Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. organizate în bande de vânătoare. cu cele din vestul şi centrul continentului). în lumea asiatică. Există. etc. Există. Asia. America centrală şi de sud. Toată hrana 5 . cel puţin formală. la populaţiile de vânători culegători .formală. de diverse tipuri. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. putem presupune că structura socială era una egalitară. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). în multe privinţe. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. în general. de asemenea. sociale şi de organizare familială. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). Cazuri de acest tip găsim în Europa. americană. 2. a suveranităţii desăvârşite. 1. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). O regăsim în lumea islamică. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. De exemplu. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. oraşe state. cel puţin teoretică. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. africană. umma. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. Africa. consilii orăşeneşti.). Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. pe măsura organizării statului papal. şi prin supunerea. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. caracterizate în general prin lipsa. Alte forme de organizare politică sunt principatele. faţă de un imperiu sau un regat. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii.

sau mai valorizată social. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. cele mai multe însă fiind monogame. în care producerea hranei. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. dar femeile participau. unele grupuri practicând poligamia. 6 . Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. care presupun uneori iniţieri. De asemenea. gen şi vârstă. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). conform unor reguli clare. foarte importante sunt cele legate de vârstă. nu existau posibilităţi de stocare. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). prin vânătoare şi pescuit.obţinută se împărţea. La eschimoşi. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. probe dificile. între toţi membrii grupului. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. ca la pigmei sau boşimani. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. rudenie. fie prin creşterea animalelor.

la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. social şi politic în societăţile tribale. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). Ca şi vânătorii-culegători. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. sau mai mult pământ. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. de regulă. din punctul nostru de vedere. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. alcătuită din trei generaţii. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. neamul. dar şi triburile Hopi şi Crow). Adeseori. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. în unele regiuni din sud-vestul Africii. care se revendică de la un strămoş comun. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. Exista însă şi poliandrie. 7 . Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). de la o plantă sau un animal sacru.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). la foarte puţine societăţi. (grupuri matriliniare). iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Aceste grupuri îşi socotesc. în unele insule din Pacific. mai multe capete de animale aduse ca zestre. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. De asemenea.

la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). practicau poliandria). Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. De asemenea. care erau strict subordonate bărbaţilor. În societăţile matriliniare. care. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. ca de exemplu la irochezi. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. statutul femeilor era mai înalt. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. ele având un rol important în activitatea economică. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. Natura economiei. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). şi anume cea între liberi şi 8 . în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. de asemenea. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. care adesea tind să aibă caracter ereditar.

dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. ea fiind dominată economic. Practicarea agriculturii pe scară largă. China. indieni. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. pe de o parte. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. au 9 . Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. etc. pentru anumite segmente ale populaţiei. De asemenea. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. prestigiul social şi politic al familiilor. care caracterizează economia statelor.non-liberi. polineziene. turci. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). social şi politic de către bărbaţi. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Statele din Europa. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. şi meşteşugari şi negustori. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. mongoli. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. spaţiul islamic. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. alte populaţii asiatice. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Statutul femeii rămâne unul inferior. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. domesticirea unor animale variate. sau al şefilor incaşi). Agricultura intensivă. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. americane. la arabi. pe de altă parte. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Japonia. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. africane.

Se adaugă. În Asia. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. predomina familia extinsă. monogamia strictă. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. Islamul. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. preoţii sau călugării. rămâne o structură socială importantă. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. specialiştii sacrului. inclusiv în Europa. care tolera sclavia. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. Desigur. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. în cadrul societăţilor organizate în stat. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». În America centrală şi de sud. precum sacerdoţii de diferite tipuri. în unele cazuri. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. La azteci. De asemenea. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. Familia. Astfel. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. cu transmiterea ereditară a statutului.folosit monedă din metale preţioase. În cele mai multe dintre aceste societăţi. în cele mai 10 . Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). mulţi fiind meniţi sacrificiilor. cu destulă greutate. după constituirea statului. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. precum în Arabia. în care creştinismul a reuşit să impună. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Europa. de aceea.

Aspecte religioase Din punct de vedere religios. şi secolul V d. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Hr. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. etc. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. pe parcursul prelegerilor următoare. de o manieră mai concretă. Hr. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. între secolul VI î. Vom analiza. haremul islamic sau chinez. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. iar altele reprezintă creaţii noi. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. Astfel. Hr.3. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. în parte şi datorită 11 . puterea. femeia era asociată cu sfera privată. unele împărătese chineze).1. în care mitologia vedică este reinterpretată. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. budismul dispare practic din ţara sa de origine. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. 1. În schimb.). cazurile de femei care au reuşit să exercite. In India. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. 1. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în general se constată continuitatea. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. 3..

In vremea dinastiilor Sui şi Tang. dintre care Krishna şi Rama). care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. sec. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Hr. budismul coexistă cu religia naţională. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. tehnicile yoga. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. teoria castelor. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte.influenţei budismului. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. etc. care au adoptat budismul (secolul IV d. Coreea. Shiva. Acesta. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Tot în secolul al XVI-lea. ofrandele şi libaţiile. Religie politeistă. In China. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. abluţiunile rituale. şi o mare zeiţă. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . În Japonia. shintoismul. un monoteism consecvent. pe tot parcursul evului mediu. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . apare religia sikh.. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Fiind o creaţie artificială. In secolul al XVI-lea. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. problemele teologice. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911.Hr. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. abolirea sistemului castelor. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea).

sunt practicate sacrificii umane. spre soare-apune. apare. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. un al treilea mare monoteism al lumii. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. elementelor naturale (cer. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. 1. lună. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. Sub posibila lor influenţă. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. conform profeţiei. au o serie de practici şamanice. sub influenţa arabă. zeiţa soarelui.). aztecă şi incaşă. în secolul al XVIlea. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. islamul. care. etc. Izanami şi Izanagi. 2. din care apar apoi celelalte zităţi. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). în Peninsula Arabică. 3. In concepţia japoneză. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. altare aflate în locuinţele credincioşilor. în secolul al VII-lea. Începând din nordul continentului. cartoful). abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. Acest mit a sost. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. din spaţiul marilor civilizaţii maya.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. 13 . Aceste religii au un panteon foarte complex. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. creştinismul şi iudaismul. de culte animiste. dar bazându-se pe evoluţia locală. Viracocha). apă. cu eroi civilizatori şi salvatori. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. venerează spiritele strămoşilor. soare. de altfel. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. şamanism şi religii politeiste.

fiica acestuia. şi Muhammad. născuţi din Fatima. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. născut pe la 570 în familia Hasim. În urma unor complexe evoluţii politice. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. ginerele său. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. fii acestuia Hasan şi Husein. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. Şiiţi refuză sunna. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. care provin din Fatima. simplu muritor. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. un fiu natural al lui Ali. din Mecca. şi Ali. între care duodecimanii. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. transcendentă. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. de tipul sfinţilor intercesori. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. caracterul nedrept al sclaviei. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. care va reveni 14 . Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. atotputernică şi atotprezentă. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Ca atare. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Profetul (Rasul). fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. divinitate unică. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Prin arhanghelul Gabriel. singurii califi legitimi au fost Ali. care au avut efect în planul doctrinar. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. un fiu secret al lui Hasan. (partizanii ideii imamului ascuns. creatorul lumii şi al oamenilor. tribul Quraish. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba.

ismaeliţii sau Asasinii. o ramură a acestora din urmă. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. de prin secolul al IV-lea d. a ortodoxiei. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. prin dezvoltarea Mişnei. comentarii la Mişna. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. colecţie de legi rabinice. se dezvoltă Cabala. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. De asemenea. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. şi a Talmudului. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. Se spune că pe la 958. septimanii. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. Sinagogile. fiind exponenţi de seamă ai 15 .Hr.ca Mahdi. ca locuri de studiu şi de cult. Hr.Hr. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Convins de argumentele iudaice. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. etc. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Centrul vieţi religioase. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. stăpân al Universului).

în mare. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Spre sfârşitul perioadei medievale. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. 16 . 1. cu vocaţie misionară. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. demonstrau gravitatea acestor probleme. În cele din urmă. Civilizaţiile extraeuropene 2. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. cu limbi şi culturi diferite. de-a lungul celor două axe majore. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. China 2. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. persecutaţi în ţările occidentale. Creştinismul. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. articulat. într-o relativă linişte.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. 1. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. sec. între care populaţia Han era majoritară. 2. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. ca un mozaic de populaţii. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. 2. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. Caracteristici generale China se prezenta.

în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. din dinastia Tang (680). Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. culte) . Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. fără să se renunţe cu totul la mandarini. Continuitatea. 17 . dinastie de origine mongolă). Examenele erau scrise. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. şi verificau cultura generală a candidaţilor. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Acest sistem. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). taoismului şi budismului. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. În timpul dinastiei Ming. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. cu şase ministere (afaceri publice. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. Tang (618-907). al unei culori şi al unui punct cardinal. Imperiul chinez este unul universal. finanţe. lucrări publice. primul împărat de origine ţărănească.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. atestat încă din dinastia Han. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. şi în cele din urmă prin a se siniza. justiţie. Song (960-1279). în pofida momentelor de ruptură. Yuan (1279-1368. deşi uneori pot exista conflicte. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. cunoaşterea doctrinei confucianiste. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. Ming (1368-1644). care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. armată. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. în conducere au fost preferaţi eunucii. religii care nu se exclud reciproc. populaţii originare în regiunile nordice. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa.

ca şi în Europa. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. populaţie de origine turco-mongolă. Cancelaria imperială. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. între 311. "a celor şaisprezece regate". Tuo ba (sau Tabghatch). demografică. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. care par să fi fost avari. Ruan ruan. contribuind la sinizarea acestei regiuni. fără însă ca eficienţa trupelor. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. Această perioadă este numită.Consiliul de Stat. În nord. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. În această perioadă tulbure.2. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. În ceea ce priveşte armata. şi în China. mereu mai numeroase. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. să crească proporţional. în mod tradiţional. care transcria şi controla decretele imperiale. 18 . După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. 2. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni.1. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. economică. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. care redacta textele oficiale. Marele Secretariat imperial. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. din secolul al III-lea. dincolo de Fluviul Galben. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi.

regionalismele. A fost stabilizată economia. care reuşeşte să cucerească. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. Forţele centrifuge. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. în 751. a reuşit să reorganizeze imperiul. victoria pe râul Talas. reforme administrative şi militare. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. iar sistemul de examene a fost reluat. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). capitala imperiului. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. în timpul dinastiei Sui (581-618). băuturi alcolice). dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. către Asia Centrală şi către Coreea. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". Chang an.Reunificarea a fost opera nordului. care. scutite de taxe şi de 19 . până atunci budistă. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. An Lu shan. prin unificarea monetară. care obţin. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. s-a sinizat din punct de vedere cultural. ceai. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. în 755. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. ceea ce a contribuit. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. mai ales în perioada următoare. s-a diminuat. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). Pericolul reprezentat de neamurile turcice. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. foarte importante în perioadele precedente. iar Japonia. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. China cunoaşte o perioadă dificilă. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. impozite indirecte pe sare.

Din 1115. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale.serviciul militar). Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. Până în 960. Unificarea este reuşită. după model chinez. În această perioadă. taie Drumul Mătăsii. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. cu capitala în zona actualului Beijing. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. uigurii. care fuseseră subordonaţi statului Liao. djurceţii. din nord s-a exercitat o continuă presiune. întemeind proprie lor dinastie. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. O transformare profundă afecta societatea chineză. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. care instaurează dinastia Song (960-1279). în 1234. prin constituirea categoriei negustorilor. sub numele Song de Sud. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. de Zhao Kuang yin. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. pretind şi obţin tributuri. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. datorată şi refugiaţilor din nord. Pentru a mări masa de contribuabili. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . în schimb. pentru a relansa circulaţia monetară. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. În secolul XI. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. pentru un secol şi jumătate. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. aproape fără luptă. ceea ce conduce. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Turcii. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. datorită mongolilor. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. În sud se reconstituia dinastia Song. În 1038. De partea poporului prin origine. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". Jin.

Marele Secretariat imperial e suprimat. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Oamenii aveau statute profesionale rigide. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. care avea însă doar un caracter formal. în 1271. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. 21 . (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Vietnam. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Japonia. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. desăvârşită în 1279. cu staţii de cai de schimb. destinate hergheliilor şefilor militari.cucerirea mongolă. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Teoretic. ca în epoca Song. Puterea imperială devenise despotică. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. după ce. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. precum Coreea. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. transmise ereditar. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. De asemenea. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască.

În aceste condiţii. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. caracteristici climatice şi de civilizaţie.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. cele mai importante în imperiu. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. acestea există în număr mic. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Astfel. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Astfel. raportată la condiţiile epocii. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. şi a permis o creştere demografică pe care. China medievală era impărţită în două mari zone. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. Raportul demografic se inversase astfel. astfel încât. în diferite etape ale istoriei. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. în general. o putem considera explozivă. Pe de altă parte. aflată într-o poziţie inferioară. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. cultural. În funcţie de relief. de ordin tehnologic. De altfel. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. şi China de sud. China de Nord. cei mai mulţi în zonele sudice. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. în sud. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. vin din aceste regiuni nordice.

Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. pe tot parcursul evului mediu. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. consideraţie pentru ceilalţi. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. Convieţuirea. Li. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). al VI-lea î. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. care ar fi fost reprezentată de confucianism. în general paşnică. latinizat de iezuiţi în Confucius. Confucianismul. respect pentru superiori sau vârstnici. centrându-se în jurul conceptului Ren.1. în cele din urmă. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini.3. pentru confucianişti. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste.).desprindă. Aceasta presupune o anumită conduită socială. Numărul mare de locuitori. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. virtute omenească. cât şi regulile de convieţuire civilizată. daoismul şi budismul. umanitate. a devenit. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Astfel. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). urmat de numeroşi alţi gânditori. în scopul de a oferi o armătură religioasă. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. concept ce desemnează atât riturile. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. pornită. Hr. confucianismul. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. dintre care figuri dominante 23 . judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Această sinteză a înglobat elemente budiste. Religia In China. 2. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state.

opusă unităţii reprezentată de Dao.Hr. într-o cuprinzătoare sinteză. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. potrivit legendei. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Din secolele III-IV. Din punct de vedere metafizic. orientat mai mult spre idealism. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). şi Cheng Yi (1033-1107). dar şi în Coreea şi Japonia. Dao este principiul superior. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate.. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. morală şi politică. devenind astfel un principiu de ordine naturală. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. scriitori artişti. Literal. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. cât în expunerea novatoare. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. poeţi. De asemenea. reprezentant al şcolii Raţiunii. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Antiintelectualist. Lao Zi. Budismul pătrunsese din secolul I d. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. dao înseamnă cale. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Daoismul ar fi fost întemeiat. a ideilor înaintaşilor. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. ci să-şi observe propriul spirit.

cele islamice. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. Budismul chinez. în urma promovării unor examene. şi nu sunete. uneori chiar în palatul imperial. în prezenţa suveranului. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. profund influenţat de taoism. Pe de altă parte. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. şi scrierea. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale.1. Hr. din partea kitanilor. un conglomerat de popoare. Coreea. China reprezenta de fapt. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie.intense persecuţii ale budismului. indiferent de originea lor socială. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cele venite din Asia Centrală. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. în afară de sistemul examenelor. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale.4. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. cu limbi diferite. dar influentă pe plan social şi politic. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. cele mai importante fiind cele indiene. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. sec. care au adoptat budismul (secolul IV d. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. mai ales în oraşe. djurceţilor şi mongolilor. în evul mediu o religie importantă şi influentă. 2. în evul mediu. mai ales după cucerirea mongolă. şi ulterior. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. dar şi în capitală. 25 . prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. rămâne însă. Notând idei.

în China epocii Song. literaţii-funcţionari. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. Totuşi. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Cunoscând mai puţin limba clasică. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. De asemenea. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. difuzarea operelor scrise. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. principalul focar cultural al Chinei medievale. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. pentru că el necesita mii de caractere. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. se pare. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. cum au fost negustorii. arhaică. japoneză. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. cele coreeană sau 26 . Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). teatrul. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. Oricum. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. de exemplu a poeziei. Desigur. noul gen al « simplelor note ». reprezentate de oraşe. Povestirile.etc. pentru populaţiile din Asia Centrală. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. Hr. inclusiv al ilustraţiilor. în Coreea. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. prin secolul al XIV-lea. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare.). Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d.

Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. interzis celor de rând). Tot un roman istoric. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. mici poeme lirice. de către Ou Yang Xiu.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. teatrul. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. etc . Yong Le. în 22. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. spre sfârşitul dinastiei Yan. în general privind dinastiile precedente. epigrafia. pe cât se pare. de către Luo Guanzhong. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. 937 de capitole. cu metrică strictă. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . realizt în secolul al XIV-lea. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. În epoca Yuan. se dezvoltă filologia clasică. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. pătrund influenţe mongole şi musulmane. realizate în zeci de volume. Cronica Tang. chitara cu trei coarde. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. romanul. realizată de Si Ma Guang. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. publicată în 1060. din ordin imperial. de asemenea strâns legată de muzică. Astfel. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. De asemenea. a fost cel realizat de Shi Nai An. mai ales cel în limbile vorbite. în vremea dinastiei Song se realizează. în oraşul « purpuriu ». tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. ilustrate de genul ci. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. arheologia chiar.

Sculptura chineză nu are. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. deoarece. precum pictura. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. strâns legată de poezie şi de literatură.1. 2. legată de cea a societăţii în ansamblu.5. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. în general. ci stâlpilor sau coloanelor. caligrafia. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. producţia de porţelanuri şi lacuri. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. producţia de porţelan atinge apogeul. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. De exemplu. de aceea construcţiile sunt zvelte. acesta evită linia dreaptă. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. ale vieţii de zi cu zi. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul.senzaţiei de materialitate. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. iar după sporirea contactelor cu europenii. Evoluţia ştiinţei chineze este. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. care uneori sunt chiar eliminaţi. uneori chiar miniaturală. pe hârtie sau pe mătase. în general. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. considerată « moartă ». de apăsare. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. în linii mari. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. 28 .

în secolul al XI-lea. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. căci alături de progresele matematicii. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. pe baze hidraulice. pentru desenarea hărţilor celeste. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. în epoca Song. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. De asemenea. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. 29 . la nivelul tehnicii. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. în 1090.Trebuie început. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. Astfel. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. la realizarea de hărţi în relief. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. Puţin propice creaţiei culturale în general. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. sub redacţia lui Zhu Shijie. şi asupra realizării hărţilor terestre. Progresele cartografiei se repercutează. în secolul al XVI-lea. ci şi Africa şi chiar Europa. Încă din secolul al XI-lea. firesc. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. regulată şi continuă. care. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. Se ajunsese. În timpul dinastiei Yuan. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. În domeniul matematicii. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. prin Biroul astronomic de la Nanjing. mai ales prin dezvoltarea algebrei. Shao Yong.

obţinut din planta numită chaulmoogra. 2. bolile infecţioase şi vasculare.1. ginecologia. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». perfecţionarea turnării fierului. un mare atlas. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. În planul tehnicii. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă.inventate de Shen Gua. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. caolinul. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. precum fierul pentru tratarea anemiilor. Caracteristici generale 30 . bujori. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. savant şi om politic.2. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. etc. camforul. Yuditu. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. crabi. iar pe de altă parte. cu rezultate remarcabile. La începutul secolului al XIV-lea. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. a busolei. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. păsări. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. în cercetările privind pediatria. 2. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. călugărul taoist Zhu Siben realiza. de închidere în faţa influenţelor externe. efedrina sau ginsengul. Din secolul al XIV-lea. bambus. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. citrice. crizanteme. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. India 2. în urma a nouă ani de muncă. unde munca umană era foarte ieftină.

învăţaţi). Puterea heftaliţilor a fost distrusă. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). aliat cu turcii. întemeind statul Gupta. care a condus la generalizarea sistemului castelor. La sud de Narbada. exista o mare diversitate religioasă. budismul în declin coexistând cu hinduismul. iar altele. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. la 31 . 975-1189). cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. erau indoeuropene.2. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. precum arienii. cum a mai fost numită această formaţiune.2. vayşia (neguţători). fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. Ghandragupta. religie sincretică şi politeistă. dintre care unele erau seminegroide. în mare. în cele din urmă. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. extrem de numeroase. la începutul secolului al IV-lea. IV-IX). a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. vechea capitală a regilor Maurya. 2. şi regatul Pallava (sec. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. cu capitala la Badami. sudra (agricultori). în 565. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. Se adaugă Islamul. principe din Patalipputra. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. În afara sistemului castelor se aflau paria. kşatria (războinici). de către împăratul persan Chosroes. unde astăzi se află şi alte state. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. În timpul Imperiului Gupta. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea.India. De asemenea. sau intangibilii. pe platoul Deccan. dar care pot. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă.

Este o perioadă de strălucire culturală. În valea Kabulului. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. XIX).răsărit de acesta. După 1206. treptat. 32 . iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. VIII-XII) era orientat spre răsărit. VII . India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. stând la baza civilizaţiei khmere. numit Sultanatul de la Delhi. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. cucerit de englezi la începtul sec. în valea Indusului. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). Din 712 era ocupat regatul din Sind. Spre vest. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. Aceştia erau un fel de şefi de clan. împărţit între diferite statulţe. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. în Siam. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. În secolul al XII-lea. asigură Indiei 275 de ani de pace. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. care se islamiza apoi. dar îşi păstra şi diviziunea politică. La sfârşitul domniei lui Harsha. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. un stat vasal al Chinei. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. stabilindu-şi capitala la Delhi. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. şi îşi constituie propriul stat. în 731. anul morţii lui Muhammad. cu capitala la Kabul. Înfrângerea arabilor la Navsari. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. cu excepţia extremităţii sale sudice. din secolul XI. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. inclusiv musulmane. şi care încercau să reziste avansului musulman. în Malaysia şi Indonezia. pe coasta de răsărit. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. se constituia Kapisha.

statul Bahmani. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Micul Vehicul. şi imperiul Vijayanagara. şi ca atare ele trebuie redescoperite. 2. condus de o dinastie de şahi musulmani. Şah Jahan. şi Mahayana. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. întemeiat în 1336. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. de tradiţie antică. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. În secolul al XVII-lea. în zona de sud. Cel mai 33 . Între acestea. Religia In India.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. În 1526. fondat în 1347. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. un descendent al lui Timur Lenk.. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. condus de maharajahi indieni. conduse de musulmani sau de hinduşi. imperiul mogul intra în declin. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. conducătorul Ferghanei. în zonele sale centrale şi sudice. între care cele mai importante erau Hinayana. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. în frunte cu Babur. în zonele centrale şi vestice. din Asia Centrală. Nepotul lui.2.Hr. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Marele Vehicul. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. la Panipat. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. În secolul al XVI-lea. reîncarnare a lui Buddha etern. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636).3. un emir turc. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha.

În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. În schimb. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. Hr. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. Vishnu ( şi avatarurile sale. în parte şi datorită influenţei budismului. budismul dispare practic din ţara sa de origine.. în India dar mai ales în Extremul Orient. între care budsimul tantric. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. În cadrul acestei forme de budism. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Religie politeistă. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. şi secolul V d. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). între secolul VI î. şi o mare zeiţă. etc. problemele teologice. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. Hr. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. Shiva. În perioada care ne interesează. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. dintre care Krishna şi Rama). hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. tehnicile yoga. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. teoria castelor. Dintre aceşi bodhisattva. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Importanţa elementului feminin.

fidelă textelor sanscrite. Jainismul a fost o altă religie care promitea. importantă este doctrina lui Ramanuja. vadagalai. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. realizate. numită Srivaisnava.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. el nu făcea distincţii între credincioşi. cea din nord. în perioada noastră. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. Şcoala întemeiată de el. După el. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. o cunoaştere şi o conduită corecte. Madhva (1238-1317). În vremea imperiului Gupta. tengalai. s-a divizat ulteiror în două direcţii. Spre deosebire de budism. mai târziu. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. ofrandele şi libaţiile. Întemeietorul său. brahman adorator al lui Vişnu. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Jina sau Mahavira. o apropiere între sufism şi vedanta. Vedanta. Adorator al lui Vişnu. şi cea a lumii reale. între care. ca şi budismul. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. identificată cu Vişnu. care au încercat. indiferent de casta căreia îi aparţineau. persecuţiile generate de Islam. 35 . mare interpret al Vedantei. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. ca şi budismul. Nimbarka. Hr. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. şi cea din sud. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. ceea ce a influenţat cristalizarea. dualistă a Vedantei. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. care se conducea mai ales după textele tamile. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. iar în evul mediu a suferit. În secolul al XII-lea. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. principiul universal. propune o interpretare diferită. abluţiunile rituale. ar fi prin secolele VIV î. brahman tamil din secolul al XI-lea.

considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. 4. 2. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. unei elite. etc. şi limbile vorbite. dar şi datorită influenţelor externe. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. şi în principal din cea a brahmanilor. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. devenite vehicole ale creaţiei literare. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. în teoriile sale psihologice fundamentale. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. ca pretutindeni în acea vreme. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. nu e mai puţin adevărat că yoga. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. 2. dar care a devenit de la un moment dat (sec. a existat o dihotomie între limba savantă. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). Învăţământul era rezervat în India. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. ca şi în alte arii culturale. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. în care au fost scrise marile opere. assami. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. recrutată mai ales din castele superioare. la care învăţau mii de studentţI din India. al XII-lea) un idiom artificial.probabil în prileme veacuri creştine. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. căci şi aici. să fie diferite : hindi. China şi Asia Centrală. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. bengali. sanscrita. 36 . limba de cultură a Asiei Centrale. marathi. tamilă. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare.

din secolul al XI-lea. şi din aceeaşi perioadă. operă a lui Chand Bardai. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali.În perioada Gupta a creat Kalidasa. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. uneori cu existenţă istorică. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. fără a dispărea cu desăvârşire. din secolul al XIV-lea. până la crearea unei arte indiene unitare. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. Arta indiană a fost profund marcată de religie. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Poemul lui Prithviraja. care însă au comunicat una cu alta. În perioada de care ne ocupăm. Alături de arhitectură. pictura murală. os. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. moscheilor şi palatelor. influenţăandu-se reciproc. partea de nord a Indiei a fost 37 . a lui Zia ud-din Barani. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. De altfel. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. În ceea ce priveşte creaţia poetică. autorul operei Sakuntala. prin obiecte realizate din lemn. Dar în compensaţie. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. fildeş. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. sculptura monumentală. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. folosite în realizarea templelor. metale preţioase.

şi a participat.inclusă în lumea musulmană. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. în secolul al XIII-lea. prin aceasta. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Medicina continuă să se dezvolte. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. 2. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. precum şi un manual medical. De asemenea. au 38 .1. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Japonia 2. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. precum Bhaskara. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice.Hr. între care şi populaţia ainu. oricum acolo. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. cu o configuraţie geografică extrem de variată.3. cu trăsături asemănătoare albilor. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). din secolul al XI-lea. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. în secolul al XII-lea şi Arundatta. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. Matematicile. În mileniul I î. s-au afirmat prin lucrările lor. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. din secolul al XIV-lea. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. respectiv un stat încă din perioada antichităţii.3. Hemâdri.

una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Nara (710-794). S-a impus budismul ca religie oficială. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. III – 710). asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. în acest fel. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. Muromachi (1333-1573). percepea impozit funciar în produse şi. Aparatul central şi local.Hr. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu.2. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 .3. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Heian (794-1192). La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. în vremea epocii Nara. Astfel. în care sistemul de proprietate nu era individual. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. Oricum.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. 2. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. pământurile au fost declarate proprietate publică. Kamakura (1192-1333). precum şi a armatei.

fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. adevărate războaie civile. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. juridice etc. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. stabilindu-se printr-un contract. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. Astfel. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. Practic. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. ceea ce a generat între altele. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. având ca unică ocupaţie meseria armelor. atunci s-a constituit categoria samurailor.din cele mai diverse. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. precum Taira sau Minamoto. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. Între altele. precum mineritul şi turnarea metalelor. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. 40 . în repetate rânduri anarhie.. cu caracter laic sau religios. cu atribuţii militare.

evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Fiind multă vreme izolat. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. de la nivel local. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. ulterior acesta a fost înlăturat.” În ansamblu. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. original. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. în curusul istoriei sale medievale. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. având aşadar monopolul puterii. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. Ideologia oficială a devenit confucianismul. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. tradiţionalistă. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. în special din anii 1274 şi 1281. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative.subordonate direct doar Marelui şogun. statal sau în domeniul vieţii materiale. 41 . În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. neavând nici un fel de atribuţii politice. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent.

2. dar care. au început să-şi afirme trăsăturile comune. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . Şamanii aveau o autoritate destul de mare. confecţionarea hamurilor. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. adorau focul.4. sub numele Tangri. Mongolii 2. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. Munţii. soldată cu stabilirea unei regalităţi. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor.1. şi venerau. 2. lacurile. cu origini etnice diferite. etc. realizarea armelor. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. precum prelucrarea fierului. existau două grupuri mari de populaţii. în primul rând.4. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict.4. care dispare însă pe la 1161.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. mai ales la triburile de pădure. Din punct de vedere religios. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Cerul divinizat. În evul mediu. 42 . Existau şi triburi de pădure. 2. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. mongolii erau adepţii şamanismului. a pâslei. beletristică. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. de asemenea. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. treptat. impletirea funiilor. numită Kuriltai. care marca drumul spre apariţia statului.

Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. noionul Temugin. Marele han exercita o importantă putere. acceptat de o parte a mongolilor. prin cruzimea lor calculată. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. alcătuite din grupuri de familii. şi din partea creştinismului nestorian. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. Cuceririle acestea. Europa estică şi centrală. o mie.Descendent al ultimului rege. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Încă de la Kuriltaiul din 1206. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. născut probabil pe la 1155. începând cu Gingis Han. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. rezistenţa lor deosebită la foame. Hanatul mongol dispunea. De asemenea. intemperii. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. extrem de rapide. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. Marea Iasă. oboseală. şi extinse pe un teritoriu imens. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . Asia Centrală. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Constituind unităţi de cavalerie. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Orientul Mijlociu şi Apropiat. de tipul despoţilor orientali. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. care trimiteau la oaste o sută. şi de un cod juridic.

aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. etc). în special la cele chineze şi musulmane. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Djuci. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. În anumite cazuri. În urma cuceririlor mongole. ci încep chiar conflicte 44 .armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. inclusiv Afganistanul. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor.şi pentru cucerirea altora noi. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. moştenirea a revenit urmaşilor lui. După distrugerile provocate de campaniile militare. suliţe. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). şi exemplele ar putea continua. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. În timp. multe dintre ele superioare lor. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Djagatai primea Asia Centrală. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. În urma contactelor cu China. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. Apoi. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. Tuli. Ca tactici de luptă. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. cele situate spre Europa. Cel mai tânăr fiu. aceştia nu se mai concertează. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». De exemplu. arcane. Ogoday devenea mare han.

în India. vămilor. Timur Lenk. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. precum Ferghana. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Afganistan. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. privitoare la controlul oamenilor. Hulagu. 2. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. ocupă Delhi. cuprindea Mongolia şi China. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. până spre Obi. conduce Ilhanatul Persiei. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). un emir mongol turcizat. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. fratele acestuia. nepot al întemeietorului imperiului. Khorasan. Kazanului. Astrahanului.5. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată.1. Ulusul lui Djuci. El cucereşte Persia. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. subordonează Hoarda de Aur. care se destramă îm 1335. Siberiei. care vizase stăpânirea apusului. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. După moartea lui Timur (1405. păşunilor. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368.intermongole. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state.Geneza Islamului 45 . pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Civilizaţia Islamului 2. La mijlocul secolului al XV-lea. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea.5. Ulusul lui Kubilay.

Islamul. De altfel. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. una dintre marile religii universaliste ale lumii. dar au înţeles-o doar parţial. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Aceasta explică în parte de ce. precursor al lui Muhammad. simplu muritor. dar avea şi o încărcătură socială importantă. de tipul sfinţilor mijlocitori. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. de-a lungul istoriei. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. divinitate unică. Acestea au început să apară prin 610. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . în general. numit Allah în limba arabă. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. în timp. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. fiind rămas de timpuriu orfan. Profetul (Rasul). într-o grotă de lângă Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. la începuturile predicii lui Muhammad. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. chiar dacă. creatorul lumii şi al oamenilor. din Mecca. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. Khadija. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. la începutul secolului al VII-lea. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. a fost întemeiat de Muhammad. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. musulmanii au fost. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Într-unul din aceste momente. Muhammad are o situaţie destul de grea. atotputernică şi atotprezentă. pe când ea avea 40. caracterul nedrept al sclaviei. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar şi „profetizeză”). pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. tribul Quraish. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. (Iqra înseamnă „citeşte”. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale.

al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. la anumite ore. • Rugăciunea. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. Această fugă. 47 . chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. La Mecca. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. Muhammad revine în oraşul său natal. (Pe când se afla la Medina. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. care încep persecutarea adepţilor acestuia. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). Cei din Mecca acceptă să se convertească. pe qurayshiţi să cedeze. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Muhammad. • Mărturisirea de credinţă. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. hegira. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. care trebuie făcută de cinci ori pe zi.Quraish. în cele din urmă. după purificări rituale. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Muhammad precizează doctrina. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. cu faţa înspre Mecca. Ei se refugiază la Yathrib. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. ceea ce-i îndeamnă. împreună cu un grup de adepţi. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Urmează apoi un îndelungat război de uzură.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. cultura. Artele. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. De aceea. India. pe vivacitatea religiei. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. în lumea arabo-islamică. reprezentate de exegeza coranică. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. gramatica şi dreptul. sau pe creaţiile noi.În perioada medievală. indiană sau chineză. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. care continuă să se definească. 53 . De altfel. bazate pe tradiţii preislamice. Desigur. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. ca şi în Europa creştină. prin confruntările de idei. suspecte. dar acestea au fost întotdeauna. au preluat o serie de elemente. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. este în primul rând un « paşaport social ». în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. şi se află la apogeul dezvoltării sale. Pe de altă parte însă. literatura. se poate spune că arabii. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. Astfel. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. la fel ca şi în cea creştină. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. ştiinţele profane. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. persană. sau “ştiinţe ale anticilor”. Ca şi în spaţiul european. Este de netăgăduit că arabii. la fel ca bizantinii sau occidentalii. Asia Centrală. numele islamic al acesteia este adab.

ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Dincolo de acest nivel elementar. pe baza Coranului. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. Învăţământul în lumea islamică este. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. subsumat teologiei. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. ajutau la realizarea partajelor succesorale. accentul nu era pus pe inovaţie. mai ales celor persane. Astfel. s-a trecut la o elaborare mai originală. dar care datorează. pe de o parte. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. Bagdad. etc. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). există şi instituţii corespunzătoare. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. În marile oraşe. de asemenea. destul de mult vechilor modele. de exemplu. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. Kufa. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. Literatura arabă s-a constituit. plasate mai ales în marile oraşe. care constituie şi principalele centre de cultură. numite madrasa. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. după primele secole. universităţilor europene. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. care au marcat primele secole ale Islamului. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . După epoca traducerilor din greacă sau persană. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Pe de altă parte. ca la Basra. pe originalitate. în principal. accesibil doar câtorva iniţiaţi. întinsă până spre secolul al XIII-lea. în care araba este singura limbă de cultură. într-un anumit sens. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice.

dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. inspirat de modelul creştin. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. ci în Spania. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». preluate prin filieră persană. Baia musulmană. au fost construite după modelul celor iraniene. din secolul al XV-lea. se constituie şi şcoli artistice regionale. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. hammam. Pe de altă parte. Dacă tipul cronicii universale. dar şi creaţii noi. Saadi. O valoare deosebită. iar minaretul. tributare influenţelor exterioare. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. şafiită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. cea fatimidă din Egipt. o are istoriografia. definitoriu pentru arhitectura islamică. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). Palatele califale. la rândul lor. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. recunoscută şi azi. hanbalită. hanafită. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. La începutul perioadei noastre. este profund tributară modelelor orientale mai vechi.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Ca elemente decorative. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . Hafiz. cea andaluză din Spania. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. preislamice. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. arta islamică a preluat sculptura. hadith. este de fapt preluarea termelor romane. Datorită interdicţiilor coranice. precum Ibn Hazm. fixate în scris în secolul al XIV-lea. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. mozaicurile. frescele. cuprinzând genuri vechi. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Proza. XI). cât cele persane.

în celebrele sale miniaturi). nu poate fi negată. folosit la construcţii din Spania musulmană. pătrunse şi în Europa. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. pierdută din păcate în 56 . covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. ceramica smălţuită. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). într-o familie de şiiţi duodecimani). fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. o imensă enciclopedie. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. lângă Buhara. arabescul. dacă nu şi mai târziu. Decorul zoomorf. o summa care trata probleme de metafizică. adesea cu reflexe metalice. esenţial în dezvoltarea goticului european. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. logică şi fizică. de asemenea. stilizare a motivelor vegetale. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. toate acestea au constituit obiecte de lux. de exemplu). prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Astfel. născut în 980. Personalitate enciclopedică.reprezentarea figurii umane. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. după cucerirea provinciilor orientale. în filosofia greacă. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. Bijuteriile. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Pe de altă parte. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. Artele minore au fost. ar fi putut sta la baza arcului ogival. lucrări filosofice originale. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei.

Ibn Roşd. al religiei şi al filosofiei). Ibn Bağğa. şi de asemenea. maestrul lui Thoma d’Aquino. nu putea decât să suscite vii împotriviri. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. evident. cât şi a celor creştini. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. născut la Cordoba. deşi lipsit de un plan sistematic. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Mistica musulmană. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. Materia este pentru el principiu de individuaţie. poet şi jurist. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. În secolul al XIII-lea. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. Colierul înţelepciunii. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Sistemul său filosofic. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. superioritatea musulmanilor. subliniind. numit de latini Avempace. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. Averroes pentru occidentalii europeni. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. mort în 1240 la Damasc). Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. justificându-i pertinenţa demersului. dar individualul e coruptibil. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. lipsită de compromisuri cu teologia. este considerat cel mai mare filosof musulman. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. O astfel de teză. Ibn Hazm (1013-1063). atât din partea teologilor musulmani. Colierul porumbiţei. Filosof. face totuşi concesii teologiei. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. ca atare imortalitatea este doar impersonală. care se inspiră din Banchetul lui Platon. profund tributar lui Aristotel. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

în 1566. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. fiind atacat şi Tunisul. Turcia. asupra cetăţii Szigetvar. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. 62 . Abisinia. La moartea sa. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. fie în totalitate. În mai multe rânduri. În timpul asaltului general. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Grecia. Bulgaria. Irak. Liban. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Egipt. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. nu numai teritorial al statului otoman. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Siria. România. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Ulterior. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. sudul Rusiei. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. Iran. Albania. Iordania. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. favorabil de altfel otomanilor. de exemplu împotriva Persiei. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Libia. Israel. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Crimeea. În 1533. Ucraina. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Înregistrăm astfel practic apogeul. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Iugoslavia. Soliman lăsa ca moştenire. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Algeria. Tunisia. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. După aceasta.

datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. a fost anexat Ciprul.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. în acelaşi an. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. fiscalitatea. justiţia. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. a continuat politica în forţă în diferite zone. În paralel. în anul 1571. Este adevărat că. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. la 7 octombrie 1571. O vreme însă. dar care practic a rămas o victorie izolată. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. regele Franţei. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. acţiune militară de mare răsunet în Europa. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. precum armata. Mai mult chiar. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. administraţia centrală şi locală şi. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. nu în ultimul rând. producători direcţi.

întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. În parţile centrale ale Europei. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. despotică. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. 64 . De asemenea. între anii 1638-1639. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. s-a purtat un lung război cu Persia. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. soldată cu un dezastru. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. cu anumite intermitenţe. devenit vreme de câţiva ani. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. împotriva Imperiului otoman. Astfel. pe direcţia subcontinentului indian. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Ulterior.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud.

El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. cât mai cu seama armata de uscat. administraţia provinciilor imperiale etc. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. justiţia. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. precum akângii. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Imediat după acesta urma deftertarul. timaruri şi ziameturi.2. dar şi visteria. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000.6. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. marele nişangiu. cea aparţinând în mod direct sultanului. Un dregător special. anarhie etc. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. deci finanţele.2. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. pentru a ajunge apoi.. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. bucurându-se de o serie de privilegii. Era o oaste permanentă. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 .

Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. purtau denumirea de ziamet. aşa numita turmă „reaia”. scutită de obligaţii fiscale. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct.000 acce. cu venituri de până la 100. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste.3. cea a contribuabililor. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. de exemplu creştinii. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). iar altele mai mari. precum şi marea masă a populaţiei. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. 2. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.000 acce. populat cu producători aserviţi. care era un domeniu condiţionat. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. în lumea otomană exista timarul. Practic. în cavalerie. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească.6.000 denumirea de has.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. respectiv paşa). iar cele de peste 100. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. Au existat şi unele proprietăţi personale. revocabili şi viageri. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. ei şi urmaşii lor. 66 . de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. După modelul oriental.

Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. Astfel. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). Desigur că. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. în caz de nevoie. de exemplu. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. mai mult chiar. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. 2. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. În schimb. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. deci ca ţări tributare. M.3. fără nici un amestec otoman. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. Apoi.6. domnitorul provenind din ţară. situaţie caracteristică în mare măsură. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. atât în 67 . într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. peşcheşuri etc. căruia trebuia chiar. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. În sfârşit. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. În acest din urmă caz. nu lipsită însă şi de abuzuri. În schimb. până la începutul epocii moderne. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. pe baza vechilor instituţii.

plan economic cât şi în plan politic. Giurgiu. apoi şi Tighina. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire.. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Masudi. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. fragmentar) a circa 60 de grupări umane.).2. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. precum Chilia şi Cetatea Albă.7. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. tot mai sistematic şi mai masiv. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. lucrările de specialitate sunt încă puţine. Dobrogea.1. Ibn Batutta etc. la fel ca şi pe alte continente. Abul Feda. Datorită climatului. Nu se cunoaşte azi. Orşova. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Sursele scrise sunt puţine. păduri şi jungle 68 . savane. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. unele nedescrifrate până azi. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Africa neagră 2. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. multilaterală şi sistematică. Oradea.7. Banatul şi Crişana. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast.7. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. 2. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. Turnu. 2. antropologi etc. până la Capul Bunei Speranţe.

să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. timp de multe secole. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î.Hr.tropicale. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. Ulterior. masive muntoase etc.. fiecare cu trăsături. în medii geografice diferite. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. se exploatau şi prelucrau metale. structuri proprii. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. au apărut. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. transformarea Saharei într-un întins deşert. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. Oricum. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. au înflorit şi au dispărut state. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura.Hr. în special fierul. În mileniile IV-II î. sud-est şi sud-vest. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. existente uneori pe o arie întinsă. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. Pe teritoriul african. ca stadiu de dezvoltare. Întinderea mare a continentului. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. obiceiuri şi tradiţii distincte. 69 . spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. mai ales pe valea Nilului. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. limbă. faze istorice.

În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. La sud de prima cataractă a Nilului. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. între cele două oceane ce mărgineau continentul. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. Axumul a avut importante relaţii comerciale. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. kush şi meroe.. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. 2. sunt prea puţin cunoscute. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. la sud de Tropice. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Astfel.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. 70 . în Kenia. când populaţia era relativ numeroasă. iar limba populaţiei. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). în secolul al III lea e.3. guez (coptă). Mozambic.7. a devenit limbă de cult. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială.n. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. oraşul Meroe. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. în spaţiul Africii negre. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. cu menţionări chiar şi în Biblie. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. Zimbabwe. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). Regatul Axumit. capitală a unui stat însemnat. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea.

Structura proprietăţii. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. S-au succedat mai multe dinastii. fără a se suprapune. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. precum şi cu negoţul. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. dar şi populaţii sedentare. plină de aur. fie obştilor săteşti. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . ca şi raporturile sociale seamănă. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. nefiind de natură feudală. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. de la răsărit de lacul Ciad. În Europa. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. savana a uşurat viaţa oamenilor. judiciare şi militare. în special iezuiţi. Acolo trăiau populaţii nomade. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Pe un teritoriu vast. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. răspândită în întreaga ţară. au activat acolo. cu realităţi din mediul asiatic. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. încă din secolul al XIII lea. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. ca de exemplu dinastia Zagwe. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. mai cu seamă în natură. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. precum în spaţiul european. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Nu au apărut forme de imunitate.

în cea mai mare parte. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Tombuktu. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Mali. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Mabruc şi altele. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. care s-a menţinut până în secolul XI. Benin şi altele. au impus impozite permanente în bani sau produse. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. la sud. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Gao. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. de Almoravizi. primul dintre acestea a fost statul Ghana. Almoravizii. între secolele V-XVI. În ţara Wangara. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Mahmud Kati. Cronologic. Statul s-a extins considerabil. aur şi adeseori robi. mătăsuri şi ţesături. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Songhai. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. pe râul Nioro. iar mai la sud Ioruba. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . la sud de Sahara au existat câteva mari state. ca El Bakr. obiecte de podoabă şi arme. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. au apărut o serie de centre importante: Walata. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. dinspre sud. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Ibn Kaldun şi alţii. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. De-a lungul a circa 1000 de ani. Kamen. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Kano. veniţi din nord. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana.

spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. Forţa militară a statului era însemnată.000 alcătuiau trupe de elită. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. cu numeroase clădiri de piatră. Acolo. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. Kumbi Saleh. Capitala statului. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. Regele. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. în Ioruba. veniturile dobândite din activitatea comercială. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. considerat de esenţă divină. fiecare cu numeroase vase. 30.000 locuitori). mai spre sud. fiind aduşi cai din lumea arabă. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. era un oraş mare (cca. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. în secolul XI. decorate după modelele artei islamice. îl avea cavaleria. în fruntea statului nou apărut. El Bakr notează. unele cu mai multe etaje. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. 73 . se cultiva porumbul. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. Regele a trimis două expediţii. În fruntea statului era monarhul. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. existând aşadar. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. între care Abu Bakar II (1303-1312). cu instituţii de cultură şi moschei. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Se ştie că. în care un rol hotărâtor. impozitele percepute de la populaţie. destule asemănări cu modele asiatice. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor.000 războinici din care peste 40. încă din secolul X. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. s-a islamizat în secolul XI.organizare socială şi politică. începând cu secolul al XI lea. În vremea acestuia. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. dar şi în surse arabe. că armata ghaneză era de 200. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. care avea puteri nelimitate.

în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Astfel. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. aveau în atenţie bumbacul. sub conducerea familiei Songhai. Toate funcţiile erau eligibile. Alături de culturi necesare alimentaţiei. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. dar şi vânatul. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. dar şi activitatea culturală. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. La est de fluviul Niger.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). La răsărit de Mali a apărut statul Gao. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). în special la Tombuktu. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Cairo şi Granada. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Ulterior. Mai multe familii alcătuiau o obşte. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. mai ales pe plan economic. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. cu marile centre arabe. bucurându-se de un regim privilegiat. până la lacul Ciad. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. alese de populaţie. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). Societatea maliană era relativ complexă. nuca de cola. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Ki-zerbo). finalizându-se prin dispariţia sa. arahidele. 74 . întreaga regiune a Africii centrale.

manganul şi fierul. La fel ca şi în alte părţi. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. unele bine organizate. Congo (între secolele XIV-XVII). cositorul. În podişul Matabele. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. iar alături altele. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. până la formaţiuni statale. nici sedentarizarea. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. În interiorul cetăţii. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. precum şi un templu de formă elipsoidală. Cetatea era de formă circulară. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. Angola (secolele XV-XVII) etc. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . precum Benin. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. cuprul.La sud de savană.

invocarea divinităţilor.4. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. şi uneori poate chiar incidentală. pe etape. despre pasiunile omeneşti. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Desigur. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. precum nunta.în consideraţie din punct de vedere economic. păstrau. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. se transmiteau cunoştinţe. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. într-uncuvânt. cultura. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. Ele reprezintă expresii riguros codificate. Astfel. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. printr-o serie de rituri de trecere. sau plecarea la război ori la vânătoare. cu excepţia oraşelor musulmane. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. concepţiile religioase şi regulile morale. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. componenta estetică fiind secundară. 2. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. memoria colectivă.7. unde din secolul al 76 . de a-i spori coeziunea. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. în slujba căreia este pusă. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. unde există medrese. artistic. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi.

Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. America Precolumbiană 2. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural.8. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. respectiv „Lumea nouă”. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. în jurul anului 1500. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. în zona deşertului Kalahari. Atunci. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. a zeilor şi strămoşilor. mai ales cea în lemn. De asemenea.1. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. 2. din Zimbabwe. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. sculptura în os şi fildeş. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite.8. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. la care trebuie adăugate olăritul. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. Toate aceste domenii. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. spiritual. împletiturile. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . Sculptura africană este departe de realism. 77 . într-un larg evantai.

Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. Unii afirmă că un proces de colonizare. cacao. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. prin Alaska.. cartofi. înainte de Columb. Multe milenii. În ultimele două milenii înainte de Hristos. Asia şi Africa. considerându-se aproape unanim. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. precum şi contactele acestui continent cu Europa. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. de la sud spre nord. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. portughezi etc. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. ananas etc. mai ales a porumbului. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. Descoperirile arheologice. În acest fel. timp de foarte multe milenii. Se opinează că. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. puţine şi disparate. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. deci ţărani. într-o vreme recentă. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. tomate. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. nu mai veche de 50. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. ulterior şi orăşeni.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. ardei. fază în care au rămas destule. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. pescuit şi vânat. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii.000 de ani. 78 . respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial).

distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. precum agricultură. câinele şi unele păsări. în trei regiuni. nu s-a extras şi prelucrat fierul. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. maya şi incaşă. oi şi porci. olărit şi alte meşteşuguri casnice. ba chiar au fost ridicate primele piramide.De altfel. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. cornute mari. incompletă. În ansamblu. fără influenţare reciprocă. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica.. în planul vieţii spirituale. înainte de venirea europenilor. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. Paradoxal poate. în regiunea 79 . populaţiile domesticind doar lama. astronomia sau anatomia. Încă în plină antichitate. Treptat. şi fără contacte nemijlocite. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. în mod independent. mai mult sau mai puţin evului mediu european. La debarcarea lor în spaţiul mexican. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. în cursul secolului al XVI lea. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. cea a olmecilor. înflorită întrun stat relativ puternic. religioase.Hr. distruse de europeni în mare măsură. Ulterior. într-o perioadă corespunzând.

2. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Conform tradiţiei. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. de exemplu. pe o insulă înconjurată de ape. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).8. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. Astfel. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. originari din California. la o înălţime de 2260 m. în general irigat şi care aparţinea statului. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. negustori. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Între altele. militare şi judecătoreşti. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole.1. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. putând fi transmise loturile în mod ereditar. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . cu centrul la El Tajin. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Se adăugau apoi meşteşugari. dar şi meşteşugăreşti). lucrători ai pământului şi chiar sclavi. incluzând un mare ansamblu de piramide. Nu era o societate împărţită pe caste. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. A apărut şi un monarh eligibil. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. unde au fondat capitala Tenochtitlan. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula.

în final. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural).8. Jungla a distrus multe din realizările lor. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. ceea ce. se află departe de orice aşezare omenească. a consemnărilor cronologice..3. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. distrugerea statului aztec între anii 15191521. marele istoric A. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. în principal. în decurs de câteva decenii. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. Palanque. Montezuma I (1440-1469). Axayakatl (1469-1481). Copan şi mai cu seamă Chichen Itza.Hr. a facilitat. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. enigmatice. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Mayaşii Deja înainte de azteci. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Tycal. între acestea remarcându-se Uaxactun. cu excepţia. în Peninsula Yucatan. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440).000 kmp. 2. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Civilizaţia maya. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Guatemala şi Honduras. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. În condiţii neelucidate. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. în mijlocul pădurii 81 . Despre oraşele mayaşe.

. de la est spre vest. cu centrul în Peru. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . dar şi cu o serie de meşteşuguri..tropicale. ce a existat între secolele VIII-XIII.4. la graniţa dintre Peru şi Bolivia.8. de-a lungul Anzilor. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. civilizaţii ale altor popoare.. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. mai vechi. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. Astfel. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. din Columbia până în sudul statului Chile. înainte de venirea europenilor. 2. a înflorit civilizaţia incaşilor. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. Acest popor. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. din rocă extrem de rezistentă. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. civilizaţia Chavin. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. fiu al zeului Soare. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.

integrată în Imperiul colonial portughez). 2. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. al clanului sau tribului. preoţi şi slujitori ai cultului etc.8. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. treptat. Cultura În domeniul cultural. povestiri eroice. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. de la sud de Rio Grande. orală. alcătuită din legende mitologice.000 de locuitori. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Astfel. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. poeme lirice. orientată spre necesităţi practice şi de cult. ca şi în Africa neagră. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. fabule moralizatoare. Pe de o parte.4. 83 . Educaţia se făcea. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. în interiorul familiei. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice.pământului”) ce se pare că. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. în momentul cuceririi avea peste 200. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională.

Rachinal Achi. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. Din spusele episcopului Diego de Landa. Poezia maya avea un rol cermonial. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. pe obiecte de jad. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. cu edificii predominant cu caracter religios. se pare. impresionează mai ales arhitectura. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac.De asemenea. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. probabil. exclusiv cultului. căci întovărăşea riturile religioase. într-un centru consacrat. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Scrierea maya avea caracter pictografic. de muzică şi de dans. Din imensa producţie de manuscrise maya. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. alături. de exemplu). Din arta maya. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. poem dramatic. în oraşe. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. continuă tradiţii mult mai vechi. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Chilal Balam. Acestea erau grupate. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. care depindea probabil de temple.

marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Labna. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. reprezentând divinităţi. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. din perioada clasivă. confecţionarea podoabelor din pene. cu decor policrom. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. De aceea. dar. Templele erau dreptunghiulare. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. În interiorul templelor se aflau mai multe săli.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. câteva au supravieţuit. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. iar limba nahuatl. erau ridicate pe platforme mai joase. iar pe de altă parte. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. conduse şi organizate de preoţi. Uxmal. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. dar exista şi o scară principală. accesul la templu se făcea pe scări laterale. Mayapan. a putut fi la rândul ei reconstituită. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. probabil locuinţe ale preoţilor. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. unde cele mai importante centre urbane. vorbită pe o arie largă. Palatele. În perioada de care ne ocupăm. bogat decorate. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. pe faţadă. construite în vârful unei piramide tronconice . reprezentată de vase elegante. şi face apel mai frecvent la simboluri. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. calmecac.

era dominată de aspectul religios.Tenochtitlan se învăţau religia. dramele cu subiect mitologic. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. caracterul războinic al societăţii. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. prinsă în nesfârşite războaie. Arhitectura aztecă. de asemenea. precum cea mayaşă. şI adesea de dans. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. Tochihitzin. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. 86 . aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Piramidele erau tot în trepte. sau cea toltecă. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». Specific aztecă este piramida teocalli. istorice. slăvit astfel ca zeu al vântului. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. Mexico. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. Existau şi temple circulare. etc. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. noţiuni de istorie şi de drept. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. cu scări abrupte pe faţadă. apreciate poemele epice. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. nu doar pe console. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. regele Nezaualcoyotl. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). cel puţin cu instrumente de percuţie. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). precum Tlatecatzin. astronomia. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. cel puţin în capitală. La azteci. anterioară. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. precum mayaşii. Erau. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante.

Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. şi erau neîntrecuţi orfevri. 87 . sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. pictografică. jadeitul. cu ideea de canon bizantin). De asemenea. în prinicipiu. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). asemenea lui Quetzalcoatl. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. dar aceste fresce nu s-au păstrat. atinsese un deosebit nivel artistic. folosit pentru a comunica date contabile. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. În absenţa scrierii. granate. sau oameni din popor. după cum am mai spus. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. cu ajutorul unor panglici cu noduri. precum purtătorii culturii Mochica. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. adesea încrustate cu turcoaze. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. cristalul de rocă. chiar scrierea aztecă. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. De altfel. obsidian. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. pitici. animale diverse. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. maceualtin. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. jadul. fiind subrodonată arhitecturii. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. În realizarea imaginilor divinityăţilor. avea un evident rol ornamental. deşi nu era cunoscută roata olarului. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. ceramica. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. quippu. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. sidef. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii.

Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. Istoriografia. ale căror faţade sunt în general severe. unii chiar de origine incaşă. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. atât cât a fost consemnată după Conquistă. fără mortar. în relief sau prin pictură policromă. mai degrabă epopei decât cronici. Ca şi în celelalte arii culturale americane. zoomorfe şi vegetale. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. prin folosirea pietrei cioplite. Forma orală a povestirilor istorice. întărită de predominarea liniilor orizontale. cu uşi în formă trapezoidală. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. quechua. este una de masivitate. precum Garcilaso de la Vega el Inca. poezia era indisociabilă de muzică. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. iar construcţiile aveau un singur nivel. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». precum Pachacuti Inca. şi sobrietate. După conquistă. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. Ţesăturile incaşe. au forme şi dimensiuni variate. antropomorfe. cosmogonic sau de dragoste. cu caracter epic. şi în general erau lipsite de uşi. cuprindea poezii. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. Literatura incaşă. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. legislaţie. Vasele incaşe. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. unde păstrătorii tradiţiilor colective. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. în forma în care ajunseseră până la ei. şi sunt decorate cu motive geometrice. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. şi de dans. au fost şi talentaţi poeţi. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. precum ceramica sau ţesutul. Suverani incaşi. unde se învăţa limba oficială a imperiului. cronicari spanioli. aşa numiţii amawta. calendar şi astronomie. în pofida lipsei consemnării în scris.Educaţia tinerilor. se bucurau de mari privilegii. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. au consemnat unele din aceste cronici. De altfel. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco.

Anul solar era împărţit în 18 luni. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). deşi războiul era unul foarte primitiv. un calendar solar. febrifuge. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. care erau însă considerate nefaste. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. sau pe absenţa scrierii. În domeniul medicinei. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. Se adăugau cele cinci zile rămase. calculat cu o exactitate uimitoare. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. etc. manioc. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. Acesta e cazul botanicii. în care existau. etc. de scoarţele vechi româneşti. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. ardei. cartof. « civil ». căci indigenii. aminteşte uneori.. trimis să se documenteze în Lumea nouă.respectivă în întreaga lume. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». precum cea mayaşă. ananas. purgative. cu caracter religios şi divinatoriu. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. foarte stilizat. a câte 20 de zile fiecare. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 .Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. în mod frapant. fasole. ca la incaşi. diuretice. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. ale unui mare număr de plante. şi un calendar lunar. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. cacao. în paralel. Francisco Hernandez. roşie. matematică şi cronologie. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. acesta a marcat şi calendarul. Decorur geometric. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi.

destinate restabilirii echilibrului cosmic. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Cu toate aceste realizări remarcabile. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). Începuturile expansiunii europene 3. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. Marile descoperiri geografice. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. 3. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. adică 104 ani tereştri. incaşii foloseau sistemul zecimal. în calculul timpului. al cărui ciclu îl foloseau. căci nu cunoşteau roata. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. în măsură foarte mare. Fiecare nod. cu nenumărate sacrificii umane.1. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Matematicile erau foarte dezvoltate. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. corespund a 65 ani venusieni. cu numere de gradul miliardelor. ceea ce le permitea să opereze. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. cu boabe de porumb. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. în funcţie de poziţia pe panglică. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. cu relativă uşurinţă. De aceea.importanţă planetei Venus. în cel mai fericit caz din bronz. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. de asemenea.

în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. instrumentele de navigaţie. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. În ceea ce priveşte navele. vizând navele. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. marile 91 . pentru o economie în continuă expansiune. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. hărţile. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. apoi. Portugalia şi Spania. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. şi de mirodenii la un preţ mai mic. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur.

2. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. De asemenea. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. caravela avea un sistem complex de vele. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. evitând imobilizarea în larg. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. hărţile maritime. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Pentru orientarea navigatorilor. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. De asemenea. de asemenea. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. precum cel chinez sau islamic. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. permiţând calcularea poziţiei navei). călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. dintr-o parte. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. astrolabul (pentru calculul longitudinii). În secolul al XV-lea. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. esenţiale au fost busola. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. şi manevrabilă. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. Descoperirile portugheze 92 . ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. în declanşarea marilor expediţii. etc. 3. pătrate pentru folosirea vântului din spate. dintre care Marco Polo. Era nevoie.

de la Ceuta. în zona Etiopiei. În 1486. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. Sub patronajul său. şi fără potenţial demografic deosebit. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. în stăpânire portugheză. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. iniţiativa este preluată de particulari. Vasco da Gama. Pe de altă parte. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. insulele Madeira şi Azore. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. până la Insulele Capului Verde. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. doi ani după plecare. Prima etapă. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). o singură 93 . Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Portugalia este o ţară relativ săracă. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. puterii politice sau particularilor. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania).Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. De la Malindi. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. cu un pilot arab. În declanşarea expediţiilor. şi în 1497. ajunge pe coasta vestică a Indiei. În etapa următoare. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. organizând metodic cercetările. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. pe rând. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. în care iniţiativa aparţine. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. la Calicut. Din expediţie se întoarce. cu o mare lungime a ţărmurilor.

la gurile fluviului Orinocco. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. 1498. prin căderea Granadei în 1492. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti.3. Ceylon. Când în 94 . corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. Malacca. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. din Malaezia. Jamaica. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. 3. cu vestea că au ajuns în Indii. În 1500. explorează litoralul Americii de Sud. dornic să descopere un nou drum spre Indii. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. 1502. interzicând accesul altor nave. Cristofor Columb pleca spre vest. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. În orient. afirmând că e vorba de un alt pământ. de aceea.corabie. în drum spre Indii. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Insulele Sonde şi Moluce. În august acelaşi an. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. şi nu despre Indii. Urmează alte trei călătorii. în 1493. Goa. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. De asemenea. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. viitoarea Brazilie. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz).

Noua Zeelandă. care completa partajarea domeniilor coloniale. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez.5. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. devenea clar că a fost descoperit un nou continent.4. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. pe care ruşesc să o cucerească treptat. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. prin tratatul de la Saragoza. fără însă a reuşi. 95 . de partea cealaltă a pământului. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. spre Siberia. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. de aceea. 3. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. În urma progresului descoperirilor. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Englezii (prin John Cabott). Astfel. pe care o numesc Noua Olandă. olandezii descoperă Australia. francezii (prin Jacqus Cartier). Tazmania. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. în 1529 se trasează o nouă linie. Ruşii realizează expediţii de uscat. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). 3. dar reuşind explorarea zonelor din nord. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas.

America pe de o parte. precum Olanda şi Anglia. porumbul. vitele mari . europenii au preluat din America sifilisul. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . care uneau Europa. Africa. aduc de acolo cartoful. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . . tutunul. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. implicând declinul unor foste puteri comerciale. între 70 şi 90% din populaţia indigenă .3. roşiile.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. acesta din urmă introdus în colonii. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional .6. precum gripa şi variola. se estimează că datorită şocului microbian au murit. fasolea. 4. -noi curente comerciale. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. curcanul. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . (minele de argint de la Potosi. şi Europa cu Asia pe de alta . precum oraşele italiene. -formarea imperiilor coloniale . în primele secole ale conquistei. etc. precum grâul. animale precum calul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. -se pun bazele unificării economice a lumii. şi conducând la ridicarea altora. viţa de vie. ardeii.

apar epidemiile de gripă. Estimările propun drept cifre cca. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. precum Bizanţul. până în zilele noastre.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. după expresia lui Braudel. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. Acestea scad înspre est şi nord. pătrat. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. 4. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . tifos şi sifilis. lumea arabă. E adevărat că apar noi boli contagioase.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit.4. Dincolo de aceste cifre globale. ciuma. În schimb.2. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. fără sa dispară. loveşte mult mai rar. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.1. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. Unele dintre acestea.

în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. cum ar fi meşteşugarii rurali. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. 4. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural.mai mare număr de oameni.1. Pe de altă parte. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. o lume proponderent rurală şi agrară. peste medie. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. culturile americane de mare randameant. în unele zone. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. se întâlnesc în oraşe. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. în această perioadă. Londra. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane.Evoluţii economice şi sociale 4. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. precum porci sau păsări. precum Italia de Nord. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. Există însă diferenţe regionale foarte mari. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. nobili. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. livezi. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. dintre care unele. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. precum Constantinopolul. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Creşteri mai mari ale populaţiei. aici se cresc animale.3. precum porumbul. Astfel. clericii.3. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. etc.

Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca.puţin. mai ales Polonia şi Ucraina. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană.3. ca şi cele de fier şi de cărbune. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. prin îndiguiri şi desecări. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Ucraina.3. Polonia. 4. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar.2. Germania. iar în Italia se practică de asemenea asanările. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Moldova. Astfel. unde ajung din zonele limitrofe. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Italia. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. în vestul continentului. Ungaria. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse.3. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Astfel. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Pe această bază. 4. în urma crizei secolului al XIV-lea.

din postăvărit. legarea) făcute de persoane diferite. de exemplu din Tirol la Baia Mare. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. ca produs final. imprimarea. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. din America de Sud. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. pieptănatul. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. sunt foarte mari. Investiţiile. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. precum Augsburg. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. În secolul al 100 . iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). adesea în mediul rural. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. prepararea cernelii. De asemenea. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. Nou apărute. Tesutul. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. aflate în exploatarea Spaniei. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Tările de Jos. care realizează toate operaţiunile. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. şi dispersate. culesul paginii. torsul lânii) în mediul rural. în care cartea. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului.inovaţii tehnice. unde forţa de muncă e mai ieftină. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. Nuremberg. Din aceste motive. Anglia.

şi moda poate acum evolua mai rapid. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. postăvăria italiană este în declin. datorită şi preţului mai redus. dar şi mai puţin durabile. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. se dezvoltă în continuare. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. cu tradiţii medievale. şi de alţi factori. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Astfel. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. aşa numita “nouă postăvărie”. client tradiţional. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. satele sâont distruse. acum se realizează postavuri mai subţiri. pe de o parte datorită conservatorismului. De exemplu. schimbări determinate. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. statul favorizează exportul de postav. care erau groase şi foarte durabile. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. se poate vinde mai mult. bazat pe creşterea oilor. tocmai datorită conflictului cu Spania. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. probabil şi sub influenţa postăvarilor. parte a imperiului său multietnic. desigur. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. Astfel. Pe de altă parte. 101 . politica statului e diferită. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. şi drept consecinţă. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. În Anglia. mai frumos finisate şi mai ieftine. Pe de altă parte. În această perioadă.

Anglia. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. domeniu nou. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. eficientizării producţiei. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. Franţa (Lyon. aplicată prima oară la Amsterdam. renaşterii şi reformei. sortit unei dezvoltări de succes. Germania. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Paris). timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. care revoluţionează şi concepţia despre timp. planificării. De asemenea. chemând la slujba religioasă. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp.Sectorul financiar-bancar 102 .4. Tarile de Jos). Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. se facilitau reparaţiile la corăbii. ci şi unul economic. Legată strâns de progresele umanismului. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. ci devine treptat un timp laic. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. scădeau costurile.3. tocmai datorită importanăei preciziei.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). s-a dezvoltat în mod constant. Anglia. 4. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. O dată cu folosirea orologiilor. ca în Italia. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania.

compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. 103 . acordarea de credite. De exemplu. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). De altfel. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. şi mai puţin pe activităţi bancare. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. Ambrosiana de la Milano. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. la sfârşitul secolului al XVI-lea. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. O instituţie specific capitalistă este bursa. transferuri de capital. La Amsterdam. Uneori. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. Companiile de familie. La Anvers. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. de deschidere şi cotaţii. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. care pot fi de mai multe tipuri. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. În acest sens. iar din 1531 trece la un sistem modern. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. la instaurarea societăţii moderne. pentru a proteja interesele companiei. meşteşugarii). în activitate din 1581. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. faţă de companiile de familie. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. caracterizată de relaţii de tip capitalist. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Casa din San Giorgio la Florenţa. Apar însă şi companiile comerciale. nespecializate. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. la schimbări sociale şi poliltice.

Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.Aspecte sociale 4. Italia centrală şi de Nord. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. Franţa.4.4. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. care au variat în funcţie de zonă. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Italia de Sud. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ».1. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. În Franţa de Nord. mai ales cele în bani.2. în înţelegerea cu statul. 4. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Polonia. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. până atunci majoritară. altele celor politice şi militare. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Anglia. În Europa de la Est de Elba (Germania. adesea simbolice. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania.4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. 104 . Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. De aceea. Ungaria. satul şi senioria. Ţările Române. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Germania.4.

Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. ci în slujba regelui. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. mai ales prin cumpărarea acestora.3. În Franţa. unde se pot bucura de favorurile regelui. onoarea s-au păstrat. În secolele XVI-XVII. În Anglia.4. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. uneori din ce în ce mai 105 .Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Transformarea idealului de nobil. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. 4. Vechile idealuri cavalereşti. de darurile bogate care li se fac. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. Originea străveche. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. între elita urbană. ci pe talentul politic. la care pot avea acces şi alte categorii. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. acum destul de secătuit. Structural. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. fidelitatea. care ştie să se dueleze la nevoie. Pe câmpul de luptă. În societate. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. suveranul tuturor. aceasta este denumită “de robă”. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor.

de regulă. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Pe de altă parte. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. Veneţia. mai ales în centru şi nord. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. 5. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. în ţările scandinave sau în Rusia.numeroşi. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Anglia. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. Astfel. şi funcţionari bine pregătiţi. limitată autonomia. prin impunerea principiului de liberum veto. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. precum Franţa. În raporturile cu statul. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. republicile Sienna. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. care le furnizează resurse financiare. Florenţa. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. se dovedeşte neguvernabilă. Spre marginile Europei. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Monarhii de tradiţie medievală. de regulă. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. 106 . Spania. prin impozite. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. marchizatul de Montferrat. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Mantova. oraşele îşi văd. care treptat.

dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. zis cel Frumos. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. între care Fugger. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. după cel al papei.5. Brunswick. Hessa. Hochstetter). teritoriile din America. Worms. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. ducele de Saxa. Moştenirea maternă îî aduce Spania. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Passau. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. arhiducele Burgundiei. şi Henric al VIII-lea. Sicilia. şi al Ioanei. adunarea reprezentativă a Imperiului German. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. etc). Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. Münster. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Wurtemberg. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. adică esenţialul Ţărilor de Jos . În faţa unor competitori precum Francisc I. ducatul Milanului. margravul de Brandeburg. contele palatin). şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. din 1516. rege al Spaniei. Bamberg. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. care era electivă. condus de Carol Quintul. regele Franţei. Baden) sau ecleziastici (Speyer. Besançon. Osnabrück. Sardinia. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. prinţi şi oraşe imperiale. regele Angliei. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Salzburg. 107 . de asemenea. fiica ducelui Carol Temerarul). în special Austria.1. regatul Neapolului. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia.

De alfel. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Köln. Carol este obligat. Filip al II-lea. Imperiul German rămâne un mozaic de state. în număr de peste 300. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. prin pacea de la Augsburg.Existau. principate laice. eclezistice. care le transformau în autonomii locale (Aachen. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. când avea cam 100 000 de locuitori. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. cu o serie de privilegii garantate. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Augsburg. Gegenbach. Strasbourg. de asemenea. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. împreună cu fiul său. predicate de Luther. 1555. Ulm. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. etc). a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Bremen. 108 . Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Lübeck. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Soţia sa. Isabela de Portugalia. Nu există o capitală propriu-zisă. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata.cavaleri). oraşele imperiale. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. persoana suveranului constituia un element de unitate. idealul său creştin. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului.

recunoaşterea ca succesor a fiului său. redus la o juxtapunere de principate independente. controlul asupra domeniilor patrimoniale. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. din care Imperiul iese şubrezit. între Rudolf şi fratele său Mathias. Rudolf al II-lea (1564-1612). în vremea domniei lui Rudolf. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. în prima parte a secolului al XVII-lea. Pe de altă parte. şi reuşeşte să impună. Ferdinand al II-lea(1619-1637). Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. În acelaşi timp însă. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. cedând Spania. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). 109 .cu diferite conflicte. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. unul dintre ei chiar fratricid. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Carol asistă la eşecul visului său. spre sfârşitul vieţii. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. încă din timpul vieţii. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Mathias (1612-1619) să restabilească. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. care au continuat. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. de tip medieval. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Imperiul se confruntă. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. despre stat. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. şi care au condus.

nobilimea. Resursele financiare. unde beneficiază de privilegii. şi care se apropie de interesele burgheziei. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. într-o clasă de curteni. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. care succedă monarhiei stărilor. prin care accesul femeilor la tron este interzis). Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. parte. în Franţa. din care face. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. dependenţi economic şi politic de rege. ca în evul mediu. În Franţa. cum ar fi adunările de stări. În Anglia. şi transformată. Astfel. care nu este însă nelimitată. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. De asemenea. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. De asemenea. mai întotdeauna insuficiente.5.2. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. de fapt. aflată totuşi sub autoritatea regelui. Pe de altă parte. dar poate fi şi mai bine controlată. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. care. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. orientată spre o producţie destinată pieţei. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. burghezia 110 .Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. de altfel. Monarhul joacă rolul de arbitru. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu.

de a numi funcţionari în teritoriu. birocraţia profesionistă. 5. care. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). de a bate monedă. sau limitarea activităţii Statelor Generale.Franţa În Franţa. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. deşi continuă să existe ca instituţie. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. Spania centralizarea politică a reuşit. Papalitatea. În Franţa. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. de robă. este anglicanismul. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. în timpul lui Henric al VIII-lea. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. Aici regele este capul suprem al bisericii. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. ca instituţie supranaţională. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". un anumit progres spre laicizare). în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. se transformă într-o nouă nobilime. de a stabili şi percepe impozite.3. 111 . Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. iar religia de stat.pune la dispoziţia regelui specialişti. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). de a fi judecător suprem. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. armata regulată. Acestea din urmă. prin cumpărarea de titluri. Anglia.

şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. de Bourbon. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. La rândul lor. în vremea Frondei. iar pentru a asigura noi intrări financiare. la una de tip absolut. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. conetabilul (conducătorul armatei). cu excepţia unor delicte grave. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. secretarii de stat. să-l lase moştenire sau să-l 112 . 5. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. câte un trimestru sau semestru). fiind alcătuit din mari nobili. numărul acestora este multiplicat. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. prin simplă atingere scofulele. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. care făcea din el seniorul suprem în regat. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). care o exercită pe rând. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit.1. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele.3. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. La început. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative.ele nu mai sunt convocate până în 1614. funcţiile încep să fie vândute de către rege. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. Cu timpul însă. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns.

Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. dar şi din Franţa. Grenoble. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. riguros controlată pentru a evita jafurile. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Bordeaux. Curţile superioare sunt Parlamentele. Colaboratorul său. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. ceea ce duce la o bancrută parţială. iar regalitatea. În 1604. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. superintendent general al regatului. Rennes). dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. regele Francisc I încheie cu papa 113 . dintre care cel mai important e cel din Paris. Rouen. Evoluţia armelor de foc. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. cu legea care avea să se numească Paulette. Dijon. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. accentueză acest proces. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. care purta greul taxelor. În 1516. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. La nevoie se făcea apel la mercenari. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Se adaugă o marină permanentă.vândă. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. ducele de Sully. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. Aix. gabella. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare.

În acest fel. Adesea. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. 5. în prima parte a secolului. era o protectoare a reformaţilor. La început. când apar scandaluri publice. inclusiv din înalta nobilime. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. În acea perioadă. numiţi hughenoţi. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa.2.3. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. calvinismul făcea progrese în regat. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. în cea de-a doua parte a acestuia. începeau să se recruteze din toate stările sociale. şi a celor interne. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. adeziunea la Reformă sau la Ligă.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. Pe de altă parte. dar şi cu unele state italiene. în tradiţie umanistă. reacţia catolică la progresul calvinismului. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . mai cu seamă că sora sa. iar adepţii săi. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. se arată tolerant. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. În vremea sa. Margareta. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. s-au manifestat multiple violenţe. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei.Concordatul de la Bologna. De asemenea. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. dar apoi. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. puterea regală creşte.

căsătorit cu Maria Stuart. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. regina Scoţiei. Războiul reîncepe. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. o parte din sud-est e controlată de catolici.pe politica internă. membri influenţi ai Cosiliului regal. regele murea. fiind rănit accidental într-un turnir. Regenţa este asigurată de mama acestuia. Henric. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. soldată cu arestări şi execuţii. Francisc al II-lea (1559-1560). se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. cardinalul. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. bolnav. şi este urmat de fratele său. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. Carol al IX-lea(1560-1574). În 1574 Carol al IX-lea murea. Margareta. În 1570. fără rezultat clar. considerat şeful protestanţilor. era căsătorită cu Henric de Navarra. Catolici intransigenţi. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. în 1572. cu garnizoane proprii. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. pe atunci rege al Poloniei. în folosul familiei regale. Luptele dintre 115 . şi războaie civile. şi în cea catolică. O primă fază. dar în 1559. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. coasta sud-vestică. Urma la tron fiul său cel mare. în acelaşi timp. Războaiele religioase sunt. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). unele zone centrale de protestanţi). particularisme regionale. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). care au însângerat ultima parte a secolului. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. sora lui Carol al IX-lea. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. şi în 1562 izbucnea un război. pe atunci un copil de zece ani. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Într-o încercare de conciliere. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. Caterina de Medici. moare în decembrie 1560. Nordul. cea mai mare parte a Provenţei. Tânărul rege. se întinde între 1562-1584. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie.

Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. iar ducele de Guise. reuşită cucerire a regatului. Francois d’Anjou. în cele din urmă. moştenitorul prezumtiv al tronului. În 1593 abjură protestantismul. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Războiul reîncepe. printr-o politică de impozite moderată. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. infanta Clara-Isabela. 116 . Contestat în propria capitală. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele.catolici şi protestanţi continuă. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. Henric al III-lea fuge din Paris. regele Navarrei. în 1588. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. şi cetăţi de siguranţă. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. sora regelui Henric. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. şi aveau împreună o fiică. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. Jacques Clement. când fratele regelui. În 1589 Henric al III-lea este. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. cardinalul de Lorena. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. În numele acesteia. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. dar care a permis refacerea. Henric al IV-lea. 1598). cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. În acel moment.

Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală.4.4. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Structuri instituţionale Ïn Anglia. şi Camera comunelor. care pune capăt Războiului celor două roze. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. apărute încă din secolele XII-XIII. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. 5. Anglia 5. Ludovic al XIII-lea. sub regenţa mamei sale. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. Maria de Medicis. absolutismul regal ajunge la maturitate. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). şi la tron urma fiul său minor. fiind împărţit între Camera Lorzilor. Prin astfel de instituţii. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. 117 . Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. care avea autoritate asupra înaltului cler. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. şi extinse mereu. cardinalul Richelieu. care reprezintă baza judiciară a regatului. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez.1. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. a doua soţie a lui Henric.

şi care au atribuţii judiciare şi administrative. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 .Armata este recrutată când este nevoie. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. dar care necesita sume mari de bani. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. trezorierul. păstrătorul Sigiliilor. reorganizarea armatei. anexată în 1535. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. cu autoritate asupra mai multor comitate. La nivel local. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. din care fac parte cancelarul. când principalul său consilier a fost Wolsey. Între 1509-1529. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. Politica sa fiscală echilibrată. recuperarea domeniilor coroanei. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc.2. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. 5. şi diferite alte persoane. Henric al VIII-lea (1509-1547). generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. în funcţie de dorinţa suveranului. regele a evitat să convoace Parlamentul. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. În comitate continuă să existe şerifii. fiind alcătuită din profesionişti. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Astfel. Fiul lui Henric al VII-lea. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace.4.

În vremea sa. În condiţiile în care ţara era în război. Tânărul rege a dispărut destul de repede. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). doar trei ani. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. în sesiuni care au durat. Elisabeta (1558-1603). Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. Maria Tudor (1553-1558). ultima posesiune engleză în Franţa. Eduard al VI-lea (1547-1553). dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. îşi înlăturase surorile. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. de tip rus sau francez. iar la stingerea unor 119 . lăsând deschisă problema succesiunii. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Spre deosebire de tatăl său. John Dudley. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. fiica Annei Boleyn. ajungând la ruptura cu Roma. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. a continuat războiul cu Spania. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. deoarece succesorul său imediat. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. Regina a întărit instituţii mai vechi. Pe parcursul lungii sale domnii. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. semn al maturizării atinse de puterea regală. Robert Cecil. a urcat pe tron fiind minor. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. întrucât. a încurajat comerţul. ci de o a treia cale. Pe această bază. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. în total. Căsătorită cu Filip al II-lea. sub influenţa unuia din sfetinicii săi.

aduce reginei avantaje financiare şi militare. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Filip al IIlea. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor.5. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. bastionul catolicismului. Din punct de vedere religios. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. Scoţia 120 . prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. pe care trebuia s-o protejeze. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. ca şi producţia internă. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. fiul Mariei Stuart. conflictul deschis era inevitabil.case nobiliare. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Pe plan extern. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Cum în acelaşi timp. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. în 1604. 5. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Virginia). Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. rivala pe care o decapitase. regele Spaniei. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. După o domnie îndelungată şi glorioasă. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Apelul la corsari. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I.

În Scoţia continua să domnească fiul ei. şi Madeleine. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. viitoarea Maria Stuart. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. soţul său. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. viitorul Francisc al II-lea. După moartea acesteia. 121 . iar fiica lor. Iacob al VI-lea. aflată adesea în conflict cu Anglia. Lordul Darnley. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. După moartea regentei. Maria Stuart a fost judecată. Bothwell. unde devine soţia delfinului. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. cu scopul de a jefui. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. pentru a-şi consolida puterea în interior. mama ei. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Maria de Guise asigură regenţa. în 1557. fiica regelui Francisc I. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. În absenţa acesteia. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. şi se refugiază în Anglia. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. la ruda sa Elisabeta. prezentată de John Konx. condamnată şi executată în 1587. cu ajutorul amantului. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. şeful spiritual al partidei reformate. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Iacob. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. soldate cu conflicte militare. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. Sprijinitoare a catolicismului. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta.

Acestea. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. reuşind să devină foarte repede nepopular. englezilor de confesiune anglicană. Când. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. în nord şi în est. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. numit de regele Angliei.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. în special în rândul coloniştilor. În 1649. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă.6. 5. în loturi. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. acordând ajutor răsculaţilor. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. în 1565. a fost decapitat. 122 . Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său.

dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .7. separate de nivelul economic. principalul conducător al răsculaţilor. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. administrative. adunări de stări (Cortesuri) separate. moştenitoarea tronului Castiliei. mult mai ridicat în cazul englezilor. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. aşa numiţii letrados. 5. şi Isabela. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. învingătorul rebelilor. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. conservându-şi instituţii specifice. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. Exista un Consiliu al Castiliei. cu competenţe legislative.1. vămi la graniţa dintre ele. dar forţele engleze. definitivând organizarea în comitate. O’Neill. Englezii conduşi de contele de Essex. izgonindu-i pe iezuiţi. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. conduse acum de Mountjoy. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. şi având chiar.7. fiscale. renunţă la luptă. moştenitorul tronului Aragonului. când irlandezii. de religiile diferite. În 1603. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. 5. Aceştia încep să domnească din 1479. economice. în continuare. favoritul reginei. reuşesc să-i înfrângă. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni.sau Consiliu de stat. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.

Alcantara. reprezentant al regalităţii. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. De asemenea. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. funcţionau consilii specializate. din partea autorităţilor. dar şi a populaţiei.Aragonului. care colabora activ cu Inchiziţia. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. prin capitularea Granadei. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. 124 . Consiliul Indiilor. precum Consiliul de finanţe. folosită şi în scopuri politice. oferind regilor resurse materiale importante. Consiliul Portugaliei. Până la urmă. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Italiei. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Cei convertiţi la creştinism. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. denunţându-i pe « falşii creştini ». în 1492. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). Consiliul Inchiziţiei. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. stabilindu-se în Italia. Calatrava. În oraşe există consilii municipale. finanţele regale au fost reorganizate. urmând unui război civil îndelungat. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. controlate de corregidor. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. De asemenea. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. aşa numiţii conversos. Santiago. cu puteri administrative şi judiciare. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini.

Astfel. mult în urma altor puteri europene. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Carol (1516-1556). ci şi adversarii politici ai regalităţii. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. în forma de grătar. pe lângă Spania. Franche-Comté. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. un palat ca o mănăstire. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. Regatul celor două Sicilii). Aici este sediul curţii. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. aşezându-se în Nordul Africii. al armatei şi al bisericii. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. la Madrid.7. în special cu Inchiziţia. în inima Spaniei. În vremea lui Filip al II-lea. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. din 1561. cu ajutorul funcţionarilor regali.2. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. interzicerea limbii arabe. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. teritoriile de peste ocean. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. care a fost în cele din urmă înfrântă. Filip al II-lea (1556-1598). şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. 125 . semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute.5. După aceea. Filipinele. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. Tările de Jos. Fiul lui Carol.

precum Francisco de Lerma în timpul primului. de războaie şi lupte dinastice. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. în timpul lor puterea fiind exercitată. Franţa. 5. în pofida veniturilor aduse de colonii. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. ca şi vecina ei Portugalia.8. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. şi se transformase şi ea. într-o putere de rang secund. reducerea privilegiilor oraşelor. devenită regat din secolul al XII-lea. Prin confiscări de averi. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Regii care au urmat. 1659. Au continuat conflictele cu Franţa. Spania intrase într-un declin pronunţat. şi în urma tratativelor din Westfalia. căreia i-a recunoscut independenţa.8. resursele materiale ale regalităţii cresc. o serie de teritorii. careia i-a cedat. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. 5. în 1668. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). care nu mai sunt convocate decât foarte 126 .La moartea lui Filip al II-lea. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. şi cu alte state europene. Portugalia Portugalia.1. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Diminuarea puterii marilor nobili. de fapt. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. ca şi în Castilia. pierderea influenţei de către Cortesuri. prin pacea din Pirinei. de favoriţi. în pofida menţinerii imperiului colonial. sau Gaspar de Guzman. În cele din urmă. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea.

datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. până la urmă. Al doilea senior din regat. avea să ducă la pierderea. nobilimea alege. văr şi cumnat al monarhului. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. din cea mai puternică familie feudală portugheză. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. La 1640. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. duce de Viseu. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. contribuie la progresul centralizării. Diogo. implicat şi el într-o conspiraţie.rar. care domneşte între 1481-1485. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. în contextul războiului cu Ţările de Jos. a Peninsulei Iberice. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). sub sceptru portughez. când uniunea dinastică se desfăcea. a fost înjunghiat chiar de rege. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. În urma unei conspiraţii nobiliare. a unei mari părţi a imperiului său colonial. 127 . începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Între diferiţii pretendenţi. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. să se ralieze regelui Spaniei. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. în speranţa unei posibile unificări. datorită atacurilor olandezilor. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. Ca şi în Spania. Regele Ioan al II-lea (Joao II). ceea ce pentru Portugalia.

Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. în pofida afirmării unei unităţi culturale. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. pe văile Padului şi a Ronului. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene.9. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. să-şi organizeze o ramată profesionistă. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni.5. integrând comitatul Vaud. prin circumnavigarea Africii. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. În această perioadă. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. să modernizeze administraţia şi justiţia. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). Administraţia şi armata sunt 128 . ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. erau puternic afectate. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. Italia În secolele XVI-XVII. şi marile puteri comerciale italiene. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Milanul devenise ducat în 1395. Bine populat. De asemenea. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). Nisa. În plan politic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. care au reuşit să instituie impozite permanente. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Veneţia şi Genova.

de 6 membri. Milanul era condus de un guvernator. Dogele. de tradiţie mai veche. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. numărând apropae un million de locuitor. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. şi având în alcătuirea sa. pe coasta Adriaticii. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Datorită acestor pierderi teritoriale. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. Din nefericire. Aceasta. şi a pătrunderii unor negustori francezi.puternice. în insulele Mediteranei orientale. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. şi care avea atribuţii privind economia. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. Deşi bine populat. olandezi în Levantul otoman. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. care îl asista pe Doge. Exista şi un Senat. pe cursul inferior al Padului. politica externă. bazată pe industrii de lux. Teoretic republică. responsabil cu problemele fiscale. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. beneficiind de o economie destul de modernă. reprezentant al regelui Spaniei. războiul. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. englezi. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. care număra 150-200 membri. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. În perioada următoare. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. având puteri foarte largi. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . unde se extinsese pe terra ferma. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu.

datorită ocupării acestora de către turci. dar puterea era deţinută. După moartea lui Lorenzo de Medici. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Piero. care a restabilit instituţiile republicane. Exista şi aici un doge. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Florenţa îşi continua existenţa ca o republică.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Quarantia. din punct de vedere formal. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. de către familia de Medici. de 100 de membri. ales pe viaţă. în 1492. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. Ca şi la Veneţia. a izbândit cea cu caracter popular. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. format din 40 de membri. în cele din urmă înfrânte. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. de 400 de membri. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. practic. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. mai multe mişcări separatiste. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Genova continua să stăpânească insula Corsica. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Genova rămânea o republică aristocratică. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. şi de diferite ale consilii. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. din 1435. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. între partizanii şi adversarii Medicilor. cu sprijin francez. Exista şi un tribunal suprem. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria.

după lupte cu sorţi schimbători. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. dar care erau golite de conţinut. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). în primăvaralui 1498. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. cu ajutorul Imperiului German. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. unele au fost restituite 131 . etc. cum se numea acum. iar acesta. prin acţiunile fiului său.Savonarola. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. numit de imperiali duce ereditar. Organul colectiv de conducere era Signoria. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. de 48 de membri. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. şi. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. s-a extins. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. şi de întărire a puterii ducale. duce. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). anunţau. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. în tradiţie milenaristă. înglobând republica Siennei. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. În cele din urmă. Statul papal Sub conducerea papei. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. la petreceri. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. stăpânirea ducatului Toscanei. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. Cosimo a dus o politică de centralizare. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). arderea operelor de artă considerate imorale. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. În 1527. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. Dintre cuceririle făcute de Cezar. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. familia Medici era din nou izgonită de florentini.

stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. În Regatul Neapolelui. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. precum Rimini sau Urbino. dar altele au fost alipite statului papal. ca Bologna. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. 1456. Această regiune juca rolul de grânar. fără efecte prea mari însă. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. iar în timpul războaielor italiene. în teritoriile statului său. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. cruciada împotriva turcilor. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. precum Colonna sau Orsini. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. pe coastă. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. Pe de altă parte. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. Respublica christiana. în 1453.vechilor seniori. reprezentând interesele bisericii. De aceea. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. reprezentant al regelui Spaniei. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. conducerea era asigurată de un vice-rege. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. Papii predică deci. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. În acest context. Suveran temporal asupra unui stat puternic. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. 1460. care doresc să-şi afirme independenţa. nobiliar şi domenial. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. 1500. 132 . Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal.

Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. în 1476. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . 5. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. Din punctul de vedere al organizării. Confederaţia originară. în secolul al XIV-lea. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. după modelul spaniol. intrau în confederaţia şi Bassel. Parma. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. La începutul secolului al XVI-lea. de la sfârşitul secolului al XV-lea. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg.10. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. de aşa numitele “războaie italiene”. şi cu ducele Burgundiei. Pe de altă parte. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Astfel. a cantoanelor montane. Carol Temerarul. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Zurich. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. Berna) şi a senioriei Glaris. În 1499. Mantova. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. care controla trecerea Alpilor. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Piacenza. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. precum Ferrar. prin tratatul de la Bassel. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Lucca. dar există şi elemente comune. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Schaffhouse şi Appenzell.

Dar în timp. de origine germană. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . El poate trece la o recucerire a Suediei.11. Şi în Danemarca. În prima parte a secolului al XVI-lea. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Danemarca. adminisrative. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. cu acelaşi nume) în 1520. Isabela. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523.instituţionale. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. De asemenea. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. instituţiile şi legile specifice. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. care se implica în problemele Germaniei. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. pe care conta în lupta cu hanseaticii. 5. În 1397. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. la Kalmar. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Pe de altă parte. care evoluau în direcţia absolutismului. a reginei Margareta a Danemarcei. juridice. şi prin tradiţia apărării independenţei.

a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Suedia devenise o monarhie absolută. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. pe o armată puternică. fie cu caracter politic. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. aflată în componenţa Suediei. în teorie. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. ducele 135 . profund influenţat de confesiunea reformată.1. 5. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Clerul trece la Reformă. şi pe un sentiment naţional în formare. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Serviciul militar este obligatoriu. chiar dacă.revoltă. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. în 1524. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. regele e nevoit să fugă. Frederik de Holstein. regele este şeful unei biserici separate de Roma. animată de un sentiment patriotic puternic. fie religios. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. vizând controlul Mării Baltice.11. şi unchiul său. Ca şi în Anglia. La moartea lui Gustav Vasa. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Dar acesta. Ioan.

Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea.Finlandei. care dădea acces la Marea Nordului. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. deja rege al Poloniei. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. fratele lui Ioan al III-lea.2. 5. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Cu sprijinul aristocraţiei.11. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. Carol devenea rege în 1600. fiul acestuia. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. învingător. Cristian al III-lea. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. luteranismul face progrese. sprijinit de oăşenii din Lubeck. căsătorit cu Caterina Iagellon. În plan intern. La capătul mai multor conflicte. În 1576 impune o nouă liturghie. revoltaţi împotriva seniorilor lor. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. Cristian al III-lea iese. ceea ce conduce la conflicte interne. La moartea lui Frederic I. clerul este plasat sub tutela regelui. Din 1527. prin Cartea Roşie. şi ocupă Ingria şi Carelia. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Gustav al II-lea Adolf (16111632). intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. Frederic I (15231533). pe tron urcă unchiul său. care se înstăpânise în Estonia din 1595. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. sora regelui Poloniei Sigismund August. În vremea lui. Fiul său Sigismund. pentru Ingria şi Carelia. Apoi are loc conflictul cu Rusia. Suedia. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. refugiat în Ţările de Jos. în cele din urmă. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. Ioan al III-lea. 136 . În vremea sa. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. se impune cu forţa armelor.

În pofida dezastrelor militare. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. fiind percepută ca un instrument danez. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. În Norvegia reforma se bucură de succes. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). marea aristocraţie. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. iar apoi participarea.12. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. când sunt obţinute. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. lipsită de o nobilime puternică. în favoarea coroanei şi a nobililor. cu rezultate dezastruoase. alcătuită din circa 150 de familii. 137 . În aceste condiţii. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. 5. către sfârşitul secolului al XVI-lea. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii.În scop politic. Pe de altă parte. Insulele Gotland şi Ösel. summum episcopus. Norvegia. în 1536. prin tratatul de la Stettin. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. În Danemarca.

încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. Nobilii se vedeau excluşi. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. Opoziţia începe în rândul nobililor. ci rămăseseră catolici. De asemenea. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. în care fuseseră implicaţi până atunci. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. reprezentative. la nivelul epocii. dar care s-au manifestat.care. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. născut şi educat în această regiune (1500. Filip al II-lea. şi. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). de la luarea deciziilor. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. în anumite momente. Zuichem şi Berlaymont. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. cu interese divergente. la Gand). şi era destul de străină realităţilor din zonă. sora naturală a lui Filip. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. prin rolul acestor personaje. de asemenea. de o manieră concertată împotriva Spaniei. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. încă de la începutul domniei lui Filip.

soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. în tradiţia vechilor sale libertăţi. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere.Reformei. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. nobilimea. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. se manifestă prin petiţii. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. În decursul evenimentelor ce vor urma. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. de altfel. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Dar predicatorii calvini. în decursul unei întrevederi. şi aşa numiţii gueux d’état. în primăvara lui 1566. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. 139 . iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. Pe de altă parte. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. în cerşetori) sunt numiţi gueux. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. în special în varianta calvinistă. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii).

prost văzută de intransigenţi. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. Moartea celor doi. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. şi cea populară. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. La 1566 existau două mişcări diferite. „Calicii mării”. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. afectând comerţul şi meşteşugurile. şi să obţină reprimarea pe plan local. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. fără a obţine însă rezultatele scontate. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. la gurile Meusei. cu caracter în primul rând politic. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. care. în vreun fel. 140 . oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. cea nobiliară. executaţi în 1568.Campania în vederea înţelegerii religioase. ia acum forma cetelor de răsculaţi. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. cu 10 000 de soldaţi de elită. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. Opoziţia. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. iconoclastă. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. o trădare faţă de coroana spaniolă.

Unii şefi calvini. frate natural al lui Filip al II-lea. care încearcă. 7000 de localnici. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). anularea măsurilor luate de Alba. garantarea libertăţii religioase. La Gand. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. să se alieze cu provinciile nodice. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. la cererea sa. În 1578. între altele. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. libertate religioasă (în esenţă. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. după modelul celei de la Geneva. rămase încă loiale Spaniei. aşa cum cereau răsculaţii. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. fără a putea însă promite. şi până la numirea altui guvernator. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. cu Luis de Requesens.În contextul creat. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. şi calea tratativelor. pe lângă mijloacele militare. în noiembrie 1576. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. fiul Margaretei de Parma. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. dar înaintarea lor este dificilă. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. calvini radicali organizau o republică teocratică. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. convocarea Statelor Generale. Requesens murea în 1576. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă.

proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Cu toate acestea. al cărui exponent fusese Erasmus. În aceste condiţii. provinciile nordice Olanda. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. la 23 ianuarie 1579. Războiul dintre provinciile nordice. care avea să capete consistenţă republicană. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. de către mase. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Pacea de la Arras. peste câteva zile. prevedea recunoaşterea autonomiei. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Bruges. cu patriotismul anti-spaniol. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. După moartea sa. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. În 1581. stadhouder general. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. Utrecht. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Wilhelm de Orania. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Mauriciu de Orania. conducerea a fost preluată de fiul său. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. În nord. rolul Statelor Generale. Conducătorul de fapt a fost. calvinismul a fost declarat religie oficială. Gand. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund.Bruxelles. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. din mai 1579. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Drenthe. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. dar nu accepta decât cultul catolic. retragerea trupelor spaniole. Zeelanda.

hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale.progresul spaniolilor spre nord. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . diferenţa nu era nici etnică. E adevărat însă că. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. în pofida rezistenţei lor comune. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în cele din urmă. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. După Războiul de 30 de ani. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Ţările de Jos. la o stabilizare a situaţiei. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. În 1598. consecinţe revoluţionare. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. Nefiind religioasă. de natură culturală. în cele din urmă. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Pe de altă parte. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. arhiducele Albert. Începută de o manieră conservatoare. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. zonele sudice numărau. în continuare. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă.

justiţie. Polonia. cât şi puterea regală. cea mai mare parte a Ucrainei. Monarhia ereditară era desfiinţată. era una dintre marile puteri. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. Se crea un singur organ central comun – seimul general. concomitent cu întărirea regimului feudal. încheierea păcii.Olanda şi Belgia. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. inclusiv Kievul. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. mobilizarea armatei. Polonia În secolul al XVI lea. ţinuturile baltice etc. O adunare specială. finanţe şi armată. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. întrunindu-se regulat şi periodic. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă.13. Chiar şi Prusia. cărora. respectiv administraţie. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. 5. urma să fie ales de nobili. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. Împrejurările interne. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. în partea central-răsăriteană a Europei. alături de Imperiul Otoman. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. devenit ulterior rege al Franţei. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Pe lângă elegibilitatea regelui. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Ştefan Bathory (1575- 144 . Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. Iar în plan religios. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. acesta.

pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Austria. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. de la începutul secolului XVII. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Imperiul Otoman. provocând o situaţie deosebit de grea. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur.14. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. Rusia 145 . turcii şi tătarii musulmani. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. conducători ai marilor familii nobiliare. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Prusia. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. deosebit de bogate. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. atât din partea turcilor. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. ca de altfel şi a Turciei. Suedia. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci.1586). ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). 5. în apropiere de raiaua Hotinului. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. susţinând activ pe habsburgi. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi.

Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. opricina. confiscarea averilor etc. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. Riazan. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. fiul său. cortesurile în Spania etc. După cucerirea Bizanţului de către otomani. boierimii. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584).. astfel a reorganizat justiţia. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. În contextul de atunci. Vasile III continuă opera acestuia. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. cea a streliţilor. Efectiv.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. precum stările generale în Franţa. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. Incontestabil. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . iar Moscova devine « a treia Romă ». a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. negustorilor şi meşteşugarilor. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. deci împărat). deportări. în Siberia. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. profesioniste. călugăriri cu forţa. respectiv din anul 1547. cu reprezentanţi ai clerului. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. Dver. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. În anii următori el a promovat numeroase reforme.

Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Oricum. reprezentând. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. secondată de Suedia împotriva Rusiei. condus de Minim şi Pojarski. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. S-a desfăşurat un război popular. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). Iniţial s-au obţinut unele victorii. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. În fapt. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. căruia i-a adăugat în 1556. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. În aceste condiţii. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. Rusia a 147 . pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. Polonia. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. patriarhul Filaret. de regulă. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului.ţării. care a domnit până în 1645. Suedia şi Danemarca. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. pe mai multe direcţii. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. timp de peste 20 de ani. teritorii periferice sărace.

cu rol consultativ. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . În statul rus economia era preponderent rurală. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. reprezentat alături de cel al bisericii. de duma formată din curteni şi boieri. Sporadic. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. În guvernare ţarul era asistat. Alexei Mihailovici (16451676). În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Bogdan Hmelniţki. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. în Ucraina. predominând sistemul domeniilor boierimii. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. La 8 ianuarie 1654. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. multinaţional al acestui stat. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. sub conducerea hatmanului cazacilor. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. într-o stare de anarhie. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Existau relaţii feudale. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. A urmat un război ruso-polonez. împreună cu fratele său vitreg. precum zemski sobor. Petru I (1682-1696). de exemplu). Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. Încă de la început. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. urmat de Ivan al V lea. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor.

Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. fiul românului Ioan Corvin. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. jucând un rol important datorită şi 149 . la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. Începând cu secolul al XI lea. respectiv dinastia Angelină. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896.15. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. dincolo de Nistru.1. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. regatul Croaţiei etc. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. 5. drept Ştefan I. de Habsburg. napolitană. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. Iagelo (poloneză). Europa Centrală 5. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. ocolind lanţul carpatic. cât şi din cel asiatic. acolo. voievodatul Transilvaniei.15. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. cu o dublă origine. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. cu forţa. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. de Luxemburg. Treptat. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”.chiar în rândurile clerului. germană. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). atât din continentul European. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. Ungaria Originari din zona munţilor Urali.

de exemplu. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. în mai multe rânduri.întinderii sale consistente. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. respectiv celebra victorie românească de la Posada. Pentru puţină vreme. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. în primul rând a ţărănimii aservite. Cehia etc. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. din Dalmaţia. dar şi armata şi birocraţia. politic. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. maghiarii au avut un rol important. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. după înstăpânirea treptată în Balcani. Între altele. următorii doi monarhi. înăsprind şi fiscalitatea. respectiv cu Imperiul romano-german. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. militar etc. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. A reformat justiţia. cu Polonia. fiscal. Regele decedat neavând urmaşi. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. În veacurile XIV şi XV. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. de la ţărmurile Mării Adriatice. Astfel. respectiv în lumea catolică a vremii. alături de Ţările Române. cel puţin pentru o vreme. începând cu anul 1330. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. Acesta a reuşit.

Cinci ani mai târziu. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. În tabăra de la Racoş. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. în anul 1514. la îndemnul papei. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. se întărea Unio trium nationum. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. ca de exemplu anularea şerbiei. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. până la ţărani de diverse neamuri. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. Astfel. după care o serie de conducători. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. net superioare. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. în 1517. În acest context. înalţi prelaţi. încorporat în regatul maghiar. lângă Dunăre. nobili. Între altele. În acest context. s-a strâns o masă importantă de oameni. secuilor şi saşilor.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. cât şi al înzestrării tehnice. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. acolo s-a strâns o armată de tip popular. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. atât din punct de vedere numeric. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. Urcat pe tron în 1520. În anul 1521 Belgradul. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. Trei ani mai târziu.

care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. nu o dată foarte strânse. În acest context. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. fost voievod al Transilvaniei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. aflat sub suzeranitate otomană. ca de altfel regi ai Boemiei. În anii imediat următori.. unde au suferit însă un eşec. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. respectiv în Ungaria. principi ai Transilvaniei etc. Tot atunci. Profitând de luptele interne. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. Mureş. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. cât şi de Ioan Zapolia. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). Practic. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. atunci. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cu centru la Zagreb. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. ce a rămas apoi 152 . Tisa şi Dunăre.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. cel mai adesea victorioasă. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. având drept scop ocuparea Vienei. în centrul Europei. ai Croaţiei.

La început. Tirol. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. Între altele. precum Stiria. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. respectiv ţările române din imediata apropiere. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. Carintia. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 .2. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. până la finele primei confragraţii mondiale. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg.15.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. multi-naţional. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. dată considerată în general ca debut al statului austriac). şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. Salzburg. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. în fapt Ungaria propriu-zisă. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. Aşadar. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. părţi ale viitoarei Slovenii etc. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. economic etc. dintr-un stat pluri-etnic. în 1686. 5. exercitată în diverse modalităţi. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. asupra populaţiei maghiare. Rudolf de Habsburg.

Ferdinand. devenit împărat între anii 1493-1519. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. Bramant. Francisc I.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. în cadrul căruia. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. posesiunile Habsburgilor. Maximilian. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Slovacia. care a trăit la Praga. în timp ce fratele său mai tânăr. Astfel. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. Deosebită 154 . Astfel. În aceeaşi perioadă. atât lutheranismul. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Astfel. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. după 1519. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Totodată. otomanii. respectiv Carol Quintul. la Marea Adriatică. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. în toamna anului 1918. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Artois. Habsburgii. Ţările de Jos. precum Flandra. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. FrancheComte. cât şi calvinismul. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Luxemburg. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani.

aparat administrativ de tip guvernamental. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. juridică. în forme variate.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Sardinia.16. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. cehi. dispersat. Regatul Neapolelui. români. organizare constituţională. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Era un stat multinaţional. împotriva Imperiului Otoman. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. flamanzi etc. Habsburgii au reuşit atunci. Cehia. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. francezi. de la Rin spre Câmpia rusă. italieni. 5. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Astfel. după 1700. ele întinzându-se. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. Şi în acest stat. Slovacia. Sicilia. adunări reprezentative etc. să supună definitiv Boemia. Habsburgii stăpâneau. Aceste teritorii însumau peste 600. Ţările de Jos (Belgia). proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. o bună parte a Ungariei. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. sârbi. Transilvania. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Statul nu avea o unitate politică. Milano. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. fiscală etc. de exemplu. maghiari. Croaţia. De fapt. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală.

statutului politic. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. sârbi. o parte a Ungariei. de altfel. după mai multe implicări. Slovenia. respectiv a modelului italian. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. în plan instituţional. Aşa cum s-a mai arătat. republicii Veneţia. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. situaţiei religioase. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. parţial români balcanici etc. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. o parte a Croaţiei etc. Bar etc. propriile instituţii de tot felul. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. italieni etc. continuându-se realităţi mai vechi. În spaţiul ex-iugoslav. Acolo. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. de-a lungul litoralului adriatic. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. Serbia. bulgari. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. precum posesiunile ereditare. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. BosniaHerţegovina. croaţi. români balcanici.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Split. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. modul de viaţă era în bună măsură. Şimenic. trăind laolaltă sârbi. slavomacedoneni. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. albanezi. Popatia şi Pola. Muntenegru. acţiuni ale Imperiului otoman. Strânsa legătură 156 . au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. În sfârşit. a mozaicului de popoare precum greci. dar şi comercial. în principal în Dalmaţia. Imperiului habsburgic. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. s-au creat trei realităţi politice distincte. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor.

mici negustori. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. Braudel). prin Marele Consiliu. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. o dată cu epopee descoperirilor geografice. demarararea unei ample expansiuni europene. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. cărbănari etc. 6.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. aşa numita revoluţie a preţurilor. în comparaţie cu veacurile anterioare. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. mai ales în calitatea lor de păstori. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. Relaţiile internaţionale (sec. era deţinut de câteva zeci de nobili. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. proces ce a durat 157 . ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. Descoperirile geografice. Mica republică de pe malul mării Adriatice. dar şi de meşteşugari. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. marinari şi chiar ţărani. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. precum şi un număr de aromâni. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale.

cel spaniol şi cel portughez. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. financiare etc. într-un mod specific. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. necesitând între altele sporite resurse demografice. în condiţii complexe. în cea de-a doua jumătate a veacului. în părţile apusene. 158 . precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. Astfel. cel al „interesului de stat”. cu câteva mari probleme. s-au înfruntat. respectiv Spania. dincolo de expansiunea sa colonială.mai multe veacuri. estice sau sud-estice ale continentului. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. diferite. În fapt. în părţile vestice. economice. înnoirile precum introducerea armelor de foc. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. evident distincte. Astfel. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. În fapt. Tot acolo. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. sistemele de fortificaţii. La cealaltă extremitate a continentului european. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. să ajungă mari puteri. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. al XVI lea şi în cel următor. Anglia şi Franţa. lumea europeană s-a confruntat în sec. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. perfecţionări sensibile în domeniul militar. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană.

În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui.1. devenită mai apoi. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. dar nu în cele din urmă. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Franţa a fost înfrântă. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. 159 .În sfârşit. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. Într-o primă perioadă. 6. Florenţa. Temporar. ducatul de Milano etc. într-un fel sau altul. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. statul papal. rezolvată parţial abia în veacul XX. Machiavelli. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. După ce în spaţiul italian. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. în a doua jumătate al secolului al XV lea.) sau au căutat: Veneţia. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. ce avea să fie ulterior teoretizat de N.

preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). 160 . considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. noul rege al Franţei. la Rin etc. cel puţin teritorial. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. cât şi în Peninsula Iberică. luându-l prizonier pe regele Francis. În bătălia de la Pavia. cu victorii schimbătoare. Practic. Prin jocul moştenirilor. dus apoi în captivitate în Spania. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. coaliţia antifranceză formată din italieni. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. din 24 februarie 1525. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. în 1499. prin tratatul de la Noyon. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. de altfel complet depăşit. Practic. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. după 1511. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. acesta dobândise. În acest context. respectiv de materializare a unui concept medieval. din 1516. războaiele italiene s-au extins. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. o situaţie preponderenta în Europa. pentru ca. respectiv al păgânilor musulmani. În faţa supremaţiei habsburgice. Era o ultimă tentativă de revigorare. Luptele au avut o evoluţie dramatică. diametral opus statelor centralizate. În acest context. cel al universalismului politic. Carol Quintul. împotriva Imperiului habsburgic. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei.

şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi.2. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. în timp. state în fruntea cărora. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. în acea 161 . respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. dar şi militare. 6. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. Anglia. Totuşi. între principalele state occidentale ale vremii. În final. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. aşa numitul război de treizeci de ani. Franţa.În aceste condiţii. şi de la Atlantic până la Carpaţi. respectiv Spania. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. nu peste multă vreme.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Mai multă vreme. Polonia şi chiar Transilvania. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. De asemenea. de fapt un prim război. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. respectiv al pactelor de familie. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. 1558. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. găsise aliaţi în Danemarca. Suedia. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Franţa putând să-şi continue astfel. instaurarea sa.

Anglia promovează o netă politică antispaniolă. Iniţial. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Războaiele religioase din Franţa 162 . între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. În revanşă. precum Francisc Drake. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. de furtuni. mulţi renumiţi. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. până la încheierea unei păci în anul 1604. Elisabeta I.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. o vreme. mai ales corsarii. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. regina Angliei între anii 1553-1558.3. după 1566. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. 6. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. În final. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. forţele engleze. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. De asemenea. între anii 1558-1603. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. de un tonaj mai redus.

Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale.Timp de mai multe decenii. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. cât şi spre Marea Neagră. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. între altele. În mai multe rânduri. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. Astfel. 163 . ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. 6. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon.4. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. financiar şi uman. atât spre Marea Baltică. uman şi material. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. invocând. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584.

când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. De fapt. practic se stingea vechea dinastie rusească. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. până la Petru cel Mare. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. stăpânind o bună parte a continentului. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. atât cu Polonia. După moartea lui Ivan cel Groaznic. 164 . cât şi Suedia. În jurul anului 1600 Polonia. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. a existat o stare de război cvasipermanentă. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Războaiele dintre Rusia. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. respectiv 1618. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. În acest context. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. de-a lungul întregului secol al XVII lea. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. începând o perioadă de frământări interne. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. la 1654. între Marea Neagră şi Marea Baltică.

Pe rând. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. În această calitate. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. Urmaşul său. Deja la moartea lui Selim I. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. timp de aproape doi ani. 165 . de califi. până la Dunăre. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. După eforturi militare susţinute. între stăpânirile efective ale Imperiului. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Totodată. au fost alipite imperiului Siria. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman.6.5. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. Astfel. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. stabiliţi în insula Rhodos. continuând de acolo acţiunile antiotomane. pentru o vreme. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. urmaşii săi. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Mecca şi Medina.

Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. Viena. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. de altfel. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . a şi murit. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. În cadrul politicii externe. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. Spre sfârşitul vieţii sale. inclusiv în cel germanic. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. respectiv spre Europa centrală. bătrân şi bolnav. până spre Bavaria. Transilvania. a devenit principat sub suzeranitate otomană. unde. Astfel. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. În anul 1541. Tot atunci. În câteva rânduri. în 1526. manifestându-se astfel. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. în anul 1529. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. Trei ani mai târziu. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). după o serie de frământări interne. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan.

înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. În ultimele decenii ale secolului XVI. devenită raia. a creştinilor. Între acestea. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. La moartea sa. cuprinzând. la o dată ce nu poate fi precizată. consfinţite prin tratate. Palestina. întregul spaţiu balcanic. în contextul înfruntării cu habsburgii. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Siria. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. dintre anii 1594-1606. 167 . poate fi amintită de exemplu. Irakul. de exemplu. parţial Iranul. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. Spania şi papalitatea. în primul rând în spaţiul european. Iordania. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. mai ales conflictul cu habsburgii. sudul Ucrainei şi al Rusiei. al situaţiei deosebite al unor occidentali. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. Astfel. începea declinul otoman. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. acte sultanale etc. Asia Mică. în anul 1676. precum şi Africa de Nord. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. inclusiv Crimeea. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. În a doua jumătate a secolului XVII. ţările române. din Egipt până în Tunis. ca de exemplu anexarea Podoliei.

de exemplu. 6. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. într-un fel sau altul. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. deci a unei supremaţii politice. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. Cel de-al doilea asediu al Vienei. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. cât şi de raporturile dintre statele europene. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. cel mai important conflict internaţional. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Franţa se temea să nu 168 . la nivel continental. continuând şi la începutul celui următor. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia.În acest context.6. respectiv pe papalitate. acţionând şi ca un instrument al acesteia. Astfel. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. Contrareforma. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. cât şi reluarea mai vechii direcţii. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică.

care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Armata împăratului. În anul următor.fie prinsă între doi duşmani puternici. iar la răsărit imperiul. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Comenius. Din această pricină. perioada daneză (1625-1629). deci şeful principilor protestanţi din Germania. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. în sud Spania. în special pământuri. formată din nobili şi orăşeni cehi. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. 169 . perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. a înfrânt pe cehi lângă Praga. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). precum Ian Amos Comenskky. la Muntele Alb (1629). perioada suedeză (1629-1635). Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. Cehia a devenit o simplă provincie germană. o provincie din apusul Germaniei. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. printre care se găsea şi Cehia.

După aceasta. în Ţările de Jos. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. 170 . atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. pe valea Rinului. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Boemia etc. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Astfel.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. în Bavaria. A intervenit în ajutorul cehilor. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. conflictul s-a extins. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii.. în ajutorul căruia. Au reintrat în război şi suedezii. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. dar şi politician ambiţios. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Transilvania. anume trecerea. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Franţei alăturându-i-se Olanda. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. de la Europa medievală la timpurile moderne”. în Europa ooccidentală şi centrală. Intervenţia Franţei. inclusiv titlul de rege al Ungariei. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. foarte bun militar. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. El a reuşit în urma unor lupte navale.. alungând de acolo pe principele elector. deocamdată timidă. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. dar mai ales pe uscat. invadat vremelnic de trupe spaniole. principele protestant al Transilvaniei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic.

în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. prin achiziţii teritoriale. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. evident în favoarea. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Astfel. practic independente. Se punea astfel capăt practic politicii. de o dietă imperială. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). 171 . instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. catolică şi calvină. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. deci limitate. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. a învingătorilor. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. precum şi problema unei viitoare hărţi politice.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. eius religio”. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. respectiv 24 octombrie 1648. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. în lumea germană a casei de Austria. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate.

înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. Franţa a devenit prima putere continentală. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. 7. Pentru asigurarea mântuirii. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. după 1660. de aceea. 172 .1. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. cel puţin pentru o vreme. În rândurile credincioşilor. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. a relaţiilor dintre state. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. În sfârşit. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. Biserica şi viaţa religioasă 7. chiar în această formă. precum suveranitatea statelor. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. Între altele. egalitatea lor juridică etc.. Pe de altă parte.

lecturilor făcute de preoţi şi călugări. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. Se multiplică bisericile parohiale. « fiul credincios al bisericii ». iar nu pe conţinutul credinţei. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». generozitatea manifestată prin danii. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. spovedania o dată pe an. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. De asemenea. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. Pentru aceasta. favorizată de folosirea geamurilor transparente. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. În secolul al XV-lea. împărtăşania cu ocazia Paştelui. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. iar pe de altă parte datorită predicilor. ţinerea postului în perioadele prescrise. exemplelor extrase din biblie. construite sau împodobite de membrii confreriilor. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. De asemenea. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). În bisericile de la sfârşitul evului mediu. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. sau a bibliilor ilustrate. adoptaţi ca patroni de către confrerii. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori.

exprimată în special prin răspândirea orgilor. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. datorită acestei concepţii. devenite. Această doctrină justifica. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. preotul este figura cheie a mântuirii. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. pe care o poate acorda sau refuza. pietatea să devină ceva mai interiorizată. Pe de altă parte. statutul aparte al preotului. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. la care se poate ajunge prin 174 . din secolul al XV-lea. prin imitarea lui Christos. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. ci pe acţiunea individuală. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. prin perfecţionarea de sine. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. apar şi se impun noi obiecte liturgice. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. De asemenea. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. cunoscută sub numele de Devotio moderna. inspirat. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. separat de masa credincioşilor. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea.constată sporirea rolului muzicii religioase. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. prin experienţa extazului). prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. printre altele. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. XI-XII). precum cultul Eucharistiei. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. în episcopatul de Cambrai. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. se pare.

probabil. cum au fost numiţi aceştia. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. De aceea. şi care. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. acestea frapau 175 . al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. prin analiza de sine. 1380-1471). O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. Imagini difuzate prin xilografie. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Devotio moderna. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. cum li se cerea în secolele anterioare.contemplare perpetuă. după Biblie. prin examenul de conştiinţă. a fost cea mai tipărită carte. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Fraţii vieţii în comun. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. legată de interiorizarea trăirilor religioase. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. Acesta scrie Urmarea lui Christos. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. este sentimentul tragic al morţii. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. după invenţia lui Gutenberg.

Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. duce de Lancaster. cu care Anglia era în război. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). 1330-1384). Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Prinţul Negru. În acţiunile sale. putea însă scăpa controlului autorităţilor. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. între care Despre stăpânirea divină. pe care o ataca în tratatele sale. Despre stăpânirea civilă. astfel că. aflată sub influenţa Franţei. regina Joan de Kent. averile ei să fie considerate doar posesii. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. orice obicei. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). şi nu doar unui vicar unic. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. Reflexia personală. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. Wycliff a contestat rolul 176 . când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. John de Gand.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. laici şi clerici. De altfel. profesor la Oxford. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. născut în Yorkshire spre 1330. precum regele Eduard al III-lea. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. alături de unii colaboratori. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). Prin extensie. preot. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi.

Pentru punerea în practică a ideilor sale. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. După moartea sa. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. De asemenea. în operele lui se găseşte ideea predestinării. şi nu prin propriile merite. care. rectorul Universităţii din Praga. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. numiţi apoi lollarzi. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. Ideile lui Wycliff. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. El ca persoană nu a avut însă de suferit. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Wycliff a fost condamnat ca eretic. ordinele cerşetoare care au decăzut. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. dar şi sociale dintre oameni. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. astfel. practica indulgenţelor. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. în parte. şi şi-a sfârşit zilele în pace. instruirea poporului. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. după 1400. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. în 1384. 177 . ceea ce explică. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia.penitenţelor şi pelerinajelor. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. care trecea drept un discipol al lui. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. însă. nobil atunci cine era?). datorită protecţiei de care se mai bucura. în 1381. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. De asemenea. care l-au influenţat pe Ian Hus. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi.

i-a atras lui Hus simpatia populară. Pe urmele lui Wycliff. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Un an mai târziu. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. şi biserica din Cehia începe 178 . Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. a devenit preot (la Capela Bethleem.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. El critică. În plan social. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. idee ce va fi clar enunţată de Luther. de asemenea. În acest context. în care motivaţiile religioase. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). văzute ca instrumente ale Imperiul german. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. pusă deja în practică. a studiat teologia. O altă idee. Adunarea îi era însă ostilă. transformate în adevărate războaie. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Toate atacurile sunt respinse. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării.

încoronat între timp ca împărat. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. secularizarea bunurilor bisericii. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). curentele radicale au fost foarte variate.să îmbrace forme originale. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. numiţi şi taboriţi. susţineau revendicări radicale. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. 1436. numiţi şi calixtini (de la potir. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. Pe de altă parte. slujba în limba cehă. la transformarea totală a societăţii. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. Moderaţii. În cele din urmă. dar treptat elementele de originalitate se resorb. În cele din urmă. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. reforma morală a clerului. Spre deosebire de utraquişti. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. 179 . o parte a husiţilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. Acestea erau însă diferite. care pune capăt războiului devenit civil. prelungirea stării de război. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. excesele sociale ale taboriţilor. Din punct de vedere religios. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. statuate în Compactatele de la Iglau. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. caliciu) sau utraquişti. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale.

2. religios şi intelectual. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. într-o manieră „democratică”. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. foametea erau realităţi frecvente. prin ricoşeu. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. sunt o prezenţă constantă 180 . Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante.7. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. In general.2. mai ales „Dansul macabru”. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. care îi antrenează pe toţi muritorii. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. molimele. în secolul al XVI-lea. prin care. se face apel la o multitudine de factori.1. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. Într-o lume în care războaiele.Factori religioşi şi intelectuali 1. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. acea reformatio in capite et in membris. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. 7.1. aşa cum ne mărturiseşte arta. 7. Din secolul al XIV-lea. Există o serie de aspecte generale. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale.Nesiguranţa mântuirii.2. dar dincolo de acestea. economic şi social. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. de a stopa progresele noilor culte. temele macabre. consecinţe şi asupra catolicismului. social-politic şi ideologic. cu caracter religios. politic şi naţional.1. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. aparţinând diferitelor domenii. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică.

o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. 2. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. al sfintelor moaşte. ideea eliberării individului. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. 3. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. În plan religios. care pun accentul pe om ca persoană. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. In Occident. În pofida reformei gregoriene. acum se preconizează. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. dar care le aduceau beneficii materiale. În acest sens. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. pelerinajele. cel puţin teoretic. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. sau la curţi ale principilor. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal.în orizontul cultural al oamenilor medievali. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. Activitatea de susţinători ai 181 . fie la o viaţă pasională. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism.

rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. în mod poate greu de înţeles astăzi. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. 182 . Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. căci ele reprezentau. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. Evident. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. De asemenea. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. De altfel. consecinţe negative asupra Bisericii. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). 4. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. în care căsătoriile se contractau devreme. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. în timpul pubertăţii. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. pe termen scurt. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. În aceste condiţii. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale.

Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. în principal. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. mai ales cea funciară.dar şi a operelor umaniştilor. şi ca atare dobânda nu e permisă. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. bogăţia bisericii. al treilea loc destinat. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. De exemplu. mai ales din partea aristocraţiei. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. 7. preocupaţi de întoarcerea la surse. ceea ce justifica acum contestarea lor. angajată pe calea profitului de tip capitalist. dezvoltă exegeza filologică. prin „inventarea” Purgatoriului. De exemplu. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. intelectuale.1. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. în secolul al XV-lea. morale. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice.2.2. Aceştia. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia.1. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu.3.2. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. În concluzie. 7. Pe de altă parte. Factori politici 183 .

şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern.2. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. Francisc I şi papă. ci în exterior. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu.2. promite să se 184 . unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. care se prezenta ca un organism supranaţional. doreau să elimine un centru concurent de putere. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. la Roma. Cu excepţia Angliei. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. principate. şi universalismul Bisericii romane. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. Din aceste motive. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. care evolua în direcţia naţională. Statele pornite pe calea modernizării. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. In alte condiţii. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). autoritatea exclusivă a Bibliei. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. cantoane. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. 7. În general însă.

fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. şi dieta îl declară în afara legii. la dieta de la Worms. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. dar Luther. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. şi în 1517.călugărească dacă scapă). Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Se declanşase conflictul deschis. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . Acolo. dându-i garanţii ferme de securitate. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. după ediţia realizată de Erasmus. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. în 1521. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Pe drumul de întoarcere însă. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. traduce în germană Noul Testament (1522). şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. survenită în 1519. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. dar şi în constituirea limbii germane literare. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. În 1515. papa Leon al Xlea. putând fi prins şi ucis de oricine. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Frederic cel Înţelept. Luther refuză să renunţe la convingerile sale.

împărtăşească soarta lui Ian Hus. De asemenea. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. cumpărarea de indulgenţe. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. In 1526. principatul. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. prin pacea de la Augsburg. după aceea. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. în anumite condiţii. putea părăsi. a contribuit la întărirea şerbiei. care în 1555 statua principiul cuius regio. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. discipol apropiat al lui Luther. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. Răscoala este înfrântă. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. întrucât credinciosul. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. În 1529. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. eius religio( a cui este conducerea. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). redactează Confesiunea de la Augsburg. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. pe termen lung. ceea ce. pelerinaje.). care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. care are acces la 186 . etc. Pe de altă parte. Au loc şi clarificări doctrinare. pomeni. în 1530 Melanchton. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. a aceluia este şi religia). ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther.

dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar.Biblia tradusă în limba sa. Cucerit de ideile lutherane. data reîntoarcerii la Geneva. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. nici liturghie. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Ei nu sunt preoţi. unde rămâne până în 1541. Reîntors în Franţa. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. în 1536. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. numai prin Scriptură). Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. unde redactează opera sa esenţială. datorită contactului său direct cu Biblia. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. publicată prima dată în latină.2. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare.3. şi care au ca principal rol predica. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. 7. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Serviciul religios este realizat de pastori. Instituţiile religiei creştine. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Fiecare credincios devine el însuşi preot. care nu se poate 187 . În viziunea sa. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. În fond. în 1534. sola fide. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi întrucât orice creştin este preot. Pleacă la Strasbourg. Calvin face studii de drept. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. icoane. singurele pomenite explicit în Evanghelii. numai prin credinţă. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. Născut într-o familie de jurişti. altar. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. nici valabile. este nevoit din nou să fugă. Sub conducerea sa. greacă. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. somascii. în 1535. Între aceştia s-au afirmat teatinii. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. din iniţiativa Angelei Merici. jucând rolul unor directori de conştiinţă. reformate sau nou înfiinţate. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. dar continuă să acţioneze printre laici. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. indiferent de confesiune. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. oferind învăţătură acestora. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. la Roma. instrumente utile au fost ordinele religioase. predicând. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. transformându-se apoi. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. după eşecul definitiv al cruciadelor. care dobândesc individualitate din 1619. organizarea cvasi-militară. depun jurăminte. şi fusese recunoscut de papă în 1226. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. pe vremea cruciadelor. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. Astfel. franciscanii şi dominicanii. În Spania. în ordin cerşetor). la Brescia. preoţi care trăiau în comunitate. Prin disciplina sa riguroasă. Din 1524. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. barnabiţii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. precum capucinii. 192 .

7. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o.7. Pe termen lung. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. în mare.3. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. cu puţine schimbări. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene.5. până astăzi. După Trento. pe o linie care s-a observat că urmează. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. Japoniei. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.4. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. Bavaria. mai accentuată în zonele reformate. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Prin măsurile de reformă interioară. Chinei. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Polonia). 193 . rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. vechiul limes roman. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. considerat apostolul Indiei.3. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. spaţiul scandinav). înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Spania).

Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus.4. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. contribuind. ca în Anglia. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. De asemenea. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. Marele Maestru teuton. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. micilor principate. ieşită din uniunea de la Kalmar. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. 7. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. dinamică. cum s-a întâmplat în Italia. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. la dezvoltarea capitalismului. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. în jumătatea 194 . cum ar fi Suedia. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. Prusia. cantoanelor. al lumii oraşelor state.

În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. în părţi ale Asiei Mici. Ghenadios Scolarios. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Bosnia. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. starea civilă a populaţiei etc. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. în viaţa populaţiei ortodoxe. Între altele. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Astfel de cazuri au fost în Albania. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. probleme de educaţie. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Destul de 195 . precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. nu o dată brutale.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. unii creştini au îmbrăţişat islamul. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. fără însă a fi avut un caracter masiv. o serie de scutiri. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. în secolul XVII. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Cu alte cuvinte. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. când sultanii au devenit şi califi. lui şi urmaşilor săi. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. În fapt. Prin reglementări specifice. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Ortodoxia. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638).

mai cu seamă între saşi. respectiv un număr de ucrainieni. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. cât şi ale lui Calvin. În 1543. numită şi greco-catolice în Transilvania. a patriarhiilor slave din Balcani. în cazul Transilvaniei. unde populaţia era predominant catolică. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. o parte din ortodoxii din Polonia. înregistrându-se mai ales. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. respectiv unguri. de asemenea canonizat şi alţii. Astfel. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. de mitropolitul Simion Ştefan. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. nestoriană şi monofizită. canonizat ulterior. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. între anii 1685-1688.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. ca şi prin o serie de misionari. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . de exemplu. de altfel. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. Bosnia. Alexandria sau Ierusalim care. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Imediat după apariţia lor. mitropolitul Sava Brancovici. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther.

ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. În secolul al XVII lea. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. Astfel. 197 . considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. adolescent. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. în secolul al XVII-lea. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. precum şi o serie de inovaţii. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Kiev. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. La mijlocul secolului XVII. însă pe termen lung. mitropolitul Petru Movilă etc. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. al cărui fiu. în biserica ortodoxă. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. patriarhul rus Nikon (1652-1658). respingând mai cu seamă idei calvinizante. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. s-au ţinut la Costantinopol. treptat.

Între suferinţă şi bucurie. De acum înainte. În plan spiritual. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. adevărată şi eternă.În Balcani. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. 198 . aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». şi instituţia vizibilă. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. Întoarcerea spre sine. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. Nu lipsită de importanţă. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. 8. ba dimpotrivă. între nenorocire şi fericire. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. Cultura 8. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. devine tot mai importantă. o anumită nelinişte. amestecată în treburile lumeşti. distincţia între biserica invizibilă.1. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. pieritoare.

asociat de noi cu un comportament aristocratic. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Ïn cazul jocului de şah. chiar în trei. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. adesea prinţi sau capete încoronate. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. aflăm de la cronicari că jucătorii.În transformarea sensibilităţilor. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. în cazul aceloraşi persoane. regilor. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. Henric Suso. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. gesturi dezordonate şi reacţii violente. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. din 1409. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. pricipilor. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. În viaţa religioasă. apoi. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. răspândită printre unii creştini. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. De exemplu. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. De exemplu. Astfel. căutarea volupăţii celei mai carnale. mare mistic 199 .

insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. memento mori fiind una din temele lor predilecte. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. a unor temeri ancestrale. stare socială sau profesională. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. fără a face distincţie de vârstă. neintegrate. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. sex. şi mai ales Dansul macabru. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Desigur. Aceste 200 . Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. în secolul al XV-lea. din secolul al XIII-lea. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei.german. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. conform caracterizărilor psihologilor. Forme de comportament şi de sensibilitate. de bună calitate. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. se pot combina sau opune unele altora. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. fără a apela la intermediari. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Sentimentul morţii existase şi înainte. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. autorul unor opere de mare elevaţie. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. a unor emoţii necontrolate. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. în cimitirul Inocenţilor din Paris. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. orizonturi total diferite pot coexista. răspândite mai ales în Italia.

Această angoasă în faţa morţii. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. meditaţiilor. părţi ale lumii. Acelaşi spirit nou. lumea e prezentată mult mai realist. şi adesea odios. În partea da doua a Romanului Trandafirului. Rămas neterminat. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. caracteristică iubirii curteneşti. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. este probabil efectul predicilor. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. sau Romanul Vulpoiului. este ilustrat de Romanul lui Renart. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. romanul este continuat. alteori se distrug. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. şi el iese de cele mai multe ori victorios. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . sau trucuri. de Jean de Meung. Slăvirea femeii.teme inspiră şi lucrări literare. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. câteva decenii mai târziu. de sorginte clericală. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. dar mai ales cu umbrele sale. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. cu luminile. destul de searbădă pe alocuri. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. calamităţilor naturale. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. personajul ambiguu din miturile multor popoare. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. mai bine sau mai rău. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. al epidemiilor ce marchează epoca. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. a cunoştinţelor epocii sale. prin care uneori se creează.

Dante este exilat din oraşul său. pe care el o consideră ca unitară. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. a participat la campanii militare. întreaga societate umană. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. Partizan al supremaţiei pontificale. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. tratat despre importanţa limbii italiene. total devotaţi papei. a studiat retorica şi medicina. în pofida diferenţierilor dialectale certe. independent de papalitate. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. 202 . atât de contradictorie. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. în 1321. Aceeaşi epocă. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. a nobililor şi a oamenilor bisericii. De altfel. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Dacă lucrurile stau astfel. la adresa iubirii curteneşti. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. se numără Dante Alighieri. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. în 1302. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. false şi artificiale. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. nu îi datorează însă şi existenţa. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. după cum am prezentat-o mai sus. De monarchia este un tratat de filosofie politică. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. Exilul i-a marcat puternic opera. Moare la Ravenna.ticăloşiile sale. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. sau Reinecke. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal.

Purgatoriu şi Paradis. 1465). i-au adăugat epitetul de Divina. căreia urmaşii. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Guinizelli şi Cavalcanti. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Mult mai medieval în concepţii. dedicată Beatricei Portinari. este poetul francez François Villon. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. de care îl separă totuşi mentalitatea. 203 . începând cu Boccacio. teologice. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. şi opera sa poetică realizată în franceză. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. dar guvernat de liberul arbitru. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. conferă perenitate operei sale. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. din punct de vedere al biografiei. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. Licenţiat al Universităţii din Paris. În Vita nuova. mult mai frământată în cazul lui Villon. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. Se aseamănă astfel. Marele Testament . alături de arta sa poetică desăvârşită. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. supus planului Providenţei Divine. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. cu goliarzii. diată ironică în versuri. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. inclusiv papi. structurată în Infern. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice.

reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. dedicat lui Scipio Africanul. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. Animam cum corpore amavi. Scrie opere în latină. spune el. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. ce prevesteşte Renaşterea. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. dar poeziile sale i-au supravieţuit. Cel mai erudit om al vremii sale. făuritor al măreţiei Romei. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. uneori 204 . ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. dar şi balade armonios integrate în întreg. este opera sa capitală. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. e o femeie în carne şi oase. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. umanist pasionat de manuscrisele antice. lipsită de orice concreteţe. Petrarca a reacţionat. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală.compus spre 1461. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată).. Istoria a reţinut operele sale în italiană. La 33 de ani. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. urma lui Villon se pierdea. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. precum poemul eroic Africa.

Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. sau chiar din povestiri de origine folclorică. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ci de cea a sufletului. caracterizată. ci cel 205 . exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. spiritul. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. care poate înfrânge adversităţile. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. alteori tragic. Desigur. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. autonomia omului. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Dar nu trebuie să uităm. bineînţeles. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. uneori fericit. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. nu atât de nobleţea sângelui. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. fiind preluate din nuvele anterioare. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic.

Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. depozitara unor idealuri valoroase. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. ca şi unele din subiecte. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. satira. şi ideile lui. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. au început să fie depăşite de realităţi. Geoffroy Chaucer (1340-1400). Ca şi la Boccaccio. Evul mediu. dar care. Fiu al unui negustor de vinuri. 8. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury.cultural. intitulat Troilus şi Cresida. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. pe care încep să o considere 206 . pare să fie conştient autorul. aplecarea spre cele lumeşti.2. Tot ca la modelul său italian. pentru ipocrizie. ca şi tehnica sa literară. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. ajunge în slujba curţii engleze. lăcomie. Decameronul rămâne ca o operă vie. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri.

care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». Un alt înţeles. 1550-1567. inclusiv cele ale creştinismului de început. Uneori. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. 8. situată între evul mediu şi epoca modernă. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. termenul de Renaştere a început. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. La origine. 1350-1620).1. Termenul a fost popularizat apoi. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. caracterizat. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. din secolul al XIX-lea. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). este cel de mişcare intelectuală. sculptori şi arhitecţi.2. conform expresiei lui Peter Burke. printr-un « mănunchi de schimbări ». readusă la puritatea din perioada clasică. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . eventual pe cei ce predau aceste discipline. Într-o primă accepţie. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. In cele ce urmează. apărut din secolul XIX. De asemenea. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. o epocă obscură şi barbară. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. termenul vine din italianul umanisti. o dată cu termenul propriu-zis. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. în secolul al XIX-lea. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Vieţile celor mai de seamă pictori.o perioadă întunecată. definite mai întâi în Italia.

care. Sub patronajul familiei Medici. greaca. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. cardinalul Bessarion. De aceea. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. în preajma cuceririi Constantinopolului. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. deoarece se constată. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. neobosit căutător al acestora. a fost donată Veneţiei în 1468. şi în special la Florenţa. prin compararea diferitelor variante. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. au fost stabilite. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. după expresia lui Poggio Bracciolini. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. 1520. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 .italiene. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. unele reguli privind editarea manuscriselor. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi.

„prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. fiind. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. de aceeaşi părere cu reformaţii. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. propriul tău plasmuitor şi sculptor”.2. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr).2. În afara neoplatonismului. purificarea sa de adaosurile medievale. umaniştii. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. artizan al destinului său: „tu omule. Dimpotrivă. Erasmus din Rotterdam. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. în calitatea sa de mişcare complexă. în marea lor majoritate. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. să renunţe la creştinism. Erasmus a devenit. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. 8. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Spre deosebire însă de aceştia. de asemenea. Doreau.ideilor. în Franţa. nu au dorit. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. dar fără medierea obligatorie a bisericii. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. Anglia. Umanism şi creştinism Umanismul. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. În relaţia omului cu Dumnezeu. Italia. de Pietro Pomponazzi (14621525). Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. preot. în primul rând. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). Astfel. o vreme. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. A întreprins numeroase călătorii. la rândul său. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Intelectualii umanişti. există şi un curent neoaristotelician. care l-au adus în contact cu 209 .

dimpotrivă. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Literele mobile. Ungaria (Nicolaus Olahus). Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Franţa. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal).personalităţile cele mai importante ale momentului. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. mult mai corectă decât Vulgata. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. deja realizate din ceramică. 8. ediţii de texte antice.3. în 1455. Italia. prin caracterul său elevat. în Orient şi din lemn. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. umaniştii circulau foarte mult. în Europa. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. De asemenea. între care literele mobile.2. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Germania. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Elogiul nebuniei. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. cenacluri. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. la Mainz. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». Biblia cu 42 de rânduri. a Noului Testament. Anglia.

profesori. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. în 1575. Anvers. precum cele « romane » sau cele « italice ». era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. 211 . cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. cererii de carte. transformarea ei dintr-un obiect de lux. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. De asemenea. (La Anvers. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. clerici. cum era manuscrisul medieval. Paris. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. etc. atât din punctul de vedere al formei literelor. pe de o parte. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. într-un bun relativ accesibil.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. Efectul este scăderea preţului cărţii. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. devenită uzată. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. care. Din aceste motive. Succesul întreprinderii s-a datorat. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. medici. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. în contextul progresului alfabetizării. ceea ce permite începutul democratizării culturii. Ulterior. Lyon. cât şi al punerii în pagină. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. devenit presă tipografică. Basel. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. iar în secolului XVI. De asemenea. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. se inventează noi caractere. jurişti.

deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii.). care practică lectura în tăcere. individual. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. la importanţa ataşată autorului. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. între autor şi operă. dar şi responsabil pentru ce a scris. majoritare până atunci. ca atare. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. în încercarea de a 212 . ci fidelitatea faţă de model. De acum înainte. 77% au fost scrise în latină. În plan cultural. nu creaţia originală era valorizată. socialeconomice. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. 6% în germană. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. apare un nou tip de cititor. într-o epocă în care Biserica. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. 5% în franceză. atacată de reformatori. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. şi nu autorul ei. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. 7% în italiană. tiparul. politice. etc. De altfel. în primele decenii de după apariţia tiparului. beneficiar al operelor sale. religioase. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. un secol înaintea sa. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. Acest schimb este facilitat. multe creaţii medievale sunt anonime. devenit şi o afacere profitabilă. în condiţiile în care. de a elabora noi idei şi ipoteze. prin folosirea preponderentă a limbii latine. impune cenzura operelor tipărite.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural.

Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. fără medierea profesorului. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». principi. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. forma ei definitivă este stabilită acum. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. preotului. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Prin accentul pus pe autor. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. de stabilire a regulilor. Apare treptat ideea de copy-right. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. de care am mai vorbit. prin difuzarea gramaticilor. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. De asemenea. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. Dacă ne referim la tipar. timp de câteva secole. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. latina a devenit o limbă moartă. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. evoluţia latinei. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . călugărului. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. în detrimentul aprofundării celor citite). ca limbă de comunicare internaţională. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur.stopa progresele contestării sale. acordat iniţial. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. începe revoluţia în domeniul lecturii. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. prin privilegii regale sau princiare editorilor. într-un fenomen de masă. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. prin fixarea ei riguroasă în scris. care nu s-a mai transformat. Capete încoronate. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. se opreşte.

instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. a tipografilor. corespunzătoare vârstei. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. atât în mediul protestant. După manifestarea Reformei. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. scriere. În acest din urmă caz. Şi în spaţiul românesc. În colegii. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. care dublează. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. De exemplu. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. logică. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. a artiştilor. colegiile se vor multiplica. instituţie specific medievală. centrate pe om. tiparul este introdus în Franţa la 1470. întrucât aceasta relevă. şi încă 15 până la 1550. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. şi nu pe divinitate. cât şi în cel catolic. începând de pe la 10-12 ani. Dar Universitatea. cu un indiscutabil prestigiu. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. matematică). într-un secol şi jumătate. De aceea. Universitatea. Învăţământul dura şapte ani. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. inspirat de vechea facultate de arte. gramatică) înspre complex.activităţii oamenilor de cultură. numărul mai vechilor întemeieri. (filosofie. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. pe de o parte. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. iar pe de altă parte. se adaugă până la 1500 încă 33. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Mecenatul 214 . îşi continuă existenţa. spre deosebire de facultăţi.

prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. dar atrag şi creatori italieni. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. şi al lui Rafael. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. care să le ofere comenzi pentru operele lor. se zice. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). au fost comandate atâtea opere de artă. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. după ce. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). să-i plătească şi să-i întreţină. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . fiu al lui Lorenzo de Medici. Nobilimea. De asemenea. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). De altfel. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. începând cu biserica.

La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. « Sedentarizarea » nobililor. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. de protecţie împotriva frigului. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. spre deosebire de perioada anterioară. flamande. având în acelaşi timp şi rol practic. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. dezvoltat în oraşele italiene. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. pentru a consuma la faţa locului produsele. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. Apariţia genului picturii de şevalet. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. la Florenţa. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. Acesea din urmă nu dispar. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. dar şi în cadrul corporaţiilor. ci evoluează. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. germane. Astfel. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . erau tapiseriile. devenită mai funcţională. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. Din secolul al XV-lea. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. mai cofortabilă şi mai luxoasă. în care principalele elemente decorative. a redus dimensiunile operelor de artă. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Individual. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. existând şi o serie de factori materiali. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. dar şi a literaţilor şi filosofilor.

competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. care făcea parte dintr-o breaslă.Sixtine). cum ar fi farfuriile. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. Desigur. aceste obiecte de mici dimesiuni. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. elementele folosite la construcţia sobelor. 8. în Renaştere. cănile. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. care acum e o individualitate.2. 8. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. a propriei valori a creatorului.2. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. 217 . dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune.4. accentul pus pe om. specificului personalităţii sale. importanţei originalităţii. concepţia aceasta se schimbă. nu un simplu membru al unei bresle anonime. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul.5. plăcile de faianţă.

mai interiorizată. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. în sens peiorativ. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine.3. prin încrederea în om şi în forţele sale. ceea ce conduce la o creştere a specializării. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. -bucuria de a trăi. de unde şi numele de “gotic”. -individualismul. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. ca şi trupul omenesc. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. în general. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. de barbar. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). care decurge din conştiinţa valorii omului. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . Ca şi umaniştii.3.-nou raport între om şi divinitate. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii).1. -natura ca sursă de inspiraţie. ci promovând un nou tip de pietate. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Renaşterea artistică şi literară 8. 218 . Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. titanul. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. 8.

realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. dar continuă să domine temele religioase creştine. extrem de valorizată. prin care iluzia spaţiului. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. întruchipare a forţei şi frumuseţii. Tot de la antici era preluat genul portretului. din circa 150 de tablouri. începutul săpăturilor arheologice. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. în afară de piatră şi marmură. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura.Şi în plan artistic. mai întâi masculin. utilizate pe tot parcursul evului mediu. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. 219 . Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. De aceea. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. Pe de altă parte însă. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. Fie că e vorba de pictură. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. în acest domeniu. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. sunt preluate teme mitologice. pentru a ilustra simetria perfectă. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. în jur de 100 au teme legate de creştinism. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). sculptură sau arhitectură. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. şi al sculpturilor ecvestre. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Pe de altă parte. I). Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. Ca materiale. De exemplu. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. neglijat în perioada anterioară. la Boticelli. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman.

Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. si insistau pe armonia proporţiilor. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. de pe domeniul rural. lucarne sub acoperiş.).3. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. compoziţii renascentiste. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. frize). cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. edificii publice sau clădiri particulare. erau realizate la scară umană. mai clasicist (faţade plate. deoarece se puteau rula. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). corintic). ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. Acesta. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). 220 .2. Continuă să se construiască şi castele. doric. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. dincolo de consecinţele sale reprobabile. etc. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. 8. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. teme. variaţii de tonuri. De asemenea.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. fresca). Castelul de tip feudal. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. după începutul războaielor italiene. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. mai propice locuirii şi mai elegantă. din Franţa. ferestre înalte. lasă locul vilei urbane. pilaştri. însă în noul stil. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. succesiune strictă a celor trei ordine antice. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. Arhitectura În arhitectură.

etc). punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. 221 . Artiştii au avut astfel mai multă libertate. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. variante locale. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). De exemplu. pictori flamanzi. aici s-au definit.3.8. De asemenea. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. au inovat mai mult. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. există şi diferenţe. Leonardo da Vinci. de adâncime în interiorul compoziţiei. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. Războaiele italiene. la plecarea multor artişti către ale spaţii. în secolul al XV-lea. Boticelli (1445-1510). În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. parţial contopite cu fundalul. realizarea camerelor obscure. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Leonardo da Vinci (1452-1519).3. Donato Bramante. redă contururi vaporoase. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. a fost cea florentină. dintre care prima. prin sfumato. în ordine cronologică şi a importanţei. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. la sfârşitul secolului. izgonirea Medicilor. Rafael Sanzio (1483-1520). Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. trăsături esenţiale ale artei.

dar mai ales ca gravor. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. S-a afirmat la început ca sculptor. pictor. între care rămâne importantă. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. de asemenea. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . în spiritul propagat de Contrareformă. precum Milano. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. arhitect. Sculptura 222 .3. (După lucrări la Florenţa. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. Parma. Aurorei şi Crepusculului. Ghirlandaio. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici.4. Redevenit pictor. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. Michelangelo s-a format la Florenţa. arta este marcată de multiple influenţe. e rechemat la Roma.La Veneţia. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. poet. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. impresionante prin modernitatea lor. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. David. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). În Spania. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. 8. creaţii precum Pieta. aducându-i celebritatea. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. 1489-1534). din familia Medici. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. răscruce de drumuri comerciale. cea bizantină. în secolul al XV-lea. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). unde se afirmă Corregio (cca. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. În tot acest timp. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. sculptor . Padova. Hans Holbein (1497-1543). în atelierul unui sculptor vestit al epocii. în altarul Capelei Sixtine. În Germania. Papa Iuliu al II-lea.

datorită descoperirii lucrărilor greco-romane.3. este mai aproape de divin. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. Filippo Brunelleschi (1377-1466). păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. de a se autodepăşi. Pe de altă parte. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. etc. şi astfel ceea ce este armonios. în operele lor. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. rondel. 8. a operelor lui Homer.5. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. ca şi la antici. Lorenzo Ghiberti (13781455). Dante Alighieri (1265-1321). în general. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Renaşterea literară. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. echilibrat. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. istoriografia. într-un anumit fel. limba italiană 223 . influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. cât prin operele de orfevrărie. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. începe mai de timpuriu în Italia. operă care a creat. La începuturile Renaşterii. în traduceri latine. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. Frunuseţea înseamnă armonie. ca şi cea artistică. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). tragedia). romanul alegoric. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea.În sculptură. Donatello (1386-1466). Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. operele dramatice (comedia.

şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. la începuturile Renaşterii literare.1490-1533).literară. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Lucrările lui François Rabelais (c. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Autorul unor interesante Istorii florentine. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. autor al Decameronului. Pesimist. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Gargantua. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. în Iubirile. secretar al republicii florentine. 224 . caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Unii dintre aceşti poeţi. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. şi cu o teribilă poftă de mâncare. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Nicolo Machiavelli (1469-1527). poet sensibil. de asemenea. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. pe care le tratează însă în forme noi. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. manual de teorie şi practică politică. dar şi în urma evoluţiilor interne. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. cruciadele). Giovanni Boccacio (1313-1375). şi au creat opere viabile. de umorul adesea grosier. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. covins că natura umană e în esenţă rea. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. la rândul lor modele pentru urmaşi. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. dar justificate de raţiunea de stat. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. În Franţa.

dar transfigurate creator de talentul său dramatic. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Furtuna. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Este perioada supremaţiei politice. probabil. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. regretul în faţa trecerii timpului. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Prin intreaga sa creaţie. 225 . Romeo şi Julieta. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi.În Anglia. Regele Lear. Hamlet. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. În afara pieselor de teatru. ulterior. În Spania. englezul William Shakespeare (1564-1616). şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. numele ei să devină un substantiv comun. Antoniu şi Cleopatra. militare şi economice spaniole. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. Thomas Morus (1477-1535). Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. ideea că arta poate da eternitate iubirii. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea.

Dar cercetările astronomice au continuat. în De revolutionibus orbium caelestium. autor a peste 2000 de piese. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Înfrângerea sa finală. Evul mediu cavaleresc. Aceastea nu au reuşit în totalitate. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. probabil. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Johannes Kepler 226 . dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). a dispărut o dată pentru totdeauna. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. că Soarele. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. Acesta susţinea. autor de nuvele. nu pământul. 8. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi.5. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). şi i-a luat locul o societate modernă. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Puritatea morală.3. idealizat. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). din 1543.

începe să lase loc şi muzicii profane. ştiinţific. Concluzii Apărută în Italia. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia.(1571-1630). Palestrina. datorită observaţiilor proprii. mai puţin 227 . care evoluează şi ea. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. dar şi comportamental. astronom german. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. a putut avansa. În trigonometrie. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476).3. Astfel. etc. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. Muzica religioasă.7.6. cum se credea până atunci. 8. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.3.) 8. Andreas Vesalius (1514-1554). datorită disecţiilor. conducând la mutaţii în plan artistic. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. cunoscut ca Regiomontanus. liedul şi cântecul coral în Imperiu. adesea datorită reformei. chanson în Franţa. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. interzise până atunci de Biserică. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. şi că soarele se află nu în centrul. literar. nu circulare. Clement Jannequin. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628).

cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. au fost grupate la un loc. cuprinzând circa 20. respectiv Faptele apostolilor. Ceaslovul etc. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.000 de ilustraţii. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. ştiinţific. cât şi altele de istorie universală. În continuare. în diversele ei forme de manifestare. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. respectiv redactarea unor 228 .000 de abecedare. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie.4. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului.000 pagini şi 10. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Astfel. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. cu un important decalaj temporal). Odată cu secolul al XVI-lea. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.1. predominantă fiind oralitatea. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu.4. în douăsprezece volume. 8. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric.receptive la noile tendinţe. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.

continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. A avut o activitate culturală deosebită. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. în condiţii complexe. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. De fapt. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. sub titlul de Domostroi. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Cea mai însemnată dintre cărţile sale. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Pe lângă aceasta. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. fie pentru necesităţile cultului. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Moscova etc. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului.

mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. au avut loc o serie de distrugeri. În cursul cuceririi. Cultura popoarelor sud-est europene sec. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. Ori în o serie de zone. s-a creat un nou stil.2. cu bază octogonală. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . mai cu seamă destinate scopurilor militare. cu precădere în arhitectură. Multe dintre acestea.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. Totuşi. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. ca şi mai târziu. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. inclusiv cele de la muntele Athos. Se ştie că în evul mediu biserica. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. 8. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. În secolul al XVI-lea în artă.4. timidă şi sinuoasă. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. cât şi al unor construcţii laice. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase.

Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. slavona. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. cât şi în limba vorbită de popor. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. 231 . Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Practic. în domeniul artelor. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. Cărturarii erau mai ales clerici. precum şi unele biserici din Sofia. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Acolo. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Târnovo.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Manifestările culturale au fost în general modeste. părintele „renaşterii bulgare”. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. producţia originală fiind foarte modestă. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Constantinopol. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Plovdiv. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. ce a avut un periplu pe la Târnovo.

J. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. în Istria. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. în care era larg răspândită şi limba latină. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. uneori pe bază de documente.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Pribojevici. Orbini. de către autori croaţi şi sloveni. amândoi raguzani. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. relativ numeroase. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. atât din rândurile populaţiei slave. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. M. O figură aparte. Astfel. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. Începând cu Primoz Trubar. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. în părţile apropiate de Marea Adriatică. iar mai târziu a reformei. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. croaţi. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. cât şi a italienilor. traducător al Bibliei în limba populară. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . clerici. precursor al iugoslovenismului. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Astfel. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. macedoneni etc. în oraşele Dalmaţiei.

iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. Milesevo.Roger Boscovici. arareori artiştii se apropiau de realităţi. precum Ohrida. cele mai multe cu conţinut religios. Alături de ortodoxi. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. în special despre Mihai Viteazul. autori anonimi creând proverbe. majoritatea religioase. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. lirice sau epice. precum cel denumit al lui Brancovici. mai ales la Ohrida şi Peci. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară.. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. manifestările au fost modeste. Imediat după cucerire. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. astronom. În domeniul artelor. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. matematician. Gundulici. 233 . mai ales în mediul urban. În spaţiul stăpânit de otomani. geamii. ciclul despre Marco Cralievici etc. respectiv culegeri de texte. dar şi cu caracter literar şi artistic. fizician şi filosof. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Peci. mai ales la Ragusa. matematică etc. unde se transcriau manuscrise. Predomina tradiţionalismul. hamame etc. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. dramatice etc. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. unde se predau dreptul musulman. În zona dalmatină. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. multe din acestea având şi un rol cultural. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. limbile orientale.

După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. au funcţionat acolo atât medrese. de exemplu. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Astfel. În Capitală exista o şcoală superioară. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. Acolo era un învăţământ elementar religios. prima apariţie în limba albaneză. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. o carte de rugăciuni: Beshari. Gjon Buzuku a publicat. respectiv italiană. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. funcţionau pe lângă moschei. şcoli de tip primar. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. Astfel. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. medrese. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. în secolul al XVI lea. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. pentru băieţi. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. Totuşi. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. De fapt. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. de pe poziţii catolice. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală.4. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. şcoli confesionale musulmane. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 .4. ştiinţa şi arta turcească.

precum medicină. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Astfel. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. 235 . au ocrotit cultura. Astfel. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. În secolul al XVI lea. promovând totodată ca mecenaţi. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. matematici. Un domeniu aparte.Ştiinţei. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. creatori de cultură. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. a fost cel al geografiei istorice. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. imnuri. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. multe cu încărcătură mistică etc. Golful Persic. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. în epoca clasică. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. cu creaţii epice. I s-au adăugat şi alţii. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. ce a fost cultivat. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. urmaţi de viziri şi mari demnitari. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). gustul pentru frumos. spaţiul pontic etc. recent descoperită de Columb. O serie de sultani. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. original.

precum Moscheea lui Selim I. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. A mai lăsat urmaşilor medrese. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. a devenit arhitect. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. poduri etc. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. pentru gravurile în metal etc. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. a fost înfiinţat un observator astronomic. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. moschea Suleymanie etc. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. În spaţiul cultural constantinopolitan. pe lângă cea românească. mausolee. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. spitale. în capitală.. monumente unice în lumea islamică. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. pentru miniaturistică de tot felul.. În 1575. supranumit Michelangelo al Turciei. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. baraje şi apeducte. a fost cultivată deosebit astronomia. urmându-se o tradiţie orientală. nu şi în cel european renascentist. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. excepţie făcând Moschea Albastră.astronomie etc. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. Bibliografie 236 . A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). Astfel de exemplu. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. fost o vreme ienicer. moschea Seyhzade.

Péronnet. 1620-1740. Editura Meridiane. 2003 Cristian. Hachette. Bucureşti. Michel. Michel. Corint. Corint. Paul. Bucureşti.). Bucureşti. Istoria Indiei. Histoire moderne. Bucureşti. 1980. C. Molinier. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Leo. Alain. Bucureşti. Ellipses. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Yves-Marie. Péronnet. 1999 Delsalle-Faid’herbe. 1995 Universitatea Spiru Haret. Istoria evului mediu. Istoria Asiei. 2003 Sinteze şi monografii 1. Meridiane. Sedes. 1992 Muchembled. Bucureşti. Michel. Frobenius. R. 2006. Editura Lucman. Istoria Japoniei. 1492-1620.). Manolescu.. Istoria medie universală. Cultura Africii. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Anul I. Michel. 2002 Elisseeff. Le XVIe et XVIIe siècles.Manuale Bercé. părţile I-II. Paris. Civilizaţia japoneză. Robert (coord. Paris. Sinteze. Le XVIIe siècle. 2002 Manolescu. 1992 Cassan. Învăţământ la distanţă.). Civilizatiile amerindiene.I: Europa apuseană. 1996. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Paris. Editura Fundaţiei România de Mâine. 1982 237 . 1993. Bucureşti. Vol. Hachette. Danielle şi Vadime. Bréal. Danielle. Între China şi Pacific. L’Europe au XVIe siècle. Bucureşti. Elisseeff. Radu (coord. Le XVIe siècle. Bucureşti. Vasile. Corint. 2002 Cros. Paris. Radu (coord.

Corint. Ţvetan. Denise. Istoria arabilor. Bucureşti. Bucureşti. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Bucureşti.. 1994 2. Bucureşti.1985-1986. Fernand. Centru şi periferii. Meridiane. Le temps de l’Espagne. 2003 Todorov. Burke. 1969 Boorstin. Georges (coord.. Paris. 2004 238 . Mayaşii. Bucureşti. Lumea chineză. Paul. Bucureşti. Henri. XVIe-XVIIe siècle. Fernand. Civilizaţiile precolumbiene. Meridiane. Braudel. Iaşi. 1995. Bucureşti. Le 16e siècle. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. All. Jocurile schimbului. Braudel. Descoperitorii. Bucureşti. Civilizatia chineza. vol. Gendrop. Vincent. Meridiane. Bucureşti. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bartolomé. 1994 Parsons. 1998. Duby. 1979 Sourdel. Incaşii. Armand Colin.Gernet. Peter.1989. M.1984. 2002 Stamm. Favre. Soustelle. Bartolomé. Lee A. Jacquart. 2002. Daniel. Meridiane. Renaşterea italiană. Perry. 1974 Simoni Abbot. Paris. Aztecii. Meridiane. Bennassar. 2 vol. Islamul şi civilizaţia sa. Renaşterea. Institutul European. Hachette. Burke. Timpul lumii. 1977 Aries. Cucerirea Americii. Bucureşti. Fernand. Pre-columbian America..1995 Lombard. Iaşi. 2001 Lehmann. Jacques.1985. Bennassar.. Meridiane. vol.. Aztecii. Fred.). China imperiala. Bernard. Renaşterea europeană. Braudel. Istoria vieţii private. Anne.3-4. 2 vol. London. Fernand. 1996 Braudel. Bucureşti. André. Bucureşti. Jacques. 2 vol. Philippe. 1985 Granet. Corint. Corint. Henri. Bucureşti. Peter. Lineages of the Absolutist State. Bucureşti. Civilizatiile africane. Bucureşti. Problema Celuilalt. Marcel.. Jean. I-II. Meridiane. Bucuresti. 6 vol. Meridiane. Ed. Humanitas. 2003 Miquel. 1999 Berence. Dominique.

Bucuresti.G. Jean. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Ed. Meridiane. 1995. Paris. Robert. Ganshof. 1999.Carpentier. 239 . Fifteenth and Sixteenth Centuries. Le Moyen Âge. Bucureşti. Seuil.. XVIe et XVIIe siècles. Bucureşti. Bucureşti. 2 vol. 1474-1643. Paris. Editions Complexe. London. John. Naissance et affirmation de la Reforme. Bucureşti. Thames and Hudson. Paris. London. Bucureşti. Perrin. 1998. Seuil. Faure. Paris. Cornelia. Histoire des relations internationales. 1991 Chaunu. Paris. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. PUF. Jean.. Brânza şi viermii. Bucureşti. Belu. Bucureşti. Jean. Lebrun. Bucureşti. tome premier. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Bucuresti. François (dir. All.). Artemis. Jill. Jean. Marshall. 2003 Kilsby. 1971 Hale. Paris. 2002 Febvre. The Counter Reformation. 1969 Comorovski. Norbert. Lucien. Aur şi mirodenii. Le monde de Jean Calvin. Histoire générale du Protestantisme. Paris.. dinast şi apărător al credinţei. All. Paris. McLuhan. Hachette. 1973 Dickens.G. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. 1992 Chaunu. All. Immanuel. Ed. S. Carol Quintul: suveran. Pierre. de la Alexandru Macedon la Magellan. Bucureşti. Corint.. S. 1977 Dickens. 1975 Mandrou. Europe in the Fourteenth. Spania: mărire şi decădere. Artemis. 1964 Geiss. Teora. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. 1985. Bucureşti. Delumeau. 1998. Jean. un destin. 200 Favier. Leonard. Histoire de l’Europe. Corint. 2001. François. Epoca marilor descoperiri geografice. Renasterea. A. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Histoire de la pensée européenne. 1973. Prentice Hall International. Carlo. Galaxia Guttenberg. 1500-1558.. Pierre. A. Civilizaţia Renaşterii. Flammarion. 1972 Delumeau. Marile descoperiri geografice. 2003 Ginzburg. 1961 MacDonald. Des humanistes aux hommes de science. Goldenberg. 1968 Elias. The Age of Humanism and Reformation. Martin Luther. La société de cour. Paul. L’Aventure de la Reforme. Stewart. Emile. Paris. 2002 Favier.

All. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Keith. All. 2004 Nicoară. A. Edouard. All. Keith. Machiavelli. Roland. Venard. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Institutul European. Suzanne. Randell. Paris. Jean Calvin şi Reforma târzie. Chişinău. 2000 Muchembled. 1989 Pirenne. Daniel. Bucureşti. Marcel. La fin du Moyen Âge. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Reforma catolică şi contrareforma. Morineau. Halphen. Keith. 1550-1650. Randell. 2005 Oliveira Marques. Bucureşti. Univers. Louis. Arc. vol. Rabreau. D’Otton le Grand à Charles Quint. Francis. Randell. Jean. Perroy. Franţa: renaştere. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. 2006 Roux. Bucureşti. 240 . Societatea rafiinată. Corint. 2008 Russ. O istorie a ideilor occidentale. Chişinău. Simona. 2001. Luce. All. II. Martin. Michel. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Bucureşti. Pierre. Librairie Félix Alcan. Rapp. Augustin. Paris. Keith. de. 2005. 2005 Skinner. Keith. 1999. Istoria Universală Larousse. Bucureşti. Marc. Istoria Portugaliei. Flammarion. All. Politică şi politeţe în Franţa. Bucureşti. Imperiul mongol şi Gingis Han. All. Bernard. Cartier.Mignot. Bucureşti. 2000 Riché. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti. Le Saint Empire romain germanique. Cluj-Napoca. Bucureşti. Henri. Randell. Paris. 2. 1996. Iaşi. Robert. Bucuresti. Univers Enciclopedic. Rady. Paris. Luther şi Reforma în Germania. Mousnier. Handelsman. Jaqueline. vol. Editura Enciclopedică. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Jean-Paul. Martin. XIV-XVIII). religie şi refacere: 1494-1610. Histoire de l’art Flammarion. Pietri. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. 1517-1555. Randell. Claude. 2001. Favier. Pillorget. H. Aventura gândirii europene. 2000. 2001. Le monde et son histoire. 1994. 1968. Renaudet. Tallandier. Bucureşti. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Andrei. O istorie a secularizării. Quentin. 1996 Oţetea. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Accent. 2001. 1931 Rady. Guillemain. Bucureşti.

Robert. 1998 Clot.1-2. 2001. Bucuresti. All. Istoria Balcanilor. Droz. Bizanţ după Bizanţ. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Virgil. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Virgil. 1994 Wilkinson. Anastasia. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Histoire de l’Autriche. Immanuel. Arta Renaşterii. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1961. Kondratieva. 1993. 1999. Istoria slavilor. 2000. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Nicolae. vol. Bucureşti. Mehmed. Turcii-otomani. Bucureşti. Bucureşti. Iorga. Meridiane. 1956. II. Bucureşti. Raţiunea dominantă. Istoria turcilor. Mustafa Ali. All. Bucureşti. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Weber. Istoria artei europene. Ileana. Paris. 1610-1661. 2001. Maxim. Suedia şi zona baltică. 1993 Cândea. Franţa şi cardinalii. All. 2004 Ciachir. Corint. 3. vol. Bucureşti. Bucureşti. 1996. Bucureşti. Meridiane. Meyendorf. 1978. Aurel. Brăila. Ion.Stiles. vol. Bucureşti. Tamara. Andrina. vol. Jacques. 1997. 1523-1721. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Vechea Rusie. Sistemul mondial modern. 1979. 1968 Wallerstein. Istoria Imperiului Otoman. 1976. Epoca clasică. Xxx Istoria bisericească universală. Bucureşti. André. Nicolae. Cluj-Napoca. 2004 Chirtoagă. Jean. 2000 Mantran. 1971. Imperiul otoman. Bucureşti. Teora. Manual pntru uzul studenţilor. Soliman Magnificul. Elisabeta I: religia şi politica externă. Bucureşti. II. Inalcik. Halil. I. 1996. Gergely. Bucuresti. Decei. Barbara. Bucureşti. Odorheiul Secuiesc. John. Bucureşti. 1992. 1997. Iaşi. Jelavich. 1300-1600. Bucureşti. 241 . Bucureşti. Căzan. Richard. Vătăşianu. Istoria Imperiului Otoman. Max. Istoria Ungariei. Warren.

Mircea. XV-XVII). război şi comerţ în Islam. teologie. Ioan. 1450-1700. Viorel. Rămureanu. Janos. Bucureşti. Şesan. Manual pentru seminariile teologice. Bucureşti. Rămureanu. 1998. Imperiul Otoman. Bucureşti. 2005 Wandycz. Pentru Institutele teologice. 2002. Pace. Rezachevici. vol. tradiţii monastice. 1997. vol. Milan. Zamfirescu. Szavai. Istoria bisericii ortodoxe române. Istorie. sociale şi religioase 2. Stiles. Preţul libertăţii. Bucureşti. Andrina. Cuprins Cuvânt înainte 1. Istoria bisericească universală. Dan. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Panaite. 1995. I-II. Teodor. II (1054-1982). Bucureşti. Zollner. Chişinău. Ioan. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Piotr. 1998. Michelina. Bucureşti. I. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. 1992. Bodogae. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Bucureşti. Erich. Bucureşti. 1992. 1992. Constantin. Bucureşti. Ungaria. Creştinismul bizantin. vol. De la începuturi până în prezent. 1994.Păcurariu. Bucureşti. Istoria Austriei. Istoria bisericească universală. Tenace. 1993. Introducere: structuri politice.

Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6.America Precolumbiană 3. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Începuturile expansiunii europene 4. Marile descoperiri geografice. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.

Bibliografie 10. Cuprins 244 .9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful