate. Statul nu avea o unitate politică. împotriva Imperiului Otoman. cehi. dispersat. italieni.

în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. în principal în Dalmaţia. Strânsa legătură 156 . acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. după mai multe implicări. republicii Veneţia. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Acolo. trăind laolaltă sârbi. acţiuni ale Imperiului otoman. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. parţial români balcanici etc. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. de-a lungul litoralului adriatic. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. continuându-se realităţi mai vechi. Serbia. o parte a Ungariei. albanezi. o parte a Croaţiei etc. situaţiei religioase. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. precum posesiunile ereditare. croaţi. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. a mozaicului de popoare precum greci. Muntenegru. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. Şimenic. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. Split. În spaţiul ex-iugoslav. în plan instituţional. Bar etc. bulgari. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. slavomacedoneni. respectiv a modelului italian. propriile instituţii de tot felul. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Aşa cum s-a mai arătat. statutului politic. modul de viaţă era în bună măsură. Popatia şi Pola. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. s-au creat trei realităţi politice distincte. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). ce a integrat diferite popoare şi teritorii. italieni etc. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. sârbi. BosniaHerţegovina. dar şi comercial. În sfârşit. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Slovenia. Imperiului habsburgic. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. români balcanici. de altfel.

dar şi de meşteşugari. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). Relaţiile internaţionale (sec. mai ales în calitatea lor de păstori. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. o dată cu epopee descoperirilor geografice. Mica republică de pe malul mării Adriatice. precum şi un număr de aromâni. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. aşa numita revoluţie a preţurilor. demarararea unei ample expansiuni europene. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. 6. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. proces ce a durat 157 . cărbănari etc. marinari şi chiar ţărani. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Braudel).cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. Descoperirile geografice. prin Marele Consiliu. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. era deţinut de câteva zeci de nobili. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. în comparaţie cu veacurile anterioare. mici negustori.

în cea de-a doua jumătate a veacului. În fapt. Astfel. cel al „interesului de stat”. financiare etc. La cealaltă extremitate a continentului european. evident distincte. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese.mai multe veacuri. diferite. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. înnoirile precum introducerea armelor de foc. în părţile apusene. să ajungă mari puteri. lumea europeană s-a confruntat în sec. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. în părţile vestice. 158 . al XVI lea şi în cel următor. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. Tot acolo. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. perfecţionări sensibile în domeniul militar. Anglia şi Franţa. necesitând între altele sporite resurse demografice. cel spaniol şi cel portughez. economice. estice sau sud-estice ale continentului. în condiţii complexe. s-au înfruntat. într-un mod specific. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. În fapt. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Astfel. respectiv Spania. dincolo de expansiunea sa colonială. sistemele de fortificaţii. cu câteva mari probleme.

Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. devenită mai apoi. Franţa a fost înfrântă. într-un fel sau altul. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). 6. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. După ce în spaţiul italian. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Florenţa. statul papal. ce avea să fie ulterior teoretizat de N.) sau au căutat: Veneţia. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste.1. 159 . Machiavelli. Temporar. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total.În sfârşit. Într-o primă perioadă. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. în a doua jumătate al secolului al XV lea. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. ducatul de Milano etc. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. dar nu în cele din urmă. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. rezolvată parţial abia în veacul XX.

În faţa supremaţiei habsburgice. 160 . pentru ca. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. luându-l prizonier pe regele Francis. cu victorii schimbătoare. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. Practic. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. noul rege al Franţei. de altfel complet depăşit. coaliţia antifranceză formată din italieni. acesta dobândise. la Rin etc. din 24 februarie 1525. după 1511. împotriva Imperiului habsburgic. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. în 1499. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). dus apoi în captivitate în Spania. Carol Quintul. prin tratatul de la Noyon. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. cel al universalismului politic. Prin jocul moştenirilor. cel puţin teritorial. din 1516. Luptele au avut o evoluţie dramatică. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. Era o ultimă tentativă de revigorare. cât şi în Peninsula Iberică. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. În bătălia de la Pavia. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. respectiv al păgânilor musulmani. În acest context. o situaţie preponderenta în Europa. diametral opus statelor centralizate. Practic. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. În acest context. războaiele italiene s-au extins.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. respectiv de materializare a unui concept medieval. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo.

respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală.În aceste condiţii. Anglia. nu peste multă vreme. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. De asemenea. aşa numitul război de treizeci de ani. state în fruntea cărora.2. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. instaurarea sa. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Totuşi. Franţa putând să-şi continue astfel. În final. dar şi militare. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. în timp. 1558. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. respectiv al pactelor de familie. Suedia. respectiv Spania. de fapt un prim război.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Franţa. găsise aliaţi în Danemarca. în acea 161 . cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Polonia şi chiar Transilvania. Mai multă vreme. 6. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). între principalele state occidentale ale vremii. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul.

Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. precum Francisc Drake. de un tonaj mai redus. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. Războaiele religioase din Franţa 162 . 6. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. o vreme. mai ales corsarii. de furtuni. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. între anii 1558-1603. În final. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. forţele engleze. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. mulţi renumiţi. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. regina Angliei între anii 1553-1558. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. De asemenea. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. Elisabeta I. până la încheierea unei păci în anul 1604. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. În revanşă. Iniţial. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. după 1566. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. Anglia promovează o netă politică antispaniolă.3. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială.

Astfel. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. între altele. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. atât spre Marea Baltică. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. 6. financiar şi uman. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. Spania şi monarhul ei Filip al II lea.4. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. 163 . mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. invocând. uman şi material.Timp de mai multe decenii. În mai multe rânduri. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. cât şi spre Marea Neagră.

respectiv 1618. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. de-a lungul întregului secol al XVII lea. După moartea lui Ivan cel Groaznic. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. În jurul anului 1600 Polonia. atât cu Polonia. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. Războaiele dintre Rusia. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. între Marea Neagră şi Marea Baltică. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. începând o perioadă de frământări interne. la 1654. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. stăpânind o bună parte a continentului. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. 164 . De fapt. practic se stingea vechea dinastie rusească. În acest context. a existat o stare de război cvasipermanentă. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. cât şi Suedia. până la Petru cel Mare. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei.

6. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. Deja la moartea lui Selim I. până la Dunăre. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. 165 . Astfel. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Totodată. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. pentru o vreme. urmaşii săi. între stăpânirile efective ale Imperiului. au fost alipite imperiului Siria. Mecca şi Medina. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. continuând de acolo acţiunile antiotomane. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. În această calitate. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. de califi. Pe rând.5. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. timp de aproape doi ani. stabiliţi în insula Rhodos. Urmaşul său. După eforturi militare susţinute.

respectiv spre Europa centrală. Viena. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. a devenit principat sub suzeranitate otomană. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. până spre Bavaria. Tot atunci. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. bătrân şi bolnav. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. În anul 1541. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. a şi murit. de altfel. unde. Astfel. Transilvania. inclusiv în cel germanic. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. în 1526. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. În câteva rânduri. Spre sfârşitul vieţii sale. În cadrul politicii externe. în anul 1529. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. după o serie de frământări interne. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. manifestându-se astfel. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. Trei ani mai târziu. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya.

în anul 1676. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. a creştinilor. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. acte sultanale etc. în primul rând în spaţiul european. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. poate fi amintită de exemplu. Asia Mică. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. Palestina. devenită raia. ca de exemplu anexarea Podoliei. Iordania. consfinţite prin tratate. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. în contextul înfruntării cu habsburgii. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. 167 . cuprinzând. parţial Iranul. al situaţiei deosebite al unor occidentali. Astfel. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. începea declinul otoman. la o dată ce nu poate fi precizată. În a doua jumătate a secolului XVII. mai ales conflictul cu habsburgii. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. de exemplu. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. Siria. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. întregul spaţiu balcanic. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Spania şi papalitatea. din Egipt până în Tunis. inclusiv Crimeea. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. precum şi Africa de Nord. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. ţările române.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. La moartea sa. dintre anii 1594-1606. Între acestea. sudul Ucrainei şi al Rusiei. Irakul. În ultimele decenii ale secolului XVI.

În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. într-un fel sau altul. acţionând şi ca un instrument al acesteia. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. de exemplu. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. Astfel. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. cât şi de raporturile dintre statele europene. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. respectiv pe papalitate. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. deci a unei supremaţii politice. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi.6. Franţa se temea să nu 168 . ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. Contrareforma. cât şi reluarea mai vechii direcţii. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică.În acest context. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. cel mai important conflict internaţional. continuând şi la începutul celui următor. Cel de-al doilea asediu al Vienei. 6. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. la nivel continental. principii catolici s-au grupat în Liga catolică.

În anul următor. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. 169 . în special pământuri. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Comenius. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Armata împăratului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. Din această pricină. perioada daneză (1625-1629). Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. formată din nobili şi orăşeni cehi. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. a înfrânt pe cehi lângă Praga. o provincie din apusul Germaniei. iar la răsărit imperiul. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. în sud Spania. printre care se găsea şi Cehia. perioada suedeză (1629-1635).fie prinsă între doi duşmani puternici. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. precum Ian Amos Comenskky. la Muntele Alb (1629). deci şeful principilor protestanţi din Germania.

După aceasta. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. Transilvania. în ajutorul căruia. 170 . dar mai ales pe uscat. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. conflictul s-a extins. deocamdată timidă. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. Boemia etc. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. în Ţările de Jos. precum şi al Provinciilor unite (Olandei).. în Europa ooccidentală şi centrală. foarte bun militar. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. principele protestant al Transilvaniei. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. Astfel. invadat vremelnic de trupe spaniole. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. alungând de acolo pe principele elector. dar şi politician ambiţios. Intervenţia Franţei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. El a reuşit în urma unor lupte navale. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Au reintrat în război şi suedezii. A intervenit în ajutorul cehilor. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. în Bavaria. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. anume trecerea. pe valea Rinului. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Franţei alăturându-i-se Olanda.. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic.

prin achiziţii teritoriale. 171 .Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. de o dietă imperială. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. a învingătorilor. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. respectiv 24 octombrie 1648. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Se punea astfel capăt practic politicii. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. deci limitate. în lumea germană a casei de Austria. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. catolică şi calvină. practic independente. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Astfel. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. evident în favoarea. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. eius religio”. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg).

precum suveranitatea statelor. a relaţiilor dintre state.1. 172 . Biserica şi viaţa religioasă 7. după 1660. Pentru asigurarea mântuirii. egalitatea lor juridică etc. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. Franţa a devenit prima putere continentală.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. chiar în această formă. Între altele. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. Pe de altă parte. În sfârşit.. de aceea. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. cel puţin pentru o vreme. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. 7. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. În rândurile credincioşilor. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo.

primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. împărtăşania cu ocazia Paştelui. iar nu pe conţinutul credinţei. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. iar pe de altă parte datorită predicilor. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. De asemenea. construite sau împodobite de membrii confreriilor. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. adoptaţi ca patroni de către confrerii. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. « fiul credincios al bisericii ». care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. Pentru aceasta. Se multiplică bisericile parohiale. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. sau a bibliilor ilustrate. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. În secolul al XV-lea. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. spovedania o dată pe an.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. generozitatea manifestată prin danii. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. De asemenea. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. ţinerea postului în perioadele prescrise. favorizată de folosirea geamurilor transparente. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. exemplelor extrase din biblie. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului.

exprimată în special prin răspândirea orgilor. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. Această doctrină justifica. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. pietatea să devină ceva mai interiorizată. statutul aparte al preotului.constată sporirea rolului muzicii religioase. prin imitarea lui Christos. De asemenea. datorită acestei concepţii. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. se pare. Pe de altă parte. cunoscută sub numele de Devotio moderna. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. XI-XII). Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. devenite. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. prin perfecţionarea de sine. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. pe care o poate acorda sau refuza. în episcopatul de Cambrai. printre altele. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. ci pe acţiunea individuală. apar şi se impun noi obiecte liturgice. precum cultul Eucharistiei. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. inspirat. din secolul al XV-lea. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. separat de masa credincioşilor. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. la care se poate ajunge prin 174 . prin experienţa extazului). preotul este figura cheie a mântuirii.

Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). probabil. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. 1380-1471). De aceea. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. după invenţia lui Gutenberg. Fraţii vieţii în comun. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. şi care. prin analiza de sine. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. legată de interiorizarea trăirilor religioase. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. cum au fost numiţi aceştia. cum li se cerea în secolele anterioare. Imagini difuzate prin xilografie. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. prin examenul de conştiinţă. acestea frapau 175 . Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. după Biblie. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. este sentimentul tragic al morţii. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Devotio moderna. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. a fost cea mai tipărită carte. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă.contemplare perpetuă. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi).

pe care o ataca în tratatele sale. şi nu doar unui vicar unic. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. Prinţul Negru. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. regina Joan de Kent. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. astfel că. orice obicei. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. laici şi clerici. precum regele Eduard al III-lea.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. născut în Yorkshire spre 1330. averile ei să fie considerate doar posesii. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. 1330-1384). cu care Anglia era în război. duce de Lancaster. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. preot. putea însă scăpa controlului autorităţilor. În acţiunile sale. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. profesor la Oxford. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. aflată sub influenţa Franţei. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. alături de unii colaboratori. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Despre stăpânirea civilă. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. Prin extensie. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. între care Despre stăpânirea divină. De altfel. Wycliff a contestat rolul 176 . John de Gand. Reflexia personală.

Pentru punerea în practică a ideilor sale. şi şi-a sfârşit zilele în pace. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. după 1400. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. El ca persoană nu a avut însă de suferit. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. care l-au influenţat pe Ian Hus. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei.penitenţelor şi pelerinajelor. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. şi nu prin propriile merite. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. rectorul Universităţii din Praga. practica indulgenţelor. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. Ideile lui Wycliff. 177 . în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. După moartea sa. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. în 1381. însă. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. în operele lui se găseşte ideea predestinării. care. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. numiţi apoi lollarzi. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. nobil atunci cine era?). care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. ordinele cerşetoare care au decăzut. în parte. Wycliff a fost condamnat ca eretic. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. care trecea drept un discipol al lui. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. în 1384. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. astfel. instruirea poporului. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. datorită protecţiei de care se mai bucura. ceea ce explică. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. De asemenea. De asemenea. dar şi sociale dintre oameni. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff.

a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. Un an mai târziu. şi biserica din Cehia începe 178 . cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). O altă idee. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . În plan social. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. transformate în adevărate războaie. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. pusă deja în practică. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. în care motivaţiile religioase. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. văzute ca instrumente ale Imperiul german. Pe urmele lui Wycliff. Adunarea îi era însă ostilă. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. Toate atacurile sunt respinse. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. În acest context. i-a atras lui Hus simpatia populară. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. a devenit preot (la Capela Bethleem.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. El critică. a studiat teologia. de asemenea. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său.

Pe de altă parte. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. În cele din urmă. care pune capăt războiului devenit civil. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. 1436. excesele sociale ale taboriţilor. susţineau revendicări radicale. slujba în limba cehă. caliciu) sau utraquişti. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Moderaţii.să îmbrace forme originale. statuate în Compactatele de la Iglau. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. Spre deosebire de utraquişti. reforma morală a clerului. încoronat între timp ca împărat. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. numiţi şi taboriţi. dar treptat elementele de originalitate se resorb. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. o parte a husiţilor. 179 . forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. prelungirea stării de război. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. numiţi şi calixtini (de la potir. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. În cele din urmă. la transformarea totală a societăţii. secularizarea bunurilor bisericii. curentele radicale au fost foarte variate. Din punct de vedere religios. Acestea erau însă diferite.

care îi antrenează pe toţi muritorii. In general. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor.Nesiguranţa mântuirii. temele macabre. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. Din secolul al XIV-lea. 7. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. sunt o prezenţă constantă 180 . trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. religios şi intelectual. aparţinând diferitelor domenii. economic şi social.2.1. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. mai ales „Dansul macabru”. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. prin care. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. social-politic şi ideologic. foametea erau realităţi frecvente. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. Există o serie de aspecte generale. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante.1. într-o manieră „democratică”.2. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. acea reformatio in capite et in membris.7. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. politic şi naţional. dar dincolo de acestea. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex.2. Într-o lume în care războaiele. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. consecinţe şi asupra catolicismului.Factori religioşi şi intelectuali 1. cu caracter religios. prin ricoşeu. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. 7. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. în secolul al XVI-lea. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. molimele. se face apel la o multitudine de factori. aşa cum ne mărturiseşte arta.1. de a stopa progresele noilor culte.

în orizontul cultural al oamenilor medievali. 2. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. În plan religios. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. pelerinajele. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. În pofida reformei gregoriene. ideea eliberării individului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. sau la curţi ale principilor. În acest sens. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. care pun accentul pe om ca persoană. Activitatea de susţinători ai 181 . la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. In Occident. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. dar care le aduceau beneficii materiale. fie la o viaţă pasională. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. 3. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. al sfintelor moaşte. acum se preconizează. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. cel puţin teoretic. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand.

De altfel. 4. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. în care căsătoriile se contractau devreme. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. căci ele reprezentau. în mod poate greu de înţeles astăzi. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. Evident. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. în timpul pubertăţii. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. 182 . progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. consecinţe negative asupra Bisericii. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. În aceste condiţii.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. pe termen scurt. De asemenea. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani.

Aceştia.2. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale.2.1. De exemplu. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. în secolul al XV-lea. preocupaţi de întoarcerea la surse. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. şi ca atare dobânda nu e permisă. angajată pe calea profitului de tip capitalist. bogăţia bisericii. dezvoltă exegeza filologică. intelectuale. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Pe de altă parte. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Factori politici 183 . Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. în principal. prin „inventarea” Purgatoriului. mai ales cea funciară. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă.dar şi a operelor umaniştilor.2. ceea ce justifica acum contestarea lor. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. De exemplu. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. 7. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta.1. În concluzie. al treilea loc destinat. mai ales din partea aristocraţiei. 7. morale.3.

7. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. ci în exterior. cantoane.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). autoritatea exclusivă a Bibliei. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. Cu excepţia Angliei. În general însă. care se prezenta ca un organism supranaţional. Francisc I şi papă. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri.2. Din aceste motive. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. doreau să elimine un centru concurent de putere. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). şi universalismul Bisericii romane. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. In alte condiţii. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). care evolua în direcţia naţională. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Statele pornite pe calea modernizării. promite să se 184 . datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte.2. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. la Roma. principate. deschizând calea spre secularizare şi laicizare.

la universitatea din Wittemberg unde era profesor. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. putând fi prins şi ucis de oricine.călugărească dacă scapă). încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. şi dieta îl declară în afara legii. după ediţia realizată de Erasmus. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. dar Luther. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. la dieta de la Worms. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Frederic cel Înţelept. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. Pe drumul de întoarcere însă. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. traduce în germană Noul Testament (1522). dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. în 1521. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. dar şi în constituirea limbii germane literare. şi în 1517. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. În 1515. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Acolo. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. papa Leon al Xlea. dându-i garanţii ferme de securitate. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. survenită în 1519. Se declanşase conflictul deschis. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 .

a contribuit la întărirea şerbiei. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia.). sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. a aceluia este şi religia). care are acces la 186 . Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. etc. În 1529. în anumite condiţii. pomeni. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. ceea ce. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. cumpărarea de indulgenţe. Răscoala este înfrântă. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. prin pacea de la Augsburg. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. Au loc şi clarificări doctrinare. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. In 1526. pe termen lung. care în 1555 statua principiul cuius regio. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. redactează Confesiunea de la Augsburg. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. după aceea. pelerinaje. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. Pe de altă parte. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii.împărtăşească soarta lui Ian Hus. discipol apropiat al lui Luther. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. putea părăsi. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. eius religio( a cui este conducerea. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. în 1530 Melanchton. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). De asemenea. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. întrucât credinciosul. principatul. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther.

7. icoane. şi care au ca principal rol predica. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante.Biblia tradusă în limba sa. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. singurele pomenite explicit în Evanghelii. în 1536. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Serviciul religios este realizat de pastori. în 1534. altar. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. greacă. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. numai prin Scriptură). sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. Calvin face studii de drept. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. Pleacă la Strasbourg. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Ei nu sunt preoţi. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Fiecare credincios devine el însuşi preot. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Reîntors în Franţa. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. şi întrucât orice creştin este preot. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. numai prin credinţă. unde redactează opera sa esenţială. Cucerit de ideile lutherane. sola fide. Instituţiile religiei creştine. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). Născut într-o familie de jurişti. unde rămâne până în 1541. este nevoit din nou să fugă. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. data reîntoarcerii la Geneva. care nu se poate 187 . dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. În fond.2. nici liturghie.3. nici valabile. publicată prima dată în latină. În viziunea sa. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. datorită contactului său direct cu Biblia. Sub conducerea sa.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. reformate sau nou înfiinţate. Între aceştia s-au afirmat teatinii. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. preoţi care trăiau în comunitate. predicând. Prin disciplina sa riguroasă. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. în 1535. oferind învăţătură acestora. În Spania. din iniţiativa Angelei Merici. depun jurăminte. în ordin cerşetor). punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. după eşecul definitiv al cruciadelor. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. dar continuă să acţioneze printre laici. la Roma. precum capucinii. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. Din 1524. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. somascii. transformându-se apoi. la Brescia. organizarea cvasi-militară. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. barnabiţii. franciscanii şi dominicanii. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. jucând rolul unor directori de conştiinţă. indiferent de confesiune. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. pe vremea cruciadelor. instrumente utile au fost ordinele religioase. şi fusese recunoscut de papă în 1226. care dobândesc individualitate din 1619. Astfel. 192 . Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula).

Polonia). chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. până astăzi. Chinei. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe.4.5. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier.3. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. pe o linie care s-a observat că urmează. considerat apostolul Indiei. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. Prin măsurile de reformă interioară. 193 . religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. vechiul limes roman. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Bavaria.3. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. După Trento. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. 7. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.7. mai accentuată în zonele reformate. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Japoniei. cu puţine schimbări. Spania). dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. în mare. spaţiul scandinav). Pe termen lung.

iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. dinamică. cantoanelor. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. Prusia. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. ieşită din uniunea de la Kalmar. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea.4. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). în jumătatea 194 . de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. 7. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. ca în Anglia. cum ar fi Suedia. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. contribuind. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. micilor principate.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. la dezvoltarea capitalismului. al lumii oraşelor state. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. De asemenea. Marele Maestru teuton. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. cum s-a întâmplat în Italia. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi.

Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. o serie de scutiri. starea civilă a populaţiei etc. în viaţa populaţiei ortodoxe. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. Bosnia. probleme de educaţie. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Cu alte cuvinte. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Astfel de cazuri au fost în Albania. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Destul de 195 . marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. nu o dată brutale. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Ortodoxia. în secolul XVII. Prin reglementări specifice. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). În fapt. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. Între altele. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. când sultanii au devenit şi califi. unii creştini au îmbrăţişat islamul. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. Ghenadios Scolarios. în părţi ale Asiei Mici. fără însă a fi avut un caracter masiv. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. lui şi urmaşilor săi. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană.

dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. În 1543. mai cu seamă între saşi. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. numită şi greco-catolice în Transilvania. de mitropolitul Simion Ştefan. o parte din ortodoxii din Polonia. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. respectiv unguri. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. nestoriană şi monofizită. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. între anii 1685-1688. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Alexandria sau Ierusalim care. de exemplu. în cazul Transilvaniei. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. a patriarhiilor slave din Balcani. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. Imediat după apariţia lor. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. înregistrându-se mai ales. canonizat ulterior. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Astfel. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. ca şi prin o serie de misionari. de asemenea canonizat şi alţii. de altfel. cât şi ale lui Calvin. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. respectiv un număr de ucrainieni. unde populaţia era predominant catolică. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. mitropolitul Sava Brancovici. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Bosnia.

confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. La mijlocul secolului XVII. respingând mai cu seamă idei calvinizante. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. Astfel. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. În secolul al XVII lea. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. 197 . Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. însă pe termen lung. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. Kiev. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. precum şi o serie de inovaţii. adolescent. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. al cărui fiu. treptat. în secolul al XVII-lea. în biserica ortodoxă. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. patriarhul rus Nikon (1652-1658). ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. s-au ţinut la Costantinopol. mitropolitul Petru Movilă etc.

unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. 8.1. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. şi instituţia vizibilă. devine tot mai importantă. În plan spiritual. ba dimpotrivă. distincţia între biserica invizibilă. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Cultura 8. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. 198 . amestecată în treburile lumeşti. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. Întoarcerea spre sine. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. o anumită nelinişte. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.În Balcani. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. Nu lipsită de importanţă. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. între nenorocire şi fericire. De acum înainte. Între suferinţă şi bucurie. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. pieritoare. adevărată şi eternă.

această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. răspândită printre unii creştini. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. De exemplu. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. chiar în trei. aflăm de la cronicari că jucătorii. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. adesea prinţi sau capete încoronate. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. De exemplu. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. căutarea volupăţii celei mai carnale. În viaţa religioasă. Henric Suso. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. din 1409. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Astfel. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. apoi. gesturi dezordonate şi reacţii violente. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. regilor. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. mare mistic 199 . Ïn cazul jocului de şah. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte.În transformarea sensibilităţilor. în cazul aceloraşi persoane. pricipilor. asociat de noi cu un comportament aristocratic. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai.

a unor temeri ancestrale. se pot combina sau opune unele altora. Sentimentul morţii existase şi înainte. sex. memento mori fiind una din temele lor predilecte. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. a unor emoţii necontrolate. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. Forme de comportament şi de sensibilitate. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. în secolul al XV-lea. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. răspândite mai ales în Italia. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Desigur. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. orizonturi total diferite pot coexista. fără a face distincţie de vârstă. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. autorul unor opere de mare elevaţie. fără a apela la intermediari. stare socială sau profesională. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. şi mai ales Dansul macabru. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile.german. în cimitirul Inocenţilor din Paris. conform caracterizărilor psihologilor. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. neintegrate. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. din secolul al XIII-lea. Aceste 200 . Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. de bună calitate. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri.

personajul ambiguu din miturile multor popoare. şi el iese de cele mai multe ori victorios. a cunoştinţelor epocii sale. sau trucuri. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. romanul este continuat. cu luminile. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. Acelaşi spirit nou. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. este probabil efectul predicilor. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. Rămas neterminat. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. şi adesea odios. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. lumea e prezentată mult mai realist. sau Romanul Vulpoiului. prin care uneori se creează. de sorginte clericală. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. caracteristică iubirii curteneşti. mai bine sau mai rău.teme inspiră şi lucrări literare. al epidemiilor ce marchează epoca. este ilustrat de Romanul lui Renart. câteva decenii mai târziu. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. calamităţilor naturale. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. părţi ale lumii. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. Această angoasă în faţa morţii. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. dar mai ales cu umbrele sale. Slăvirea femeii. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . În partea da doua a Romanului Trandafirului. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. meditaţiilor. alteori se distrug. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. de Jean de Meung. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. destul de searbădă pe alocuri. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare.

Moare la Ravenna. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. sau Reinecke. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. în 1321. la adresa iubirii curteneşti. De altfel. nu îi datorează însă şi existenţa. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. independent de papalitate. Partizan al supremaţiei pontificale. în pofida diferenţierilor dialectale certe. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Aceeaşi epocă. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. întreaga societate umană. false şi artificiale. tratat despre importanţa limbii italiene. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. se numără Dante Alighieri. Dacă lucrurile stau astfel. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. a participat la campanii militare. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. după cum am prezentat-o mai sus. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. a studiat retorica şi medicina. 202 . atât de contradictorie. a nobililor şi a oamenilor bisericii. Dante este exilat din oraşul său. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. pe care el o consideră ca unitară. în 1302. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna.ticăloşiile sale. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. total devotaţi papei. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Exilul i-a marcat puternic opera. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. De monarchia este un tratat de filosofie politică. Albert cel Mare şi Toma din Aquino.

Se aseamănă astfel. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Licenţiat al Universităţii din Paris. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. de care îl separă totuşi mentalitatea. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. alături de arta sa poetică desăvârşită.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. i-au adăugat epitetul de Divina. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Mult mai medieval în concepţii. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. 1465). şi opera sa poetică realizată în franceză. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. este poetul francez François Villon. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. 203 . din punct de vedere al biografiei. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. Purgatoriu şi Paradis. supus planului Providenţei Divine. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. teologice. cu goliarzii. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Marele Testament . dar guvernat de liberul arbitru. dedicată Beatricei Portinari. inclusiv papi. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. începând cu Boccacio. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. structurată în Infern. mult mai frământată în cazul lui Villon. căreia urmaşii. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. diată ironică în versuri. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Guinizelli şi Cavalcanti. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. conferă perenitate operei sale. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. În Vita nuova. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo.

Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante.. Petrarca a reacţionat. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. făuritor al măreţiei Romei. este opera sa capitală. ce prevesteşte Renaşterea. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. precum poemul eroic Africa. dedicat lui Scipio Africanul. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. lipsită de orice concreteţe. Cel mai erudit om al vremii sale. La 33 de ani. spune el. Animam cum corpore amavi. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. dar poeziile sale i-au supravieţuit. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. urma lui Villon se pierdea. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. umanist pasionat de manuscrisele antice. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Scrie opere în latină. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii.compus spre 1461. Istoria a reţinut operele sale în italiană. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. e o femeie în carne şi oase. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. uneori 204 . dar şi balade armonios integrate în întreg.

caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. ci de cea a sufletului. Desigur. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. nu atât de nobleţea sângelui. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. sau chiar din povestiri de origine folclorică. bineînţeles. care poate înfrânge adversităţile. fiind preluate din nuvele anterioare. Dar nu trebuie să uităm. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. autonomia omului. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. caracterizată. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. uneori fericit. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. ci cel 205 . Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. alteori tragic. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. spiritul. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor.

Fiu al unui negustor de vinuri. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. au început să fie depăşite de realităţi. pe care încep să o considere 206 . ca şi unele din subiecte. aplecarea spre cele lumeşti. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. 8. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Tot ca la modelul său italian. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. lăcomie. şi ideile lui. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. intitulat Troilus şi Cresida. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. ca şi tehnica sa literară. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. dar care. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. satira. depozitara unor idealuri valoroase. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Decameronul rămâne ca o operă vie. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Geoffroy Chaucer (1340-1400). Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Ca şi la Boccaccio.2. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. pentru ipocrizie. pare să fie conştient autorul. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Evul mediu. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie.cultural. ajunge în slujba curţii engleze.

Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Uneori. 8. termenul vine din italianul umanisti. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Termenul a fost popularizat apoi. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. conform expresiei lui Peter Burke. printr-un « mănunchi de schimbări ». care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis).o perioadă întunecată. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». eventual pe cei ce predau aceste discipline. în secolul al XIX-lea. situată între evul mediu şi epoca modernă. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor.1. Vieţile celor mai de seamă pictori. 1550-1567. o epocă obscură şi barbară. La origine. din secolul al XIX-lea. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. 1350-1620). caracterizat. apărut din secolul XIX. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. De asemenea. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. Un alt înţeles. definite mai întâi în Italia. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. In cele ce urmează. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. termenul de Renaştere a început. o dată cu termenul propriu-zis. readusă la puritatea din perioada clasică. este cel de mişcare intelectuală. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. Într-o primă accepţie. inclusiv cele ale creştinismului de început. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea.2. sculptori şi arhitecţi. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns.

O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. 1520. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. şi în special la Florenţa. au fost stabilite. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. prin compararea diferitelor variante. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. unele reguli privind editarea manuscriselor. după expresia lui Poggio Bracciolini.italiene. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. Sub patronajul familiei Medici. cardinalul Bessarion. greaca. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. în preajma cuceririi Constantinopolului. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. neobosit căutător al acestora. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . pe baza stilului şi a limbii latine folosite. a fost donată Veneţiei în 1468. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. deoarece se constată. care. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. De aceea. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin.

este caracterizat şi de o serie de contradicţii. există şi un curent neoaristotelician. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Astfel. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. în primul rând. la rândul său. dar fără medierea obligatorie a bisericii. 8. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer.2. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. să renunţe la creştinism. Italia. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). în calitatea sa de mişcare complexă. fiind. Spre deosebire însă de aceştia. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. în Franţa. În relaţia omului cu Dumnezeu. în marea lor majoritate. preot.ideilor. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. o vreme. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. Anglia. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. de aceeaşi părere cu reformaţii. Dimpotrivă. care l-au adus în contact cu 209 . Umanism şi creştinism Umanismul. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. În afara neoplatonismului. Doreau. de Pietro Pomponazzi (14621525). acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă.2. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. purificarea sa de adaosurile medievale. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. artizan al destinului său: „tu omule. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. Erasmus din Rotterdam. Intelectualii umanişti. A întreprins numeroase călătorii. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. nu au dorit. Erasmus a devenit. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. de asemenea. umaniştii.

personalităţile cele mai importante ale momentului. Anglia. ediţii de texte antice. la Mainz. mult mai corectă decât Vulgata. în 1455. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. umaniştii circulau foarte mult. Ungaria (Nicolaus Olahus). Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. prin caracterul său elevat. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. dimpotrivă. cenacluri. Italia. în Europa. între care literele mobile. De asemenea.3. Biblia cu 42 de rânduri. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . deja realizate din ceramică. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Franţa. în Orient şi din lemn. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. 8. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Literele mobile. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea).2. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. a Noului Testament. Germania. Elogiul nebuniei.

într-un bun relativ accesibil. medici. în contextul progresului alfabetizării. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Basel. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. cum era manuscrisul medieval. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. Succesul întreprinderii s-a datorat. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. 211 . care. clerici. devenită uzată. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. Paris. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. De asemenea. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. Ulterior. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. Efectul este scăderea preţului cărţii. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Din aceste motive. transformarea ei dintr-un obiect de lux. Anvers. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. cât şi al punerii în pagină. pe de o parte. ceea ce permite începutul democratizării culturii.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. devenit presă tipografică. precum cele « romane » sau cele « italice ». (La Anvers. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. etc. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. în 1575. atât din punctul de vedere al formei literelor. se inventează noi caractere. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. De asemenea. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. iar în secolului XVI. profesori. Lyon. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). jurişti. cererii de carte. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie.

apare un nou tip de cititor. 6% în germană. tiparul. în condiţiile în care. devenit şi o afacere profitabilă. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. Acest schimb este facilitat. în încercarea de a 212 . prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale.). 77% au fost scrise în latină. individual. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. dar şi responsabil pentru ce a scris. de a elabora noi idei şi ipoteze. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. un secol înaintea sa. religioase. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. ci fidelitatea faţă de model. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. De acum înainte. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. etc. impune cenzura operelor tipărite. într-o epocă în care Biserica. prin folosirea preponderentă a limbii latine. în primele decenii de după apariţia tiparului. care practică lectura în tăcere. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. beneficiar al operelor sale. majoritare până atunci. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. nu creaţia originală era valorizată. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. la importanţa ataşată autorului. De altfel. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. 5% în franceză. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. În plan cultural. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. socialeconomice. ca atare. 7% în italiană. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. atacată de reformatori.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. între autor şi operă. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. multe creaţii medievale sunt anonime. şi nu autorul ei. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. politice.

care nu s-a mai transformat. începe revoluţia în domeniul lecturii. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. prin privilegii regale sau princiare editorilor. evoluţia latinei. călugărului. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». principi. de care am mai vorbit. prin difuzarea gramaticilor. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. Capete încoronate. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX.stopa progresele contestării sale. forma ei definitivă este stabilită acum. se opreşte. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. Apare treptat ideea de copy-right. preotului. Dacă ne referim la tipar. în detrimentul aprofundării celor citite). ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Prin accentul pus pe autor. prin fixarea ei riguroasă în scris. De asemenea. într-un fenomen de masă. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. latina a devenit o limbă moartă. timp de câteva secole. acordat iniţial. fără medierea profesorului. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. ca limbă de comunicare internaţională. de stabilire a regulilor. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană.

După manifestarea Reformei. întrucât aceasta relevă. cu un indiscutabil prestigiu. iar pe de altă parte. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. Şi în spaţiul românesc. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. a tipografilor. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. numărul mai vechilor întemeieri. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Dar Universitatea. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. a artiştilor. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. inspirat de vechea facultate de arte. se adaugă până la 1500 încă 33. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. logică. şi nu pe divinitate. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. instituţie specific medievală. matematică). Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. De exemplu. pe de o parte. atât în mediul protestant. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. cât şi în cel catolic. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. Învăţământul dura şapte ani. centrate pe om. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. scriere. gramatică) înspre complex. care dublează. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. Universitatea. corespunzătoare vârstei. Mecenatul 214 . În acest din urmă caz.activităţii oamenilor de cultură. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. În colegii. (filosofie. De aceea. începând de pe la 10-12 ani. într-un secol şi jumătate. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. îşi continuă existenţa. colegiile se vor multiplica. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. tiparul este introdus în Franţa la 1470. şi încă 15 până la 1550. spre deosebire de facultăţi.

Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. au fost comandate atâtea opere de artă. dar atrag şi creatori italieni. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). se zice. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. după ce. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. începând cu biserica. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. fiu al lui Lorenzo de Medici. care să le ofere comenzi pentru operele lor. De altfel. şi al lui Rafael. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. De asemenea. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. Nobilimea. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. să-i plătească şi să-i întreţină. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo.

inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. germane. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). a redus dimensiunile operelor de artă. Individual. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. devenită mai funcţională. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. pentru a consuma la faţa locului produsele. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. dar şi în cadrul corporaţiilor. « Sedentarizarea » nobililor. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». ci evoluează. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. erau tapiseriile. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. flamande. Apariţia genului picturii de şevalet. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. având în acelaşi timp şi rol practic. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . la Florenţa. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. de protecţie împotriva frigului. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. în care principalele elemente decorative.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. dezvoltat în oraşele italiene. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. mai cofortabilă şi mai luxoasă. existând şi o serie de factori materiali. spre deosebire de perioada anterioară. Din secolul al XV-lea. Acesea din urmă nu dispar. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. Astfel. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. dar şi a literaţilor şi filosofilor.

competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. nu un simplu membru al unei bresle anonime. în Renaştere. care făcea parte dintr-o breaslă.2. a propriei valori a creatorului. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. cum ar fi farfuriile. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. specificului personalităţii sale. concepţia aceasta se schimbă. plăcile de faianţă. elementele folosite la construcţia sobelor. 8. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. importanţei originalităţii. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . aceste obiecte de mici dimesiuni. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. Desigur.5. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. 217 . Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. accentul pus pe om. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul.2.Sixtine).4. cănile. 8. care acum e o individualitate. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite.

Renaşterea artistică şi literară 8. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine.1. mai interiorizată. de unde şi numele de “gotic”. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. -natura ca sursă de inspiraţie. 218 . Ca şi umaniştii. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. ca şi trupul omenesc. ci promovând un nou tip de pietate. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !.-nou raport între om şi divinitate. ceea ce conduce la o creştere a specializării.3. prin încrederea în om şi în forţele sale. titanul. 8. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). în general. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). -bucuria de a trăi. care decurge din conştiinţa valorii omului. -individualismul.3. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. în sens peiorativ. de barbar. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular.

adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. 219 . prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. pentru a ilustra simetria perfectă. prin care iluzia spaţiului. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. Pe de altă parte însă. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. sculptură sau arhitectură. în jur de 100 au teme legate de creştinism. Ca materiale. neglijat în perioada anterioară. mai întâi masculin. întruchipare a forţei şi frumuseţii. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. la Boticelli. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. în acest domeniu. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. De aceea. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. sunt preluate teme mitologice.Şi în plan artistic. extrem de valorizată. dar continuă să domine temele religioase creştine. Fie că e vorba de pictură. De exemplu. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. în afară de piatră şi marmură. Pe de altă parte. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. Tot de la antici era preluat genul portretului. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). utilizate pe tot parcursul evului mediu. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. şi al sculpturilor ecvestre. din circa 150 de tablouri. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. I). se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. începutul săpăturilor arheologice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei.

ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. 220 . fresca). ferestre înalte. corintic). urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. mai propice locuirii şi mai elegantă. din Franţa. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. după începutul războaielor italiene. succesiune strictă a celor trei ordine antice. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. de pe domeniul rural.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. erau realizate la scară umană. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. lasă locul vilei urbane. frize). Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină.). variaţii de tonuri. edificii publice sau clădiri particulare. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. Continuă să se construiască şi castele. deoarece se puteau rula. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. etc. doric. Acesta. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. lucarne sub acoperiş. mai clasicist (faţade plate. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). dincolo de consecinţele sale reprobabile. Arhitectura În arhitectură. pilaştri. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. 8.3. Castelul de tip feudal. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. însă în noul stil. compoziţii renascentiste.2. teme. si insistau pe armonia proporţiilor. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). De asemenea. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare.

Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. a fost cea florentină. în ordine cronologică şi a importanţei. Războaiele italiene. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Boticelli (1445-1510). dintre care prima. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. trăsături esenţiale ale artei. de adâncime în interiorul compoziţiei. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Leonardo da Vinci (1452-1519). În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. 221 . sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. la plecarea multor artişti către ale spaţii. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. realizarea camerelor obscure.8. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. există şi diferenţe. Leonardo da Vinci. redă contururi vaporoase. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. la sfârşitul secolului. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. izgonirea Medicilor. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). au inovat mai mult. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. prin sfumato. pictori flamanzi.3. aici s-au definit. De asemenea. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. etc). parţial contopite cu fundalul. De exemplu.3. variante locale. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Donato Bramante. în secolul al XV-lea. Rafael Sanzio (1483-1520).

realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. aducându-i celebritatea. creaţii precum Pieta. Michelangelo s-a format la Florenţa. e rechemat la Roma. precum Milano. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. răscruce de drumuri comerciale. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. În Germania. Ghirlandaio. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. Padova. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. David. Hans Holbein (1497-1543). Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). unde se afirmă Corregio (cca. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). În tot acest timp. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . în altarul Capelei Sixtine. 8. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. În Spania. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. în secolul al XV-lea. pictor. arta este marcată de multiple influenţe. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. dar mai ales ca gravor. între care rămâne importantă. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. sculptor . de asemenea. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. din familia Medici. S-a afirmat la început ca sculptor.3.La Veneţia. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. 1489-1534). (După lucrări la Florenţa. impresionante prin modernitatea lor. Parma. Aurorei şi Crepusculului. Papa Iuliu al II-lea. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. în spiritul propagat de Contrareformă. cea bizantină. unde realizează noua sacristie San Lorenzo.4. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. arhitect. Redevenit pictor. poet. Sculptura 222 .

Frunuseţea înseamnă armonie. ca şi cea artistică. Pe de altă parte. în operele lor. în general. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. începe mai de timpuriu în Italia. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. în traduceri latine. echilibrat. Donatello (1386-1466). O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. romanul alegoric. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. Lorenzo Ghiberti (13781455). Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. într-un anumit fel. etc. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. 8. rondel. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. Renaşterea literară. tragedia). şi astfel ceea ce este armonios. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. istoriografia. este mai aproape de divin.În sculptură.3. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. La începuturile Renaşterii. cât prin operele de orfevrărie. operă care a creat. de a se autodepăşi. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. ca şi la antici. Filippo Brunelleschi (1377-1466). prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. Dante Alighieri (1265-1321). a operelor lui Homer.5. limba italiană 223 . operele dramatice (comedia.

1490-1533). Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. secretar al republicii florentine. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. În Franţa. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. la rândul lor modele pentru urmaşi. Autorul unor interesante Istorii florentine. la începuturile Renaşterii literare. şi au creat opere viabile. 224 . este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Pesimist. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. dar justificate de raţiunea de stat. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Nicolo Machiavelli (1469-1527). Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. manual de teorie şi practică politică. covins că natura umană e în esenţă rea.literară. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. de umorul adesea grosier. în Iubirile. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. Gargantua. Lucrările lui François Rabelais (c. pe care le tratează însă în forme noi. poet sensibil. Giovanni Boccacio (1313-1375). sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. dar şi în urma evoluţiilor interne. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. cruciadele). grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. şi cu o teribilă poftă de mâncare. de asemenea. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). autor al Decameronului. Unii dintre aceşti poeţi. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere.

probabil. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Furtuna. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti.În Anglia. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. În afara pieselor de teatru. englezul William Shakespeare (1564-1616). care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Antoniu şi Cleopatra. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. ideea că arta poate da eternitate iubirii. regretul în faţa trecerii timpului. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. În Spania. Romeo şi Julieta. numele ei să devină un substantiv comun. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. Thomas Morus (1477-1535). poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. Prin intreaga sa creaţie. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. Este perioada supremaţiei politice. Regele Lear. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. militare şi economice spaniole. Hamlet. datorită valorii universale a concluziilor acestora. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. 225 . ulterior. dar transfigurate creator de talentul său dramatic.

când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. şi i-a luat locul o societate modernă.5. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). în De revolutionibus orbium caelestium. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Aceastea nu au reuşit în totalitate. Johannes Kepler 226 . Acesta susţinea. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Dar cercetările astronomice au continuat.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. că Soarele. 8. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton.3. autor de nuvele. idealizat. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. autor a peste 2000 de piese. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). şi Calderon de la Barca (1600-1681). mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. din 1543. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Puritatea morală. a dispărut o dată pentru totdeauna. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Înfrângerea sa finală. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. nu pământul. Evul mediu cavaleresc. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. probabil. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil.

ştiinţific. adesea datorită reformei. cum se credea până atunci.7. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). literar. etc. 8.6. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. Andreas Vesalius (1514-1554). a putut avansa. Palestrina. chanson în Franţa. cunoscut ca Regiomontanus. nu circulare. Muzica religioasă. conducând la mutaţii în plan artistic. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav.(1571-1630).3. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. astronom german. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). datorită observaţiilor proprii. şi că soarele se află nu în centrul. În trigonometrie. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. începe să lase loc şi muzicii profane. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. care publică în 1543 De humani corporis fabrica.3. liedul şi cântecul coral în Imperiu. dar şi comportamental. Concluzii Apărută în Italia. care evoluează şi ea. mai puţin 227 . Astfel. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. interzise până atunci de Biserică. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Clement Jannequin.) 8. datorită disecţiilor.

cât şi altele de istorie universală. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. în douăsprezece volume. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. ştiinţific. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. Astfel. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. respectiv redactarea unor 228 .1. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. Ceaslovul etc. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.receptive la noile tendinţe.000 pagini şi 10. Odată cu secolul al XVI-lea.000 de ilustraţii.000 de abecedare. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.4. predominantă fiind oralitatea. 8. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. cuprinzând circa 20. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. cu un important decalaj temporal). La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. în diversele ei forme de manifestare. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. au fost grupate la un loc. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut.4. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. În continuare. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. respectiv Faptele apostolilor. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo.

în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. De fapt. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. fie pentru necesităţile cultului. A avut o activitate culturală deosebită. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. Moscova etc. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Pe lângă aceasta. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. în condiţii complexe. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. sub titlul de Domostroi.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului.

Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . Multe dintre acestea. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. cât şi al unor construcţii laice. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. În secolul al XVI-lea în artă. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Totuşi. cu precădere în arhitectură. au avut loc o serie de distrugeri. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. Cultura popoarelor sud-est europene sec. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. ca şi mai târziu. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă.2. inclusiv cele de la muntele Athos. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. cu bază octogonală. s-a creat un nou stil. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. Se ştie că în evul mediu biserica. mai cu seamă destinate scopurilor militare. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. În cursul cuceririi. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. 8. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă.4. timidă şi sinuoasă. Ori în o serie de zone. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale.

Constantinopol. ce a avut un periplu pe la Târnovo. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Cărturarii erau mai ales clerici.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. 231 . Manifestările culturale au fost în general modeste. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Târnovo. cât şi în limba vorbită de popor. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. în domeniul artelor. părintele „renaşterii bulgare”. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Plovdiv. slavona. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Practic. Acolo. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. producţia originală fiind foarte modestă. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. precum şi unele biserici din Sofia. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac.

în părţile apropiate de Marea Adriatică. O figură aparte. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Începând cu Primoz Trubar. M. amândoi raguzani. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. în Istria. croaţi. de către autori croaţi şi sloveni. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. traducător al Bibliei în limba populară. Astfel. J. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. relativ numeroase. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. Pribojevici. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. uneori pe bază de documente. cât şi a italienilor. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. atât din rândurile populaţiei slave. în care era larg răspândită şi limba latină. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. în oraşele Dalmaţiei. iar mai târziu a reformei. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. precursor al iugoslovenismului. clerici. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. macedoneni etc. Orbini. Astfel. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată.

respectiv culegeri de texte. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. dramatice etc. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. Peci. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. Gundulici. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. În domeniul artelor. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. lirice sau epice. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. unde se transcriau manuscrise. astronom. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. hamame etc. geamii. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. cele mai multe cu conţinut religios.Roger Boscovici. matematician. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. în special despre Mihai Viteazul. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. multe din acestea având şi un rol cultural. arareori artiştii se apropiau de realităţi. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Imediat după cucerire. matematică etc. precum Ohrida. ciclul despre Marco Cralievici etc. 233 . precum cel denumit al lui Brancovici. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. În spaţiul stăpânit de otomani. mai ales la Ohrida şi Peci. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. autori anonimi creând proverbe. În zona dalmatină. mai ales în mediul urban. manifestările au fost modeste. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. Alături de ortodoxi. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. Milesevo. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne.. dar şi cu caracter literar şi artistic. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. unde se predau dreptul musulman. mai ales la Ragusa. fizician şi filosof. limbile orientale. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. majoritatea religioase. Predomina tradiţionalismul.

cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Astfel. De fapt. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. şcoli de tip primar. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. de pe poziţii catolice.4. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. Astfel. Acolo era un învăţământ elementar religios. au funcţionat acolo atât medrese. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. pentru băieţi. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. şcoli confesionale musulmane. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. în secolul al XVI lea. funcţionau pe lângă moschei. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. Gjon Buzuku a publicat. medrese. ştiinţa şi arta turcească. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. În Capitală exista o şcoală superioară. o carte de rugăciuni: Beshari. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. prima apariţie în limba albaneză.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. de exemplu. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 .4. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. respectiv italiană. Totuşi.

A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. O serie de sultani. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. Astfel. Un domeniu aparte. original. promovând totodată ca mecenaţi. multe cu încărcătură mistică etc. Astfel. 235 . spaţiul pontic etc. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. recent descoperită de Columb. precum medicină. ce a fost cultivat. urmaţi de viziri şi mari demnitari. a fost cel al geografiei istorice. matematici. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. În secolul al XVI lea. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. imnuri. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. cu creaţii epice. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema.Ştiinţei. Golful Persic. au ocrotit cultura. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. gustul pentru frumos. I s-au adăugat şi alţii. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. creatori de cultură. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. în epoca clasică. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul.

supranumit Michelangelo al Turciei. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. În 1575. nu şi în cel european renascentist. fost o vreme ienicer. a devenit arhitect.astronomie etc. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. excepţie făcând Moschea Albastră. pe lângă cea românească. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. precum Moscheea lui Selim I. pentru miniaturistică de tot felul. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. monumente unice în lumea islamică. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. Bibliografie 236 . Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate.. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane.. A mai lăsat urmaşilor medrese. urmându-se o tradiţie orientală. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. baraje şi apeducte. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. a fost cultivată deosebit astronomia. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. În spaţiul cultural constantinopolitan. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. în capitală. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. moschea Suleymanie etc. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. spitale. poduri etc. mausolee. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. Astfel de exemplu. moschea Seyhzade. a fost înfiinţat un observator astronomic. pentru gravurile în metal etc. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529.

Istoria Japoniei. Michel. Michel. 1620-1740. L’Europe au XVIe siècle. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. 2002 Elisseeff. Civilizatiile amerindiene. Istoria evului mediu. Radu (coord. 1995 Universitatea Spiru Haret. Editura Lucman. Istoria Indiei. 2003 Sinteze şi monografii 1. Editura Fundaţiei România de Mâine.Manuale Bercé. Paris. 2002 Manolescu. Corint. Michel. Bucureşti. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Civilizaţia japoneză. Robert (coord. Frobenius. Paul. Corint. Alain.I: Europa apuseană. Paris.). C. Bucureşti. 2003 Cristian. Vol. Sedes. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Bucureşti. Paris. Bucureşti. Editura Meridiane. Péronnet. 1993. Corint. Bucureşti. Leo. Elisseeff. Vasile. 1980. 1982 237 . Danielle. Sinteze. 2002 Cros. Civilizaţiile extra-europene Boivin. 1992 Cassan. Meridiane. Michel.). Hachette. Molinier. Le XVIIe siècle. 1492-1620. Paris. Ellipses. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Istoria Asiei. 1992 Muchembled. Învăţământ la distanţă. R. Cultura Africii. Bucureşti. Le XVIe siècle. Le XVIe et XVIIe siècles.). Anul I.. Bucureşti. Radu (coord. Danielle şi Vadime. Între China şi Pacific. 2006. Hachette. părţile I-II. Manolescu. Histoire moderne. 1996. Yves-Marie. Istoria medie universală. Bucureşti. Bréal. Péronnet. Bucureşti.

Braudel. André. 1979 Sourdel.3-4. Aztecii. London. Marcel. Meridiane. Bernard. 2001 Lehmann. Fernand. Bucureşti. Jacques.. Henri.. Burke. Bucureşti. 1999 Berence. Iaşi. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Jacquart.1985. Jean. Bennassar. Corint. Meridiane. Le temps de l’Espagne. vol. Henri. Braudel. Bucureşti.. Dominique. Armand Colin. Georges (coord. Bucureşti. 1996 Braudel. Istoria arabilor. Islamul şi civilizaţia sa. Lineages of the Absolutist State. Bucureşti. Meridiane. Bucureşti. Burke. Bartolomé. M. Civilizatia chineza. Meridiane. Hachette. Civilizaţiile precolumbiene.. 2003 Miquel. Bucuresti. 2003 Todorov. Fred. Bucureşti. Bucureşti. Braudel. Incaşii. Denise. Bucureşti. Corint. XVIe-XVIIe siècle. 2002. Le 16e siècle. Anne.1984. Fernand. Bucureşti. Fernand. Bucureşti. Pre-columbian America. Bucureşti. Timpul lumii. Cucerirea Americii. Meridiane. Paul. 1998. Renaşterea. All. Peter. Institutul European. Daniel. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Vincent. Humanitas.. Peter. 1994 2. Fernand. 1977 Aries. Meridiane. Mayaşii. Bennassar. 2004 238 . Iaşi. Gendrop. 1969 Boorstin. 2 vol. Renaşterea europeană. 2002 Stamm. Favre. 1995. I-II. Renaşterea italiană.1985-1986. 1994 Parsons. Meridiane. Problema Celuilalt. Ed. Perry. Soustelle. Istoria vieţii private. Aztecii. Civilizatiile africane. Lumea chineză. China imperiala. Centru şi periferii.. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. 2 vol. Bucureşti. Corint. Paris. Paris. 2 vol. Jocurile schimbului.1989.Gernet.1995 Lombard. Philippe. Jacques. Bucureşti. Bucureşti. Ţvetan. 6 vol.). 1974 Simoni Abbot. vol. Descoperitorii. Bartolomé. Duby. Lee A. Meridiane. 1985 Granet.

S. Ed. 1961 MacDonald. Jean. Bucureşti. 2002 Favier.. Perrin. Le monde de Jean Calvin. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Bucureşti. The Counter Reformation. Seuil. Corint. All. Histoire des relations internationales. Paris. Bucureşti. Bucuresti. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. All. London.Carpentier. 1971 Hale. de la Alexandru Macedon la Magellan. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. 2003 Ginzburg. Stewart.G. 200 Favier. Bucureşti. Pierre. Martin Luther. London. McLuhan. Cornelia. 1998. Lebrun. un destin. François. 1968 Elias.). 1985. 2 vol. Bucureşti.G. Prentice Hall International. Epoca marilor descoperiri geografice. 1964 Geiss. Delumeau. Naissance et affirmation de la Reforme. 1973. Paris.. 1995. Flammarion. dinast şi apărător al credinţei. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. S. All. Paris. Corint. Histoire de la pensée européenne. Galaxia Guttenberg. Paris. 1474-1643. A. 1992 Chaunu. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. 2001. Immanuel. Bucureşti. Emile. La société de cour. 239 . Marshall. Paris. PUF. Histoire de l’Europe. Renasterea. Editions Complexe. Carol Quintul: suveran. Bucureşti. Paris. Artemis. 2003 Kilsby. Paul. Seuil. Paris. Aur şi mirodenii. XVIe et XVIIe siècles. Pierre. tome premier. 2002 Febvre. Le Moyen Âge. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Bucureşti. 1999. Paris. Meridiane. Jean. Lucien. Bucuresti. 1973 Dickens. The Age of Humanism and Reformation. Goldenberg. Europe in the Fourteenth. Histoire générale du Protestantisme.. Jean. Teora. Ed. Ganshof. Hachette. Robert. Des humanistes aux hommes de science. 1977 Dickens. L’Aventure de la Reforme. Civilizaţia Renaşterii. John. Jean. 1975 Mandrou. Carlo. 1991 Chaunu. Spania: mărire şi decădere. Paris. A.. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Faure. 1500-1558.. Artemis. Jill. Bucureşti. Brânza şi viermii. Thames and Hudson. Belu. Bucureşti. Leonard. Marile descoperiri geografice. Jean. 1998. François (dir. Norbert. 1972 Delumeau. 1969 Comorovski.

1550-1650. Accent. All. 2001. Imperiul mongol şi Gingis Han. O istorie a ideilor occidentale. Marcel. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 2008 Russ. Bucureşti. Arc. Andrei. Augustin. Flammarion. 240 . Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Martin. Rady. 2000. religie şi refacere: 1494-1610. D’Otton le Grand à Charles Quint. Louis. Renaudet. Histoire de l’art Flammarion. Luce. Michel. Marc. Bucureşti. II. Bucureşti. Librairie Félix Alcan. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. vol. Daniel. Henri. Istoria Portugaliei. Chişinău. Bucureşti. A. Univers Enciclopedic. Keith. All. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Le Saint Empire romain germanique. Mousnier. Politică şi politeţe în Franţa.Mignot. Keith. Bucureşti. Claude. 2005 Skinner. Martin. Keith. Favier. 2005. Cartier. 1517-1555. Paris. Bucureşti. 2005 Oliveira Marques. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Keith. Bucureşti. Luther şi Reforma în Germania. H. 2001. Randell. Univers. Bucureşti. La fin du Moyen Âge. Robert. 1931 Rady. 1968. Franţa: renaştere. Chişinău. Randell. 1994. Cluj-Napoca. Machiavelli. Rapp. 2004 Nicoară. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Bucureşti. Keith. O istorie a secularizării. 2000 Riché. Pietri. Simona. Venard. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Perroy. Halphen. vol. 1996. Jean Calvin şi Reforma târzie. 1989 Pirenne. 1999. Aventura gândirii europene. Renaşterea şi Reforma. Paris. Bucureşti. Iaşi. Editura Enciclopedică. Suzanne. Pierre. 2001. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Rabreau. XIV-XVIII). 2000 Muchembled. Istoria Universală Larousse. Jean-Paul. Francis. Handelsman. Bucuresti. 2. All. Roland. Quentin. Corint. 1996 Oţetea. Societatea rafiinată. Paris. Bernard. Jaqueline. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Reforma catolică şi contrareforma. Jean. Guillemain. Randell. Paris. Bucureşti. 2006 Roux. All. Tallandier. All. Pillorget. Edouard. Morineau. de. Randell. Institutul European. Randell. 2001. All. Le monde et son histoire.

Bucureşti. Bizanţ după Bizanţ. Corint. II. Decei. Istoria Imperiului Otoman. Cluj-Napoca. Robert. Odorheiul Secuiesc. 1997.Stiles. vol. Maxim. Tamara. 1968 Wallerstein. Bucureşti. Elisabeta I: religia şi politica externă. Brăila. Istoria Imperiului Otoman. 1993 Cândea. 1956. Virgil. 1300-1600. 1996. Istoria artei europene. Vătăşianu. 1976. Bucureşti. 241 . Suedia şi zona baltică. Aurel. vol. 2004 Ciachir. Bucureşti. 1993. All. Bucureşti. 2001. 2001. 2004 Chirtoagă. 1979. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Arta Renaşterii. Richard. Bucureşti. Jelavich. Anastasia. Sistemul mondial modern. Max. All. Mehmed. Bucureşti. I. Meridiane. Halil. 1961. Inalcik. 1998 Clot. Bucuresti. Turcii-otomani. Jean. Virgil. vol. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Ion. Bucureşti. Iorga. Bucuresti. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. André. Soliman Magnificul. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Bucureşti. 1992. 1971. Histoire de l’Autriche. Mustafa Ali. Jacques. Meridiane. 1610-1661. Franţa şi cardinalii. 1999. Istoria Balcanilor. All. 1997. 2000. Bucureşti. John. 1978. Istoria Ungariei. 1996. 2000 Mantran. Istoria slavilor. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Epoca clasică. Bucureşti. 3. Bucureşti. Meyendorf. vol. Manual pntru uzul studenţilor. Bucureşti. Raţiunea dominantă. Vechea Rusie. 1523-1721. Paris. Warren. Iaşi. Ileana. Immanuel. Kondratieva. Imperiul otoman. Droz. Istoria turcilor. Bucureşti. Weber. 1994 Wilkinson. Bucureşti. Barbara.1-2. Andrina. Nicolae. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Căzan. Teora. II. Nicolae. Xxx Istoria bisericească universală. Bucureşti. Gergely.

1995. Michelina. Istorie. Zamfirescu. război şi comerţ în Islam. II (1054-1982). Bucureşti. Zollner.Păcurariu. Teodor. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Viorel. Bucureşti. Dan. 1450-1700. Introducere: structuri politice. Rezachevici. XV-XVII). Szavai. 1997. Rămureanu. Istoria bisericească universală. Stiles. Milan. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Piotr. Erich. Ungaria. 2005 Wandycz. De la începuturi până în prezent. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. 1998. Cuprins Cuvânt înainte 1. Ioan. 1992. 1994. tradiţii monastice. Ioan. 1992. Bucureşti. Andrina. Chişinău. Bodogae. Bucureşti. sociale şi religioase 2. teologie. Pace. Bucureşti. Istoria bisericii ortodoxe române. 1992. Preţul libertăţii. Bucureşti. Istoria Austriei. vol. Istoria bisericească universală. vol. 1993. Rămureanu. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. I-II. I. Bucureşti. Bucureşti. vol. Tenace. 1998. Constantin. Şesan. Janos. Bucureşti. Imperiul Otoman. Mircea. Bucureşti. Pentru Institutele teologice. 2002. Panaite. Creştinismul bizantin. Manual pentru seminariile teologice.

Marile descoperiri geografice. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.America Precolumbiană 3. Începuturile expansiunii europene 4. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8.

9. Bibliografie 10. Cuprins 244 .

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful