Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. de diverse tipuri. africană. 2. de asemenea. sociale şi de organizare familială. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. cel puţin formală. umma. caracterizate în general prin lipsa. cu cele din vestul şi centrul continentului). caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). oraşe state. Asia. a suveranităţii desăvârşite. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). O regăsim în lumea islamică. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. în lumea asiatică. în multe privinţe. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. Cazuri de acest tip găsim în Europa.). organizate în bande de vânătoare. America centrală şi de sud. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. consilii orăşeneşti. cel puţin teoretică. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. faţă de un imperiu sau un regat. 1. Alte forme de organizare politică sunt principatele. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. Toată hrana 5 . la populaţiile de vânători culegători . unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. şi prin supunerea.formală. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Există. dependente sau nu de o organizare politică superioară. în general. pe măsura organizării statului papal. putem presupune că structura socială era una egalitară. Există. De exemplu. etc. americană. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. Africa.

prin vânătoare şi pescuit. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). care presupun uneori iniţieri. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. rudenie. gen şi vârstă. probe dificile. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. conform unor reguli clare. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). nu existau posibilităţi de stocare. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe.obţinută se împărţea. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. unele grupuri practicând poligamia. în care producerea hranei. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. cele mai multe însă fiind monogame. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. sau mai valorizată social. 6 . între toţi membrii grupului. De asemenea. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. dar femeile participau. ca la pigmei sau boşimani. fie prin creşterea animalelor. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. La eschimoşi. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. foarte importante sunt cele legate de vârstă. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere.

din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. neamul. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. social şi politic în societăţile tribale. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. Adeseori. De asemenea. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. de la o plantă sau un animal sacru. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. alcătuită din trei generaţii. în unele insule din Pacific. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Exista însă şi poliandrie. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. la foarte puţine societăţi. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. sau mai mult pământ. 7 . Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. care se revendică de la un strămoş comun. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. din punctul nostru de vedere. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). Aceste grupuri îşi socotesc. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. dar şi triburile Hopi şi Crow). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. de regulă. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. mai multe capete de animale aduse ca zestre. (grupuri matriliniare). Ca şi vânătorii-culegători. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului.

mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. şi anume cea între liberi şi 8 . Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. care.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. care adesea tind să aibă caracter ereditar. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. De asemenea. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. de asemenea. care erau strict subordonate bărbaţilor. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. statutul femeilor era mai înalt. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. practicau poliandria). ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Natura economiei. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. ele având un rol important în activitatea economică. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. În societăţile matriliniare. ca de exemplu la irochezi. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale.

nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri.non-liberi. China. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. etc. Practicarea agriculturii pe scară largă. Agricultura intensivă. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. şi meşteşugari şi negustori. pentru anumite segmente ale populaţiei. care caracterizează economia statelor. turci. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. prestigiul social şi politic al familiilor. sau al şefilor incaşi). pe de altă parte. spaţiul islamic. domesticirea unor animale variate. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Statutul femeii rămâne unul inferior. mongoli. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. pe de o parte. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. De asemenea. africane. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. social şi politic de către bărbaţi. indieni. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. au 9 . Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. polineziene. la arabi. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. ea fiind dominată economic. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Japonia. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. alte populaţii asiatice. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. americane. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. Statele din Europa.

predomina familia extinsă. Islamul. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. în cele mai 10 . În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. rămâne o structură socială importantă. în cadrul societăţilor organizate în stat. Se adaugă. Astfel. În cele mai multe dintre aceste societăţi. Familia. La azteci. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. precum în Arabia. după constituirea statului. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). specialiştii sacrului. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Europa. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). monogamia strictă. preoţii sau călugării. inclusiv în Europa. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. cu transmiterea ereditară a statutului. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă.folosit monedă din metale preţioase. În America centrală şi de sud. cu destulă greutate. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. precum sacerdoţii de diferite tipuri. în unele cazuri. Desigur. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. În Asia. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . De asemenea. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. de aceea. în care creştinismul a reuşit să impună. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. care tolera sclavia.

unele împărătese chineze). puterea. Hr. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului.). Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. In India. 3. în care mitologia vedică este reinterpretată.. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. între secolul VI î. în general se constată continuitatea.3. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. etc. pe parcursul prelegerilor următoare. în parte şi datorită 11 . Vom analiza. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În schimb. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. şi secolul V d. 1. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. haremul islamic sau chinez. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Astfel. iar altele reprezintă creaţii noi. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii.1. Hr. cazurile de femei care au reuşit să exercite. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Hr. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. femeia era asociată cu sfera privată. de o manieră mai concretă. 1.multe zone este vorba de o poligamie de resurse.

şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. teoria castelor. etc. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. budismul coexistă cu religia naţională. şi o mare zeiţă. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul.influenţei budismului. abolirea sistemului castelor. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 .. abluţiunile rituale. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Shiva. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. tehnicile yoga. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. sec. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. Coreea. În Japonia. Tot în secolul al XVI-lea. Acesta. care au adoptat budismul (secolul IV d. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. apare religia sikh. pe tot parcursul evului mediu. In China. Hr. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. shintoismul. In secolul al XVI-lea. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte.Hr. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Fiind o creaţie artificială. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. problemele teologice. ofrandele şi libaţiile. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. dintre care Krishna şi Rama). această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . Religie politeistă. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. un monoteism consecvent.

de altfel. aztecă şi incaşă. 1. 13 . dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Sub posibila lor influenţă. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. au o serie de practici şamanice. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. soare. venerează spiritele strămoşilor. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. şamanism şi religii politeiste. sub influenţa arabă. conform profeţiei. altare aflate în locuinţele credincioşilor. zeiţa soarelui. în secolul al VII-lea. cu eroi civilizatori şi salvatori. apare. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. Începând din nordul continentului. Aceste religii au un panteon foarte complex. din spaţiul marilor civilizaţii maya. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. lună. din care apar apoi celelalte zităţi. sunt practicate sacrificii umane. etc. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. 3. Izanami şi Izanagi. 2.). Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Acest mit a sost. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. creştinismul şi iudaismul. Viracocha). cartoful). islamul. care. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. elementelor naturale (cer. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. spre soare-apune. dar bazându-se pe evoluţia locală. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. de culte animiste. In concepţia japoneză. apă. un al treilea mare monoteism al lumii. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. în Peninsula Arabică. în secolul al XVIlea.

simplu muritor. divinitate unică. Prin arhanghelul Gabriel. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. atotputernică şi atotprezentă. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. un fiu secret al lui Hasan. fii acestuia Hasan şi Husein. În urma unor complexe evoluţii politice. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. care provin din Fatima. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. ginerele său. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. transcendentă. un fiu natural al lui Ali. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. şi Muhammad. care au avut efect în planul doctrinar. tribul Quraish.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. caracterul nedrept al sclaviei. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. care va reveni 14 . Primul între aceşti aleşi este Muhammad. între care duodecimanii. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. şi Ali. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. Şiiţi refuză sunna. din Mecca. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. Ca atare. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. fiica acestuia. (partizanii ideii imamului ascuns. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. născuţi din Fatima. singurii califi legitimi au fost Ali. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). născut pe la 570 în familia Hasim. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. Profetul (Rasul). creatorul lumii şi al oamenilor. de tipul sfinţilor intercesori. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului.

se dezvoltă Cabala. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. o ramură a acestora din urmă. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor.ca Mahdi. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. septimanii. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. şi a Talmudului. comentarii la Mişna. prin dezvoltarea Mişnei. Se spune că pe la 958. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. colecţie de legi rabinice.Hr. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Hr. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. etc. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Convins de argumentele iudaice. de prin secolul al IV-lea d. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. Sinagogile. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Centrul vieţi religioase. ismaeliţii sau Asasinii. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. De asemenea. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. a ortodoxiei. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. stăpân al Universului). musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii.Hr. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. ca locuri de studiu şi de cult. fiind exponenţi de seamă ai 15 .

care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). 2. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. cu limbi şi culturi diferite.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. 16 . unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. cu vocaţie misionară. articulat. demonstrau gravitatea acestor probleme. de-a lungul celor două axe majore. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. între care populaţia Han era majoritară. China 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. Creştinismul. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. 1. Caracteristici generale China se prezenta. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. Spre sfârşitul perioadei medievale. În cele din urmă. sec. ca un mozaic de populaţii. persecutaţi în ţările occidentale. Civilizaţiile extraeuropene 2. 2. într-o relativă linişte. 1. în mare.

atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. taoismului şi budismului. Yuan (1279-1368. finanţe. Tang (618-907). în conducere au fost preferaţi eunucii. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. populaţii originare în regiunile nordice. şi verificau cultura generală a candidaţilor. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. lucrări publice. fără să se renunţe cu totul la mandarini. dinastie de origine mongolă). abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. din dinastia Tang (680). căci împăratul este considerat Fiul Cerului. culte) . În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. justiţie. şi în cele din urmă prin a se siniza. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. deşi uneori pot exista conflicte. Examenele erau scrise. Imperiul chinez este unul universal. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). în pofida momentelor de ruptură. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. În timpul dinastiei Ming. cunoaşterea doctrinei confucianiste. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. al unei culori şi al unui punct cardinal. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. armată. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Continuitatea. Ming (1368-1644). cu şase ministere (afaceri publice. religii care nu se exclud reciproc. primul împărat de origine ţărănească. Song (960-1279). Acest sistem. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. atestat încă din dinastia Han. 17 . iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe.

cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. populaţie de origine turco-mongolă.2. din secolul al III-lea. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. să crească proporţional.Consiliul de Stat. 18 . hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. fără însă ca eficienţa trupelor. Această perioadă este numită. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. În această perioadă tulbure. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. ca şi în Europa. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. între 311. Tuo ba (sau Tabghatch). anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale.1. Cancelaria imperială. în mod tradiţional. În nord. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. "a celor şaisprezece regate". În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. Marele Secretariat imperial. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). 2. demografică. În ceea ce priveşte armata. care transcria şi controla decretele imperiale. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. care par să fi fost avari. care redacta textele oficiale. şi în China. mereu mai numeroase. economică. dincolo de Fluviul Galben. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. Ruan ruan. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari.

reforme administrative şi militare. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. scutite de taxe şi de 19 . care. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. victoria pe râul Talas. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. băuturi alcolice). prin unificarea monetară. An Lu shan. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". în timpul dinastiei Sui (581-618). până atunci budistă. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. capitala imperiului. ceea ce a contribuit. Pericolul reprezentat de neamurile turcice.Reunificarea a fost opera nordului. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. regionalismele. care reuşeşte să cucerească. Forţele centrifuge. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. mai ales în perioada următoare. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. s-a sinizat din punct de vedere cultural. către Asia Centrală şi către Coreea. în 751. A fost stabilizată economia. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. iar sistemul de examene a fost reluat. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. China cunoaşte o perioadă dificilă. Chang an. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. în 755. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. ceai. care obţin. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. a reuşit să reorganizeze imperiul. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. impozite indirecte pe sare. foarte importante în perioadele precedente. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). iar Japonia. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. s-a diminuat. Puterea centrală încearcă să reacţioneze.

clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. ceea ce conduce. care fuseseră subordonaţi statului Liao. În 1038. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. O transformare profundă afecta societatea chineză. aproape fără luptă. De partea poporului prin origine. datorită mongolilor. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". djurceţii. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . uigurii. prin constituirea categoriei negustorilor. cu capitala în zona actualului Beijing. Din 1115. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. în 1234. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. Jin. taie Drumul Mătăsii. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. care instaurează dinastia Song (960-1279). de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. În această perioadă. pentru a relansa circulaţia monetară. pentru un secol şi jumătate. de Zhao Kuang yin. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. după model chinez. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. Turcii. În sud se reconstituia dinastia Song. în schimb. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. sub numele Song de Sud. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. Pentru a mări masa de contribuabili. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. din nord s-a exercitat o continuă presiune. În secolul XI. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Unificarea este reuşită.serviciul militar). întemeind proprie lor dinastie. Până în 960. pretind şi obţin tributuri. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. datorată şi refugiaţilor din nord.

ca în epoca Song. Japonia. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. Vietnam. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Puterea imperială devenise despotică. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. care avea însă doar un caracter formal. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. destinate hergheliilor şefilor militari. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. după ce. precum Coreea. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. transmise ereditar. Oamenii aveau statute profesionale rigide. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. cu staţii de cai de schimb. De asemenea. Teoretic. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. 21 . desăvârşită în 1279. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor.cucerirea mongolă. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. în 1271. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Marele Secretariat imperial e suprimat.

În aceste condiţii. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. aflată într-o poziţie inferioară. acestea există în număr mic. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. şi a permis o creştere demografică pe care.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. o putem considera explozivă. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Astfel. şi China de sud. Raportul demografic se inversase astfel. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . a căror forţă de muncă este foarte ieftină. China de Nord. de ordin tehnologic. Astfel. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. cele mai importante în imperiu. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. în diferite etape ale istoriei. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. raportată la condiţiile epocii. De altfel. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Pe de altă parte. În funcţie de relief. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. vin din aceste regiuni nordice. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. astfel încât. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. în sud. în general. cei mai mulţi în zonele sudice. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. cultural. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. China medievală era impărţită în două mari zone.

Hr. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. urmat de numeroşi alţi gânditori. centrându-se în jurul conceptului Ren. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez.3. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. cât şi regulile de convieţuire civilizată. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. consideraţie pentru ceilalţi. umanitate. care ar fi fost reprezentată de confucianism. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi.desprindă.). dintre care figuri dominante 23 . în cele din urmă. în scopul de a oferi o armătură religioasă. pentru confucianişti. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Li. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Confucianismul. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Numărul mare de locuitori. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. al VI-lea î. în general paşnică. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. latinizat de iezuiţi în Confucius. 2. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. Convieţuirea. daoismul şi budismul. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. confucianismul. Aceasta presupune o anumită conduită socială.1. Această sinteză a înglobat elemente budiste. Astfel. a devenit. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. concept ce desemnează atât riturile. pe tot parcursul evului mediu. virtute omenească. respect pentru superiori sau vârstnici. pornită. Religia In China.

reprezentant al şcolii Raţiunii. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Dao este principiul superior. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. Lao Zi. orientat mai mult spre idealism. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. ci să-şi observe propriul spirit. scriitori artişti. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Literal. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. devenind astfel un principiu de ordine naturală. morală şi politică. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. într-o cuprinzătoare sinteză. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. De asemenea. poeţi. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. Din secolele III-IV. cât în expunerea novatoare. şi Cheng Yi (1033-1107). potrivit legendei. Din punct de vedere metafizic. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. opusă unităţii reprezentată de Dao. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). a ideilor înaintaşilor.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic.. dar şi în Coreea şi Japonia. Daoismul ar fi fost întemeiat. Budismul pătrunsese din secolul I d.Hr. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. dao înseamnă cale. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Antiintelectualist. In vremea dinastiilor Sui şi Tang.

indiferent de originea lor socială. un conglomerat de popoare. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. cu limbi diferite. 2. 25 . a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate.1. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. profund influenţat de taoism. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. şi scrierea.4. mai ales după cucerirea mongolă. Pe de altă parte. Notând idei. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. uneori chiar în palatul imperial. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. Coreea. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. sec. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). în urma promovării unor examene. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. mai ales în oraşe. cele mai importante fiind cele indiene.intense persecuţii ale budismului. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. în evul mediu o religie importantă şi influentă. şi ulterior. care au adoptat budismul (secolul IV d. din partea kitanilor. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. Hr. Budismul chinez. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. în prezenţa suveranului. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. djurceţilor şi mongolilor. dar şi în capitală. rămâne însă. în evul mediu. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. cele venite din Asia Centrală. dar influentă pe plan social şi politic. în afară de sistemul examenelor. cele islamice. şi nu sunete. China reprezenta de fapt.

Povestirile. de exemplu a poeziei. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. Desigur. principalul focar cultural al Chinei medievale. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. cum au fost negustorii. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. prin secolul al XIV-lea. reprezentate de oraşe. literaţii-funcţionari. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. japoneză.etc. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. Oricum. teatrul. Hr. în Coreea. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. pentru populaţiile din Asia Centrală. inclusiv al ilustraţiilor. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. cele coreeană sau 26 . a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Cunoscând mai puţin limba clasică. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. difuzarea operelor scrise. în China epocii Song. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. pentru că el necesita mii de caractere. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. arhaică. noul gen al « simplelor note ». precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia).). se pare. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. Totuşi. De asemenea.

se dezvoltă filologia clasică. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. teatrul. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. de asemenea strâns legată de muzică. Yong Le. romanul. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. în oraşul « purpuriu ». cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. epigrafia. realizate în zeci de volume. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . 937 de capitole. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. Astfel. chitara cu trei coarde. pe cât se pare. ilustrate de genul ci. în 22. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. a fost cel realizat de Shi Nai An. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. cu metrică strictă. de către Ou Yang Xiu. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. pătrund influenţe mongole şi musulmane. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Tot un roman istoric. spre sfârşitul dinastiei Yan. de către Luo Guanzhong. în vremea dinastiei Song se realizează. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. mai ales cel în limbile vorbite. realizată de Si Ma Guang. interzis celor de rând).) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. În epoca Yuan. arheologia chiar. publicată în 1060. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. mici poeme lirice. din ordin imperial. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. etc . De asemenea. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. realizt în secolul al XIV-lea. în general privind dinastiile precedente. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Cronica Tang. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad.

pe hârtie sau pe mătase. ale vieţii de zi cu zi. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. strâns legată de poezie şi de literatură. care uneori sunt chiar eliminaţi. producţia de porţelanuri şi lacuri. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. în general. în linii mari. de apăsare. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. Evoluţia ştiinţei chineze este. iar după sporirea contactelor cu europenii. precum pictura. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. 28 . producţia de porţelan atinge apogeul. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. caligrafia. uneori chiar miniaturală. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. considerată « moartă ». în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. 2. de aceea construcţiile sunt zvelte. deoarece. legată de cea a societăţii în ansamblu. Sculptura chineză nu are. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. acesta evită linia dreaptă. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă.5.senzaţiei de materialitate. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. ci stâlpilor sau coloanelor. în general.1. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. De exemplu. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming.

ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. În domeniul matematicii. în epoca Song. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. şi asupra realizării hărţilor terestre. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. regulată şi continuă. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. la nivelul tehnicii. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. sub redacţia lui Zhu Shijie. Astfel. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. În timpul dinastiei Yuan. firesc. la realizarea de hărţi în relief.Trebuie început. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. 29 . Încă din secolul al XI-lea. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. în secolul al XVI-lea. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. care. mai ales prin dezvoltarea algebrei. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. prin Biroul astronomic de la Nanjing. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. în 1090. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. ci şi Africa şi chiar Europa. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Progresele cartografiei se repercutează. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. pe baze hidraulice. Puţin propice creaţiei culturale în general. căci alături de progresele matematicii. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. De asemenea. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. pentru desenarea hărţilor celeste. în secolul al XI-lea. Se ajunsese. Shao Yong.

camforul.inventate de Shen Gua. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. etc. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. crabi. citrice. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». călugărul taoist Zhu Siben realiza. savant şi om politic. în cercetările privind pediatria.1. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. 2. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. În planul tehnicii. de închidere în faţa influenţelor externe. un mare atlas. bujori. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. Yuditu. India 2. iar pe de altă parte. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. obţinut din planta numită chaulmoogra. bambus. crizanteme. bolile infecţioase şi vasculare. păsări. precum fierul pentru tratarea anemiilor. ginecologia. efedrina sau ginsengul. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. 2. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. Caracteristici generale 30 .2. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. perfecţionarea turnării fierului. Din secolul al XIV-lea. unde munca umană era foarte ieftină. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. a busolei. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. La începutul secolului al XIV-lea. cu rezultate remarcabile. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. caolinul. în urma a nouă ani de muncă.

erau indoeuropene. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. şi regatul Pallava (sec. în cele din urmă. În timpul Imperiului Gupta. IV-IX). la începutul secolului al IV-lea. 975-1189). sau intangibilii. extrem de numeroase. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. iar altele.2. La sud de Narbada. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. de către împăratul persan Chosroes. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. pe platoul Deccan. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. întemeind statul Gupta. De asemenea. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. budismul în declin coexistând cu hinduismul. Ghandragupta. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. învăţaţi). Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. În afara sistemului castelor se aflau paria. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. vayşia (neguţători). cum a mai fost numită această formaţiune. Se adaugă Islamul. unde astăzi se află şi alte state. principe din Patalipputra. kşatria (războinici).2. religie sincretică şi politeistă. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. 2. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. precum arienii. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. dar care pot. vechea capitală a regilor Maurya. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. cu capitala la Badami. sudra (agricultori). exista o mare diversitate religioasă. în mare. care a condus la generalizarea sistemului castelor. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). la 31 . aliat cu turcii. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi.India. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. în 565. dintre care unele erau seminegroide.

Bengalul condus de dinastia Pala (sec. inclusiv musulmane. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. În valea Kabulului. La sfârşitul domniei lui Harsha. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. şi care încercau să reziste avansului musulman. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. în valea Indusului. în Siam. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. stând la baza civilizaţiei khmere. dar îşi păstra şi diviziunea politică. VII .răsărit de acesta. Înfrângerea arabilor la Navsari. În secolul al XII-lea. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. VIII-XII) era orientat spre răsărit. cu capitala la Kabul. un stat vasal al Chinei. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. Este o perioadă de strălucire culturală. Din 712 era ocupat regatul din Sind. şi îşi constituie propriul stat. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). XIX). care se islamiza apoi. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Aceştia erau un fel de şefi de clan. treptat. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. asigură Indiei 275 de ani de pace. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. stabilindu-şi capitala la Delhi. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. pe coasta de răsărit. se constituia Kapisha. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. Spre vest. După 1206. din secolul XI. în Malaysia şi Indonezia. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. numit Sultanatul de la Delhi. în 731. cucerit de englezi la începtul sec. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. împărţit între diferite statulţe. 32 . cu excepţia extremităţii sale sudice. anul morţii lui Muhammad.

un emir turc.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Nepotul lui. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Marele Vehicul. În 1526. fondat în 1347. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. în zonele centrale şi vestice. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. şi Mahayana. Religia In India. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. şi imperiul Vijayanagara. condus de maharajahi indieni. conducătorul Ferghanei.Hr. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. de tradiţie antică. condus de o dinastie de şahi musulmani.. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. În secolul al XVII-lea. 2. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. statul Bahmani. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.2. reîncarnare a lui Buddha etern. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Cel mai 33 . în frunte cu Babur. şi ca atare ele trebuie redescoperite. În secolul al XVI-lea. în zona de sud. întemeiat în 1336. din Asia Centrală. în zonele sale centrale şi sudice. un descendent al lui Timur Lenk. Şah Jahan. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. Micul Vehicul. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Între acestea. imperiul mogul intra în declin. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. la Panipat.3. între care cele mai importante erau Hinayana. conduse de musulmani sau de hinduşi.

Hr. tehnicile yoga. între secolul VI î. în India dar mai ales în Extremul Orient. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. problemele teologice. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Religie politeistă. În cadrul acestei forme de budism.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. şi secolul V d. În schimb. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Vishnu ( şi avatarurile sale. între care budsimul tantric. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. şi o mare zeiţă. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Shiva.. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. Hr. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. budismul dispare practic din ţara sa de origine. În perioada care ne interesează. dintre care Krishna şi Rama). în parte şi datorită influenţei budismului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Importanţa elementului feminin. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. teoria castelor. etc. Dintre aceşi bodhisattva. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale.

Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. mai târziu.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. fidelă textelor sanscrite. şi cea a lumii reale. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. în perioada noastră. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. ceea ce a influenţat cristalizarea. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. După el. identificată cu Vişnu. care au încercat. mare interpret al Vedantei. propune o interpretare diferită. dualistă a Vedantei. Jainismul a fost o altă religie care promitea. abluţiunile rituale. Întemeietorul său. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. importantă este doctrina lui Ramanuja. principiul universal. Madhva (1238-1317). şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. ca şi budismul. În vremea imperiului Gupta. Adorator al lui Vişnu. şi cea din sud. Hr. care se conducea mai ales după textele tamile. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. Şcoala întemeiată de el. Nimbarka. realizate. ofrandele şi libaţiile. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. ar fi prin secolele VIV î. Jina sau Mahavira. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. indiferent de casta căreia îi aparţineau. numită Srivaisnava. iar în evul mediu a suferit. tengalai. s-a divizat ulteiror în două direcţii. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. o cunoaştere şi o conduită corecte. În secolul al XII-lea. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. Vedanta. ca şi budismul. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. cea din nord. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. brahman adorator al lui Vişnu. brahman tamil din secolul al XI-lea. 35 . persecuţiile generate de Islam. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. el nu făcea distincţii între credincioşi. Spre deosebire de budism. între care. o apropiere între sufism şi vedanta. vadagalai.

Învăţământul era rezervat în India. dar care a devenit de la un moment dat (sec. 2. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. limba de cultură a Asiei Centrale. sanscrita. al XII-lea) un idiom artificial. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. etc. dar şi datorită influenţelor externe. şi limbile vorbite. căci şi aici. tamilă. marathi. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. 36 . să fie diferite : hindi. ca şi în alte arii culturale. în care au fost scrise marile opere. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. assami. şi în principal din cea a brahmanilor. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. 2. nu e mai puţin adevărat că yoga. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. unei elite. la care învăţau mii de studentţI din India. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. a existat o dihotomie între limba savantă. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. ca pretutindeni în acea vreme. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului.probabil în prileme veacuri creştine. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. China şi Asia Centrală. bengali. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. recrutată mai ales din castele superioare. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. devenite vehicole ale creaţiei literare. 4. în teoriile sale psihologice fundamentale.

fildeş. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. autorul operei Sakuntala. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. şi din aceeaşi perioadă. Alături de arhitectură. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». De altfel. operă a lui Chand Bardai. partea de nord a Indiei a fost 37 . În ceea ce priveşte creaţia poetică. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. din secolul al XI-lea. care însă au comunicat una cu alta. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. sculptura monumentală.În perioada Gupta a creat Kalidasa. În perioada de care ne ocupăm. os. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. Arta indiană a fost profund marcată de religie. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. pictura murală. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. moscheilor şi palatelor. din secolul al XIV-lea. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). folosite în realizarea templelor. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. metale preţioase. influenţăandu-se reciproc. Poemul lui Prithviraja. Dar în compensaţie. fără a dispărea cu desăvârşire. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. uneori cu existenţă istorică. prin obiecte realizate din lemn. până la crearea unei arte indiene unitare. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. a lui Zia ud-din Barani.

ci inovau pe baza observaţiilor proprii.inclusă în lumea musulmană.3. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. Hemâdri. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. În mileniul I î. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. au 38 . respectiv un stat încă din perioada antichităţii. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. oricum acolo. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. De asemenea. cu trăsături asemănătoare albilor. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea.1. şi a participat. 2. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Matematicile.3. din secolul al XIV-lea. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. cu o configuraţie geografică extrem de variată. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. Japonia 2. în secolul al XII-lea şi Arundatta. precum şi un manual medical. precum Bhaskara. între care şi populaţia ainu. în secolul al XIII-lea. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică.Hr. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. s-au afirmat prin lucrările lor. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. Medicina continuă să se dezvolte. prin aceasta. din secolul al XI-lea. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute.

statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. percepea impozit funciar în produse şi. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. precum şi a armatei. Kamakura (1192-1333). 2. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). pământurile au fost declarate proprietate publică. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă.Hr.3. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu.2. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Heian (794-1192). Oricum. în care sistemul de proprietate nu era individual. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). în acest fel. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Nara (710-794). III – 710). ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Muromachi (1333-1573). în vremea epocii Nara. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. S-a impus budismul ca religie oficială. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Aparatul central şi local.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. Astfel. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului.

fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. în repetate rânduri anarhie.. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. cu caracter laic sau religios. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. cu atribuţii militare. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. adevărate războaie civile. ceea ce a generat între altele. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. având ca unică ocupaţie meseria armelor. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. juridice etc. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. precum mineritul şi turnarea metalelor. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. stabilindu-se printr-un contract. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze.din cele mai diverse. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. Astfel. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. atunci s-a constituit categoria samurailor. Între altele. Practic. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. precum Taira sau Minamoto. 40 .

” În ansamblu. neavând nici un fel de atribuţii politice. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. original. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Ideologia oficială a devenit confucianismul. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. 41 . trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga.subordonate direct doar Marelui şogun. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. ulterior acesta a fost înlăturat. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. în special din anii 1274 şi 1281. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. în curusul istoriei sale medievale. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. având aşadar monopolul puterii. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. de la nivel local. Fiind multă vreme izolat. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. statal sau în domeniul vieţii materiale. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. tradiţionalistă. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari.

nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală.4. impletirea funiilor. precum prelucrarea fierului. pădurile erau înzestrate cu sacralitate .2. adorau focul. mongolii erau adepţii şamanismului. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. confecţionarea hamurilor. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. Mongolii 2. şi venerau. au început să-şi afirme trăsăturile comune. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. mai ales la triburile de pădure. beletristică. Munţii. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. în primul rând. 2. dar care. soldată cu stabilirea unei regalităţi. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. Din punct de vedere religios. În evul mediu. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. Cerul divinizat.4.4. 2. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. care dispare însă pe la 1161.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. cu origini etnice diferite. de asemenea. etc. 42 . Existau şi triburi de pădure. realizarea armelor.1. existau două grupuri mari de populaţii. care marca drumul spre apariţia statului. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. a pâslei. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). treptat. lacurile. sub numele Tangri. numită Kuriltai. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau.

alcătuite din grupuri de familii. şi extinse pe un teritoriu imens. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. oboseală. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. extrem de rapide. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. o mie. şi de un cod juridic. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. Hanatul mongol dispunea. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . Europa estică şi centrală. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. de tipul despoţilor orientali. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. care trimiteau la oaste o sută. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. şi din partea creştinismului nestorian. noionul Temugin. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Încă de la Kuriltaiul din 1206. născut probabil pe la 1155. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. Asia Centrală. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Constituind unităţi de cavalerie. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. prin cruzimea lor calculată. Marele han exercita o importantă putere. rezistenţa lor deosebită la foame. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. acceptat de o parte a mongolilor. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli.Descendent al ultimului rege. intemperii. Marea Iasă. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. începând cu Gingis Han. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. De asemenea. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Cuceririle acestea.

a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. Apoi. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. şi exemplele ar putea continua. cele situate spre Europa. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). După distrugerile provocate de campaniile militare. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. În anumite cazuri. Djuci. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. Ca tactici de luptă. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. inclusiv Afganistanul. În urma cuceririlor mongole. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. Tuli. În timp. În urma contactelor cu China. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. aceştia nu se mai concertează. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. Ogoday devenea mare han. multe dintre ele superioare lor. arcane. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. Cel mai tânăr fiu. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. în special la cele chineze şi musulmane.şi pentru cucerirea altora noi. etc). mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. suliţe. De exemplu. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. ci încep chiar conflicte 44 . moştenirea a revenit urmaşilor lui. Djagatai primea Asia Centrală. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara.

Geneza Islamului 45 .1. Kazanului. în India. păşunilor. Timur Lenk. După moartea lui Timur (1405. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. privitoare la controlul oamenilor. un emir mongol turcizat. La mijlocul secolului al XV-lea. Ulusul lui Kubilay. Hulagu. fratele acestuia. Khorasan. conduce Ilhanatul Persiei.intermongole. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. subordonează Hoarda de Aur. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. vămilor. cuprindea Mongolia şi China. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. ocupă Delhi. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Civilizaţia Islamului 2. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză.5. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. Afganistan. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. până spre Obi. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. care se destramă îm 1335. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. El cucereşte Persia. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. nepot al întemeietorului imperiului. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Astrahanului. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. care vizase stăpânirea apusului. 2.5. Ulusul lui Djuci. Siberiei. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. precum Ferghana.

De altfel. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar avea şi o încărcătură socială importantă. tribul Quraish. caracterul nedrept al sclaviei. una dintre marile religii universaliste ale lumii. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Muhammad are o situaţie destul de grea. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. chiar dacă. Khadija. Aceasta explică în parte de ce. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. simplu muritor. de-a lungul istoriei. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . într-o grotă de lângă Mecca. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. precursor al lui Muhammad. a fost întemeiat de Muhammad. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. divinitate unică.Islamul. numit Allah în limba arabă. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. în timp. în general. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. atotputernică şi atotprezentă. pe când ea avea 40. de tipul sfinţilor mijlocitori. creatorul lumii şi al oamenilor. fiind rămas de timpuriu orfan. la începutul secolului al VII-lea. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Într-unul din aceste momente. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. musulmanii au fost. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Profetul (Rasul). pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. dar au înţeles-o doar parţial. din Mecca. la începuturile predicii lui Muhammad. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. dar şi „profetizeză”). dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. (Iqra înseamnă „citeşte”. Acestea au început să apară prin 610.

la anumite ore. Muhammad. Muhammad precizează doctrina. transformă Islamul într-o putere redutabilă. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). Ei se refugiază la Yathrib. hegira. Cei din Mecca acceptă să se convertească. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”.Quraish. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. pe qurayshiţi să cedeze. ceea ce-i îndeamnă. (Pe când se afla la Medina. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Muhammad revine în oraşul său natal. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. La Mecca. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. după purificări rituale. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. care încep persecutarea adepţilor acestuia. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. în cele din urmă. 47 . cu faţa înspre Mecca. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. • Rugăciunea. • Mărturisirea de credinţă. Această fugă. împreună cu un grup de adepţi. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. care continuă să se definească. Astfel. sau pe creaţiile noi. indiană sau chineză. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Pe de altă parte însă. Asia Centrală. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. la fel ca bizantinii sau occidentalii. ştiinţele profane. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. persană. Artele. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. suspecte. Ca şi în spaţiul european. cultura. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. De aceea. reprezentate de exegeza coranică. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. 53 . religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. se poate spune că arabii. au preluat o serie de elemente. Desigur. la fel ca şi în cea creştină. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. numele islamic al acesteia este adab. dar acestea au fost întotdeauna. gramatica şi dreptul. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. bazate pe tradiţii preislamice. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. în lumea arabo-islamică. pe vivacitatea religiei. ca şi în Europa creştină. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. Este de netăgăduit că arabii. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. De altfel. prin confruntările de idei. este în primul rând un « paşaport social ».În perioada medievală. literatura. India. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. sau “ştiinţe ale anticilor”. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad.

În marile oraşe. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. de exemplu. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. de asemenea. în principal. accesibil doar câtorva iniţiaţi. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. ajutau la realizarea partajelor succesorale. pe originalitate. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. Pe de altă parte. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. Dincolo de acest nivel elementar. destul de mult vechilor modele. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. Astfel. După epoca traducerilor din greacă sau persană. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Literatura arabă s-a constituit. plasate mai ales în marile oraşe. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. etc. care au marcat primele secole ale Islamului. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. Învăţământul în lumea islamică este. accentul nu era pus pe inovaţie. universităţilor europene. care constituie şi principalele centre de cultură. după primele secole. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. dar care datorează. există şi instituţii corespunzătoare. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. într-un anumit sens. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. numite madrasa. ca la Basra. pe baza Coranului. subsumat teologiei. s-a trecut la o elaborare mai originală. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. pe de o parte. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 .La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. mai ales celor persane. Kufa. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. Bagdad. în care araba este singura limbă de cultură. întinsă până spre secolul al XIII-lea. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă.

Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. La începutul perioadei noastre. iar minaretul. arta islamică a preluat sculptura. tributare influenţelor exterioare. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. dar şi creaţii noi. precum Ibn Hazm. ci în Spania. XI). precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. hanbalită. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. definitoriu pentru arhitectura islamică. inspirat de modelul creştin. Ca elemente decorative. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. fixate în scris în secolul al XIV-lea. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. cea andaluză din Spania. cât cele persane. cea fatimidă din Egipt. o are istoriografia. au fost construite după modelul celor iraniene. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. O valoare deosebită. preislamice. Saadi. hanafită.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. şafiită. Baia musulmană. hadith. hammam. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. mozaicurile. din secolul al XV-lea. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . la rândul lor. recunoscută şi azi. cuprinzând genuri vechi. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. se constituie şi şcoli artistice regionale. Dacă tipul cronicii universale. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. Datorită interdicţiilor coranice. Hafiz. preluate prin filieră persană. Pe de altă parte. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. este de fapt preluarea termelor romane. frescele. Palatele califale. Proza.

de asemenea. Astfel. ceramica smălţuită. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). în celebrele sale miniaturi). într-o familie de şiiţi duodecimani). arabescul. ar fi putut sta la baza arcului ogival. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. toate acestea au constituit obiecte de lux. Personalitate enciclopedică. nu poate fi negată. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». logică şi fizică. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. dacă nu şi mai târziu. născut în 980. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Pe de altă parte. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. pătrunse şi în Europa. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. lângă Buhara. Bijuteriile. esenţial în dezvoltarea goticului european. o imensă enciclopedie. Artele minore au fost. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. în filosofia greacă. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. lucrări filosofice originale. stilizare a motivelor vegetale. o summa care trata probleme de metafizică. de exemplu). vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. pierdută din păcate în 56 .reprezentarea figurii umane. adesea cu reflexe metalice. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. după cucerirea provinciilor orientale. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. Decorul zoomorf. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. folosit la construcţii din Spania musulmană.

atât din partea teologilor musulmani. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. Materia este pentru el principiu de individuaţie. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. lipsită de compromisuri cu teologia. O astfel de teză. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . cât şi a celor creştini.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. şi de asemenea. Filosof. Averroes pentru occidentalii europeni. poet şi jurist. deşi lipsit de un plan sistematic. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. Mistica musulmană. mort în 1240 la Damasc). superioritatea musulmanilor. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. maestrul lui Thoma d’Aquino. Colierul porumbiţei. justificându-i pertinenţa demersului. este considerat cel mai mare filosof musulman. ca atare imortalitatea este doar impersonală. subliniind. profund tributar lui Aristotel. face totuşi concesii teologiei. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. care se inspiră din Banchetul lui Platon. Sistemul său filosofic. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Ibn Hazm (1013-1063). În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. numit de latini Avempace. În secolul al XIII-lea. Ibn Bağğa. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. evident. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. nu putea decât să suscite vii împotriviri. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. dar individualul e coruptibil. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. Ibn Roşd. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Colierul înţelepciunii. al religiei şi al filosofiei). unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. născut la Cordoba. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

de exemplu împotriva Persiei. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. fiind atacat şi Tunisul. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Libia. Iran. Ulterior. Israel. Bulgaria. Egipt. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Ucraina. Albania. După aceasta. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. La moartea sa. sudul Rusiei. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. România. Soliman lăsa ca moştenire. Crimeea. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. În 1533. Liban. Irak. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Turcia. asupra cetăţii Szigetvar. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. În timpul asaltului general. Iordania. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Iugoslavia. favorabil de altfel otomanilor. Algeria. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. 62 . în 1566. Siria. Grecia. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Înregistrăm astfel practic apogeul. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. fie în totalitate. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. În mai multe rânduri. Tunisia. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. nu numai teritorial al statului otoman. Abisinia.

A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. fiscalitatea. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. justiţia. precum armata. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. Mai mult chiar. Este adevărat că. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. nu în ultimul rând. a continuat politica în forţă în diferite zone.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. producători direcţi. în anul 1571. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. la 7 octombrie 1571. acţiune militară de mare răsunet în Europa. O vreme însă. În paralel. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. regele Franţei. dar care practic a rămas o victorie izolată. administraţia centrală şi locală şi. a fost anexat Ciprul. în acelaşi an. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii.

situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. s-a purtat un lung război cu Persia.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. De asemenea. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. Astfel. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. împotriva Imperiului otoman. În parţile centrale ale Europei. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. pe direcţia subcontinentului indian. 64 . Ulterior. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. soldată cu un dezastru. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. despotică. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. cu anumite intermitenţe. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. între anii 1638-1639. devenit vreme de câţiva ani. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci).

atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. Imediat după acesta urma deftertarul. Un dregător special. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. justiţia. deci finanţele. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. cea aparţinând în mod direct sultanului. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. marele nişangiu. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. bucurându-se de o serie de privilegii.6.2. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000..2. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. pentru a ajunge apoi. timaruri şi ziameturi. cât mai cu seama armata de uscat. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. anarhie etc. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. precum akângii. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. dar şi visteria. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. Era o oaste permanentă. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. administraţia provinciilor imperiale etc. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului.

după numele celui care conducerea militar şi civil zona. După modelul oriental. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa.000 acce. de exemplu creştinii. ei şi urmaşii lor. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. aşa numita turmă „reaia”. scutită de obligaţii fiscale. iar cele de peste 100. care era un domeniu condiţionat. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. Au existat şi unele proprietăţi personale.000 denumirea de has. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. precum şi marea masă a populaţiei. populat cu producători aserviţi. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). Practic.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. iar altele mai mari. în cavalerie. 2. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. revocabili şi viageri. cea a contribuabililor.3. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. respectiv paşa). în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. cu venituri de până la 100. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste.6. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. 66 . purtau denumirea de ziamet.000 acce. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. în lumea otomană exista timarul.

reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. domnitorul provenind din ţară. pe baza vechilor instituţii. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. până la începutul epocii moderne. nu lipsită însă şi de abuzuri. de exemplu. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Apoi. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. Astfel. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. 2. Desigur că.6. în caz de nevoie. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. M. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. În acest din urmă caz. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). atât în 67 . ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială.3. situaţie caracteristică în mare măsură. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. fără nici un amestec otoman. căruia trebuia chiar. În schimb. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. deci ca ţări tributare. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. În sfârşit. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. peşcheşuri etc. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. În schimb. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. mai mult chiar.

fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. 2. Nu se cunoaşte azi. Orşova. păduri şi jungle 68 .plan economic cât şi în plan politic. savane. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. apoi şi Tighina. Giurgiu. Banatul şi Crişana. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. precum Chilia şi Cetatea Albă. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. multilaterală şi sistematică. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Masudi. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. 2.). Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti.7. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. unele nedescrifrate până azi. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.. tot mai sistematic şi mai masiv. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă.1. Turnu. până la Capul Bunei Speranţe. dar şi cu o serie de trăsături proprii.7. Abul Feda.7. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Oradea. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Datorită climatului. antropologi etc. Ibn Batutta etc. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii.2. la fel ca şi pe alte continente. Sursele scrise sunt puţine. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. Africa neagră 2. Dobrogea. lucrările de specialitate sunt încă puţine. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană.

Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. au apărut. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important.. obiceiuri şi tradiţii distincte. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. mai ales pe valea Nilului. au înflorit şi au dispărut state. se exploatau şi prelucrau metale.Hr. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. în special fierul. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. Pe teritoriul african. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. structuri proprii. în medii geografice diferite. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă.Hr.tropicale. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. fiecare cu trăsături. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. transformarea Saharei într-un întins deşert. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. sud-est şi sud-vest. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. limbă. Oricum. În mileniile IV-II î. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. existente uneori pe o arie întinsă. masive muntoase etc. Ulterior. ca stadiu de dezvoltare. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. faze istorice. 69 . uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. Întinderea mare a continentului. timp de multe secole. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate.

oraşul Meroe. kush şi meroe. guez (coptă).7. în secolul al III lea e.3. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. capitală a unui stat însemnat. iar limba populaţiei. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). în Kenia. Zimbabwe. a devenit limbă de cult. între cele două oceane ce mărgineau continentul.. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. cu menţionări chiar şi în Biblie. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. când populaţia era relativ numeroasă. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.n. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. sunt prea puţin cunoscute. 2. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. în spaţiul Africii negre.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. la sud de Tropice. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Astfel. Axumul a avut importante relaţii comerciale. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. La sud de prima cataractă a Nilului. 70 . Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Regatul Axumit. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Mozambic. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie.

Nu au apărut forme de imunitate. ca de exemplu dinastia Zagwe. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. Structura proprietăţii. au activat acolo. cu realităţi din mediul asiatic. precum în spaţiul european. S-au succedat mai multe dinastii. mai cu seamă în natură. în special iezuiţi. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. fără a se suprapune. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. nefiind de natură feudală. fie obştilor săteşti. precum şi cu negoţul. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Pe un teritoriu vast. de la răsărit de lacul Ciad. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. dar şi populaţii sedentare. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. ca şi raporturile sociale seamănă. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. savana a uşurat viaţa oamenilor. În Europa. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . răspândită în întreaga ţară. Acolo trăiau populaţii nomade. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. judiciare şi militare. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. încă din secolul al XIII lea. plină de aur.

au impus impozite permanente în bani sau produse. În ţara Wangara. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. care s-a menţinut până în secolul XI. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. mătăsuri şi ţesături. aur şi adeseori robi. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. veniţi din nord. la sud de Sahara au existat câteva mari state. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Mabruc şi altele. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Dinspre nord se aducea sare şi cupru.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Mahmud Kati. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. la sud. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Songhai. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . dinspre sud. Kano. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Ibn Kaldun şi alţii. Benin şi altele. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. obiecte de podoabă şi arme. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. ca El Bakr. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. au apărut o serie de centre importante: Walata. Almoravizii. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Kamen. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. Mali. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Cronologic. în cea mai mare parte. De-a lungul a circa 1000 de ani. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. pe râul Nioro. Statul s-a extins considerabil. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Tombuktu. iar mai la sud Ioruba. de Almoravizi. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Gao. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. între secolele V-XVI. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă.

30. în Ioruba. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. fiecare cu numeroase vase. existând aşadar. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. în secolul XI. era un oraş mare (cca. care avea puteri nelimitate. între care Abu Bakar II (1303-1312). Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. Capitala statului. în fruntea statului nou apărut. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. se cultiva porumbul. cu instituţii de cultură şi moschei. Regele. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. El Bakr notează. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. În fruntea statului era monarhul. Regele a trimis două expediţii. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. impozitele percepute de la populaţie. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. Acolo. începând cu secolul al XI lea. cu numeroase clădiri de piatră. În vremea acestuia. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. decorate după modelele artei islamice. că armata ghaneză era de 200. veniturile dobândite din activitatea comercială. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. îl avea cavaleria. în care un rol hotărâtor. încă din secolul X. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Se ştie că.000 locuitori). fiind aduşi cai din lumea arabă.000 războinici din care peste 40. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. destule asemănări cu modele asiatice. s-a islamizat în secolul XI. dar şi în surse arabe. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. 73 . Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. considerat de esenţă divină. Forţa militară a statului era însemnată. Kumbi Saleh.organizare socială şi politică. unele cu mai multe etaje. mai spre sud.000 alcătuiau trupe de elită.

urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Astfel. arahidele. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. bucurându-se de un regim privilegiat. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. 74 . cu marile centre arabe. Semnificativă a fost înflorirea culturală. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Cairo şi Granada. Ulterior. mai ales pe plan economic. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). sub conducerea familiei Songhai. dar şi activitatea culturală. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). în special la Tombuktu. La est de fluviul Niger. dar şi vânatul. până la lacul Ciad. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Toate funcţiile erau eligibile. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. finalizându-se prin dispariţia sa. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. întreaga regiune a Africii centrale. Mai multe familii alcătuiau o obşte. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Alături de culturi necesare alimentaţiei. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. aveau în atenţie bumbacul. Societatea maliană era relativ complexă. nuca de cola. alese de populaţie. Ki-zerbo). bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală.

a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. nici sedentarizarea. Angola (secolele XV-XVII) etc. precum Benin. până la formaţiuni statale. Cetatea era de formă circulară. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. În podişul Matabele. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. cositorul. iar alături altele. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu.La sud de savană. cuprul. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Congo (între secolele XIV-XVII). ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. precum şi un templu de formă elipsoidală. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. În interiorul cetăţii. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. unele bine organizate. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. manganul şi fierul. La fel ca şi în alte părţi. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă.

sau plecarea la război ori la vânătoare. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. unde din secolul al 76 . Desigur. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. concepţiile religioase şi regulile morale. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii.4. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. printr-o serie de rituri de trecere. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. componenta estetică fiind secundară. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. 2. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră.în consideraţie din punct de vedere economic. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. pe etape. artistic. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. invocarea divinităţilor. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. cultura. Astfel. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. şi uneori poate chiar incidentală. precum nunta. cu excepţia oraşelor musulmane. memoria colectivă. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. se transmiteau cunoştinţe. într-uncuvânt. despre pasiunile omeneşti. în slujba căreia este pusă. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. unde există medrese.7. Ele reprezintă expresii riguros codificate. păstrau. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. de a-i spori coeziunea.

cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa.1. din Zimbabwe. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. spiritual. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. a zeilor şi strămoşilor. 2.8. în zona deşertului Kalahari. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . America Precolumbiană 2. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. în jurul anului 1500. Sculptura africană este departe de realism. sculptura în os şi fildeş. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. împletiturile. De asemenea. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. 77 . care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. într-un larg evantai. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. respectiv „Lumea nouă”. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. Toate aceste domenii. mai ales cea în lemn. Atunci. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite.8. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. la care trebuie adăugate olăritul.

respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). cacao. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. În acest fel. înainte de Columb. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. tomate. Multe milenii. portughezi etc. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. 78 . Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. pescuit şi vânat. considerându-se aproape unanim. nu mai veche de 50. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. Descoperirile arheologice. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. ulterior şi orăşeni. deci ţărani. Unii afirmă că un proces de colonizare. prin Alaska. că America nu a intrat în arealul etnogenezei.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. de la sud spre nord. Se opinează că. ananas etc. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. într-o vreme recentă. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. mai ales a porumbului. precum şi contactele acestui continent cu Europa. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. În ultimele două milenii înainte de Hristos. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. puţine şi disparate. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. Asia şi Africa. cartofi. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. timp de foarte multe milenii. fază în care au rămas destule.000 de ani. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. ardei. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb..

Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. astronomia sau anatomia. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. în planul vieţii spirituale. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. înflorită întrun stat relativ puternic. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. în cursul secolului al XVI lea. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. precum agricultură. fără influenţare reciprocă. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. cea a olmecilor. olărit şi alte meşteşuguri casnice. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. distruse de europeni în mare măsură. într-o perioadă corespunzând. Treptat. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. ba chiar au fost ridicate primele piramide. înainte de venirea europenilor. populaţiile domesticind doar lama. Încă în plină antichitate. oi şi porci. câinele şi unele păsări. În ansamblu. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice.De altfel.. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. mai mult sau mai puţin evului mediu european. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. cornute mari. în trei regiuni. religioase. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. maya şi incaşă.Hr. în regiunea 79 . în mod independent. Paradoxal poate. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. Ulterior. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. şi fără contacte nemijlocite. La debarcarea lor în spaţiul mexican. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. incompletă. nu s-a extras şi prelucrat fierul.

Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. la o înălţime de 2260 m.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. originari din California. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. putând fi transmise loturile în mod ereditar. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. Conform tradiţiei. pe o insulă înconjurată de ape. Astfel. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. militare şi judecătoreşti. incluzând un mare ansamblu de piramide. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. 2. Se adăugau apoi meşteşugari. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate.8. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Nu era o societate împărţită pe caste. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului.1. în general irigat şi care aparţinea statului. dar şi meşteşugăreşti). A apărut şi un monarh eligibil. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. unde au fondat capitala Tenochtitlan. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. de exemplu. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Între altele. cu centrul la El Tajin. negustori. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m.

denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. Mayaşii Deja înainte de azteci. în mijlocul pădurii 81 . centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. Palanque.000 kmp. cu excepţia. între acestea remarcându-se Uaxactun. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. a consemnărilor cronologice. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. enigmatice.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). ceea ce. se află departe de orice aşezare omenească. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. marele istoric A. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. în Peninsula Yucatan. 2. Jungla a distrus multe din realizările lor.8. Guatemala şi Honduras. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Tycal. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. Montezuma I (1440-1469).Hr. Civilizaţia maya. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior.3. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. în final. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. în principal. a facilitat.. Despre oraşele mayaşe. Axayakatl (1469-1481). toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. în decurs de câteva decenii. distrugerea statului aztec între anii 15191521. În condiţii neelucidate.

urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”.. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. Astfel. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 .. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. ce a existat între secolele VIII-XIII. civilizaţii ale altor popoare. Acest popor. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.. dar şi cu o serie de meşteşuguri. din rocă extrem de rezistentă. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. înainte de venirea europenilor.4. fiu al zeului Soare. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. a înflorit civilizaţia incaşilor. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).. din Columbia până în sudul statului Chile.8. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. civilizaţia Chavin. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. mai vechi. de la est spre vest.tropicale. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. cu centrul în Peru.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. 2. de-a lungul Anzilor.

Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. Astfel. Pe de o parte. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. integrată în Imperiul colonial portughez). preoţi şi slujitori ai cultului etc. povestiri eroice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. în interiorul familiei.4. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Cultura În domeniul cultural. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională.8.000 de locuitori. orală. alcătuită din legende mitologice.pământului”) ce se pare că. 83 . Educaţia se făcea. de la sud de Rio Grande. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. fabule moralizatoare. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. 2. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. poeme lirice. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. treptat. în momentul cuceririi avea peste 200. al clanului sau tribului. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. ca şi în Africa neagră.

mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Din imensa producţie de manuscrise maya. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. exclusiv cultului. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani.De asemenea. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. Acestea erau grupate. care depindea probabil de temple. de muzică şi de dans. Poezia maya avea un rol cermonial. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. pe obiecte de jad. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Chilal Balam. într-un centru consacrat. se pare. poem dramatic. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. cu edificii predominant cu caracter religios. căci întovărăşea riturile religioase. probabil. Scrierea maya avea caracter pictografic. alături. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. continuă tradiţii mult mai vechi. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Din arta maya. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Din spusele episcopului Diego de Landa. de exemplu). Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. Rachinal Achi. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. impresionează mai ales arhitectura. în oraşe. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb.

şi face apel mai frecvent la simboluri. din perioada clasivă. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. vorbită pe o arie largă. dar. Mayapan. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). conduse şi organizate de preoţi. cu decor policrom. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte.oarecare depărtare de spaţiul sacru. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Uxmal. reprezentând divinităţi. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. erau ridicate pe platforme mai joase. construite în vârful unei piramide tronconice . reprezentată de vase elegante. accesul la templu se făcea pe scări laterale. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. confecţionarea podoabelor din pene. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. câteva au supravieţuit. iar limba nahuatl. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . bogat decorate. iar pe de altă parte. pe faţadă. dar exista şi o scară principală. În perioada de care ne ocupăm. De aceea. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. Palatele. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. a putut fi la rândul ei reconstituită. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. Templele erau dreptunghiulare. Labna. calmecac. unde cele mai importante centre urbane. probabil locuinţe ale preoţilor. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori.

Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). anterioară. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. prinsă în nesfârşite războaie. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. etc. Erau. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. Specific aztecă este piramida teocalli. nu doar pe console. istorice. sau cea toltecă. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan.Tenochtitlan se învăţau religia. precum mayaşii. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. apreciate poemele epice. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. dramele cu subiect mitologic. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. cu scări abrupte pe faţadă. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. 86 . Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. Tochihitzin. şI adesea de dans. cel puţin în capitală. precum cea mayaşă. Piramidele erau tot în trepte. precum Tlatecatzin. caracterul războinic al societăţii. slăvit astfel ca zeu al vântului. era dominată de aspectul religios. regele Nezaualcoyotl. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. de asemenea. astronomia. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. La azteci. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. noţiuni de istorie şi de drept. Existau şi temple circulare. Arhitectura aztecă. Mexico. cel puţin cu instrumente de percuţie.

Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. pictografică. şi erau neîntrecuţi orfevri. atinsese un deosebit nivel artistic. De altfel. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. fiind subrodonată arhitecturii. cu ajutorul unor panglici cu noduri. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. În absenţa scrierii. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. maceualtin. în prinicipiu. 87 . ceramica. animale diverse. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. chiar scrierea aztecă. dar aceste fresce nu s-au păstrat. quippu. avea un evident rol ornamental. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. jadul. cristalul de rocă. asemenea lui Quetzalcoatl. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. jadeitul. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. folosit pentru a comunica date contabile. cu ideea de canon bizantin). granate. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. sidef. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. după cum am mai spus. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. sau oameni din popor. precum purtătorii culturii Mochica. adesea încrustate cu turcoaze. pitici. deşi nu era cunoscută roata olarului. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. obsidian. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. De asemenea. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. În realizarea imaginilor divinityăţilor.

Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ».Educaţia tinerilor. cosmogonic sau de dragoste. în forma în care ajunseseră până la ei. Ca şi în celelalte arii culturale americane. calendar şi astronomie. au consemnat unele din aceste cronici. au forme şi dimensiuni variate. în relief sau prin pictură policromă. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. Vasele incaşe. iar construcţiile aveau un singur nivel. aşa numiţii amawta. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. prin folosirea pietrei cioplite. şi sobrietate. unde păstrătorii tradiţiilor colective. După conquistă. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . zoomorfe şi vegetale. antropomorfe. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. cuprindea poezii. legislaţie. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. atât cât a fost consemnată după Conquistă. precum Pachacuti Inca. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. şi în general erau lipsite de uşi. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. şi sunt decorate cu motive geometrice. precum ceramica sau ţesutul. Literatura incaşă. unii chiar de origine incaşă. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. Suverani incaşi. quechua. Istoriografia. au fost şi talentaţi poeţi. mai degrabă epopei decât cronici. este una de masivitate. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. unde se învăţa limba oficială a imperiului. fără mortar. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. şi de dans. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. cu uşi în formă trapezoidală. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. Forma orală a povestirilor istorice. în pofida lipsei consemnării în scris. întărită de predominarea liniilor orizontale. se bucurau de mari privilegii. cu caracter epic. De altfel. ale căror faţade sunt în general severe. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. Ţesăturile incaşe. precum Garcilaso de la Vega el Inca. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. cronicari spanioli. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. poezia era indisociabilă de muzică.

dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. a câte 20 de zile fiecare. etc. etc. fasole. Se adăugau cele cinci zile rămase. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). Francisco Hernandez. ale unui mare număr de plante. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. în paralel. Decorur geometric. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. diuretice. matematică şi cronologie. « civil ». dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. în mod frapant. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile).respectivă în întreaga lume. Acesta e cazul botanicii. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. precum cea mayaşă. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. ardei. manioc. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. sau pe absenţa scrierii. în care existau. care erau însă considerate nefaste. ca la incaşi. foarte stilizat. acesta a marcat şi calendarul.. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. În domeniul medicinei. aminteşte uneori. deşi războiul era unul foarte primitiv. febrifuge. Anul solar era împărţit în 18 luni. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. roşie. trimis să se documenteze în Lumea nouă. căci indigenii. şi un calendar lunar. cacao. de scoarţele vechi româneşti. un calendar solar. ananas. purgative. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. cartof. cu caracter religios şi divinatoriu. calculat cu o exactitate uimitoare. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample.

Matematicile erau foarte dezvoltate. De aceea. Fiecare nod. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. cu boabe de porumb. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic.1. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. al cărui ciclu îl foloseau. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. Marile descoperiri geografice. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. cu numere de gradul miliardelor. Începuturile expansiunii europene 3. cu nenumărate sacrificii umane. căci nu cunoşteau roata. Cu toate aceste realizări remarcabile. cu relativă uşurinţă. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. adică 104 ani tereştri. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). incaşii foloseau sistemul zecimal. corespund a 65 ani venusieni. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. în măsură foarte mare. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. 3. în funcţie de poziţia pe panglică. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . ceea ce le permitea să opereze. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. în cel mai fericit caz din bronz. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. de asemenea. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. în calculul timpului. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani.importanţă planetei Venus.

apoi. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. instrumentele de navigaţie. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. pentru o economie în continuă expansiune. marile 91 . foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. şi de mirodenii la un preţ mai mic. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. În ceea ce priveşte navele. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Portugalia şi Spania. hărţile. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. vizând navele. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan.

care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). etc.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. de asemenea. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). caravela avea un sistem complex de vele.2. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. dintre care Marco Polo. hărţile maritime. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. Pentru orientarea navigatorilor. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Descoperirile portugheze 92 . În secolul al XV-lea. dintr-o parte. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. evitând imobilizarea în larg. 3. permiţând calcularea poziţiei navei). De asemenea. astrolabul (pentru calculul longitudinii). Era nevoie. precum cel chinez sau islamic. şi manevrabilă. pătrate pentru folosirea vântului din spate. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. esenţiale au fost busola. De asemenea. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. în declanşarea marilor expediţii. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini.

cu o mare lungime a ţărmurilor. Pe de altă parte. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. până la Insulele Capului Verde. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. ajunge pe coasta vestică a Indiei. la Calicut. Prima etapă. doi ani după plecare. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. şi fără potenţial demografic deosebit. În 1486. Portugalia este o ţară relativ săracă. Din expediţie se întoarce. în zona Etiopiei. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. În declanşarea expediţiilor. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. o singură 93 . regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. insulele Madeira şi Azore. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. În etapa următoare. De la Malindi. organizând metodic cercetările. cu un pilot arab. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. iniţiativa este preluată de particulari. pe rând. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). Vasco da Gama. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. în stăpânire portugheză. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). şi în 1497. în care iniţiativa aparţine. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Sub patronajul său. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. de la Ceuta. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. puterii politice sau particularilor.

şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. prin căderea Granadei în 1492. Jamaica.corabie. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. Urmează alte trei călătorii. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. Goa. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). de aceea. În august acelaşi an. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Când în 94 . din Malaezia. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. dornic să descopere un nou drum spre Indii. interzicând accesul altor nave. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. De asemenea. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. afirmând că e vorba de un alt pământ. Ceylon.3. Insulele Sonde şi Moluce. 1498. 1502. În orient. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. la gurile fluviului Orinocco. 3. Malacca. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. În 1500. Cristofor Columb pleca spre vest. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. în 1493. viitoarea Brazilie. în drum spre Indii. cu vestea că au ajuns în Indii. şi nu despre Indii. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. explorează litoralul Americii de Sud. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti.

în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. olandezii descoperă Australia. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Tazmania. 3. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. în 1529 se trasează o nouă linie. dar reuşind explorarea zonelor din nord. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. pe care ruşesc să o cucerească treptat. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. spre Siberia. Noua Zeelandă. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. 95 . Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. Ruşii realizează expediţii de uscat. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. pe care o numesc Noua Olandă. În urma progresului descoperirilor. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. Englezii (prin John Cabott). de aceea. Astfel. de partea cealaltă a pământului.5. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. prin tratatul de la Saragoza. care completa partajarea domeniilor coloniale. francezii (prin Jacqus Cartier). 3. devenea clar că a fost descoperit un nou continent.4. fără însă a reuşi. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania.

în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. (minele de argint de la Potosi. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. tutunul. şi Europa cu Asia pe de alta . ardeii. care uneau Europa. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . vitele mari . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . -formarea imperiilor coloniale . precum Olanda şi Anglia. precum grâul. acesta din urmă introdus în colonii. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. şi conducând la ridicarea altora. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic.3. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. -se pun bazele unificării economice a lumii. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . în primele secole ale conquistei. aduc de acolo cartoful. fasolea. europenii au preluat din America sifilisul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume .6. animale precum calul. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . se estimează că datorită şocului microbian au murit. precum gripa şi variola. . -noi curente comerciale. precum oraşele italiene. 4. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. viţa de vie. America pe de o parte. implicând declinul unor foste puteri comerciale. curcanul. roşiile. Africa. porumbul. etc.

4. Unele dintre acestea. apar epidemiile de gripă. Estimările propun drept cifre cca. după expresia lui Braudel. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. loveşte mult mai rar. până în zilele noastre. pătrat. tifos şi sifilis. precum Bizanţul. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. Acestea scad înspre est şi nord. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. fără sa dispară. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km.2. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. lumea arabă. În schimb. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.4. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. E adevărat că apar noi boli contagioase. ciuma. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. Dincolo de aceste cifre globale.1.

nobili. clericii. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. Există însă diferenţe regionale foarte mari. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. precum Italia de Nord. peste medie. livezi. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. culturile americane de mare randameant. dintre care unele. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. cum ar fi meşteşugarii rurali. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. se întâlnesc în oraşe. aici se cresc animale. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini.1. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. Pe de altă parte. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. în această perioadă. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. 4.mai mare număr de oameni. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. Astfel. precum porci sau păsări. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. Creşteri mai mari ale populaţiei. precum porumbul. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. Londra. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane.3. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. în unele zone. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole.Evoluţii economice şi sociale 4.3. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. etc. precum Constantinopolul. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. o lume proponderent rurală şi agrară.

Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important.3. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. 4. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole.2.3. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Ucraina. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 .puţin. 4. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole.3. Astfel. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. Polonia. în vestul continentului. Germania. unde ajung din zonele limitrofe. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Italia. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Ungaria. mai ales Polonia şi Ucraina. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Astfel. ca şi cele de fier şi de cărbune. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Moldova. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. în urma crizei secolului al XIV-lea. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Pe această bază. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. prin îndiguiri şi desecări.

Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Din aceste motive. legarea) făcute de persoane diferite. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Nou apărute. aflate în exploatarea Spaniei. Tesutul. culesul paginii. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. pieptănatul. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. sunt foarte mari. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. ca produs final. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. care realizează toate operaţiunile. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. din postăvărit. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. imprimarea. Nuremberg. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. torsul lânii) în mediul rural. adesea în mediul rural. De asemenea. Tările de Jos. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. precum Augsburg. În secolul al 100 . Anglia. Investiţiile. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). şi dispersate. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă.inovaţii tehnice. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. din America de Sud. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. de exemplu din Tirol la Baia Mare. în care cartea. unde forţa de muncă e mai ieftină. prepararea cernelii.

Pe de altă parte. se poate vinde mai mult. datorită şi preţului mai redus. aşa numita “nouă postăvărie”. şi moda poate acum evolua mai rapid. client tradiţional. acum se realizează postavuri mai subţiri. mai frumos finisate şi mai ieftine. statul favorizează exportul de postav. tocmai datorită conflictului cu Spania. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. schimbări determinate. pe de o parte datorită conservatorismului. În această perioadă. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. postăvăria italiană este în declin. parte a imperiului său multietnic. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. bazat pe creşterea oilor. Pe de altă parte. şi de alţi factori. De exemplu. Astfel. satele sâont distruse. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. se dezvoltă în continuare. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. În Anglia. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. desigur. care erau groase şi foarte durabile. dar şi mai puţin durabile. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. cu tradiţii medievale.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. politica statului e diferită. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. şi drept consecinţă. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. 101 . probabil şi sub influenţa postăvarilor. Astfel.

Germania. 4. domeniu nou. sortit unei dezvoltări de succes. ci devine treptat un timp laic. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. Tarile de Jos). legat de munca în ateliere şi manufacturi. eficientizării producţiei. aplicată prima oară la Amsterdam. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Franţa (Lyon. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. ca în Italia.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. O dată cu folosirea orologiilor. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă.4. Paris). mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. De asemenea. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Legată strâns de progresele umanismului.Sectorul financiar-bancar 102 . caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. se facilitau reparaţiile la corăbii. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. scădeau costurile. ci şi unul economic. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. s-a dezvoltat în mod constant. renaşterii şi reformei. Anglia.3. care revoluţionează şi concepţia despre timp. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. Anglia. planificării. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. tocmai datorită importanăei preciziei. chemând la slujba religioasă. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor.

O instituţie specific capitalistă este bursa. Casa din San Giorgio la Florenţa. nespecializate. În acest sens. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). iar din 1531 trece la un sistem modern. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Apar însă şi companiile comerciale. şi mai puţin pe activităţi bancare. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. La Amsterdam. Uneori. La Anvers. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. de deschidere şi cotaţii. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. transferuri de capital. la instaurarea societăţii moderne. De altfel. în activitate din 1581. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. Companiile de familie. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. Ambrosiana de la Milano. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. faţă de companiile de familie. la sfârşitul secolului al XVI-lea. pentru a proteja interesele companiei. caracterizată de relaţii de tip capitalist. meşteşugarii). Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. De exemplu. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. la schimbări sociale şi poliltice. care pot fi de mai multe tipuri. acordarea de credite. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. 103 .

şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. altele celor politice şi militare. Ţările Române. Anglia. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. mai ales cele în bani.4. 104 . care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Ungaria. care au variat în funcţie de zonă. în înţelegerea cu statul.4. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. În Franţa de Nord. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară.Aspecte sociale 4. Italia centrală şi de Nord.4.4. 4. De aceea.1. Polonia. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. Germania. adesea simbolice. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. până atunci majoritară. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Franţa. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. În Europa de la Est de Elba (Germania. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. satul şi senioria. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Italia de Sud.2. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI.

fidelitatea. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. unde se pot bucura de favorurile regelui. 4. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. care ştie să se dueleze la nevoie. Transformarea idealului de nobil. În secolele XVI-XVII.3. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Structural. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. În societate. În Anglia. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. mai ales prin cumpărarea acestora. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. onoarea s-au păstrat. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. la care pot avea acces şi alte categorii. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. Pe câmpul de luptă. acum destul de secătuit. între elita urbană. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. aceasta este denumită “de robă”. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. Originea străveche. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. ci pe talentul politic. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. ci în slujba regelui. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. de darurile bogate care li se fac. suveranul tuturor. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. Vechile idealuri cavalereşti. În Franţa.4. uneori din ce în ce mai 105 . cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte.

prin impozite. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. care le furnizează resurse financiare. de regulă. marchizatul de Montferrat. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. În Italia continuă fărâmiţarea politică. oraşele îşi văd. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. prin impunerea principiului de liberum veto.numeroşi. Spania. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Spre marginile Europei. Florenţa. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. mai ales în centru şi nord. şi funcţionari bine pregătiţi. 5. Veneţia. Astfel. care treptat. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Monarhii de tradiţie medievală. precum Franţa. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. în ţările scandinave sau în Rusia. 106 . precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. se dovedeşte neguvernabilă. În raporturile cu statul. republicile Sienna. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Anglia. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. de regulă. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. limitată autonomia. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Pe de altă parte. Mantova. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara.

margravul de Brandeburg. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. condus de Carol Quintul. prinţi şi oraşe imperiale. şi Henric al VIII-lea. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german.5. Brunswick. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. arhiducele Burgundiei. de asemenea. regele Angliei. din 1516. după cel al papei. Sicilia. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. fiica ducelui Carol Temerarul). Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. care era electivă. Salzburg. şi al Ioanei. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Bamberg. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. regatul Neapolului. etc). Osnabrück. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Hochstetter). dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Worms. în special Austria. contele palatin). are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. adică esenţialul Ţărilor de Jos . ducele de Saxa. ducatul Milanului. Sardinia. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. Münster. regele Franţei. între care Fugger. Besançon. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Wurtemberg. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Moştenirea maternă îî aduce Spania. zis cel Frumos. Passau. Hessa. 107 . dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. rege al Spaniei.1. În faţa unor competitori precum Francisc I. teritoriile din America. şi puteau fi laici (precum cei din Austria.

Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. Lübeck. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. cu o serie de privilegii garantate. Soţia sa. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Köln. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Ulm. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Augsburg. eclezistice. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. 108 . şi contestarea luterană era la începuturile sale. prin pacea de la Augsburg. predicate de Luther. 1555. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. când avea cam 100 000 de locuitori. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Filip al II-lea. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. de asemenea. oraşele imperiale. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Carol este obligat. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. idealul său creştin.Existau. principate laice. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. De alfel. Imperiul German rămâne un mozaic de state. etc). persoana suveranului constituia un element de unitate. în număr de peste 300. Gegenbach. Bremen. Isabela de Portugalia. Strasbourg. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Nu există o capitală propriu-zisă. împreună cu fiul său. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului.cavaleri).

Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. şi care au condus. recunoaşterea ca succesor a fiului său. în vremea domniei lui Rudolf. care au continuat. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. încă din timpul vieţii. Carol asistă la eşecul visului său. redus la o juxtapunere de principate independente.cu diferite conflicte. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. cedând Spania. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. În acelaşi timp însă. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. în prima parte a secolului al XVII-lea. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). din care Imperiul iese şubrezit. controlul asupra domeniilor patrimoniale. Pe de altă parte. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. despre stat. spre sfârşitul vieţii. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. între Rudolf şi fratele său Mathias. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Rudolf al II-lea (1564-1612). şi pe cele al conflictelor cu otomanii. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. unul dintre ei chiar fratricid. 109 . Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Mathias (1612-1619) să restabilească. şi reuşeşte să impună. de tip medieval. Imperiul se confruntă. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor.

burghezia 110 . legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. prin care accesul femeilor la tron este interzis). În Anglia. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. care succedă monarhiei stărilor. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. aflată totuşi sub autoritatea regelui.5. şi care se apropie de interesele burgheziei. Astfel. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. care nu este însă nelimitată. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. De asemenea. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. Monarhul joacă rolul de arbitru. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. nobilimea.2. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. dar poate fi şi mai bine controlată. şi transformată. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. orientată spre o producţie destinată pieţei. De asemenea. de fapt. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. În Franţa. într-o clasă de curteni. cum ar fi adunările de stări. parte. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. Pe de altă parte. din care face. în Franţa.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. care. ca în evul mediu. mai întotdeauna insuficiente. dependenţi economic şi politic de rege. de altfel. Resursele financiare. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. unde beneficiază de privilegii. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice.

în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. Aici regele este capul suprem al bisericii. iar religia de stat. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. în timpul lui Henric al VIII-lea. de a stabili şi percepe impozite. de a fi judecător suprem. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). un anumit progres spre laicizare). Papalitatea. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. deşi continuă să existe ca instituţie.pune la dispoziţia regelui specialişti. În Franţa. armata regulată. Acestea din urmă. se transformă într-o nouă nobilime. este anglicanismul. sau limitarea activităţii Statelor Generale. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. prin cumpărarea de titluri.Franţa În Franţa. Anglia. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi.3. birocraţia profesionistă. care. 5. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. ca instituţie supranaţională. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. de a numi funcţionari în teritoriu. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Spania centralizarea politică a reuşit. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. de robă. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. 111 . Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. de a bate monedă. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii.

La început. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. cu excepţia unor delicte grave. de Bourbon. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. prin simplă atingere scofulele. care făcea din el seniorul suprem în regat. 5. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598).3. conetabilul (conducătorul armatei).Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. care o exercită pe rând. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. la una de tip absolut. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. în vremea Frondei.ele nu mai sunt convocate până în 1614. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. Cu timpul însă. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. câte un trimestru sau semestru). Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. La rândul lor. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. iar pentru a asigura noi intrări financiare. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. numărul acestora este multiplicat. să-l lase moştenire sau să-l 112 .1. fiind alcătuit din mari nobili. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. funcţiile încep să fie vândute de către rege. secretarii de stat.

dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Colaboratorul său. regele Francisc I încheie cu papa 113 . alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. În 1604. În 1516. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Curţile superioare sunt Parlamentele. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Aix. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. accentueză acest proces. superintendent general al regatului. dintre care cel mai important e cel din Paris. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. ceea ce duce la o bancrută parţială.vândă. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. cu legea care avea să se numească Paulette. Dijon. dar şi din Franţa. Evoluţia armelor de foc. iar regalitatea. La nevoie se făcea apel la mercenari. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. Grenoble. Bordeaux. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. ducele de Sully. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Se adaugă o marină permanentă. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. care purta greul taxelor. riguros controlată pentru a evita jafurile. gabella. Rouen. Rennes). Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte.

şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. când apar scandaluri publice. în prima parte a secolului. adeziunea la Reformă sau la Ligă. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. numiţi hughenoţi. dar şi cu unele state italiene. în cea de-a doua parte a acestuia. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. în tradiţie umanistă. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. 5. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. În acest fel. se arată tolerant. calvinismul făcea progrese în regat. De asemenea. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa.3. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă.Concordatul de la Bologna. inclusiv din înalta nobilime. era o protectoare a reformaţilor. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. În vremea sa. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. s-au manifestat multiple violenţe. iar adepţii săi. Margareta. începeau să se recruteze din toate stările sociale. La început. puterea regală creşte. dar apoi. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. Pe de altă parte. Adesea. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. reacţia catolică la progresul calvinismului.2. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. şi a celor interne. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. În acea perioadă. mai cu seamă că sora sa.

bolnav. Într-o încercare de conciliere.pe politica internă. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). regele murea. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Războaiele religioase sunt. în folosul familiei regale. Luptele dintre 115 . sora lui Carol al IX-lea. Catolici intransigenţi. Nordul. în acelaşi timp. moare în decembrie 1560. În 1574 Carol al IX-lea murea. cea mai mare parte a Provenţei. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. şi în 1562 izbucnea un război. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. o parte din sud-est e controlată de catolici. se întinde între 1562-1584. căsătorit cu Maria Stuart. şi războaie civile. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. în 1572. Carol al IX-lea(1560-1574). Francisc al II-lea (1559-1560). particularisme regionale. Caterina de Medici. fiind rănit accidental într-un turnir. considerat şeful protestanţilor. coasta sud-vestică. O primă fază. Războiul reîncepe. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. membri influenţi ai Cosiliului regal. Regenţa este asigurată de mama acestuia. pe atunci un copil de zece ani. soldată cu arestări şi execuţii. regina Scoţiei. şi în cea catolică. pe atunci rege al Poloniei. Henric. Tânărul rege. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. cardinalul. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. şi este urmat de fratele său. era căsătorită cu Henric de Navarra. În 1570. cu garnizoane proprii. Margareta. dar în 1559. Urma la tron fiul său cel mare. unele zone centrale de protestanţi). fără rezultat clar. care au însângerat ultima parte a secolului.

Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. Henric al III-lea fuge din Paris. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. În 1589 Henric al III-lea este. Francois d’Anjou. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. în cele din urmă. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. regele Navarrei. moştenitorul prezumtiv al tronului. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. Henric al IV-lea. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. În 1593 abjură protestantismul. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. 116 . cardinalul de Lorena. sora regelui Henric.catolici şi protestanţi continuă. În numele acesteia. 1598). şi aveau împreună o fiică. când fratele regelui. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. şi cetăţi de siguranţă. în 1588. În acel moment. printr-o politică de impozite moderată. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. reuşită cucerire a regatului. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). infanta Clara-Isabela. Contestat în propria capitală. Jacques Clement. dar care a permis refacerea. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Războiul reîncepe. iar ducele de Guise. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon.

Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. şi Camera comunelor. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său.4. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Ludovic al XIII-lea. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. a doua soţie a lui Henric. absolutismul regal ajunge la maturitate. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. fiind împărţit între Camera Lorzilor. cardinalul Richelieu. care reprezintă baza judiciară a regatului. Maria de Medicis.1. 117 . Structuri instituţionale Ïn Anglia. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. sub regenţa mamei sale. apărute încă din secolele XII-XIII. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. care avea autoritate asupra înaltului cler. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. şi extinse mereu. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Prin astfel de instituţii. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. Anglia 5. care pune capăt Războiului celor două roze. 5. şi la tron urma fiul său minor.4.

a continuat această politică de întărire a puterii regale. fiind alcătuită din profesionişti.4. când principalul său consilier a fost Wolsey. Regele este ajutat de un Consiliu privat. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. recuperarea domeniilor coroanei. reorganizarea armatei. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. din care fac parte cancelarul. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . şi care au atribuţii judiciare şi administrative. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. cu autoritate asupra mai multor comitate. Astfel. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. 5. trezorierul.2. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. ca reprezentanţi ai puterii centrale. şi diferite alte persoane. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). dar care necesita sume mari de bani. Henric al VIII-lea (1509-1547). aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. în funcţie de dorinţa suveranului. Fiul lui Henric al VII-lea. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. regele a evitat să convoace Parlamentul. La nivel local. păstrătorul Sigiliilor. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor.Armata este recrutată când este nevoie. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. Între 1509-1529. Politica sa fiscală echilibrată. În comitate continuă să existe şerifii. anexată în 1535.

Robert Cecil. Elisabeta (1558-1603). în sesiuni care au durat. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Eduard al VI-lea (1547-1553). Pe această bază. îşi înlăturase surorile. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. în total. a încurajat comerţul. Regina a întărit instituţii mai vechi. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. a urcat pe tron fiind minor. fiica Annei Boleyn. ci de o a treia cale. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. Tânărul rege a dispărut destul de repede. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. deoarece succesorul său imediat. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). semn al maturizării atinse de puterea regală. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. lăsând deschisă problema succesiunii. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. În vremea sa. a continuat războiul cu Spania. Căsătorită cu Filip al II-lea. Maria Tudor (1553-1558). cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. Spre deosebire de tatăl său. ultima posesiune engleză în Franţa. întrucât. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. iar la stingerea unor 119 . care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. de tip rus sau francez. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. doar trei ani. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. ajungând la ruptura cu Roma. Pe parcursul lungii sale domnii. John Dudley. În condiţiile în care ţara era în război.

întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. rivala pe care o decapitase. Din punct de vedere religios. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Scoţia 120 . Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. regele Spaniei.5. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. pe care trebuia s-o protejeze. în 1604. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. fiul Mariei Stuart. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. Virginia). În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Pe plan extern. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. bastionul catolicismului. Filip al IIlea. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. era cel mai fervent apărător al catolicismului. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. aduce reginei avantaje financiare şi militare. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. După o domnie îndelungată şi glorioasă. ca şi producţia internă. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Apelul la corsari. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Cum în acelaşi timp. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. 5. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei.case nobiliare. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. conflictul deschis era inevitabil.

După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. condamnată şi executată în 1587. După moartea acesteia. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. viitorul Francisc al II-lea. pentru a-şi consolida puterea în interior. În absenţa acesteia. soldate cu conflicte militare. fiica regelui Francisc I. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. cu scopul de a jefui. După moartea regentei. Maria de Guise asigură regenţa. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. mama ei. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). şi Madeleine. cu ajutorul amantului. În Scoţia continua să domnească fiul ei. şi se refugiază în Anglia. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. viitoarea Maria Stuart. la ruda sa Elisabeta. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. şeful spiritual al partidei reformate. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. 121 . Maria Stuart a fost judecată. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. unde devine soţia delfinului. Lordul Darnley. Iacob al VI-lea. prezentată de John Konx. Sprijinitoare a catolicismului. iar fiica lor. în 1557. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Bothwell. soţul său. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Iacob. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. aflată adesea în conflict cu Anglia. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa.

în special în rândul coloniştilor. numit de regele Angliei. a fost decapitat.6. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. în loturi. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. În 1575 Filip al II-lea se implică direct.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. reuşind să devină foarte repede nepopular. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. englezilor de confesiune anglicană. În 1649. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. în 1565. în nord şi în est. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. 122 . deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. acordând ajutor răsculaţilor. Acestea. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Când. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. 5. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului.

de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez.7. de religiile diferite. principalul conducător al răsculaţilor. renunţă la luptă. 5. moştenitorul tronului Aragonului. cu competenţe legislative. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. în continuare.sau Consiliu de stat. Englezii conduşi de contele de Essex. Exista un Consiliu al Castiliei. conduse acum de Mountjoy. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. vămi la graniţa dintre ele. separate de nivelul economic. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. favoritul reginei. administrative. moştenitoarea tronului Castiliei. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. economice. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. conservându-şi instituţii specifice. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. fiscale. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. dar forţele engleze. În 1603. şi Isabela. mult mai ridicat în cazul englezilor. adunări de stări (Cortesuri) separate. când irlandezii. definitivând organizarea în comitate. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. Aceştia încep să domnească din 1479. reuşesc să-i înfrângă. 5. O’Neill. învingătorul rebelilor. aşa numiţii letrados. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. şi având chiar. izgonindu-i pe iezuiţi. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate.7.1. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .

sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică.Aragonului. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. stabilindu-se în Italia. În oraşe există consilii municipale. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. Calatrava. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. prin capitularea Granadei. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. De asemenea. Consiliul Indiilor. De asemenea. Santiago. şi până la urmă sunt expulzaţi. controlate de corregidor. Până la urmă. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. folosită şi în scopuri politice. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. finanţele regale au fost reorganizate. funcţionau consilii specializate. Consiliul Italiei. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. aşa numiţii conversos. oferind regilor resurse materiale importante. denunţându-i pe « falşii creştini ». din partea autorităţilor. reprezentant al regalităţii. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Consiliul Inchiziţiei. Cei convertiţi la creştinism. cu puteri administrative şi judiciare. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. urmând unui război civil îndelungat. precum Consiliul de finanţe. care colabora activ cu Inchiziţia. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Alcantara. dar şi a populaţiei. 124 . datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. Consiliul Portugaliei. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. în 1492.

care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. la Madrid. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Tările de Jos. ci şi adversarii politici ai regalităţii.5. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580).2. Aici este sediul curţii. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. interzicerea limbii arabe. dar şi al guvernului şi al consiliilor.7. După aceea. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. din 1561. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Regatul celor două Sicilii). stăpânea un vast imperiu care cuprinde. Fiul lui Carol. în inima Spaniei. Astfel. Filip al II-lea (1556-1598). Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. mult în urma altor puteri europene. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. teritoriile de peste ocean. aşezându-se în Nordul Africii. În vremea lui Filip al II-lea. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. pe lângă Spania. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Filipinele. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Franche-Comté. un palat ca o mănăstire. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. Portugalia şi coloniile sale din Africa. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. în forma de grătar. Carol (1516-1556). al armatei şi al bisericii. cu ajutorul funcţionarilor regali. în special cu Inchiziţia. 125 . care a fost în cele din urmă înfrântă. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole.

ca şi vecina ei Portugalia. ca şi în Castilia. o serie de teritorii. devenită regat din secolul al XII-lea. 1659. În cele din urmă. Franţa.8. 5. pierderea influenţei de către Cortesuri. şi cu alte state europene. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Portugalia Portugalia. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia.La moartea lui Filip al II-lea. Diminuarea puterii marilor nobili. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. careia i-a cedat. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. căreia i-a recunoscut independenţa. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. în 1668. de fapt. Regii care au urmat. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. prin pacea din Pirinei. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. resursele materiale ale regalităţii cresc. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. de favoriţi. în pofida veniturilor aduse de colonii.1. sau Gaspar de Guzman. într-o putere de rang secund. în timpul lor puterea fiind exercitată.8. 5. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. şi în urma tratativelor din Westfalia. de războaie şi lupte dinastice. Prin confiscări de averi. Spania intrase într-un declin pronunţat. Au continuat conflictele cu Franţa. şi se transformase şi ea. precum Francisco de Lerma în timpul primului. în pofida menţinerii imperiului colonial. reducerea privilegiilor oraşelor.

astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. văr şi cumnat al monarhului. ceea ce pentru Portugalia. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. când uniunea dinastică se desfăcea. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. să se ralieze regelui Spaniei. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. nobilimea alege. La 1640. în speranţa unei posibile unificări. a unei mari părţi a imperiului său colonial. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). În urma unei conspiraţii nobiliare. care domneşte între 1481-1485. implicat şi el într-o conspiraţie. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. până la urmă. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. Între diferiţii pretendenţi.rar. din cea mai puternică familie feudală portugheză. Al doilea senior din regat. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). descendent prin mama sa din dinastia portugheză. a fost înjunghiat chiar de rege. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. duce de Viseu. sub sceptru portughez. Diogo. avea să ducă la pierderea. contribuie la progresul centralizării. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Ca şi în Spania. Regele Ioan al II-lea (Joao II). Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. a Peninsulei Iberice. în contextul războiului cu Ţările de Jos. 127 . şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. datorită atacurilor olandezilor. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană.

Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Veneţia şi Genova. să modernizeze administraţia şi justiţia. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. integrând comitatul Vaud. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Administraţia şi armata sunt 128 . Bine populat. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii.9. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. În această perioadă. care au reuşit să instituie impozite permanente. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. pe văile Padului şi a Ronului. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. în pofida afirmării unei unităţi culturale. să-şi organizeze o ramată profesionistă. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. În plan politic. prin circumnavigarea Africii. De asemenea. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Milanul devenise ducat în 1395. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. erau puternic afectate. şi marile puteri comerciale italiene. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Italia În secolele XVI-XVII. Nisa.5. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Piemontul şi Savoia propriuzisă. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice.

politica externă. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. care număra 150-200 membri. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Deşi bine populat. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. de 6 membri. reprezentant al regelui Spaniei. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. bazată pe industrii de lux. şi care avea atribuţii privind economia. având puteri foarte largi.puternice. războiul. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. pe coasta Adriaticii. care îl asista pe Doge. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. responsabil cu problemele fiscale. Din nefericire. Datorită acestor pierderi teritoriale. pe cursul inferior al Padului. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. de tradiţie mai veche. englezi. Exista şi un Senat. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. beneficiind de o economie destul de modernă. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. Dogele. numărând apropae un million de locuitor. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. Aceasta. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). În perioada următoare. şi a pătrunderii unor negustori francezi. şi având în alcătuirea sa. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Milanul era condus de un guvernator. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. olandezi în Levantul otoman. unde se extinsese pe terra ferma. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Teoretic republică. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. în insulele Mediteranei orientale.

şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. şi de diferite ale consilii. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. format din 40 de membri. a izbândit cea cu caracter popular. de 100 de membri. de către familia de Medici. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. din 1435. După moartea lui Lorenzo de Medici. în 1492. Genova continua să stăpânească insula Corsica. cu sprijin francez. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. Piero. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Exista şi un tribunal suprem. practic. de 400 de membri. Quarantia. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. mai multe mişcări separatiste. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Ca şi la Veneţia. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . datorită ocupării acestora de către turci. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Exista şi aici un doge. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. ales pe viaţă. în cele din urmă înfrânte. din punct de vedere formal. între partizanii şi adversarii Medicilor. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Genova rămânea o republică aristocratică. care a restabilit instituţiile republicane. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. dar puterea era deţinută.

În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. iar acesta. cum se numea acum. Cosimo a dus o politică de centralizare. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. după lupte cu sorţi schimbători. la petreceri. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. înglobând republica Siennei. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. şi. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. stăpânirea ducatului Toscanei. şi de întărire a puterii ducale. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. unele au fost restituite 131 . prins şi dat pe mâna comisarilor papali. În 1527. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. în tradiţie milenaristă. Statul papal Sub conducerea papei. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. s-a extins. În cele din urmă. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. de 48 de membri. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. duce. prin acţiunile fiului său. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. etc. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Organul colectiv de conducere era Signoria. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. cu ajutorul Imperiului German. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. arderea operelor de artă considerate imorale. în primăvaralui 1498. Dintre cuceririle făcute de Cezar.Savonarola. anunţau. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. dar care erau golite de conţinut. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. numit de imperiali duce ereditar.

De aceea. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. În Regatul Neapolelui. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. reprezentând interesele bisericii. nobiliar şi domenial. Respublica christiana. iar în timpul războaielor italiene. în 1453. ca Bologna. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. 1460. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Pe de altă parte. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. 1500. conducerea era asigurată de un vice-rege. în teritoriile statului său. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare.vechilor seniori. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. Această regiune juca rolul de grânar. Papii predică deci. reprezentant al regelui Spaniei. fără efecte prea mari însă. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. precum Colonna sau Orsini. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. care doresc să-şi afirme independenţa. 1456. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. În acest context. precum Rimini sau Urbino. cruciada împotriva turcilor. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. pe coastă. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. Suveran temporal asupra unui stat puternic. dar altele au fost alipite statului papal. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. 132 .

după modelul spaniol. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Piacenza. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. de aşa numitele “războaie italiene”. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. şi cu ducele Burgundiei. La începutul secolului al XVI-lea. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Carol Temerarul. Schaffhouse şi Appenzell. Pe de altă parte. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. în 1476. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. care controla trecerea Alpilor. Din punctul de vedere al organizării. Zurich.10. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. precum Ferrar. Mantova. de la sfârşitul secolului al XV-lea. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Astfel. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Berna) şi a senioriei Glaris. Confederaţia originară. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. 5. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. în secolul al XIV-lea. Lucca. a cantoanelor montane. În 1499. dar există şi elemente comune. Parma. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . intrau în confederaţia şi Bassel. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. prin tratatul de la Bassel. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii.

Dar în timp. care evoluau în direcţia absolutismului. 5. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. cu acelaşi nume) în 1520. care se implica în problemele Germaniei.instituţionale. De asemenea. juridice. instituţiile şi legile specifice. Şi în Danemarca. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. În 1397. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Pe de altă parte. Danemarca. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. În prima parte a secolului al XVI-lea. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. El poate trece la o recucerire a Suediei. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. a reginei Margareta a Danemarcei. pe care conta în lupta cu hanseaticii. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. Isabela. la Kalmar. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. de origine germană. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. adminisrative. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. şi prin tradiţia apărării independenţei. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor.11. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg.

în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Ioan. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. aflată în componenţa Suediei. La moartea lui Gustav Vasa. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. şi unchiul său. Frederik de Holstein. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Ca şi în Anglia. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată.11. Serviciul militar este obligatoriu. 5. regele e nevoit să fugă. vizând controlul Mării Baltice. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron.revoltă. animată de un sentiment patriotic puternic. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. ducele 135 . chiar dacă. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Suedia devenise o monarhie absolută. profund influenţat de confesiunea reformată. Clerul trece la Reformă. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. şi pe un sentiment naţional în formare. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. Dar acesta. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. în 1524. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. pe o armată puternică. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. fie religios. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. regele este şeful unei biserici separate de Roma.1. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. fie cu caracter politic. în teorie. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări.

Ioan al III-lea.Finlandei. ceea ce conduce la conflicte interne. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul.11. pe tron urcă unchiul său. revoltaţi împotriva seniorilor lor. Gustav al II-lea Adolf (16111632). Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. refugiat în Ţările de Jos. fratele lui Ioan al III-lea. care se înstăpânise în Estonia din 1595. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). şi ocupă Ingria şi Carelia. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. se impune cu forţa armelor. La moartea lui Frederic I. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. luteranismul face progrese. În plan intern. prin Cartea Roşie. Apoi are loc conflictul cu Rusia. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. clerul este plasat sub tutela regelui. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. fiul acestuia. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Din 1527. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. În vremea sa. sprijinit de oăşenii din Lubeck. 5. care dădea acces la Marea Nordului. 136 . Fiul său Sigismund. sora regelui Poloniei Sigismund August. Cu sprijinul aristocraţiei. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. Frederic I (15231533). La capătul mai multor conflicte. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). În vremea lui. pentru Ingria şi Carelia.2. Suedia. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. Cristian al III-lea iese. deja rege al Poloniei. învingător. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. căsătorit cu Caterina Iagellon. În 1576 impune o nouă liturghie. Cristian al III-lea. Carol devenea rege în 1600. în cele din urmă. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592.

iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Norvegia. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. este controlată prin intermediul baronilor danezi. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. cu rezultate dezastruoase. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. În Danemarca. În Norvegia reforma se bucură de succes. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. În aceste condiţii. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Pe de altă parte. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. lipsită de o nobilime puternică.12. în 1536. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. 137 .În scop politic. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. în favoarea coroanei şi a nobililor. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. În pofida dezastrelor militare. prin tratatul de la Stettin. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. iar apoi participarea. către sfârşitul secolului al XVI-lea. când sunt obţinute. Insulele Gotland şi Ösel. fiind percepută ca un instrument danez. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. alcătuită din circa 150 de familii. summum episcopus. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. 5. marea aristocraţie. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia.

De asemenea. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Nobilii se vedeau excluşi. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. de o manieră concertată împotriva Spaniei. la Gand). şi. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. sora naturală a lui Filip. reprezentative. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. în anumite momente. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. şi era destul de străină realităţilor din zonă. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Opoziţia începe în rândul nobililor. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . cu interese divergente. Zuichem şi Berlaymont. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. prin rolul acestor personaje. de asemenea. încă de la începutul domniei lui Filip. la nivelul epocii. ci rămăseseră catolici. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. de la luarea deciziilor. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. în care fuseseră implicaţi până atunci. născut şi educat în această regiune (1500. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Filip al II-lea. dar care s-au manifestat.care.

figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Pe de altă parte. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă.Reformei. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. 139 . Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. în primăvara lui 1566. nobilimea. În decursul evenimentelor ce vor urma. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. Dar predicatorii calvini. în cerşetori) sunt numiţi gueux. se manifestă prin petiţii. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. în decursul unei întrevederi. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. şi aşa numiţii gueux d’état. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. de altfel. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. în tradiţia vechilor sale libertăţi. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. în special în varianta calvinistă. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor.

avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. La 1566 existau două mişcări diferite. iconoclastă. în vreun fel. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. cu caracter în primul rând politic. 140 . o trădare faţă de coroana spaniolă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. fără a obţine însă rezultatele scontate. afectând comerţul şi meşteşugurile.Campania în vederea înţelegerii religioase. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. şi să obţină reprimarea pe plan local. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. şi cea populară. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. executaţi în 1568. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. la gurile Meusei. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. cea nobiliară. Moartea celor doi. care. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. prost văzută de intransigenţi. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. „Calicii mării”. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. Opoziţia. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. cu 10 000 de soldaţi de elită. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. ia acum forma cetelor de răsculaţi.

În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. care încearcă. să se alieze cu provinciile nodice. În 1578. aşa cum cereau răsculaţii. calvini radicali organizau o republică teocratică. după modelul celei de la Geneva. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. şi calea tratativelor. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. La Gand. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. în noiembrie 1576. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. convocarea Statelor Generale. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Requesens murea în 1576. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. între altele. 7000 de localnici. anularea măsurilor luate de Alba. fiul Margaretei de Parma. cu Luis de Requesens. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). la cererea sa. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. şi până la numirea altui guvernator. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. garantarea libertăţii religioase. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. pe lângă mijloacele militare. dar înaintarea lor este dificilă. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. Unii şefi calvini. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase.În contextul creat. rămase încă loiale Spaniei. fără a putea însă promite. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . frate natural al lui Filip al II-lea. libertate religioasă (în esenţă.

Utrecht. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. care avea să capete consistenţă republicană. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. cu patriotismul anti-spaniol. rolul Statelor Generale. calvinismul a fost declarat religie oficială. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . După moartea sa.Bruxelles. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Wilhelm de Orania. Zeelanda. provinciile nordice Olanda. Războiul dintre provinciile nordice. peste câteva zile. Drenthe. Bruges. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). În nord. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. conducerea a fost preluată de fiul său. dar nu accepta decât cultul catolic. stadhouder general. Gand. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Pacea de la Arras. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Mauriciu de Orania. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. al cărui exponent fusese Erasmus. În 1581. retragerea trupelor spaniole. prevedea recunoaşterea autonomiei. Conducătorul de fapt a fost. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. de către mase. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. În aceste condiţii. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. din mai 1579. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. la 23 ianuarie 1579. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Cu toate acestea.

separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. Ţările de Jos. În 1598. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. diferenţa nu era nici etnică. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. consecinţe revoluţionare. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. arhiducele Albert. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. în continuare. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . E adevărat însă că. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. Pe de altă parte. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. de natură culturală. în cele din urmă. Începută de o manieră conservatoare. După Războiul de 30 de ani. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. zonele sudice numărau. la o stabilizare a situaţiei. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. în pofida rezistenţei lor comune. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală.progresul spaniolilor spre nord. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Nefiind religioasă. în cele din urmă. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale.

Iar în plan religios. cât şi puterea regală. alături de Imperiul Otoman. devenit ulterior rege al Franţei. 5. era una dintre marile puteri. respectiv administraţie. Împrejurările interne.13. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. Monarhia ereditară era desfiinţată. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. în partea central-răsăriteană a Europei. Pe lângă elegibilitatea regelui. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. inclusiv Kievul. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor.Olanda şi Belgia. O adunare specială. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. încheierea păcii. Ştefan Bathory (1575- 144 . respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. concomitent cu întărirea regimului feudal. ţinuturile baltice etc. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. întrunindu-se regulat şi periodic. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. Chiar şi Prusia. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. mobilizarea armatei. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). finanţe şi armată. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. cărora. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. Se crea un singur organ central comun – seimul general. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. acesta. cea mai mare parte a Ucrainei. urma să fie ales de nobili. Polonia. justiţie. Polonia În secolul al XVI lea.

declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. conducători ai marilor familii nobiliare. susţinând activ pe habsburgi. turcii şi tătarii musulmani. Rusia 145 . au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. atât din partea turcilor. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire.1586). pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Imperiul Otoman. Suedia. ca de altfel şi a Turciei. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. Prusia. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. cât şi din partea suedezilor care ulterior. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. deosebit de bogate. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. provocând o situaţie deosebit de grea. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. în apropiere de raiaua Hotinului. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696).14. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. de la începutul secolului XVII. 5. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Austria. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă.

În contextul de atunci. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. iar Moscova devine « a treia Romă ». ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”.. negustorilor şi meşteşugarilor. cea a streliţilor. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. confiscarea averilor etc. deportări. respectiv din anul 1547. deci împărat). în Siberia. profesioniste. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. În anii următori el a promovat numeroase reforme. opricina. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. astfel a reorganizat justiţia. Incontestabil. cortesurile în Spania etc. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. Vasile III continuă opera acestuia. boierimii. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. călugăriri cu forţa. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. După cucerirea Bizanţului de către otomani. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. Dver. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. cu reprezentanţi ai clerului. Riazan. precum stările generale în Franţa. fiul său. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. Efectiv. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584).

teritorii periferice sărace. Rusia a 147 . După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. pe mai multe direcţii. Suedia şi Danemarca. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Polonia. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. În fapt. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. condus de Minim şi Pojarski. timp de peste 20 de ani. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. secondată de Suedia împotriva Rusiei. care a domnit până în 1645. căruia i-a adăugat în 1556. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Iniţial s-au obţinut unele victorii. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor.ţării. Oricum. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). În aceste condiţii. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. patriarhul Filaret. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. S-a desfăşurat un război popular. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. de regulă. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. reprezentând.

o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. urmat de Ivan al V lea. Existau relaţii feudale. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. La 8 ianuarie 1654. precum zemski sobor. de duma formată din curteni şi boieri. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. Bogdan Hmelniţki. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. predominând sistemul domeniilor boierimii. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. A urmat un război ruso-polonez. multinaţional al acestui stat. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. În statul rus economia era preponderent rurală. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. sub conducerea hatmanului cazacilor. în Ucraina. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. Încă de la început. cu rol consultativ. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. reprezentat alături de cel al bisericii. de exemplu).trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Sporadic. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. În guvernare ţarul era asistat. împreună cu fratele său vitreg. într-o stare de anarhie. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Alexei Mihailovici (16451676). Petru I (1682-1696). La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii.

acolo. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. atât din continentul European. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. cu o dublă origine. Ungaria Originari din zona munţilor Urali.15. dincolo de Nistru.15. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. cât şi din cel asiatic. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. jucând un rol important datorită şi 149 . germană. ocolind lanţul carpatic. Iagelo (poloneză). fiul românului Ioan Corvin. 5. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. napolitană. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. voievodatul Transilvaniei. cu forţa.1. de Habsburg. drept Ştefan I. respectiv dinastia Angelină. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin.chiar în rândurile clerului. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Treptat. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. de Luxemburg. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. regatul Croaţiei etc. Începând cu secolul al XI lea. Europa Centrală 5.

când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. Între altele.întinderii sale consistente. cu Polonia. fiscal. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . de exemplu. următorii doi monarhi. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. de la ţărmurile Mării Adriatice. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. respectiv cu Imperiul romano-german. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. militar etc. În veacurile XIV şi XV. respectiv în lumea catolică a vremii. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. Regele decedat neavând urmaşi. alături de Ţările Române. după înstăpânirea treptată în Balcani. dar şi armata şi birocraţia. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. din Dalmaţia. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. respectiv celebra victorie românească de la Posada. Pentru puţină vreme. începând cu anul 1330. cel puţin pentru o vreme. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. maghiarii au avut un rol important. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. Acesta a reuşit. Cehia etc. în primul rând a ţărănimii aservite. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. politic. în mai multe rânduri. înăsprind şi fiscalitatea. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. A reformat justiţia. Astfel.

cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. înalţi prelaţi. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. încorporat în regatul maghiar. se întărea Unio trium nationum. În tabăra de la Racoş. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Astfel. Urcat pe tron în 1520. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. În anul 1521 Belgradul. Între altele. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . ca de exemplu anularea şerbiei. cât şi al înzestrării tehnice. până la ţărani de diverse neamuri. s-a strâns o masă importantă de oameni. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. Trei ani mai târziu. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. nobili. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. Cinci ani mai târziu. secuilor şi saşilor. lângă Dunăre. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. la îndemnul papei. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. în anul 1514. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. În acest context. atât din punct de vedere numeric. acolo s-a strâns o armată de tip popular. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. net superioare. după care o serie de conducători. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. în 1517. În acest context.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii.

Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102.. atunci. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. În acest context. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. cu centru la Zagreb. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. aflat sub suzeranitate otomană. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. cât şi de Ioan Zapolia. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. Profitând de luptele interne. principi ai Transilvaniei etc. Mureş. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. având drept scop ocuparea Vienei. ai Croaţiei. în centrul Europei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. Tot atunci. unde au suferit însă un eşec. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. În anii imediat următori. fost voievod al Transilvaniei. Practic. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. respectiv în Ungaria. cel mai adesea victorioasă. nu o dată foarte strânse. ce a rămas apoi 152 . O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. ca de altfel regi ai Boemiei.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. Tisa şi Dunăre. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600.

Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. economic etc. La început. Tirol. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. Salzburg. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. 5. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. Carintia. asupra populaţiei maghiare. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. dată considerată în general ca debut al statului austriac). ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. dintr-un stat pluri-etnic. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. exercitată în diverse modalităţi. în fapt Ungaria propriu-zisă. Aşadar. până la finele primei confragraţii mondiale. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Între altele. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. respectiv ţările române din imediata apropiere. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor.15. multi-naţional. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. Rudolf de Habsburg. precum Stiria. în 1686. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz.2.

în timp ce fratele său mai tânăr. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Totodată. otomanii. Francisc I. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Deosebită 154 . Ţările de Jos. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. respectiv Carol Quintul. care a trăit la Praga. Luxemburg. la Marea Adriatică. Astfel. Bramant. precum Flandra. în timpul împăratului Rudolf al II lea. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Ferdinand. atât lutheranismul. Astfel. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Maximilian. Artois. FrancheComte.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. în cadrul căruia. devenit împărat între anii 1493-1519. după 1519. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Slovacia. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Habsburgii. Astfel. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. posesiunile Habsburgilor. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. cât şi calvinismul. În aceeaşi perioadă. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în toamna anului 1918.

dispersat.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Astfel. fiscală etc. Şi în acest stat. români. Sardinia. De fapt. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. juridică. adunări reprezentative etc. Era un stat multinaţional. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. organizare constituţională. o bună parte a Ungariei. Statul nu avea o unitate politică. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. Milano. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. Ţările de Jos (Belgia). în forme variate. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Slovacia. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. italieni. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. de exemplu. Croaţia. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. să supună definitiv Boemia. Regatul Neapolelui. Habsburgii au reuşit atunci. Aceste teritorii însumau peste 600.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. flamanzi etc. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. aparat administrativ de tip guvernamental. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. cehi. maghiari. împotriva Imperiului Otoman. de la Rin spre Câmpia rusă. Cehia. ele întinzându-se. Sicilia. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani.16. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. sârbi. Habsburgii stăpâneau. 5. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . francezi. Transilvania. după 1700.

slavomacedoneni. trăind laolaltă sârbi. în plan instituţional. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. În spaţiul ex-iugoslav. respectiv a modelului italian. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. Acolo. Serbia. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Aşa cum s-a mai arătat. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. italieni etc. Muntenegru. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. după mai multe implicări. precum posesiunile ereditare. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. statutului politic. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. situaţiei religioase. Strânsa legătură 156 . republicii Veneţia. croaţi. s-au creat trei realităţi politice distincte. dar şi comercial. propriile instituţii de tot felul. de-a lungul litoralului adriatic. continuându-se realităţi mai vechi. albanezi. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. Bar etc. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. acţiuni ale Imperiului otoman. Slovenia. Imperiului habsburgic. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. În sfârşit. Popatia şi Pola. sârbi. de altfel. parţial români balcanici etc. în principal în Dalmaţia. o parte a Croaţiei etc. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. români balcanici. BosniaHerţegovina. o parte a Ungariei. Split. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. a mozaicului de popoare precum greci. bulgari. modul de viaţă era în bună măsură. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Şimenic. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara).

cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. dar şi de meşteşugari. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. o dată cu epopee descoperirilor geografice. demarararea unei ample expansiuni europene. marinari şi chiar ţărani. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. proces ce a durat 157 . prin Marele Consiliu. Relaţiile internaţionale (sec. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. precum şi un număr de aromâni. Braudel). Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). mai ales în calitatea lor de păstori. 6. în comparaţie cu veacurile anterioare. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. aşa numita revoluţie a preţurilor. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Mica republică de pe malul mării Adriatice. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. cărbănari etc. mici negustori. Descoperirile geografice. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. era deţinut de câteva zeci de nobili.

cu câteva mari probleme. diferite.mai multe veacuri. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. dincolo de expansiunea sa colonială. În fapt. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. La cealaltă extremitate a continentului european. sistemele de fortificaţii. în condiţii complexe. În fapt. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. Astfel. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. s-au înfruntat. în părţile vestice. în cea de-a doua jumătate a veacului. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. Anglia şi Franţa. cel spaniol şi cel portughez. în părţile apusene. lumea europeană s-a confruntat în sec. Astfel. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. necesitând între altele sporite resurse demografice. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. al XVI lea şi în cel următor. economice. financiare etc. într-un mod specific. cel al „interesului de stat”. evident distincte. estice sau sud-estice ale continentului. respectiv Spania. înnoirile precum introducerea armelor de foc. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. 158 . respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. să ajungă mari puteri. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. Tot acolo. perfecţionări sensibile în domeniul militar. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali.

lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. Florenţa. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. devenită mai apoi. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. Într-o primă perioadă. 159 . Temporar. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”.1. Franţa a fost înfrântă. 6. ducatul de Milano etc. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. rezolvată parţial abia în veacul XX. După ce în spaţiul italian. Machiavelli.) sau au căutat: Veneţia. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. dar nu în cele din urmă. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). statul papal. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei.În sfârşit. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. într-un fel sau altul. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică.

Prin jocul moştenirilor. luându-l prizonier pe regele Francis. respectiv de materializare a unui concept medieval. după 1511. cel al universalismului politic.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. În acest context. Practic. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. pentru ca. noul rege al Franţei. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. cât şi în Peninsula Iberică. Era o ultimă tentativă de revigorare. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. Practic. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. 160 . preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). respectiv al păgânilor musulmani. În acest context. În faţa supremaţiei habsburgice. dus apoi în captivitate în Spania. împotriva Imperiului habsburgic. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. diametral opus statelor centralizate. de altfel complet depăşit. prin tratatul de la Noyon. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. din 1516. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. în 1499. acesta dobândise. cu victorii schimbătoare. din 24 februarie 1525. În bătălia de la Pavia. războaiele italiene s-au extins. Carol Quintul. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. la Rin etc. Luptele au avut o evoluţie dramatică. coaliţia antifranceză formată din italieni. cel puţin teritorial. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. o situaţie preponderenta în Europa.

În final. Franţa putând să-şi continue astfel. Franţa.În aceste condiţii. dar şi militare. nu peste multă vreme. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. 1558. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. de fapt un prim război. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Suedia. între principalele state occidentale ale vremii. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. în timp. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. găsise aliaţi în Danemarca. respectiv al pactelor de familie. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico.2. De asemenea. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. state în fruntea cărora. în acea 161 . Anglia. 6. Polonia şi chiar Transilvania. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Totuşi. respectiv Spania. Mai multă vreme. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. aşa numitul război de treizeci de ani. instaurarea sa. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit.

precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. după 1566. o vreme. de un tonaj mai redus. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. forţele engleze. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. între anii 1558-1603. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. precum Francisc Drake. Iniţial. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. În final. 6. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. mulţi renumiţi. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. regina Angliei între anii 1553-1558. până la încheierea unei păci în anul 1604. Elisabeta I. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. de furtuni. Războaiele religioase din Franţa 162 . În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. De asemenea. În revanşă. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole.3. mai ales corsarii.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic.

cât şi spre Marea Neagră. atât spre Marea Baltică. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. uman şi material. financiar şi uman. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. 6.4.Timp de mai multe decenii. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. între altele. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. Astfel. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. În mai multe rânduri. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. 163 . trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. invocând. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Spania şi monarhul ei Filip al II lea. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon.

stăpânind o bună parte a continentului. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. În acest context. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. În jurul anului 1600 Polonia. respectiv 1618. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. de-a lungul întregului secol al XVII lea. atât cu Polonia. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. După moartea lui Ivan cel Groaznic. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. până la Petru cel Mare. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. a existat o stare de război cvasipermanentă. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. De fapt. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. 164 . când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Războaiele dintre Rusia. între Marea Neagră şi Marea Baltică. practic se stingea vechea dinastie rusească. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. începând o perioadă de frământări interne. cât şi Suedia. la 1654. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit.

Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Totodată.5. Deja la moartea lui Selim I. pentru o vreme. După eforturi militare susţinute. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. de califi. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Mecca şi Medina. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. stabiliţi în insula Rhodos. continuând de acolo acţiunile antiotomane. urmaşii săi. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale.6. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. timp de aproape doi ani. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Pe rând. au fost alipite imperiului Siria. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. până la Dunăre. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. Astfel. între stăpânirile efective ale Imperiului. În această calitate. 165 . Urmaşul său. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul.

După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Astfel. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. inclusiv în cel germanic.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Viena. după o serie de frământări interne. În câteva rânduri. Tot atunci. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. în anul 1529. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). respectiv spre Europa centrală. până spre Bavaria. unde. manifestându-se astfel. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . în 1526. În cadrul politicii externe. În anul 1541. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. Spre sfârşitul vieţii sale. Transilvania. a devenit principat sub suzeranitate otomană. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Trei ani mai târziu. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. a şi murit. de altfel. bătrân şi bolnav. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic.

duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. În ultimele decenii ale secolului XVI. de exemplu. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. a creştinilor. în anul 1676. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. Irakul. sudul Ucrainei şi al Rusiei. în primul rând în spaţiul european. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. precum şi Africa de Nord. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. consfinţite prin tratate. parţial Iranul. acte sultanale etc. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. inclusiv Crimeea. devenită raia.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Spania şi papalitatea. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. La moartea sa. Iordania. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. al situaţiei deosebite al unor occidentali. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. în contextul înfruntării cu habsburgii. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. întregul spaţiu balcanic. la o dată ce nu poate fi precizată. poate fi amintită de exemplu. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. începea declinul otoman. dintre anii 1594-1606. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. cuprinzând. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. ţările române. din Egipt până în Tunis. Astfel. Siria. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Asia Mică. ca de exemplu anexarea Podoliei. mai ales conflictul cu habsburgii. Între acestea. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. În a doua jumătate a secolului XVII. Palestina. 167 .

Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. într-un fel sau altul. Franţa se temea să nu 168 . 6. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. deci a unei supremaţii politice. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. acţionând şi ca un instrument al acesteia. respectiv pe papalitate. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania.6. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. de exemplu. cât şi reluarea mai vechii direcţii. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. cât şi de raporturile dintre statele europene.În acest context. Astfel. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Contrareforma. continuând şi la începutul celui următor. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. cel mai important conflict internaţional. la nivel continental. Cel de-al doilea asediu al Vienei. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale.

în sud Spania. formată din nobili şi orăşeni cehi. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. precum Ian Amos Comenskky. în special pământuri. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. deci şeful principilor protestanţi din Germania. printre care se găsea şi Cehia. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie.fie prinsă între doi duşmani puternici. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. iar la răsărit imperiul. perioada suedeză (1629-1635). În anul următor. Din această pricină. Armata împăratului. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. a înfrânt pe cehi lângă Praga. la Muntele Alb (1629). cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. Comenius. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. o provincie din apusul Germaniei. perioada daneză (1625-1629). 169 .

Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni.. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Astfel.După aceasta. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Au reintrat în război şi suedezii. pe valea Rinului. conflictul s-a extins. principele protestant al Transilvaniei. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. A intervenit în ajutorul cehilor.. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Boemia etc. alungând de acolo pe principele elector. 170 . precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Transilvania. anume trecerea. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. foarte bun militar. El a reuşit în urma unor lupte navale. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. în Europa ooccidentală şi centrală. dar şi politician ambiţios. în ajutorul căruia. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. dar mai ales pe uscat. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Franţei alăturându-i-se Olanda. invadat vremelnic de trupe spaniole. Intervenţia Franţei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. deocamdată timidă. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. în Ţările de Jos. în Bavaria. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf.

În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. respectiv 24 octombrie 1648. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. a învingătorilor. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. eius religio”. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. catolică şi calvină. în lumea germană a casei de Austria. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). deci limitate.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. practic independente. de o dietă imperială. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. prin achiziţii teritoriale. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. evident în favoarea. 171 . Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Astfel. Se punea astfel capăt practic politicii. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648.

Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. cel puţin pentru o vreme. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. În sfârşit. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. Franţa a devenit prima putere continentală. precum suveranitatea statelor. a relaţiilor dintre state. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial.. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. după 1660. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. 172 . interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. Între altele. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. egalitatea lor juridică etc. 7.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. chiar în această formă. Biserica şi viaţa religioasă 7. de aceea. Pe de altă parte. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european.1. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. Pentru asigurarea mântuirii. În rândurile credincioşilor.

Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. exemplelor extrase din biblie. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . În bisericile de la sfârşitul evului mediu. spovedania o dată pe an. Se multiplică bisericile parohiale. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. iar nu pe conţinutul credinţei. construite sau împodobite de membrii confreriilor. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. Pentru aceasta. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). ţinerea postului în perioadele prescrise. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. iar pe de altă parte datorită predicilor. sau a bibliilor ilustrate. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. generozitatea manifestată prin danii. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. adoptaţi ca patroni de către confrerii. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. De asemenea. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. « fiul credincios al bisericii ». Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. În secolul al XV-lea. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). împărtăşania cu ocazia Paştelui. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. De asemenea. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. favorizată de folosirea geamurilor transparente.

statutul aparte al preotului. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. pietatea să devină ceva mai interiorizată. printre altele. cunoscută sub numele de Devotio moderna. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Pe de altă parte. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. prin perfecţionarea de sine. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. din secolul al XV-lea. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). prin harul care îi îngăduie să performeze taina.constată sporirea rolului muzicii religioase. pe care o poate acorda sau refuza. ci pe acţiunea individuală. în episcopatul de Cambrai. XI-XII). separat de masa credincioşilor. exprimată în special prin răspândirea orgilor. De asemenea. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. devenite. precum cultul Eucharistiei. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. la care se poate ajunge prin 174 . arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. inspirat. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. Această doctrină justifica. datorită acestei concepţii. prin imitarea lui Christos. se pare. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. apar şi se impun noi obiecte liturgice. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. preotul este figura cheie a mântuirii. prin experienţa extazului).

fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. probabil. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. cum au fost numiţi aceştia. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. cum li se cerea în secolele anterioare. Fraţii vieţii în comun. prin examenul de conştiinţă. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. 1380-1471). În afara activităţii de educare a copiilor săraci. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. a fost cea mai tipărită carte. De aceea. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus.contemplare perpetuă. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. şi care. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. după invenţia lui Gutenberg. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. legată de interiorizarea trăirilor religioase. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. prin analiza de sine. după Biblie. este sentimentul tragic al morţii. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. acestea frapau 175 . Devotio moderna. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. Imagini difuzate prin xilografie.

alături de unii colaboratori. În acţiunile sale. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. cu care Anglia era în război. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. duce de Lancaster. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. profesor la Oxford. Reflexia personală. averile ei să fie considerate doar posesii.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. John de Gand. De altfel. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. Despre stăpânirea civilă. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. preot. pe care o ataca în tratatele sale. putea însă scăpa controlului autorităţilor. astfel că. aflată sub influenţa Franţei. laici şi clerici. 1330-1384). Prin extensie. orice obicei. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. Wycliff a contestat rolul 176 . Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. precum regele Eduard al III-lea. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. Prinţul Negru. născut în Yorkshire spre 1330. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. şi nu doar unui vicar unic. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. între care Despre stăpânirea divină. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). regina Joan de Kent. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi.

lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. ordinele cerşetoare care au decăzut. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Pentru punerea în practică a ideilor sale. şi şi-a sfârşit zilele în pace. nobil atunci cine era?). De asemenea. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. instruirea poporului. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. în parte. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. astfel. 177 . el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. ceea ce explică. practica indulgenţelor. în operele lui se găseşte ideea predestinării. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Wycliff a fost condamnat ca eretic. numiţi apoi lollarzi. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. în 1381. Ideile lui Wycliff. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. care trecea drept un discipol al lui. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. care. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. rectorul Universităţii din Praga. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. după 1400. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. şi nu prin propriile merite. dar şi sociale dintre oameni. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. datorită protecţiei de care se mai bucura. După moartea sa.penitenţelor şi pelerinajelor. însă. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. El ca persoană nu a avut însă de suferit. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. în 1384. care l-au influenţat pe Ian Hus. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. De asemenea.

sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. O altă idee. văzute ca instrumente ale Imperiul german. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. El critică. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. şi biserica din Cehia începe 178 . transformate în adevărate războaie. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). i-a atras lui Hus simpatia populară. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. Adunarea îi era însă ostilă. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Toate atacurile sunt respinse. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. a studiat teologia. În plan social. în care motivaţiile religioase. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. de asemenea. Un an mai târziu. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Pe urmele lui Wycliff. a devenit preot (la Capela Bethleem. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . pusă deja în practică.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). În acest context. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie.

numiţi şi calixtini (de la potir.să îmbrace forme originale. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. 179 . conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. numiţi şi taboriţi. curentele radicale au fost foarte variate. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. Moderaţii. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Din punct de vedere religios. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. la transformarea totală a societăţii. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. 1436. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. Acestea erau însă diferite. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. caliciu) sau utraquişti. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. care pune capăt războiului devenit civil. În cele din urmă. prelungirea stării de război. încoronat între timp ca împărat. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. o parte a husiţilor. reforma morală a clerului. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. statuate în Compactatele de la Iglau. excesele sociale ale taboriţilor. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. Spre deosebire de utraquişti. slujba în limba cehă. În cele din urmă. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. susţineau revendicări radicale. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. dar treptat elementele de originalitate se resorb. secularizarea bunurilor bisericii. Pe de altă parte.

Există o serie de aspecte generale. Din secolul al XIV-lea. se face apel la o multitudine de factori. prin ricoşeu. social-politic şi ideologic. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. într-o manieră „democratică”.1. prin care.1. aşa cum ne mărturiseşte arta. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. 7. economic şi social. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. consecinţe şi asupra catolicismului. 7. religios şi intelectual. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei.1. dar dincolo de acestea.Nesiguranţa mântuirii. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut.Factori religioşi şi intelectuali 1. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. Într-o lume în care războaiele. de a stopa progresele noilor culte. care îi antrenează pe toţi muritorii. acea reformatio in capite et in membris.2.2. temele macabre. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate.7.2. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. foametea erau realităţi frecvente. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. mai ales „Dansul macabru”. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. politic şi naţional. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. In general. molimele. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. cu caracter religios. în secolul al XVI-lea. aparţinând diferitelor domenii. sunt o prezenţă constantă 180 .

În acest sens. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. acum se preconizează. În pofida reformei gregoriene. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. Activitatea de susţinători ai 181 . în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient.în orizontul cultural al oamenilor medievali. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. ideea eliberării individului. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. pelerinajele. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. cel puţin teoretic. 3. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. dar care le aduceau beneficii materiale. al sfintelor moaşte. fie la o viaţă pasională. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. În plan religios. sau la curţi ale principilor. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. 2. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. care pun accentul pe om ca persoană. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. In Occident. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social.

Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. În aceste condiţii. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. căci ele reprezentau. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. De altfel. 182 . consecinţe negative asupra Bisericii. în timpul pubertăţii. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. în care căsătoriile se contractau devreme. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. De asemenea. pentru bărbaţi dar şi pentru femei.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. pe termen scurt. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. 4. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. Evident. în mod poate greu de înţeles astăzi. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate.

morale. mai ales cea funciară. De exemplu. preocupaţi de întoarcerea la surse. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. mai ales din partea aristocraţiei.2. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. De exemplu. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”.2. În concluzie. în principal. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor.3. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. şi ca atare dobânda nu e permisă. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta.1. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. 7. Aceştia. bogăţia bisericii. al treilea loc destinat. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. dezvoltă exegeza filologică. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. 7. prin „inventarea” Purgatoriului. Factori politici 183 . Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. în secolul al XV-lea.2. angajată pe calea profitului de tip capitalist. intelectuale. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. ceea ce justifica acum contestarea lor.dar şi a operelor umaniştilor. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale.1. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Pe de altă parte. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”.

În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. care evolua în direcţia naţională. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). In alte condiţii. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. 7. principate. Cu excepţia Angliei. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. la Roma. doreau să elimine un centru concurent de putere.2. care se prezenta ca un organism supranaţional. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. ci în exterior. şi universalismul Bisericii romane. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. În general însă. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). Din aceste motive. cantoane. promite să se 184 . cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. Statele pornite pe calea modernizării. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. Francisc I şi papă. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. autoritatea exclusivă a Bibliei. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei.2. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii).

Luther nu apreciază scopul nobil al papei. Pe drumul de întoarcere însă. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. putând fi prins şi ucis de oricine. Frederic cel Înţelept. în 1521. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. survenită în 1519. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. după ediţia realizată de Erasmus. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Se declanşase conflictul deschis. dar şi în constituirea limbii germane literare. Acolo. şi dieta îl declară în afara legii. la dieta de la Worms. dându-i garanţii ferme de securitate. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . dar Luther. şi în 1517. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. papa Leon al Xlea. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. traduce în germană Noul Testament (1522). Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. În 1515. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea.călugărească dacă scapă). şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa.

care în 1555 statua principiul cuius regio. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. pe termen lung. a contribuit la întărirea şerbiei. întrucât credinciosul. In 1526. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. care are acces la 186 . Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. Răscoala este înfrântă. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. Au loc şi clarificări doctrinare. pomeni. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. a aceluia este şi religia). fără mijlocirea bisericii şi a preotului. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. putea părăsi.împărtăşească soarta lui Ian Hus. cumpărarea de indulgenţe. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. ceea ce. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. Pe de altă parte. prin pacea de la Augsburg. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. principatul. De asemenea. eius religio( a cui este conducerea. în 1530 Melanchton. pelerinaje. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane.). care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. etc. redactează Confesiunea de la Augsburg. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. în anumite condiţii. discipol apropiat al lui Luther. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. după aceea. În 1529.

şi care au ca principal rol predica. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. în 1536. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Pleacă la Strasbourg. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. Instituţiile religiei creştine. publicată prima dată în latină. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. este nevoit din nou să fugă. sola fide. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. Serviciul religios este realizat de pastori. În viziunea sa.Biblia tradusă în limba sa. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. datorită contactului său direct cu Biblia. numai prin credinţă. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). Reîntors în Franţa. nici liturghie. Calvin face studii de drept. unde redactează opera sa esenţială.3. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. icoane. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. nici valabile.2. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Ei nu sunt preoţi. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. şi întrucât orice creştin este preot. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. unde rămâne până în 1541. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. greacă. în 1534. care nu se poate 187 . numai prin Scriptură). esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. singurele pomenite explicit în Evanghelii. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. data reîntoarcerii la Geneva. Cucerit de ideile lutherane. În fond. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. altar. 7. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. Sub conducerea sa. Născut într-o familie de jurişti.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

instrumente utile au fost ordinele religioase. Astfel. la Brescia. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. jucând rolul unor directori de conştiinţă. pe vremea cruciadelor. precum capucinii. după eşecul definitiv al cruciadelor. Prin disciplina sa riguroasă. în 1535. franciscanii şi dominicanii. predicând. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. preoţi care trăiau în comunitate. transformându-se apoi. dar continuă să acţioneze printre laici. barnabiţii. la Roma. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. 192 . din iniţiativa Angelei Merici. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. care dobândesc individualitate din 1619. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. somascii. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. oferind învăţătură acestora. şi fusese recunoscut de papă în 1226. depun jurăminte. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. în ordin cerşetor). organizarea cvasi-militară. Între aceştia s-au afirmat teatinii. indiferent de confesiune. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. Din 1524. În Spania.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. reformate sau nou înfiinţate.

3. 193 . în mare.7.3. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. până astăzi. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. vechiul limes roman. 7. Pe termen lung. Prin măsurile de reformă interioară. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. spaţiul scandinav). Polonia). Japoniei. pe o linie care s-a observat că urmează. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Bavaria. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. Chinei. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. considerat apostolul Indiei. mai accentuată în zonele reformate. cu puţine schimbări. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii.5. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Spania). şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante.4. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. După Trento.

4. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. contribuind. cum s-a întâmplat în Italia. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. cum ar fi Suedia. Marele Maestru teuton. ca în Anglia. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. 7. Prusia. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. ieşită din uniunea de la Kalmar. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. în jumătatea 194 . contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. dinamică. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. al lumii oraşelor state. la dezvoltarea capitalismului. cantoanelor. micilor principate. De asemenea. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi.

menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Cu alte cuvinte. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. în secolul XVII. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Astfel de cazuri au fost în Albania. starea civilă a populaţiei etc. unii creştini au îmbrăţişat islamul.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. în viaţa populaţiei ortodoxe. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. Prin reglementări specifice. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Bosnia. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. Destul de 195 . Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. o serie de scutiri. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Între altele. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. Ghenadios Scolarios. când sultanii au devenit şi califi. lui şi urmaşilor săi. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. în părţi ale Asiei Mici. În fapt. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. Ortodoxia. probleme de educaţie. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. fără însă a fi avut un caracter masiv. nu o dată brutale. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale.

ca şi prin o serie de misionari. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. o parte din ortodoxii din Polonia. de altfel. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. de mitropolitul Simion Ştefan. Astfel. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. În 1543. unde populaţia era predominant catolică. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Imediat după apariţia lor. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. mai cu seamă între saşi. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. respectiv un număr de ucrainieni. Alexandria sau Ierusalim care. de exemplu. mitropolitul Sava Brancovici. înregistrându-se mai ales. numită şi greco-catolice în Transilvania. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. cât şi ale lui Calvin. respectiv unguri. în cazul Transilvaniei. canonizat ulterior. ce au fost sprijiniţi şi de 196 .rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. între anii 1685-1688. Bosnia. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. de asemenea canonizat şi alţii. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. nestoriană şi monofizită. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. a patriarhiilor slave din Balcani. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia.

mitropolitul Petru Movilă etc. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. Astfel. în biserica ortodoxă. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. însă pe termen lung. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. treptat. al cărui fiu. adolescent. s-au ţinut la Costantinopol. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. patriarhul rus Nikon (1652-1658). respingând mai cu seamă idei calvinizante.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. 197 . autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. La mijlocul secolului XVII. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. În secolul al XVII lea. Kiev. precum şi o serie de inovaţii. în secolul al XVII-lea.

unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. Între suferinţă şi bucurie. şi instituţia vizibilă. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. amestecată în treburile lumeşti. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. pieritoare. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. 8. o anumită nelinişte. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. între nenorocire şi fericire.În Balcani. Întoarcerea spre sine. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. ba dimpotrivă. devine tot mai importantă. În plan spiritual. adevărată şi eternă.1. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Nu lipsită de importanţă. De acum înainte. Cultura 8. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . distincţia între biserica invizibilă. 198 . carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale.

căutarea volupăţii celei mai carnale. De exemplu. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. mare mistic 199 . angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. chiar în trei. în cazul aceloraşi persoane. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. gesturi dezordonate şi reacţii violente. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. apoi. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. Astfel. aflăm de la cronicari că jucătorii. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic.În transformarea sensibilităţilor. răspândită printre unii creştini. pricipilor. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. regilor. Henric Suso. din 1409. De exemplu. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. Ïn cazul jocului de şah. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. adesea prinţi sau capete încoronate. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. În viaţa religioasă. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului.

în cimitirul Inocenţilor din Paris. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Sentimentul morţii existase şi înainte. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. orizonturi total diferite pot coexista. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. neintegrate. răspândite mai ales în Italia. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. stare socială sau profesională. sex. Desigur. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. în secolul al XV-lea. a unor emoţii necontrolate. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. Aceste 200 . De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. se pot combina sau opune unele altora. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare.german. fără a apela la intermediari. a unor temeri ancestrale. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. şi mai ales Dansul macabru. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Forme de comportament şi de sensibilitate. memento mori fiind una din temele lor predilecte. fără a face distincţie de vârstă. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. conform caracterizărilor psihologilor. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. din secolul al XIII-lea. de bună calitate. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. autorul unor opere de mare elevaţie.

care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. Rămas neterminat. alteori se distrug. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. Această angoasă în faţa morţii. de sorginte clericală. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. În partea da doua a Romanului Trandafirului. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. dar mai ales cu umbrele sale. de Jean de Meung. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. părţi ale lumii. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . sau Romanul Vulpoiului. personajul ambiguu din miturile multor popoare. romanul este continuat. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. destul de searbădă pe alocuri. câteva decenii mai târziu. Acelaşi spirit nou. lumea e prezentată mult mai realist. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. cu luminile. a cunoştinţelor epocii sale. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. prin care uneori se creează. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. mai bine sau mai rău. sau trucuri. este probabil efectul predicilor. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. al epidemiilor ce marchează epoca. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. şi adesea odios. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. este ilustrat de Romanul lui Renart. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. caracteristică iubirii curteneşti. meditaţiilor. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri.teme inspiră şi lucrări literare. şi el iese de cele mai multe ori victorios. calamităţilor naturale. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. Slăvirea femeii. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului.

el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. false şi artificiale. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. în 1321. se numără Dante Alighieri. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. Dacă lucrurile stau astfel. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. a studiat retorica şi medicina. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Exilul i-a marcat puternic opera. Partizan al supremaţiei pontificale. 202 . în 1302. tratat despre importanţa limbii italiene. total devotaţi papei. Moare la Ravenna. în pofida diferenţierilor dialectale certe. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Dante este exilat din oraşul său. după cum am prezentat-o mai sus. independent de papalitate. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. a nobililor şi a oamenilor bisericii. De altfel.ticăloşiile sale. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. De monarchia este un tratat de filosofie politică. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. Aceeaşi epocă. a participat la campanii militare. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. pe care el o consideră ca unitară. atât de contradictorie. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. nu îi datorează însă şi existenţa. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. la adresa iubirii curteneşti. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. sau Reinecke. întreaga societate umană. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor.

în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. dar guvernat de liberul arbitru. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. Guinizelli şi Cavalcanti. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. mult mai frământată în cazul lui Villon. conferă perenitate operei sale. diată ironică în versuri. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. Mult mai medieval în concepţii. începând cu Boccacio. Licenţiat al Universităţii din Paris. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. În Vita nuova. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. alături de arta sa poetică desăvârşită. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. din punct de vedere al biografiei. Se aseamănă astfel. este poetul francez François Villon. Purgatoriu şi Paradis. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. 203 . Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. teologice. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. 1465).Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. de care îl separă totuşi mentalitatea. structurată în Infern. căreia urmaşii. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. cu goliarzii. i-au adăugat epitetul de Divina. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. Marele Testament . definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. supus planului Providenţei Divine. dedicată Beatricei Portinari. şi opera sa poetică realizată în franceză. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. inclusiv papi. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri.

învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului.. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. uneori 204 . dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. urma lui Villon se pierdea. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. dedicat lui Scipio Africanul. dar şi balade armonios integrate în întreg. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. este opera sa capitală. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Cel mai erudit om al vremii sale. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Petrarca a reacţionat. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). spune el. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Animam cum corpore amavi. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. lipsită de orice concreteţe. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. umanist pasionat de manuscrisele antice. Istoria a reţinut operele sale în italiană. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. dar poeziile sale i-au supravieţuit.compus spre 1461. e o femeie în carne şi oase. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. făuritor al măreţiei Romei. Scrie opere în latină. precum poemul eroic Africa. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. La 33 de ani. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. ce prevesteşte Renaşterea. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc.

fiind preluate din nuvele anterioare. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. alteori tragic. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. autonomia omului. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. uneori fericit. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. spiritul. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. ci de cea a sufletului. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. nu atât de nobleţea sângelui. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Dar nu trebuie să uităm. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. ci cel 205 . Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. Desigur. caracterizată. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. sau chiar din povestiri de origine folclorică. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. care poate înfrânge adversităţile. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. bineînţeles. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic.

au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Ca şi la Boccaccio. ca şi tehnica sa literară. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. ca şi unele din subiecte. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. intitulat Troilus şi Cresida. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. pe care încep să o considere 206 . Geoffroy Chaucer (1340-1400). Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Fiu al unui negustor de vinuri. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor.2. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. ajunge în slujba curţii engleze. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. 8. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. depozitara unor idealuri valoroase. au început să fie depăşite de realităţi. aplecarea spre cele lumeşti. Tot ca la modelul său italian. satira. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. pare să fie conştient autorul. dar care.cultural. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. pentru ipocrizie. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. lăcomie. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. şi ideile lui. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Decameronul rămâne ca o operă vie. Evul mediu.

situată între evul mediu şi epoca modernă. caracterizat. 8. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. In cele ce urmează. readusă la puritatea din perioada clasică. 1350-1620). Vieţile celor mai de seamă pictori. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. definite mai întâi în Italia. o dată cu termenul propriu-zis. este cel de mişcare intelectuală. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. De asemenea. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. Termenul a fost popularizat apoi. Într-o primă accepţie.2. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . termenul vine din italianul umanisti. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. printr-un « mănunchi de schimbări ». să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. în secolul al XIX-lea. termenul de Renaştere a început. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. o epocă obscură şi barbară. La origine. inclusiv cele ale creştinismului de început. apărut din secolul XIX. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor.o perioadă întunecată. Uneori. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. eventual pe cei ce predau aceste discipline. Un alt înţeles.1. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. conform expresiei lui Peter Burke. 1550-1567. din secolul al XIX-lea. sculptori şi arhitecţi.

pe baza stilului şi a limbii latine folosite. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. în preajma cuceririi Constantinopolului. şi în special la Florenţa. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. au fost stabilite. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. Sub patronajul familiei Medici.italiene. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. greaca. De aceea. deoarece se constată. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. neobosit căutător al acestora. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. a fost donată Veneţiei în 1468. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. unele reguli privind editarea manuscriselor. după expresia lui Poggio Bracciolini. cardinalul Bessarion. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. care. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. 1520. prin compararea diferitelor variante. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes).

umaniştii. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. Astfel. artizan al destinului său: „tu omule. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. de Pietro Pomponazzi (14621525). fiind. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). Intelectualii umanişti. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. Erasmus a devenit. dar fără medierea obligatorie a bisericii. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer.ideilor. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. la rândul său. preot. 8. de aceeaşi părere cu reformaţii. în marea lor majoritate. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. A întreprins numeroase călătorii. în Franţa. Spre deosebire însă de aceştia. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. În relaţia omului cu Dumnezeu. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). Anglia. există şi un curent neoaristotelician. de asemenea. Umanism şi creştinism Umanismul. care l-au adus în contact cu 209 . cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Dimpotrivă. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii.2. Erasmus din Rotterdam. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Italia. În afara neoplatonismului. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Doreau. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic.2. să renunţe la creştinism. o vreme. în primul rând. în calitatea sa de mişcare complexă. purificarea sa de adaosurile medievale. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. nu au dorit.

Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. Ungaria (Nicolaus Olahus). presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Anglia. Germania. Literele mobile. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Biblia cu 42 de rânduri. deja realizate din ceramică. 8. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». umaniştii circulau foarte mult. cenacluri. Elogiul nebuniei. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. De asemenea. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). la Mainz. în Europa. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). în 1455. între care literele mobile. dimpotrivă.2. a Noului Testament. în Orient şi din lemn. ediţii de texte antice. Franţa. Italia. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale.personalităţile cele mai importante ale momentului. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc.3. mult mai corectă decât Vulgata. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. prin caracterul său elevat.

jurişti. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. profesori.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. în contextul progresului alfabetizării. ceea ce permite începutul democratizării culturii.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. într-un bun relativ accesibil. Anvers. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. cererii de carte. cum era manuscrisul medieval. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Efectul este scăderea preţului cărţii. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. 211 . clerici. Ulterior. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. în 1575. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Basel. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Succesul întreprinderii s-a datorat. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. devenită uzată. care. Paris. (La Anvers. atât din punctul de vedere al formei literelor. se inventează noi caractere. De asemenea. iar în secolului XVI. precum cele « romane » sau cele « italice ». cât şi al punerii în pagină. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. medici. etc. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. devenit presă tipografică. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. Din aceste motive. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. pe de o parte. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. transformarea ei dintr-un obiect de lux. De asemenea. Lyon. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi.

într-o epocă în care Biserica. Acest schimb este facilitat. de a elabora noi idei şi ipoteze. ca atare. care practică lectura în tăcere. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. impune cenzura operelor tipărite. individual. socialeconomice. ci fidelitatea faţă de model. între autor şi operă. în primele decenii de după apariţia tiparului. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. De altfel. beneficiar al operelor sale. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. dar şi responsabil pentru ce a scris. religioase.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. majoritare până atunci. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. atacată de reformatori. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. În plan cultural. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. 77% au fost scrise în latină. 6% în germană. la importanţa ataşată autorului. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. De acum înainte. 5% în franceză. în condiţiile în care. prin folosirea preponderentă a limbii latine. tiparul. un secol înaintea sa. 7% în italiană. multe creaţii medievale sunt anonime. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. etc. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. şi nu autorul ei. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. în încercarea de a 212 . politice. apare un nou tip de cititor. nu creaţia originală era valorizată. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină.). devenit şi o afacere profitabilă. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor.

preotului. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . acordat iniţial. prin difuzarea gramaticilor. călugărului. principi. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. prin fixarea ei riguroasă în scris. Dacă ne referim la tipar. fără medierea profesorului. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. într-un fenomen de masă. ca limbă de comunicare internaţională. se opreşte. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. de stabilire a regulilor. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. Capete încoronate. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. începe revoluţia în domeniul lecturii. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. latina a devenit o limbă moartă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Apare treptat ideea de copy-right. care nu s-a mai transformat. Prin accentul pus pe autor. forma ei definitivă este stabilită acum. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. prin privilegii regale sau princiare editorilor. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. timp de câteva secole. De asemenea. în detrimentul aprofundării celor citite). evoluţia latinei. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare.stopa progresele contestării sale. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. de care am mai vorbit.

pe de o parte. În acest din urmă caz. tiparul este introdus în Franţa la 1470. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. centrate pe om. gramatică) înspre complex. într-un secol şi jumătate. şi încă 15 până la 1550. (filosofie. Mecenatul 214 . începând de pe la 10-12 ani. a tipografilor. şi nu pe divinitate. cât şi în cel catolic. logică. care dublează. matematică). cu un indiscutabil prestigiu. se adaugă până la 1500 încă 33. iar pe de altă parte. atât în mediul protestant. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. inspirat de vechea facultate de arte. Învăţământul dura şapte ani. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. corespunzătoare vârstei. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. După manifestarea Reformei. De exemplu. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. În colegii.activităţii oamenilor de cultură. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. Dar Universitatea. spre deosebire de facultăţi. a artiştilor. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. întrucât aceasta relevă. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. scriere. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. Şi în spaţiul românesc. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. Universitatea. De aceea. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. îşi continuă existenţa. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. numărul mai vechilor întemeieri. colegiile se vor multiplica. instituţie specific medievală.

însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. se zice. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. De asemenea. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. şi al lui Rafael. să-i plătească şi să-i întreţină.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). care să le ofere comenzi pentru operele lor. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. dar atrag şi creatori italieni. De altfel. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Nobilimea. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . Regii Franţei susţin artiştii indigeni. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. începând cu biserica. după ce. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. fiu al lui Lorenzo de Medici. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. au fost comandate atâtea opere de artă. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice.

decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. dezvoltat în oraşele italiene. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. Acesea din urmă nu dispar. dar şi a literaţilor şi filosofilor. devenită mai funcţională. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. pentru a consuma la faţa locului produsele. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Din secolul al XV-lea. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. a redus dimensiunile operelor de artă. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. flamande. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. ci evoluează. la Florenţa. existând şi o serie de factori materiali. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. de protecţie împotriva frigului. mai cofortabilă şi mai luxoasă. germane. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. spre deosebire de perioada anterioară. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. Individual. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. în care principalele elemente decorative. « Sedentarizarea » nobililor. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. erau tapiseriile. având în acelaşi timp şi rol practic. dar şi în cadrul corporaţiilor. Astfel. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Apariţia genului picturii de şevalet. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările).

artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . Desigur. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. în Renaştere. care reprezintă produse de export deosebit de căutate.2. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. nu un simplu membru al unei bresle anonime.2.Sixtine). specificului personalităţii sale. plăcile de faianţă. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. 8. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură.4. cănile. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. cum ar fi farfuriile. care făcea parte dintr-o breaslă. importanţei originalităţii. 8. 217 . dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. concepţia aceasta se schimbă. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. care acum e o individualitate. aceste obiecte de mici dimesiuni. elementele folosite la construcţia sobelor. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei.5. accentul pus pe om. a propriei valori a creatorului. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş.

de barbar. 8. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. ci promovând un nou tip de pietate. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Renaşterea artistică şi literară 8. 218 . care decurge din conştiinţa valorii omului. Ca şi umaniştii. prin încrederea în om şi în forţele sale. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . în general. mai interiorizată.3. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. ca şi trupul omenesc. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . -individualismul.1. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . în sens peiorativ. de unde şi numele de “gotic”. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. -natura ca sursă de inspiraţie. -bucuria de a trăi. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână.3. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit).-nou raport între om şi divinitate. titanul. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. ceea ce conduce la o creştere a specializării.

Şi în plan artistic. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. Tot de la antici era preluat genul portretului. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. întruchipare a forţei şi frumuseţii. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. utilizate pe tot parcursul evului mediu. Fie că e vorba de pictură. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. Pe de altă parte. începutul săpăturilor arheologice. în afară de piatră şi marmură. sculptură sau arhitectură. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. dar continuă să domine temele religioase creştine. la Boticelli. Ca materiale. prin care iluzia spaţiului. De exemplu. De aceea. şi al sculpturilor ecvestre. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. sunt preluate teme mitologice. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. 219 . Pe de altă parte însă. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. în jur de 100 au teme legate de creştinism. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. din circa 150 de tablouri. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. extrem de valorizată. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). neglijat în perioada anterioară. pentru a ilustra simetria perfectă. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. I). în acest domeniu. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. mai întâi masculin.

de pe domeniul rural. 220 . erau realizate la scară umană. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri.3. corintic).). linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. deoarece se puteau rula. doric. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. frize). 8. compoziţii renascentiste. însă în noul stil. fresca). din Franţa. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. si insistau pe armonia proporţiilor. Castelul de tip feudal. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate.2. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. dincolo de consecinţele sale reprobabile. lasă locul vilei urbane. succesiune strictă a celor trei ordine antice.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. etc. după începutul războaielor italiene. Continuă să se construiască şi castele. variaţii de tonuri. Arhitectura În arhitectură. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. De asemenea. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. mai propice locuirii şi mai elegantă. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. lucarne sub acoperiş. mai clasicist (faţade plate. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. edificii publice sau clădiri particulare. ferestre înalte. teme. pilaştri. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. Acesta. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma.

Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). dintre care prima. parţial contopite cu fundalul. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. în ordine cronologică şi a importanţei. 221 . Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. variante locale.8. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. există şi diferenţe. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. redă contururi vaporoase. la sfârşitul secolului. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei.3. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Leonardo da Vinci (1452-1519). De exemplu. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. Rafael Sanzio (1483-1520). etc). Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. în secolul al XV-lea. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Donato Bramante.3. a fost cea florentină. au inovat mai mult. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. realizarea camerelor obscure. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Boticelli (1445-1510). chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. pictori flamanzi. Leonardo da Vinci. la plecarea multor artişti către ale spaţii. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. prin sfumato. izgonirea Medicilor. aici s-au definit. de adâncime în interiorul compoziţiei. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. trăsături esenţiale ale artei. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Războaiele italiene. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. De asemenea.

În Spania. 8. S-a afirmat la început ca sculptor. Aurorei şi Crepusculului. poet. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. în altarul Capelei Sixtine. În Germania. sculptor . în secolul al XV-lea. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Ghirlandaio. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. răscruce de drumuri comerciale. din familia Medici. David. pictor. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. Papa Iuliu al II-lea. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. în spiritul propagat de Contrareformă. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. Sculptura 222 . Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. creaţii precum Pieta. aducându-i celebritatea. (După lucrări la Florenţa. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. În tot acest timp. de asemenea. 1489-1534). realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite .3.4. Hans Holbein (1497-1543). Parma.La Veneţia. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. dar mai ales ca gravor. Padova. unde se afirmă Corregio (cca. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. impresionante prin modernitatea lor. e rechemat la Roma. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. între care rămâne importantă. Michelangelo s-a format la Florenţa. arhitect. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. cea bizantină. precum Milano. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. arta este marcată de multiple influenţe. Redevenit pictor. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos.

La începuturile Renaşterii. în traduceri latine. echilibrat. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. limba italiană 223 . Pe de altă parte. romanul alegoric. tragedia).3. cât prin operele de orfevrărie. operă care a creat. şi astfel ceea ce este armonios. de a se autodepăşi. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. în general. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. într-un anumit fel. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. ca şi la antici. istoriografia. în operele lor. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. Dante Alighieri (1265-1321). datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. a operelor lui Homer.5. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. Filippo Brunelleschi (1377-1466). Renaşterea literară. 8. ca şi cea artistică. operele dramatice (comedia. rondel. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. Frunuseţea înseamnă armonie. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. Lorenzo Ghiberti (13781455). influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. este mai aproape de divin. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. începe mai de timpuriu în Italia.În sculptură. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. Donatello (1386-1466). etc.

Unii dintre aceşti poeţi. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. de umorul adesea grosier. la rândul lor modele pentru urmaşi. covins că natura umană e în esenţă rea. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. secretar al republicii florentine. În Franţa. 224 . Gargantua. pe care le tratează însă în forme noi. dar justificate de raţiunea de stat. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). în Iubirile. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. la începuturile Renaşterii literare.1490-1533). manual de teorie şi practică politică. Pesimist. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. dar şi în urma evoluţiilor interne. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Autorul unor interesante Istorii florentine. şi cu o teribilă poftă de mâncare. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Nicolo Machiavelli (1469-1527). precum Pierre de Ronsard (1524-1585). sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. de asemenea. poet sensibil. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. şi au creat opere viabile. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Lucrările lui François Rabelais (c. autor al Decameronului.literară. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. cruciadele). Giovanni Boccacio (1313-1375). Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic.

datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. În Spania. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Prin intreaga sa creaţie. ideea că arta poate da eternitate iubirii. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. militare şi economice spaniole. Furtuna. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei.În Anglia. Antoniu şi Cleopatra. Thomas Morus (1477-1535). creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. numele ei să devină un substantiv comun. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. Hamlet. În afara pieselor de teatru. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. ulterior. Regele Lear. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. 225 . desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. datorită valorii universale a concluziilor acestora. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. probabil. englezul William Shakespeare (1564-1616). Este perioada supremaţiei politice. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. regretul în faţa trecerii timpului. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Romeo şi Julieta. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic.

Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Înfrângerea sa finală. Evul mediu cavaleresc. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. nu pământul. 8. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. a dispărut o dată pentru totdeauna. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). probabil. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei).3. că Soarele. Dar cercetările astronomice au continuat. din 1543. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. Johannes Kepler 226 . astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. şi Calderon de la Barca (1600-1681). cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). autor a peste 2000 de piese. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. Puritatea morală. Acesta susţinea.5. în De revolutionibus orbium caelestium. autor de nuvele. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. şi i-a luat locul o societate modernă. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. Aceastea nu au reuşit în totalitate. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. idealizat.

7. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. Palestrina. şi că soarele se află nu în centrul. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. mai puţin 227 . conducând la mutaţii în plan artistic. ştiinţific. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Andreas Vesalius (1514-1554). În trigonometrie. Clement Jannequin. cum se credea până atunci. literar. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. etc. liedul şi cântecul coral în Imperiu. astronom german. datorită observaţiilor proprii.3.(1571-1630). critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). dar şi comportamental. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. 8. adesea datorită reformei.3. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă.6. care evoluează şi ea. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Astfel. cunoscut ca Regiomontanus. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476).) 8. Concluzii Apărută în Italia. chanson în Franţa. Muzica religioasă. datorită disecţiilor. interzise până atunci de Biserică. nu circulare. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. începe să lase loc şi muzicii profane. a putut avansa. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale.

respectiv Faptele apostolilor.4. predominantă fiind oralitatea. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. cu un important decalaj temporal). Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. În continuare.000 de ilustraţii. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. Astfel. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.000 de abecedare. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. ştiinţific. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe.1. 8. în diversele ei forme de manifestare. Odată cu secolul al XVI-lea. în douăsprezece volume.receptive la noile tendinţe.4. Ceaslovul etc. au fost grupate la un loc.000 pagini şi 10. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. cuprinzând circa 20. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. cât şi altele de istorie universală. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. respectiv redactarea unor 228 . un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri.

Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. în condiţii complexe. sub titlul de Domostroi. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. A avut o activitate culturală deosebită. Moscova etc. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Pe lângă aceasta. De fapt. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . fie pentru necesităţile cultului.

miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. Cultura popoarelor sud-est europene sec. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Multe dintre acestea. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea.4. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. Ori în o serie de zone. s-a creat un nou stil. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 .românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Totuşi. cu bază octogonală. Se ştie că în evul mediu biserica. timidă şi sinuoasă. inclusiv cele de la muntele Athos.2. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. cât şi al unor construcţii laice. au avut loc o serie de distrugeri. mai cu seamă destinate scopurilor militare. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. ca şi mai târziu. 8. În cursul cuceririi. cu precădere în arhitectură. În secolul al XVI-lea în artă. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă.

Târnovo. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. ce a avut un periplu pe la Târnovo. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. cât şi în limba vorbită de popor. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Cărturarii erau mai ales clerici. în domeniul artelor. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. mai cu seamă în aşezămintele monahale. părintele „renaşterii bulgare”. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Acolo. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Practic. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Constantinopol. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. 231 . În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Manifestările culturale au fost în general modeste. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. slavona. producţia originală fiind foarte modestă. Plovdiv. precum şi unele biserici din Sofia. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste.

asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . uneori pe bază de documente. iar mai târziu a reformei. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. în Istria. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. M. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. croaţi. atât din rândurile populaţiei slave. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. relativ numeroase. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. Astfel. Orbini. amândoi raguzani. cât şi a italienilor. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. în oraşele Dalmaţiei. clerici. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. în care era larg răspândită şi limba latină. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. Pribojevici. Începând cu Primoz Trubar.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. O figură aparte. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. macedoneni etc. de către autori croaţi şi sloveni. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. J. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. precursor al iugoslovenismului. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. în părţile apropiate de Marea Adriatică. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. traducător al Bibliei în limba populară. Astfel.

Milesevo. mai ales la Ragusa. mai ales la Ohrida şi Peci. multe din acestea având şi un rol cultural. cele mai multe cu conţinut religios. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. În zona dalmatină. În domeniul artelor. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. precum Ohrida. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. unde se transcriau manuscrise. 233 . Peci. În spaţiul stăpânit de otomani. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. majoritatea religioase. manifestările au fost modeste. Alături de ortodoxi. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. arareori artiştii se apropiau de realităţi.. dar şi cu caracter literar şi artistic. geamii. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. respectiv culegeri de texte. precum cel denumit al lui Brancovici. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. astronom. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. Predomina tradiţionalismul. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. limbile orientale. în special despre Mihai Viteazul. Gundulici. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. matematician. unde se predau dreptul musulman. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. autori anonimi creând proverbe. Imediat după cucerire. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. mai ales în mediul urban. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane.Roger Boscovici. dramatice etc. hamame etc. ciclul despre Marco Cralievici etc. lirice sau epice. fizician şi filosof. matematică etc.

În Capitală exista o şcoală superioară. prima apariţie în limba albaneză. şcoli de tip primar. Astfel. au funcţionat acolo atât medrese.4. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. Astfel. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale.4. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Acolo era un învăţământ elementar religios. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. De fapt. ştiinţa şi arta turcească. în secolul al XVI lea. medrese. respectiv italiană. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. de exemplu. o carte de rugăciuni: Beshari. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. şcoli confesionale musulmane. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . Totuşi. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. funcţionau pe lângă moschei. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. de pe poziţii catolice. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. Gjon Buzuku a publicat. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. pentru băieţi. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie.

Astfel. Un domeniu aparte. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. O serie de sultani. cu creaţii epice. a fost cel al geografiei istorice. gustul pentru frumos. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă.Ştiinţei. recent descoperită de Columb. au ocrotit cultura. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. I s-au adăugat şi alţii. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. Astfel. precum medicină. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. original. creatori de cultură. în epoca clasică. imnuri. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. ce a fost cultivat. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. promovând totodată ca mecenaţi. Golful Persic. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. matematici. multe cu încărcătură mistică etc. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. urmaţi de viziri şi mari demnitari. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. spaţiul pontic etc. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. 235 . S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. În secolul al XVI lea. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname).

precum Moscheea lui Selim I. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. în capitală. A mai lăsat urmaşilor medrese. moschea Suleymanie etc. În spaţiul cultural constantinopolitan. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. mausolee. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. excepţie făcând Moschea Albastră. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). poduri etc.astronomie etc.. monumente unice în lumea islamică. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. pentru gravurile în metal etc. a fost cultivată deosebit astronomia. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. a devenit arhitect. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. pentru miniaturistică de tot felul. nu şi în cel european renascentist. urmându-se o tradiţie orientală. pe lângă cea românească. Astfel de exemplu. supranumit Michelangelo al Turciei. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Bibliografie 236 . considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. spitale. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. fost o vreme ienicer. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. a fost înfiinţat un observator astronomic. moschea Seyhzade.. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. baraje şi apeducte. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. În 1575.

De lq Contre-Réforme aux Lumières. Corint. Paul. 1982 237 . Bucureşti. Bucureşti. Danielle şi Vadime. Le XVIe et XVIIe siècles. Sedes. Yves-Marie.I: Europa apuseană. Danielle. Robert (coord. 1993. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Elisseeff. Le XVIIe siècle. Michel. Bucureşti. Péronnet.. Ellipses. Istoria medie universală. Istoria evului mediu. Civilizaţiile extra-europene Boivin. 1999 Delsalle-Faid’herbe.). Hachette. Cultura Africii. Bucureşti. Bucureşti. Hachette.). Bréal. Paris. Istoria Indiei. 1992 Cassan. Frobenius. Michel. Civilizaţia japoneză. 1620-1740. Între China şi Pacific. Bucureşti. 2003 Sinteze şi monografii 1. 1996. Învăţământ la distanţă. Alain.). Istoria Asiei. Bucureşti. Histoire moderne. Istoria Japoniei. R.Manuale Bercé. Paris. C. 2002 Elisseeff. 2006. Bucureşti. L’Europe au XVIe siècle. 2002 Cros. Anul I. Meridiane. Editura Lucman. Molinier. Paris. Bucureşti. Corint. Editura Fundaţiei România de Mâine. Manolescu. 1492-1620. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Corint. Vol. 1992 Muchembled. 2002 Manolescu. părţile I-II. Michel. Civilizatiile amerindiene. Péronnet. Radu (coord. Le XVIe siècle. Michel. 2003 Cristian. Leo. 1995 Universitatea Spiru Haret. 1980. Paris. Editura Meridiane. Sinteze. Vasile. Radu (coord.

Le temps de l’Espagne. Corint. Corint. Lineages of the Absolutist State. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Descoperitorii. Institutul European. Bennassar. Civilizatia chineza. Islamul şi civilizaţia sa. Jocurile schimbului. vol. 1969 Boorstin.1984. Anne. Favre. Meridiane. Bucureşti. Braudel. China imperiala.. Fernand. 1994 2. Lumea chineză. XVIe-XVIIe siècle. Istoria vieţii private.1995 Lombard. 2004 238 . Georges (coord. Denise. 1974 Simoni Abbot. Soustelle. Le 16e siècle. Vincent. Aztecii. Fernand. 2001 Lehmann. Renaşterea italiană. 2 vol. Henri. André. Jacquart. Fernand. All. London. Duby. Bartolomé. Humanitas... Burke. 1995. Bucureşti. 1979 Sourdel. Civilizaţiile precolumbiene. Jean.. Ed. Meridiane. Bucureşti. Timpul lumii. I-II.1985-1986. 1998. Renaşterea.1985. Burke. Iaşi. 6 vol. Philippe. 2002. Bucureşti. Bucureşti. M. Renaşterea europeană. Istoria arabilor. Bucureşti. Mayaşii. Meridiane. 1994 Parsons. Armand Colin. Daniel. Bucureşti. Peter. Hachette. Centru şi periferii. Bucureşti.). Problema Celuilalt. 1999 Berence. Jacques. vol. Marcel. Bernard. Jacques. Bartolomé. Henri. Bucureşti.. Gendrop. Dominique. 2 vol. 1977 Aries. Corint. Meridiane. Meridiane. Bucureşti. Aztecii. Paul. Cucerirea Americii. 2003 Miquel. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bucureşti.1989. Ţvetan. 2002 Stamm.3-4. Braudel. Civilizatiile africane. 1985 Granet. Lee A. Perry. Paris. Paris. Bucureşti. Peter. Fernand.Gernet. Bucureşti. Pre-columbian America. 1996 Braudel.. Meridiane. 2003 Todorov. Meridiane. 2 vol. Bucureşti. Incaşii. Bucureşti. Bucuresti. Braudel. Meridiane. Iaşi. Bennassar. Fred. Civilizaţia Europei occidentale Anderson.

G. London. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Naissance et affirmation de la Reforme. S. London. Bucureşti. Le monde de Jean Calvin. Editions Complexe. Bucureşti. Paris. de la Alexandru Macedon la Magellan. Brânza şi viermii. Lucien. 1973.. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. 1500-1558. 1973 Dickens. Jean. Aur şi mirodenii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. 1975 Mandrou. Bucureşti. 1474-1643. McLuhan. Belu. 1971 Hale.. XVIe et XVIIe siècles. 1999. Meridiane. Seuil. L’Aventure de la Reforme. Renasterea. Bucureşti. S. Paris. 1992 Chaunu. Paris. un destin. Marile descoperiri geografice. 1998. Jean. Carlo. Paris. 2002 Febvre. 1991 Chaunu. Corint.Carpentier. 1977 Dickens. Jean. Epoca marilor descoperiri geografice. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. 1995. Prentice Hall International. François (dir. Pierre. Perrin. 2003 Kilsby. Paris. Artemis. Corint. A. François.G. 239 . Hachette. Jean. Ganshof.. PUF. 1968 Elias. Seuil. A. Histoire de l’Europe. Fifteenth and Sixteenth Centuries. 1961 MacDonald. The Counter Reformation. Bucureşti. 2001. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Europe in the Fourteenth. Artemis. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Spania: mărire şi decădere. Thames and Hudson. All. Jill. Bucuresti. Faure. Ed. 1998. 1972 Delumeau. 2003 Ginzburg. Leonard. All. Paris.). Flammarion. Bucureşti. Immanuel. Histoire de la pensée européenne. 2002 Favier. Delumeau. Paris. Bucureşti. 1964 Geiss. 1985. Robert. La société de cour. The Age of Humanism and Reformation. Histoire générale du Protestantisme. Martin Luther. Norbert. tome premier. Cornelia. Goldenberg. Bucureşti. Bucuresti. Paris. Galaxia Guttenberg. Le Moyen Âge. All. Paris. John. Jean.. Bucureşti. Carol Quintul: suveran. Teora. Civilizaţia Renaşterii. Stewart. dinast şi apărător al credinţei. Pierre. 2 vol. 200 Favier. Lebrun. Des humanistes aux hommes de science. Emile. Ed. Paul. 1969 Comorovski. Marshall. Bucureşti.. Histoire des relations internationales.

Corint. Pierre. Paris. 2005 Oliveira Marques. Elisabeta I si guvernarea Angliei. A. Keith. Morineau. Edouard. 1996 Oţetea. Louis. Randell. All. Bernard. Rabreau. Martin. Luce. Librairie Félix Alcan. Halphen. Machiavelli. Randell. 2001. O istorie a secularizării. Michel. Chişinău. 240 . All. Keith. Luther şi Reforma în Germania. 1931 Rady. All. Randell. Accent. All. Augustin. Renaşterea şi Reforma. 1996. Daniel. Randell. Mousnier. D’Otton le Grand à Charles Quint. XIV-XVIII). 2004 Nicoară. Bucuresti. Bucureşti. Jaqueline. Bucureşti. Marcel. All. 2000 Muchembled. Guillemain. 1999. Istoria Portugaliei. 2001. Cartier. La fin du Moyen Âge. 2. Jean-Paul. Perroy. Jean. 1994. Venard. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Martin. Rapp. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2005. Handelsman. Robert. Keith. Imperiul mongol şi Gingis Han. Univers Enciclopedic. Univers. Bucureşti. Favier. Claude. Jean Calvin şi Reforma târzie.Mignot. Pillorget. Paris. Keith. 2001. Pietri. Marc. All. Chişinău. Henri. Franţa: renaştere. Tallandier. Roland. Paris. Cluj-Napoca. Editura Enciclopedică. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). 1968. Keith. Bucureşti. 2006 Roux. Iaşi. Andrei. 2000 Riché. Quentin. Rady. 2008 Russ. 1550-1650. Reforma catolică şi contrareforma. Suzanne. 1989 Pirenne. Bucureşti. 2001. Le monde et son histoire. Simona. Randell. O istorie a ideilor occidentale. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Flammarion. Francis. Bucureşti. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. religie şi refacere: 1494-1610. Le Saint Empire romain germanique. II. vol. Paris. H. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. 2000. Aventura gândirii europene. Societatea rafiinată. de. 2005 Skinner. Politică şi politeţe în Franţa. Histoire de l’art Flammarion. Istoria Universală Larousse. Bucureşti. Bucureşti. Renaudet. Bucureşti. Arc. Institutul European. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Bucureşti. 1517-1555. vol. Bucureşti.

Halil. 1996. 1998 Clot. Soliman Magnificul. Bucureşti. Gergely. All. II. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. André. Bucureşti. 1968 Wallerstein. Richard. Brăila. Max. Epoca clasică. All. Xxx Istoria bisericească universală. 2001. Teora. Maxim. I. Aurel. Virgil. 1996. Corint. Sistemul mondial modern. 1999. Robert. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Bucureşti.1-2. 2000. Bucureşti. Andrina. Meridiane. Paris. 1993. 1976. Bucureşti. Istoria slavilor. Vătăşianu. Nicolae. Jean. 1997. Istoria Balcanilor. Bucureşti. 1523-1721. Droz. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Iaşi. All. Odorheiul Secuiesc. Jacques. Barbara. vol. Mehmed. 2004 Chirtoagă. Virgil. Immanuel. Arta Renaşterii. Vechea Rusie. Meridiane. Meyendorf. Bucureşti. 1978. Bucureşti. Inalcik. 1997. Bucureşti. 2001. Bucureşti. Istoria turcilor. Warren. Tamara. 2004 Ciachir. Istoria Imperiului Otoman. Weber. Jelavich. Istoria Ungariei. Istoria Imperiului Otoman. Ion. Bucureşti. 1994 Wilkinson. 1956. Bucuresti. Histoire de l’Autriche. Bucureşti. 3. Biserica ortodoxă ieri şi azi. 1610-1661. Anastasia. Iorga. vol. II. 1961. Turcii-otomani. 1971. Bucureşti. Bizanţ după Bizanţ.Stiles. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Manual pntru uzul studenţilor. Bucureşti. Imperiul otoman. Decei. John. Franţa şi cardinalii. 2000 Mantran. Cluj-Napoca. Ileana. Raţiunea dominantă. 241 . Nicolae. Bucureşti. Kondratieva. Suedia şi zona baltică. Elisabeta I: religia şi politica externă. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 1979. vol. 1993 Cândea. Căzan. 1300-1600. Bucureşti. Mustafa Ali. Bucuresti. vol. 1992. Istoria artei europene.

Rămureanu. Istoria bisericească universală. Pace. Stiles. Imperiul Otoman. Cuprins Cuvânt înainte 1. Manual pentru seminariile teologice. Pentru Institutele teologice. Bucureşti. Janos. Chişinău. Bucureşti. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . 1992. Zamfirescu. Zollner. sociale şi religioase 2. I. Milan. 2005 Wandycz. Ioan. Michelina. 1998. 1450-1700. Bucureşti. Bucureşti. Rezachevici. tradiţii monastice. Mircea. XV-XVII). Preţul libertăţii. Bucureşti. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Istoria bisericii ortodoxe române. 1998. 1992. Bucureşti. Bodogae. Viorel. Tenace. Istorie. Istoria bisericească universală. Ungaria. Bucureşti. II (1054-1982). Introducere: structuri politice. teologie. Dan. Andrina.Păcurariu. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. 1995. 1993. vol. Creştinismul bizantin. Şesan. Piotr. război şi comerţ în Islam. Constantin. Teodor. Ioan. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Erich. Szavai. 1997. I-II. vol. 2002. vol. 1992. Rămureanu. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. De la începuturi până în prezent. Panaite. 1994. Bucureşti. Istoria Austriei. Bucureşti. Bucureşti.

Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8.America Precolumbiană 3. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Începuturile expansiunii europene 4.

Bibliografie 10.9. Cuprins 244 .

245 .