Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

Africa. O regăsim în lumea islamică. Există. sociale şi de organizare familială. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). a suveranităţii desăvârşite. umma. şi prin supunerea. De exemplu. consilii orăşeneşti. de diverse tipuri. cel puţin teoretică. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. africană. organizate în bande de vânătoare. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). cu cele din vestul şi centrul continentului). O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. în multe privinţe. în general. dependente sau nu de o organizare politică superioară. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. de asemenea. în lumea asiatică. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. faţă de un imperiu sau un regat. oraşe state. 2. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. la populaţiile de vânători culegători . America centrală şi de sud.formală.). Toată hrana 5 . 1. cel puţin formală. americană. pe măsura organizării statului papal. Există. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. putem presupune că structura socială era una egalitară. Alte forme de organizare politică sunt principatele. caracterizate în general prin lipsa. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. etc. Asia. Cazuri de acest tip găsim în Europa.

rudenie. unele grupuri practicând poligamia. prin vânătoare şi pescuit. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice.obţinută se împărţea. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. care presupun uneori iniţieri. conform unor reguli clare. gen şi vârstă. ca la pigmei sau boşimani. cele mai multe însă fiind monogame. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. La eschimoşi. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. 6 . De asemenea. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. nu existau posibilităţi de stocare. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). fie prin creşterea animalelor. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. sau mai valorizată social. dar femeile participau. în care producerea hranei. între toţi membrii grupului. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. probe dificile. foarte importante sunt cele legate de vârstă.

Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. social şi politic în societăţile tribale. neamul. de la o plantă sau un animal sacru. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. de regulă. Exista însă şi poliandrie. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. în unele regiuni din sud-vestul Africii. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. alcătuită din trei generaţii. care se revendică de la un strămoş comun. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. la foarte puţine societăţi. 7 . Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. Ca şi vânătorii-culegători. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). mai multe capete de animale aduse ca zestre. dar şi triburile Hopi şi Crow). căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. Adeseori. sau mai mult pământ. din punctul nostru de vedere. în unele insule din Pacific. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. (grupuri matriliniare). cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. De asemenea. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. Aceste grupuri îşi socotesc. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan.

ca de exemplu la irochezi. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. ele având un rol important în activitatea economică. Natura economiei. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. care erau strict subordonate bărbaţilor. De asemenea. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). practicau poliandria). în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. În societăţile matriliniare. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. statutul femeilor era mai înalt. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). de asemenea. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. şi anume cea între liberi şi 8 . importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. care. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. care adesea tind să aibă caracter ereditar.

Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. Statele din Europa. pe de altă parte. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. africane. Japonia. au 9 . la arabi. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. pe de o parte. alte populaţii asiatice. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). americane. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Agricultura intensivă. şi meşteşugari şi negustori. Statutul femeii rămâne unul inferior. care caracterizează economia statelor. pentru anumite segmente ale populaţiei.non-liberi. etc. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. China. domesticirea unor animale variate. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. polineziene. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. De asemenea. social şi politic de către bărbaţi. sau al şefilor incaşi). indieni. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. turci. spaţiul islamic. Practicarea agriculturii pe scară largă. mongoli. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. prestigiul social şi politic al familiilor. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. ea fiind dominată economic. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale.

preoţii sau călugării. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. precum în Arabia. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. în unele cazuri. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. Se adaugă. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. Astfel. în cele mai 10 . La azteci. în care creştinismul a reuşit să impună. de aceea. În America centrală şi de sud. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. De asemenea. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). În Asia. care tolera sclavia. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». Islamul.folosit monedă din metale preţioase. după constituirea statului. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). În cele mai multe dintre aceste societăţi. Familia. monogamia strictă. în cadrul societăţilor organizate în stat. inclusiv în Europa. predomina familia extinsă. cu destulă greutate. rămâne o structură socială importantă. precum sacerdoţii de diferite tipuri. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. cu transmiterea ereditară a statutului. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. Desigur. Europa. specialiştii sacrului. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor.

În schimb. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor.). femeia era asociată cu sfera privată. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. 1. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. budismul dispare practic din ţara sa de origine.3. haremul islamic sau chinez. 1. cazurile de femei care au reuşit să exercite. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. Hr. unele împărătese chineze). Hr. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Hr. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. 3. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. în parte şi datorită 11 . etc. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. iar altele reprezintă creaţii noi. Astfel. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. şi secolul V d. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. în general se constată continuitatea. pe parcursul prelegerilor următoare. între secolul VI î.. în care mitologia vedică este reinterpretată.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului.1. puterea. Vom analiza. In India. de o manieră mai concretă.

VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. sec. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. şi o mare zeiţă. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. shintoismul. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice.Hr. Coreea. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. teoria castelor. ofrandele şi libaţiile. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. apare religia sikh. abluţiunile rituale. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. problemele teologice. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Fiind o creaţie artificială. abolirea sistemului castelor. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea.influenţei budismului. budismul coexistă cu religia naţională. Acesta. etc. In China. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. dintre care Krishna şi Rama). Religie politeistă. pe tot parcursul evului mediu. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Hr. În Japonia. tehnicile yoga. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. In secolul al XVI-lea. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului.. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Shiva. care au adoptat budismul (secolul IV d. un monoteism consecvent. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Tot în secolul al XVI-lea. budismul pătrunde din secolul al II-lea d.

au o serie de practici şamanice. In concepţia japoneză. de altfel. venerează spiritele strămoşilor. sunt practicate sacrificii umane. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. dar bazându-se pe evoluţia locală. sub influenţa arabă. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. în secolul al VII-lea. un al treilea mare monoteism al lumii. Viracocha). Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. cartoful). Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. zeiţa soarelui. elementelor naturale (cer. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. conform profeţiei. şamanism şi religii politeiste. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. Începând din nordul continentului. apare. 13 . cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. în secolul al XVIlea.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. islamul. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. 2. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. aztecă şi incaşă. Sub posibila lor influenţă. spre soare-apune. soare.). s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. care. 3. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. apă. lună. din spaţiul marilor civilizaţii maya. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). de culte animiste. în Peninsula Arabică. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. altare aflate în locuinţele credincioşilor. cu eroi civilizatori şi salvatori. Izanami şi Izanagi. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. 1. etc. creştinismul şi iudaismul. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. din care apar apoi celelalte zităţi. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. Aceste religii au un panteon foarte complex. Acest mit a sost.

Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. atotputernică şi atotprezentă. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Şiiţi refuză sunna. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. fiica acestuia. Ca atare. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Prin arhanghelul Gabriel.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. transcendentă. care au avut efect în planul doctrinar. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. de tipul sfinţilor intercesori. şi Muhammad. (partizanii ideii imamului ascuns. divinitate unică. un fiu natural al lui Ali. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. În urma unor complexe evoluţii politice. un fiu secret al lui Hasan. din Mecca. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. născuţi din Fatima. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). ginerele său. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. tribul Quraish. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. care va reveni 14 . Profetul (Rasul). caracterul nedrept al sclaviei. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. fii acestuia Hasan şi Husein. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. simplu muritor. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. şi Ali. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. singurii califi legitimi au fost Ali. creatorul lumii şi al oamenilor. care provin din Fatima. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. între care duodecimanii. născut pe la 570 în familia Hasim.

apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. comentarii la Mişna. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. de prin secolul al IV-lea d. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. o ramură a acestora din urmă. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. septimanii. De asemenea. etc. Convins de argumentele iudaice. stăpân al Universului).ca Mahdi. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor.Hr. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. colecţie de legi rabinice. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. Hr. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. ismaeliţii sau Asasinii. Sinagogile. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. a ortodoxiei. se dezvoltă Cabala. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Se spune că pe la 958. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. Centrul vieţi religioase. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. fiind exponenţi de seamă ai 15 . se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. ca locuri de studiu şi de cult. şi a Talmudului. prin dezvoltarea Mişnei. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba.Hr.

demonstrau gravitatea acestor probleme. 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). ca şi eşecul final al mişcării conciliare. cu limbi şi culturi diferite. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. în mare. de-a lungul celor două axe majore. persecutaţi în ţările occidentale. 1. Creştinismul. În cele din urmă. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . Spre sfârşitul perioadei medievale. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Civilizaţiile extraeuropene 2. 2. 16 . între care populaţia Han era majoritară.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. China 2. articulat. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). sec. cu vocaţie misionară. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. Caracteristici generale China se prezenta. ca un mozaic de populaţii. într-o relativă linişte. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. 1. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale.

populaţii originare în regiunile nordice. În timpul dinastiei Ming. primul împărat de origine ţărănească. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Imperiul chinez este unul universal. cunoaşterea doctrinei confucianiste. Examenele erau scrise. în conducere au fost preferaţi eunucii. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. justiţie. în pofida momentelor de ruptură. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Acest sistem. şi verificau cultura generală a candidaţilor. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. al unei culori şi al unui punct cardinal. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. armată. deşi uneori pot exista conflicte. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. 17 . Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. finanţe. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. cu şase ministere (afaceri publice. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. dinastie de origine mongolă).China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. atestat încă din dinastia Han. religii care nu se exclud reciproc. fără să se renunţe cu totul la mandarini. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Song (960-1279). culte) . Tang (618-907). şi în cele din urmă prin a se siniza. Ming (1368-1644). din dinastia Tang (680). lucrări publice. taoismului şi budismului. Yuan (1279-1368. Continuitatea.

o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă).Consiliul de Stat. Această perioadă este numită. dincolo de Fluviul Galben. ca şi în Europa. mereu mai numeroase. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. economică. care transcria şi controla decretele imperiale. populaţie de origine turco-mongolă. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. din secolul al III-lea. contribuind la sinizarea acestei regiuni. În ceea ce priveşte armata.1. Tuo ba (sau Tabghatch). "a celor şaisprezece regate". Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. 2. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. În această perioadă tulbure. Cancelaria imperială. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. în mod tradiţional. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. În nord. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. care redacta textele oficiale. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. 18 . să crească proporţional. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar.2. între 311. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. fără însă ca eficienţa trupelor. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. şi în China. demografică. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Marele Secretariat imperial. care par să fi fost avari. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. Ruan ruan.

victoria pe râul Talas. în 751. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. prin unificarea monetară. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. în 755. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. foarte importante în perioadele precedente. scutite de taxe şi de 19 . impozite indirecte pe sare. până atunci budistă. capitala imperiului. Chang an. ceea ce a contribuit. a reuşit să reorganizeze imperiul. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. China cunoaşte o perioadă dificilă. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). s-a diminuat. băuturi alcolice). În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. ceai. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. iar sistemul de examene a fost reluat. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. care reuşeşte să cucerească. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. A fost stabilizată economia. regionalismele. iar Japonia. s-a sinizat din punct de vedere cultural. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. în timpul dinastiei Sui (581-618). care obţin. An Lu shan. mai ales în perioada următoare. reforme administrative şi militare. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. care. Forţele centrifuge. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705).Reunificarea a fost opera nordului. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. către Asia Centrală şi către Coreea. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi.

cu capitala în zona actualului Beijing. care instaurează dinastia Song (960-1279). Din 1115. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. pentru a relansa circulaţia monetară. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. sub numele Song de Sud. uigurii. Turcii. după model chinez. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. taie Drumul Mătăsii. care fuseseră subordonaţi statului Liao. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat.serviciul militar). Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. Până în 960. de Zhao Kuang yin. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. în schimb. djurceţii. ceea ce conduce. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. datorată şi refugiaţilor din nord. În 1038. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. aproape fără luptă. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. În această perioadă. În secolul XI. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. prin constituirea categoriei negustorilor. În sud se reconstituia dinastia Song. Unificarea este reuşită. în 1234. De partea poporului prin origine. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Pentru a mări masa de contribuabili. O transformare profundă afecta societatea chineză. pretind şi obţin tributuri. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Jin. din nord s-a exercitat o continuă presiune. întemeind proprie lor dinastie. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". pentru un secol şi jumătate. datorită mongolilor.

acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. care avea însă doar un caracter formal. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. în 1271. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. desăvârşită în 1279. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. Japonia. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. transmise ereditar. Puterea imperială devenise despotică. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist.cucerirea mongolă. cu staţii de cai de schimb. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. De asemenea. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. ca în epoca Song. Marele Secretariat imperial e suprimat. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. după ce. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. precum Coreea. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. 21 . destinate hergheliilor şefilor militari. Teoretic. Vietnam. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Oamenii aveau statute profesionale rigide. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu.

În aceste condiţii. Astfel. aflată într-o poziţie inferioară. China medievală era impărţită în două mari zone. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. astfel încât. De altfel. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. de ordin tehnologic. şi China de sud. în general. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. şi a permis o creştere demografică pe care. raportată la condiţiile epocii. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. China de Nord. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. în sud. Pe de altă parte. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. cele mai importante în imperiu. acestea există în număr mic. Raportul demografic se inversase astfel. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. în diferite etape ale istoriei. cei mai mulţi în zonele sudice. caracteristici climatice şi de civilizaţie. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. vin din aceste regiuni nordice. cultural. În funcţie de relief. o putem considera explozivă. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Astfel. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . unde alimentaţia se bazează pe alte principii.

pe tot parcursul evului mediu. daoismul şi budismul.3. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. centrându-se în jurul conceptului Ren. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Această sinteză a înglobat elemente budiste. confucianismul. a devenit. concept ce desemnează atât riturile. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. Convieţuirea. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. al VI-lea î. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. pentru confucianişti. urmat de numeroşi alţi gânditori. pornită. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Li. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. în cele din urmă. Astfel. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Religia In China. dintre care figuri dominante 23 . fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. Confucianismul. umanitate. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Aceasta presupune o anumită conduită socială.). virtute omenească. Hr. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. care ar fi fost reprezentată de confucianism. latinizat de iezuiţi în Confucius. cât şi regulile de convieţuire civilizată. Numărul mare de locuitori.desprindă. în general paşnică. respect pentru superiori sau vârstnici. în scopul de a oferi o armătură religioasă. consideraţie pentru ceilalţi.1. 2. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue).

acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. devenind astfel un principiu de ordine naturală. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. Din punct de vedere metafizic.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). într-o cuprinzătoare sinteză. şi Cheng Yi (1033-1107). cât în expunerea novatoare. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul.Hr. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. Budismul pătrunsese din secolul I d. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. opusă unităţii reprezentată de Dao. poeţi. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. Lao Zi. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. a ideilor înaintaşilor. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. ci să-şi observe propriul spirit. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. Dao este principiul superior. potrivit legendei. Din secolele III-IV. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . reprezentant al şcolii Raţiunii. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. dar şi în Coreea şi Japonia. Antiintelectualist. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. orientat mai mult spre idealism.. Daoismul ar fi fost întemeiat. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Literal. morală şi politică. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. scriitori artişti. De asemenea. dao înseamnă cale. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han.

1.intense persecuţii ale budismului. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. rămâne însă. Pe de altă parte. şi scrierea. care au adoptat budismul (secolul IV d. mai ales după cucerirea mongolă. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. în afară de sistemul examenelor.4. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. 2. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. un conglomerat de popoare. cu limbi diferite. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. 25 . şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. în evul mediu. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. dar şi în capitală. şi ulterior. indiferent de originea lor socială. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. în urma promovării unor examene. în prezenţa suveranului. djurceţilor şi mongolilor. sec. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. din partea kitanilor. cele islamice. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. cele venite din Asia Centrală. dar influentă pe plan social şi politic. mai ales în oraşe. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. şi nu sunete. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. cele mai importante fiind cele indiene. profund influenţat de taoism. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. în evul mediu o religie importantă şi influentă. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. uneori chiar în palatul imperial. Hr. Budismul chinez. Coreea. Notând idei. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). China reprezenta de fapt. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte.

toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. pentru că el necesita mii de caractere. noul gen al « simplelor note ». tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. în Coreea. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Totuşi. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. pentru populaţiile din Asia Centrală. literaţii-funcţionari. cum au fost negustorii. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. principalul focar cultural al Chinei medievale. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. De asemenea. în China epocii Song. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. se pare. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie.etc. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. Oricum. reprezentate de oraşe. de exemplu a poeziei. difuzarea operelor scrise. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. cele coreeană sau 26 . Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. japoneză. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni.). s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. Desigur. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). prin secolul al XIV-lea. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. Cunoscând mai puţin limba clasică. arhaică. teatrul. Povestirile. Hr. inclusiv al ilustraţiilor.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez.

şi la care Lou Guangzhong a colaborat. Tot un roman istoric. pătrund influenţe mongole şi musulmane. din ordin imperial. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. realizată de Si Ma Guang. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. cu metrică strictă.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. Yong Le. mai ales cel în limbile vorbite. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. 937 de capitole. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. ilustrate de genul ci. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. romanul. în 22. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . Astfel. De asemenea. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Cronica Tang. de către Luo Guanzhong. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. publicată în 1060. etc . de către Ou Yang Xiu. în general privind dinastiile precedente. arheologia chiar. chitara cu trei coarde. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. realizt în secolul al XIV-lea. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. teatrul. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. mici poeme lirice. de asemenea strâns legată de muzică. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. spre sfârşitul dinastiei Yan. În epoca Yuan. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. în oraşul « purpuriu ». manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. pe cât se pare. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. se dezvoltă filologia clasică. interzis celor de rând). epigrafia. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. realizate în zeci de volume. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. în vremea dinastiei Song se realizează. a fost cel realizat de Shi Nai An.

uneori chiar miniaturală. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. în linii mari. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. Evoluţia ştiinţei chineze este. producţia de porţelan atinge apogeul. strâns legată de poezie şi de literatură. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. 2. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. deoarece. în general. ci stâlpilor sau coloanelor.1. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. de apăsare. legată de cea a societăţii în ansamblu. producţia de porţelanuri şi lacuri. acesta evită linia dreaptă.senzaţiei de materialitate. care uneori sunt chiar eliminaţi. Sculptura chineză nu are. 28 . depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. De exemplu. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. ale vieţii de zi cu zi. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. caligrafia. iar după sporirea contactelor cu europenii. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. în general. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. de aceea construcţiile sunt zvelte. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. pe hârtie sau pe mătase. precum pictura. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming.5. considerată « moartă ».

care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate.Trebuie început. pentru desenarea hărţilor celeste. în 1090. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. care. regulată şi continuă. prin Biroul astronomic de la Nanjing. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. Încă din secolul al XI-lea. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. mai ales prin dezvoltarea algebrei. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. în secolul al XVI-lea. în epoca Song. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Astfel. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. pe baze hidraulice. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. În domeniul matematicii. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Progresele cartografiei se repercutează. sub redacţia lui Zhu Shijie. la realizarea de hărţi în relief. Shao Yong. firesc. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. De asemenea. 29 . În timpul dinastiei Yuan. la nivelul tehnicii. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. ci şi Africa şi chiar Europa. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Se ajunsese. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Puţin propice creaţiei culturale în general. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. şi asupra realizării hărţilor terestre. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. căci alături de progresele matematicii. în secolul al XI-lea. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe.

păsări. 2. India 2. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. caolinul. unde munca umană era foarte ieftină. în urma a nouă ani de muncă. La începutul secolului al XIV-lea. perfecţionarea turnării fierului. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. bolile infecţioase şi vasculare. în cercetările privind pediatria. iar pe de altă parte. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. crizanteme. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete.2. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. efedrina sau ginsengul. de închidere în faţa influenţelor externe. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». ginecologia. precum fierul pentru tratarea anemiilor. camforul. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. Din secolul al XIV-lea. bambus. a busolei. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. Yuditu. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. crabi. cu rezultate remarcabile. 2. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. savant şi om politic. citrice. bujori.1. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman.inventate de Shen Gua. obţinut din planta numită chaulmoogra. călugărul taoist Zhu Siben realiza. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. Caracteristici generale 30 . În planul tehnicii. un mare atlas. etc. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli.

în mare. sudra (agricultori). care a condus la generalizarea sistemului castelor. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. dar care pot. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. în cele din urmă.2. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. budismul în declin coexistând cu hinduismul. principe din Patalipputra. la începutul secolului al IV-lea. erau indoeuropene. La sud de Narbada. În afara sistemului castelor se aflau paria. precum arienii. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. cum a mai fost numită această formaţiune. vayşia (neguţători). 2. Se adaugă Islamul. extrem de numeroase. În timpul Imperiului Gupta. la 31 . care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. vechea capitală a regilor Maurya. exista o mare diversitate religioasă. religie sincretică şi politeistă. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. întemeind statul Gupta. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. iar altele. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. Ghandragupta. cu capitala la Badami. învăţaţi). în 565. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. de către împăratul persan Chosroes. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. şi regatul Pallava (sec.India. IV-IX). 975-1189). cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. sau intangibilii. kşatria (războinici). dintre care unele erau seminegroide. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. unde astăzi se află şi alte state. pe platoul Deccan. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii.2. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). De asemenea. aliat cu turcii.

La sfârşitul domniei lui Harsha. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. VII . India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. stând la baza civilizaţiei khmere. treptat. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. Aceştia erau un fel de şefi de clan. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. VIII-XII) era orientat spre răsărit. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. Din 712 era ocupat regatul din Sind. şi care încercau să reziste avansului musulman. În valea Kabulului. în Siam. pe coasta de răsărit. cu capitala la Kabul. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. în 731. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. numit Sultanatul de la Delhi. inclusiv musulmane. cucerit de englezi la începtul sec. cu excepţia extremităţii sale sudice. un stat vasal al Chinei. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. şi îşi constituie propriul stat. stabilindu-şi capitala la Delhi.răsărit de acesta. anul morţii lui Muhammad. Este o perioadă de strălucire culturală. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). XIX). În secolul al XII-lea. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. După 1206. în Malaysia şi Indonezia. împărţit între diferite statulţe. Spre vest. din secolul XI. Înfrângerea arabilor la Navsari. dar îşi păstra şi diviziunea politică. în valea Indusului. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. asigură Indiei 275 de ani de pace. care se islamiza apoi. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. 32 . se constituia Kapisha. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător.

Şah Jahan. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). în zonele centrale şi vestice. În secolul al XVII-lea. 2. în zonele sale centrale şi sudice. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. la Panipat. Nepotul lui. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. din Asia Centrală. un emir turc. fondat în 1347. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli.3. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. În secolul al XVI-lea.. şi imperiul Vijayanagara. şi Mahayana. condus de maharajahi indieni. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. în zona de sud. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). Micul Vehicul. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. În 1526.2. condus de o dinastie de şahi musulmani. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. conduse de musulmani sau de hinduşi. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. în frunte cu Babur. imperiul mogul intra în declin.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Între acestea.Hr. între care cele mai importante erau Hinayana. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. reîncarnare a lui Buddha etern. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Marele Vehicul. Cel mai 33 . un descendent al lui Timur Lenk. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. întemeiat în 1336. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. statul Bahmani. şi ca atare ele trebuie redescoperite. de tradiţie antică. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. conducătorul Ferghanei. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. Religia In India.

între care budsimul tantric. În cadrul acestei forme de budism. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. În perioada care ne interesează. Religie politeistă. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. în India dar mai ales în Extremul Orient. Hr.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente.. între secolul VI î. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. etc. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. şi secolul V d. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. budismul dispare practic din ţara sa de origine. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. dintre care Krishna şi Rama). în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Vishnu ( şi avatarurile sale. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Shiva. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. şi o mare zeiţă. pe la jumătatea secolului al XI-lea. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. Importanţa elementului feminin. în parte şi datorită influenţei budismului. tehnicile yoga. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. teoria castelor. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În schimb. Dintre aceşi bodhisattva. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. Hr. problemele teologice. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului.

persecuţiile generate de Islam. Adorator al lui Vişnu. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. În vremea imperiului Gupta. ar fi prin secolele VIV î. fidelă textelor sanscrite. s-a divizat ulteiror în două direcţii. După el. între care. ca şi budismul. o cunoaştere şi o conduită corecte. Spre deosebire de budism. Vedanta. iar în evul mediu a suferit. importantă este doctrina lui Ramanuja. o apropiere între sufism şi vedanta. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. şi cea din sud. principiul universal. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. În secolul al XII-lea. realizate. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. Nimbarka. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. propune o interpretare diferită. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. abluţiunile rituale. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. Hr. 35 . ca şi budismul. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. tengalai. Jainismul a fost o altă religie care promitea. ceea ce a influenţat cristalizarea. indiferent de casta căreia îi aparţineau. care au încercat. brahman tamil din secolul al XI-lea. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. Jina sau Mahavira. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. vadagalai. brahman adorator al lui Vişnu. cea din nord. în perioada noastră. el nu făcea distincţii între credincioşi. identificată cu Vişnu.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. care se conducea mai ales după textele tamile. Madhva (1238-1317). susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. numită Srivaisnava. mare interpret al Vedantei. şi cea a lumii reale. ofrandele şi libaţiile. mai târziu. Întemeietorul său. dualistă a Vedantei. Şcoala întemeiată de el.

devenite vehicole ale creaţiei literare. în care au fost scrise marile opere. şi în principal din cea a brahmanilor. 4. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. recrutată mai ales din castele superioare. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. căci şi aici. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. ca şi în alte arii culturale. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. la care învăţau mii de studentţI din India. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. limba de cultură a Asiei Centrale. ca pretutindeni în acea vreme. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. unei elite. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. China şi Asia Centrală. să fie diferite : hindi. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. bengali. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. al XII-lea) un idiom artificial. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. marathi. nu e mai puţin adevărat că yoga. assami. a existat o dihotomie între limba savantă. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. dar şi datorită influenţelor externe. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja).probabil în prileme veacuri creştine. etc. dar care a devenit de la un moment dat (sec. tamilă. Învăţământul era rezervat în India. sanscrita. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. şi limbile vorbite. în teoriile sale psihologice fundamentale. 36 . s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. 2. 2.

De altfel. din secolul al XI-lea. În ceea ce priveşte creaţia poetică. operă a lui Chand Bardai. partea de nord a Indiei a fost 37 . metale preţioase. Dar în compensaţie. influenţăandu-se reciproc. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. autorul operei Sakuntala. din secolul al XIV-lea. uneori cu existenţă istorică. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. Arta indiană a fost profund marcată de religie. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». prin obiecte realizate din lemn. În perioada de care ne ocupăm. Poemul lui Prithviraja. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). Alături de arhitectură. care însă au comunicat una cu alta. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. sculptura monumentală. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. moscheilor şi palatelor. fără a dispărea cu desăvârşire. până la crearea unei arte indiene unitare. şi din aceeaşi perioadă. fildeş. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. a lui Zia ud-din Barani. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa.În perioada Gupta a creat Kalidasa. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. os. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. folosite în realizarea templelor. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. pictura murală. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi.

2. prin aceasta. Matematicile. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală.1. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. oricum acolo. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). din secolul al XI-lea. între care şi populaţia ainu.Hr. În mileniul I î. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. precum Bhaskara. în secolul al XII-lea şi Arundatta. s-au afirmat prin lucrările lor. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. precum şi un manual medical. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. şi a participat. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. cu trăsături asemănătoare albilor. cu o configuraţie geografică extrem de variată. din secolul al XIV-lea. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. au 38 . respectiv un stat încă din perioada antichităţii. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea.3. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare.3. Medicina continuă să se dezvolte.inclusă în lumea musulmană. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. De asemenea. Japonia 2. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. Hemâdri. în secolul al XIII-lea. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice.

Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Aparatul central şi local. în vremea epocii Nara. în care sistemul de proprietate nu era individual. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. III – 710). Astfel. Heian (794-1192).Hr. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. în acest fel. Kamakura (1192-1333).existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. 2. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. precum şi a armatei. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. S-a impus budismul ca religie oficială. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. percepea impozit funciar în produse şi. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. Oricum. pământurile au fost declarate proprietate publică. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. Nara (710-794). A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). Muromachi (1333-1573). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului.3. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene.2.

cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Între altele. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. Practic. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. stabilindu-se printr-un contract. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. juridice etc. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen.din cele mai diverse. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. precum mineritul şi turnarea metalelor. precum Taira sau Minamoto. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. cu caracter laic sau religios. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Astfel.. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. atunci s-a constituit categoria samurailor. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. cu atribuţii militare. adevărate războaie civile. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. în repetate rânduri anarhie. 40 . Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. ceea ce a generat între altele.

În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. tradiţionalistă. în curusul istoriei sale medievale. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. având aşadar monopolul puterii. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe.” În ansamblu. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. original. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Fiind multă vreme izolat. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. de la nivel local. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. în special din anii 1274 şi 1281. ca de exemplu în cazul regimului vasalic.subordonate direct doar Marelui şogun. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. 41 . În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. Ideologia oficială a devenit confucianismul. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. neavând nici un fel de atribuţii politice. statal sau în domeniul vieţii materiale. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. ulterior acesta a fost înlăturat. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent.

asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie.4. numită Kuriltai. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Existau şi triburi de pădure. pădurile erau înzestrate cu sacralitate .1. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. confecţionarea hamurilor. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. impletirea funiilor. lacurile. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. au început să-şi afirme trăsăturile comune. dar care. în primul rând. În evul mediu. a pâslei.2. 2. şi venerau.4. cu origini etnice diferite. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. existau două grupuri mari de populaţii. mai ales la triburile de pădure. Munţii. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. care marca drumul spre apariţia statului. sub numele Tangri. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. Mongolii 2. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). realizarea armelor. adorau focul. Cerul divinizat. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. precum prelucrarea fierului. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. beletristică. treptat. etc. de asemenea. Din punct de vedere religios. mongolii erau adepţii şamanismului.4. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. 42 .poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. 2. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. soldată cu stabilirea unei regalităţi. care dispare însă pe la 1161.

din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. născut probabil pe la 1155. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . Încă de la Kuriltaiul din 1206. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. intemperii. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. De asemenea. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. începând cu Gingis Han. şi extinse pe un teritoriu imens. şi de un cod juridic. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Marea Iasă. şi din partea creştinismului nestorian. noionul Temugin. care trimiteau la oaste o sută. rezistenţa lor deosebită la foame. alcătuite din grupuri de familii. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. acceptat de o parte a mongolilor. oboseală. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. prin cruzimea lor calculată. Asia Centrală. Cuceririle acestea. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Marele han exercita o importantă putere. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Hanatul mongol dispunea. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). de tipul despoţilor orientali. extrem de rapide. o mie. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Constituind unităţi de cavalerie. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Europa estică şi centrală. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli.Descendent al ultimului rege. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez.

a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. suliţe. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. aceştia nu se mai concertează.şi pentru cucerirea altora noi. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Apoi. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. etc). Djuci. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. în special la cele chineze şi musulmane. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. cele situate spre Europa.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. În anumite cazuri. În urma cuceririlor mongole. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. Ogoday devenea mare han. Djagatai primea Asia Centrală. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. şi exemplele ar putea continua. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. moştenirea a revenit urmaşilor lui. După distrugerile provocate de campaniile militare. multe dintre ele superioare lor. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. inclusiv Afganistanul. În timp. Ca tactici de luptă. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. În urma contactelor cu China. ci încep chiar conflicte 44 . arcane. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. Cel mai tânăr fiu. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. Tuli. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. De exemplu.

1. privitoare la controlul oamenilor. până spre Obi. Siberiei. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. care se destramă îm 1335. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Timur Lenk. fratele acestuia. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. El cucereşte Persia. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. cuprindea Mongolia şi China. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). 2. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. Afganistan. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. La mijlocul secolului al XV-lea. După moartea lui Timur (1405. conduce Ilhanatul Persiei. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. nepot al întemeietorului imperiului. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Kazanului. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. un emir mongol turcizat. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. ocupă Delhi. Ulusul lui Kubilay. în India. Civilizaţia Islamului 2. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han.5. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume.5. vămilor. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare.intermongole. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). subordonează Hoarda de Aur. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Hulagu. păşunilor. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. care vizase stăpânirea apusului. Ulusul lui Djuci. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Astrahanului.Geneza Islamului 45 . Khorasan. precum Ferghana. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale.

una dintre marile religii universaliste ale lumii. într-o grotă de lângă Mecca. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. întrucât deţin o revelaţie scrisă. dar au înţeles-o doar parţial. creatorul lumii şi al oamenilor. la începutul secolului al VII-lea. Khadija. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. precursor al lui Muhammad. la începuturile predicii lui Muhammad. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. caracterul nedrept al sclaviei. în general. dar şi „profetizeză”). De altfel. de tipul sfinţilor mijlocitori. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. musulmanii au fost. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. din Mecca. Profetul (Rasul). cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. atotputernică şi atotprezentă. numit Allah în limba arabă.Islamul. în timp. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Într-unul din aceste momente. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. Acestea au început să apară prin 610. de-a lungul istoriei. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Aceasta explică în parte de ce. a fost întemeiat de Muhammad. Muhammad are o situaţie destul de grea. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. pe când ea avea 40. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. (Iqra înseamnă „citeşte”. divinitate unică. fiind rămas de timpuriu orfan. dar avea şi o încărcătură socială importantă. chiar dacă. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). simplu muritor. tribul Quraish. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş.

iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. după purificări rituale. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. • Rugăciunea. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. 47 . în cele din urmă. Muhammad revine în oraşul său natal. (Pe când se afla la Medina. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. La Mecca. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Această fugă. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. pe qurayshiţi să cedeze. ceea ce-i îndeamnă. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. împreună cu un grup de adepţi. hegira. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Muhammad precizează doctrina. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Muhammad. • Mărturisirea de credinţă.Quraish. la anumite ore. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. Cei din Mecca acceptă să se convertească. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. Ei se refugiază la Yathrib. care încep persecutarea adepţilor acestuia. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. cu faţa înspre Mecca.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

au preluat o serie de elemente. se poate spune că arabii. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. Desigur. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. numele islamic al acesteia este adab. ca şi în Europa creştină. sau pe creaţiile noi. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. cultura. reprezentate de exegeza coranică. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. indiană sau chineză. persană. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. ştiinţele profane. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. bazate pe tradiţii preislamice. Artele. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. gramatica şi dreptul. la fel ca şi în cea creştină. Pe de altă parte însă. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. Asia Centrală. este în primul rând un « paşaport social ». De altfel. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. India. şi se află la apogeul dezvoltării sale. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. 53 . suspecte. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. De aceea. în lumea arabo-islamică.În perioada medievală. la fel ca bizantinii sau occidentalii. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. pe vivacitatea religiei. dar acestea au fost întotdeauna. Este de netăgăduit că arabii. Ca şi în spaţiul european. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. sau “ştiinţe ale anticilor”. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. care continuă să se definească. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. literatura. Astfel. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. prin confruntările de idei. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei.

se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. care au marcat primele secole ale Islamului. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. ca la Basra. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. după primele secole. există şi instituţii corespunzătoare. care constituie şi principalele centre de cultură. accentul nu era pus pe inovaţie. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. Învăţământul în lumea islamică este. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. Astfel. subsumat teologiei. Bagdad. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. ajutau la realizarea partajelor succesorale. în principal. destul de mult vechilor modele. de exemplu. s-a trecut la o elaborare mai originală. După epoca traducerilor din greacă sau persană. dar care datorează. în care araba este singura limbă de cultură. pe baza Coranului. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Literatura arabă s-a constituit. într-un anumit sens. universităţilor europene. În marile oraşe. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. Pe de altă parte. pe de o parte. plasate mai ales în marile oraşe. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. întinsă până spre secolul al XIII-lea. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. mai ales celor persane. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . numite madrasa. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. etc. Kufa. accesibil doar câtorva iniţiaţi. pe originalitate. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. Dincolo de acest nivel elementar. de asemenea.

teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. Ca elemente decorative. fixate în scris în secolul al XIV-lea. precum Ibn Hazm. dar şi creaţii noi. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. preislamice. şafiită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. O valoare deosebită. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». la rândul lor. hanafită. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. Hafiz. La începutul perioadei noastre. Proza. hanbalită. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. se constituie şi şcoli artistice regionale. frescele. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. tributare influenţelor exterioare. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Pe de altă parte. ci în Spania. Palatele califale. cea fatimidă din Egipt. Datorită interdicţiilor coranice. cât cele persane. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. recunoscută şi azi. este de fapt preluarea termelor romane. iar minaretul. cea andaluză din Spania. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. mozaicurile. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. XI). arta islamică a preluat sculptura. definitoriu pentru arhitectura islamică. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. au fost construite după modelul celor iraniene. cuprinzând genuri vechi. o are istoriografia. Dacă tipul cronicii universale. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). hadith. Baia musulmană. hammam. preluate prin filieră persană. din secolul al XV-lea. inspirat de modelul creştin. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. Saadi. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei.

Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. Personalitate enciclopedică. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. lângă Buhara. o summa care trata probleme de metafizică. Bijuteriile. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. într-o familie de şiiţi duodecimani). prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. în celebrele sale miniaturi). pătrunse şi în Europa. născut în 980. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. nu poate fi negată. lucrări filosofice originale. adesea cu reflexe metalice. folosit la construcţii din Spania musulmană. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. de exemplu). fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Artele minore au fost. după cucerirea provinciilor orientale. esenţial în dezvoltarea goticului european. Astfel. dacă nu şi mai târziu. în filosofia greacă. arabescul. pierdută din păcate în 56 . Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. ceramica smălţuită. o imensă enciclopedie. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. stilizare a motivelor vegetale. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. de asemenea. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Decorul zoomorf. toate acestea au constituit obiecte de lux. logică şi fizică. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. ar fi putut sta la baza arcului ogival. Pe de altă parte.reprezentarea figurii umane. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Influenţa artei musulmane asupra celei europene.

care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. face totuşi concesii teologiei. numit de latini Avempace. nu putea decât să suscite vii împotriviri. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. evident. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. este considerat cel mai mare filosof musulman. Ibn Roşd. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. Ibn Hazm (1013-1063). Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. justificându-i pertinenţa demersului. dar individualul e coruptibil. deşi lipsit de un plan sistematic. O astfel de teză. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. poet şi jurist. subliniind. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. Ibn Bağğa. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. mort în 1240 la Damasc). născut la Cordoba. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. profund tributar lui Aristotel. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. ca atare imortalitatea este doar impersonală. al religiei şi al filosofiei). asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. lipsită de compromisuri cu teologia. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . atât din partea teologilor musulmani. Averroes pentru occidentalii europeni. şi de asemenea. Materia este pentru el principiu de individuaţie.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. superioritatea musulmanilor. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. maestrul lui Thoma d’Aquino. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. Colierul porumbiţei. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Filosof. care se inspiră din Banchetul lui Platon. În secolul al XIII-lea. Sistemul său filosofic. Mistica musulmană. Colierul înţelepciunii. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. cât şi a celor creştini. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

62 . Israel. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Siria. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Algeria. Abisinia. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Iordania. Iran. fiind atacat şi Tunisul. Înregistrăm astfel practic apogeul. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. de exemplu împotriva Persiei. în 1566.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Bulgaria. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. În timpul asaltului general. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Grecia. fie în totalitate. Irak. Libia. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. După aceasta. România. La moartea sa. unii reuşind să se strămute în insula Malta. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Soliman lăsa ca moştenire. nu numai teritorial al statului otoman. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Tunisia. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. asupra cetăţii Szigetvar. Iugoslavia. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Albania. În 1533. Turcia. În mai multe rânduri. favorabil de altfel otomanilor. Egipt. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Ucraina. Ulterior. Crimeea. Liban. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. sudul Rusiei. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii.

devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. acţiune militară de mare răsunet în Europa. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. regele Franţei. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. a continuat politica în forţă în diferite zone. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. producători direcţi. dar care practic a rămas o victorie izolată. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. O vreme însă. Este adevărat că. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. Mai mult chiar. a fost anexat Ciprul. precum armata. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. În paralel. la 7 octombrie 1571. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . în acelaşi an. administraţia centrală şi locală şi.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. fiscalitatea. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. nu în ultimul rând. justiţia. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. în anul 1571.

Astfel. În parţile centrale ale Europei. între anii 1638-1639. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. despotică. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. devenit vreme de câţiva ani. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. 64 . cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. pe direcţia subcontinentului indian. soldată cu un dezastru. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. s-a purtat un lung război cu Persia. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. Ulterior. împotriva Imperiului otoman. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). De asemenea. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. cu anumite intermitenţe. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga.

deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. justiţia. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat.. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. pentru a ajunge apoi. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Imediat după acesta urma deftertarul. bucurându-se de o serie de privilegii. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. precum akângii. marele nişangiu. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. cât mai cu seama armata de uscat. timaruri şi ziameturi. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. dar şi visteria. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. anarhie etc. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. Era o oaste permanentă. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină.2. deci finanţele. administraţia provinciilor imperiale etc.6. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor.2. cea aparţinând în mod direct sultanului. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. Un dregător special.

precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. purtau denumirea de ziamet. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. care era un domeniu condiţionat. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. revocabili şi viageri.000 acce. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. de exemplu creştinii. cea a contribuabililor. aşa numita turmă „reaia”.6. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. scutită de obligaţii fiscale. Au existat şi unele proprietăţi personale. în lumea otomană exista timarul. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. 66 . Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”.000 denumirea de has. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. După modelul oriental. respectiv paşa). cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. precum şi marea masă a populaţiei. populat cu producători aserviţi. iar altele mai mari. Practic. iar cele de peste 100. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct.000 acce. 2. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. ei şi urmaşii lor. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. în cavalerie. cu venituri de până la 100. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%).3.

Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. 2. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. pe baza vechilor instituţii. mai mult chiar. În schimb. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. Apoi. fără nici un amestec otoman. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. În sfârşit.3. în caz de nevoie. Desigur că. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. deci ca ţări tributare. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. În acest din urmă caz. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. nu lipsită însă şi de abuzuri. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. M. peşcheşuri etc. În schimb. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. până la începutul epocii moderne. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. situaţie caracteristică în mare măsură. domnitorul provenind din ţară.6.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. atât în 67 . cât şi altele aflate în stare de dependenţă. căruia trebuia chiar. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). Astfel. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). de exemplu.

de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. Africa neagră 2. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Dobrogea. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. lucrările de specialitate sunt încă puţine. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. până la Capul Bunei Speranţe. Orşova. Banatul şi Crişana. unele nedescrifrate până azi. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast.. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. savane. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun.). precum Chilia şi Cetatea Albă. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. fragmentar) a circa 60 de grupări umane.plan economic cât şi în plan politic. Oradea. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă.1.7. apoi şi Tighina. 2. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă.7. Ibn Batutta etc. 2. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Nu se cunoaşte azi. Abul Feda. la fel ca şi pe alte continente. decât evoluţia (în multe cazuri parţială.7. tot mai sistematic şi mai masiv. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Giurgiu. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. antropologi etc. Datorită climatului. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. multilaterală şi sistematică. Masudi. Turnu. păduri şi jungle 68 .2. Sursele scrise sunt puţine. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană.

ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. în special fierul. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. ca stadiu de dezvoltare.Hr. Ulterior. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. existente uneori pe o arie întinsă. Oricum. faze istorice. 69 . astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. masive muntoase etc. în medii geografice diferite. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. Întinderea mare a continentului. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. sud-est şi sud-vest.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. structuri proprii. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic.. transformarea Saharei într-un întins deşert. timp de multe secole. mai ales pe valea Nilului. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. se exploatau şi prelucrau metale. În mileniile IV-II î. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. au înflorit şi au dispărut state. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. fiecare cu trăsături. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. au apărut. limbă. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism.tropicale. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. Pe teritoriul african. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. obiceiuri şi tradiţii distincte.Hr.

oraşul Meroe. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. La sud de prima cataractă a Nilului. cu menţionări chiar şi în Biblie. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Zimbabwe. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. când populaţia era relativ numeroasă. sunt prea puţin cunoscute. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. Mozambic. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. a devenit limbă de cult. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. în spaţiul Africii negre. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. la sud de Tropice. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. Astfel. capitală a unui stat însemnat. 2. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale.3. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. guez (coptă). kush şi meroe. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX.. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin.7. 70 . între cele două oceane ce mărgineau continentul. în Kenia. în secolul al III lea e. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. Regatul Axumit. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia).Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi.n. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. iar limba populaţiei.

Nu au apărut forme de imunitate. ca de exemplu dinastia Zagwe. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. răspândită în întreaga ţară. Structura proprietăţii. judiciare şi militare. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. fie obştilor săteşti. au activat acolo. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. savana a uşurat viaţa oamenilor. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. nefiind de natură feudală. în special iezuiţi. încă din secolul al XIII lea. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . fără a se suprapune. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. dar şi populaţii sedentare. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. precum şi cu negoţul. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. S-au succedat mai multe dinastii.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Acolo trăiau populaţii nomade. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. În Europa. de la răsărit de lacul Ciad. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. Pe un teritoriu vast. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. plină de aur. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. ca şi raporturile sociale seamănă. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. precum în spaţiul european. cu realităţi din mediul asiatic. mai cu seamă în natură. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau.

în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. au apărut o serie de centre importante: Walata. Kamen. Mabruc şi altele. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. au impus impozite permanente în bani sau produse. Ibn Kaldun şi alţii. Cronologic. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. în cea mai mare parte. pe râul Nioro. mătăsuri şi ţesături. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. ca El Bakr. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. Mali. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. De-a lungul a circa 1000 de ani. de Almoravizi. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Statul s-a extins considerabil. Kano. dinspre sud. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. Mahmud Kati. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Benin şi altele. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. În ţara Wangara. aur şi adeseori robi. care s-a menţinut până în secolul XI. Almoravizii. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 .Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. Tombuktu. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. obiecte de podoabă şi arme. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. între secolele V-XVI. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. primul dintre acestea a fost statul Ghana. la sud. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. la sud de Sahara au existat câteva mari state. iar mai la sud Ioruba. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. Gao. Songhai. veniţi din nord.

Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. în fruntea statului nou apărut. În vremea acestuia. dar şi în surse arabe. s-a islamizat în secolul XI. destule asemănări cu modele asiatice. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. cu numeroase clădiri de piatră. Forţa militară a statului era însemnată. considerat de esenţă divină. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. Se ştie că. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. În fruntea statului era monarhul. mai spre sud.000 locuitori). fiecare cu numeroase vase. decorate după modelele artei islamice. în care un rol hotărâtor. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. 30.000 alcătuiau trupe de elită. se cultiva porumbul. începând cu secolul al XI lea. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. cu instituţii de cultură şi moschei. Regele. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. îl avea cavaleria. în secolul XI. fiind aduşi cai din lumea arabă. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. veniturile dobândite din activitatea comercială. încă din secolul X. era un oraş mare (cca. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. Capitala statului. impozitele percepute de la populaţie.000 războinici din care peste 40. unele cu mai multe etaje. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Acolo. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. că armata ghaneză era de 200. Regele a trimis două expediţii. El Bakr notează. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. care avea puteri nelimitate. Kumbi Saleh.organizare socială şi politică. existând aşadar. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. între care Abu Bakar II (1303-1312). 73 . Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. în Ioruba.

Semnificativă a fost înflorirea culturală. Ulterior. cu marile centre arabe. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. finalizându-se prin dispariţia sa. bucurându-se de un regim privilegiat. Societatea maliană era relativ complexă. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). în special la Tombuktu. sub conducerea familiei Songhai. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Alături de culturi necesare alimentaţiei. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. Astfel. întreaga regiune a Africii centrale. arahidele. 74 . bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. mai ales pe plan economic. Mai multe familii alcătuiau o obşte. Ki-zerbo). aveau în atenţie bumbacul. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. Cairo şi Granada. nuca de cola. dar şi activitatea culturală. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. La est de fluviul Niger. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). până la lacul Ciad. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. dar şi vânatul. alese de populaţie. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Toate funcţiile erau eligibile.

asemănătoare realităţilor de pe alte continente. cuprul. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. cositorul. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. unele bine organizate. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . până la formaţiuni statale. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. În interiorul cetăţii. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. precum Benin. La fel ca şi în alte părţi. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. nici sedentarizarea. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. iar alături altele. Angola (secolele XV-XVII) etc. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. precum şi un templu de formă elipsoidală. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. Cetatea era de formă circulară. Congo (între secolele XIV-XVII). manganul şi fierul. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. În podişul Matabele.La sud de savană.

memoria colectivă. cultura. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră.în consideraţie din punct de vedere economic. despre pasiunile omeneşti. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. şi uneori poate chiar incidentală. în slujba căreia este pusă. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. Astfel.4.7. de a-i spori coeziunea. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Desigur. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. precum nunta. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. într-uncuvânt. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. printr-o serie de rituri de trecere. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. unde din secolul al 76 . sau plecarea la război ori la vânătoare. invocarea divinităţilor. pe etape. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. 2. unde există medrese. artistic. se transmiteau cunoştinţe. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. cu excepţia oraşelor musulmane. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Ele reprezintă expresii riguros codificate. păstrau. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. concepţiile religioase şi regulile morale. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. componenta estetică fiind secundară. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii.

la care trebuie adăugate olăritul. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. spiritual.1. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. sculptura în os şi fildeş. într-un larg evantai. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. 2. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. America Precolumbiană 2. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania.8. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. în zona deşertului Kalahari. mai ales cea în lemn. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. a zeilor şi strămoşilor. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. De asemenea. Toate aceste domenii. Atunci.8. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. Sculptura africană este departe de realism. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. respectiv „Lumea nouă”. împletiturile. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. 77 . din Zimbabwe. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. în jurul anului 1500.

cacao. Asia şi Africa. portughezi etc. fază în care au rămas destule. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. de la sud spre nord. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. ananas etc. înainte de Columb. Unii afirmă că un proces de colonizare. 78 . timp de foarte multe milenii. nu mai veche de 50. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. În acest fel. într-o vreme recentă. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Descoperirile arheologice. În ultimele două milenii înainte de Hristos. mai ales a porumbului.. prin Alaska. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. precum şi contactele acestui continent cu Europa. Se opinează că. Multe milenii. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. cartofi. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. ardei. ulterior şi orăşeni. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia.000 de ani. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. deci ţărani. considerându-se aproape unanim. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. tomate. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. puţine şi disparate. pescuit şi vânat. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules.

în trei regiuni. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. mai mult sau mai puţin evului mediu european. Paradoxal poate. într-o perioadă corespunzând. populaţiile domesticind doar lama. distruse de europeni în mare măsură. olărit şi alte meşteşuguri casnice. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. În ansamblu. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. maya şi incaşă. în mod independent. şi fără contacte nemijlocite. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni.De altfel. oi şi porci. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice.. în cursul secolului al XVI lea. incompletă. astronomia sau anatomia. religioase. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. cea a olmecilor. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. în planul vieţii spirituale. La debarcarea lor în spaţiul mexican. Încă în plină antichitate.Hr. nu s-a extras şi prelucrat fierul. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. cornute mari. în regiunea 79 . conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. înflorită întrun stat relativ puternic. înainte de venirea europenilor. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. ba chiar au fost ridicate primele piramide. câinele şi unele păsări. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. Treptat. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. precum agricultură. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. fără influenţare reciprocă. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. Ulterior.

una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. la o înălţime de 2260 m. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. incluzând un mare ansamblu de piramide. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. militare şi judecătoreşti. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). în general irigat şi care aparţinea statului. pe o insulă înconjurată de ape. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. originari din California. unde au fondat capitala Tenochtitlan. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. A apărut şi un monarh eligibil. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Între altele. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. Nu era o societate împărţită pe caste. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. dar şi meşteşugăreşti). fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 .8. negustori. Conform tradiţiei. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. putând fi transmise loturile în mod ereditar. 2. de exemplu. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Se adăugau apoi meşteşugari. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Astfel.1. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. cu centrul la El Tajin. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan.

în principal. enigmatice. ceea ce. Axayakatl (1469-1481). în Peninsula Yucatan. Despre oraşele mayaşe. în decurs de câteva decenii. Mayaşii Deja înainte de azteci. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Palanque. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. În condiţii neelucidate. Tycal. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. cu excepţia. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. a consemnărilor cronologice. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Guatemala şi Honduras. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. 2. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. marele istoric A.000 kmp. Jungla a distrus multe din realizările lor. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite.Hr. în mijlocul pădurii 81 . Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate.8. a facilitat. Civilizaţia maya. Montezuma I (1440-1469). Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. în final..3. se află departe de orice aşezare omenească. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. între acestea remarcându-se Uaxactun. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.

Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco.tropicale. la graniţa dintre Peru şi Bolivia.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. mai vechi. din rocă extrem de rezistentă. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. civilizaţii ale altor popoare. dar şi cu o serie de meşteşuguri.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară.. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă.. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Acest popor. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. din Columbia până în sudul statului Chile. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. de-a lungul Anzilor. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. fiu al zeului Soare. de la est spre vest. 2. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. înainte de venirea europenilor. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. ce a existat între secolele VIII-XIII. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. Astfel. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”.. cu centrul în Peru. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific.4. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii.8.. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. civilizaţia Chavin. a înflorit civilizaţia incaşilor.

prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. în momentul cuceririi avea peste 200. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie.000 de locuitori.8. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. Astfel. integrată în Imperiul colonial portughez). al clanului sau tribului. 2. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. poeme lirice. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro.pământului”) ce se pare că. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. orală. în interiorul familiei. de la sud de Rio Grande. alcătuită din legende mitologice. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. Pe de o parte. treptat. fabule moralizatoare. 83 . America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Educaţia se făcea. orientată spre necesităţi practice şi de cult. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. povestiri eroice. preoţi şi slujitori ai cultului etc. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. ca şi în Africa neagră. Cultura În domeniul cultural.4.

cu edificii predominant cu caracter religios. Din spusele episcopului Diego de Landa. de exemplu). probabil. Din imensa producţie de manuscrise maya. în oraşe. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Scrierea maya avea caracter pictografic. impresionează mai ales arhitectura. continuă tradiţii mult mai vechi. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. alături. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. exclusiv cultului. de muzică şi de dans. poem dramatic. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Chilal Balam. Poezia maya avea un rol cermonial. Acestea erau grupate. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. care depindea probabil de temple. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. într-un centru consacrat. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care.De asemenea. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. pe obiecte de jad. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Din arta maya. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Rachinal Achi. se pare. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. căci întovărăşea riturile religioase. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac.

scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). din perioada clasivă. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. iar pe de altă parte. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Templele erau dreptunghiulare. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. construite în vârful unei piramide tronconice . câteva au supravieţuit. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. Mayapan. calmecac. dar exista şi o scară principală. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. iar limba nahuatl. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. De aceea. a putut fi la rândul ei reconstituită. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. erau ridicate pe platforme mai joase. dar. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. bogat decorate. reprezentând divinităţi. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. unde cele mai importante centre urbane. pe faţadă. În perioada de care ne ocupăm. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. cu decor policrom. conduse şi organizate de preoţi. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. confecţionarea podoabelor din pene. Labna. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. şi face apel mai frecvent la simboluri. vorbită pe o arie largă. probabil locuinţe ale preoţilor. accesul la templu se făcea pe scări laterale. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. Palatele. Uxmal. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. reprezentată de vase elegante.

Specific aztecă este piramida teocalli. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. Arhitectura aztecă. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. sau cea toltecă. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. La azteci. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. şI adesea de dans. era dominată de aspectul religios. regele Nezaualcoyotl. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. istorice. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. astronomia. Mexico. etc. 86 . marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. precum mayaşii. cu scări abrupte pe faţadă. Existau şi temple circulare. cel puţin cu instrumente de percuţie. nu doar pe console. cel puţin în capitală. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). prinsă în nesfârşite războaie.Tenochtitlan se învăţau religia. Tochihitzin. noţiuni de istorie şi de drept. Piramidele erau tot în trepte. caracterul războinic al societăţii. slăvit astfel ca zeu al vântului. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. precum cea mayaşă. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. apreciate poemele epice. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. de asemenea. precum Tlatecatzin. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. Erau. anterioară. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. dramele cu subiect mitologic.

În absenţa scrierii. maceualtin. folosit pentru a comunica date contabile. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. adesea încrustate cu turcoaze. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. după cum am mai spus. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. în prinicipiu. De asemenea. sau oameni din popor. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. pitici. fiind subrodonată arhitecturii. deşi nu era cunoscută roata olarului.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. sidef. animale diverse. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. De altfel. jadul. quippu. pictografică. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. dar aceste fresce nu s-au păstrat. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. ceramica. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. În realizarea imaginilor divinityăţilor. jadeitul. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. şi erau neîntrecuţi orfevri. 87 . obsidian. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. chiar scrierea aztecă. atinsese un deosebit nivel artistic. cu ideea de canon bizantin). precum purtătorii culturii Mochica. cu ajutorul unor panglici cu noduri. asemenea lui Quetzalcoatl. granate. cristalul de rocă. avea un evident rol ornamental. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă.

geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. întărită de predominarea liniilor orizontale. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. De altfel. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. poezia era indisociabilă de muzică. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. legislaţie. unii chiar de origine incaşă. Şi în zona andină se folosea bolta falsă.Educaţia tinerilor. în forma în care ajunseseră până la ei. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. unde se învăţa limba oficială a imperiului. precum Pachacuti Inca. şi sobrietate. şi sunt decorate cu motive geometrice. cronicari spanioli. ale căror faţade sunt în general severe. precum Garcilaso de la Vega el Inca. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. cuprindea poezii. zoomorfe şi vegetale. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. au fost şi talentaţi poeţi. Forma orală a povestirilor istorice. cosmogonic sau de dragoste. După conquistă. în relief sau prin pictură policromă. Vasele incaşe. şi în general erau lipsite de uşi. Ţesăturile incaşe. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. fără mortar. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. au consemnat unele din aceste cronici. prin folosirea pietrei cioplite. calendar şi astronomie. precum ceramica sau ţesutul. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. Literatura incaşă. se bucurau de mari privilegii. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. este una de masivitate. au forme şi dimensiuni variate. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. Ca şi în celelalte arii culturale americane. Istoriografia. mai degrabă epopei decât cronici. şi de dans. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. cu uşi în formă trapezoidală. unde păstrătorii tradiţiilor colective. în pofida lipsei consemnării în scris. Suverani incaşi. quechua. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ».a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. antropomorfe. iar construcţiile aveau un singur nivel. cu caracter epic. atât cât a fost consemnată după Conquistă. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. aşa numiţii amawta.

Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal).respectivă în întreaga lume. aminteşte uneori. foarte stilizat. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Decorur geometric.. în care existau. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). cacao. roşie. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. sau pe absenţa scrierii. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. matematică şi cronologie. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. ale unui mare număr de plante. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. un calendar solar.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. diuretice. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». ca la incaşi. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. în mod frapant. « civil ». etc. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. deşi războiul era unul foarte primitiv. trimis să se documenteze în Lumea nouă. acesta a marcat şi calendarul. şi un calendar lunar. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. În domeniul medicinei. fasole. care erau însă considerate nefaste. cu caracter religios şi divinatoriu. purgative. ananas. precum cea mayaşă. de scoarţele vechi româneşti. Acesta e cazul botanicii. a câte 20 de zile fiecare. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. în paralel. Anul solar era împărţit în 18 luni. Francisco Hernandez. manioc. cartof. Se adăugau cele cinci zile rămase. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. febrifuge. căci indigenii. calculat cu o exactitate uimitoare. etc. ardei. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător.

mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). ceea ce le permitea să opereze. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. al cărui ciclu îl foloseau. în funcţie de poziţia pe panglică.1. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Matematicile erau foarte dezvoltate. cu relativă uşurinţă. incaşii foloseau sistemul zecimal. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. cu boabe de porumb. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. corespund a 65 ani venusieni. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. în calculul timpului. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . în cel mai fericit caz din bronz. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. Fiecare nod. Începuturile expansiunii europene 3. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. cu nenumărate sacrificii umane. în măsură foarte mare. Marile descoperiri geografice. destinate restabilirii echilibrului cosmic. 3.importanţă planetei Venus. De aceea. căci nu cunoşteau roata. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. de asemenea. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. cu numere de gradul miliardelor. adică 104 ani tereştri. Cu toate aceste realizări remarcabile.

Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. instrumentele de navigaţie. hărţile. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. vizând navele. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. marile 91 . Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. devenite o necesitate în viaţa cotidiană.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. În ceea ce priveşte navele. apoi. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. Portugalia şi Spania. şi de mirodenii la un preţ mai mic. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. pentru o economie în continuă expansiune. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii.

: multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. în declanşarea marilor expediţii. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. hărţile maritime. caravela avea un sistem complex de vele. dintr-o parte. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. permiţând calcularea poziţiei navei). călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. evitând imobilizarea în larg. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. Pentru orientarea navigatorilor. 3. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. dintre care Marco Polo. pătrate pentru folosirea vântului din spate. etc. Descoperirile portugheze 92 . Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. precum cel chinez sau islamic. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. De asemenea. În secolul al XV-lea. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. De asemenea. şi manevrabilă. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. esenţiale au fost busola.2. astrolabul (pentru calculul longitudinii). şi triunghiulare pentru curenţii laterali. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. Era nevoie. de asemenea.

puterii politice sau particularilor. Vasco da Gama. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. şi fără potenţial demografic deosebit. Din expediţie se întoarce. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. până la Insulele Capului Verde. de la Ceuta. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Prima etapă. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Portugalia este o ţară relativ săracă. De la Malindi. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. Pe de altă parte. iniţiativa este preluată de particulari. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. cu o mare lungime a ţărmurilor. Sub patronajul său. ajunge pe coasta vestică a Indiei. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. în care iniţiativa aparţine. la Calicut. o singură 93 . organizând metodic cercetările. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. şi în 1497. În 1486. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. cu un pilot arab. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. pe rând. insulele Madeira şi Azore. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. în stăpânire portugheză. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. în zona Etiopiei. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. doi ani după plecare. În etapa următoare. În declanşarea expediţiilor. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes.

dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. Când în 94 . întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. afirmând că e vorba de un alt pământ. explorează litoralul Americii de Sud. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. şi nu despre Indii. interzicând accesul altor nave. Insulele Sonde şi Moluce.3. Cristofor Columb pleca spre vest. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. viitoarea Brazilie. la gurile fluviului Orinocco. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. În 1500. Ceylon. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă).corabie. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. Urmează alte trei călătorii. Goa. De asemenea. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. cu vestea că au ajuns în Indii. în 1493. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). 1498. de aceea. În orient. dornic să descopere un nou drum spre Indii. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. Jamaica. 1502. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. din Malaezia. 3. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Malacca. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. În august acelaşi an. în drum spre Indii. prin căderea Granadei în 1492. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc.

fără însă a reuşi. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. prin tratatul de la Saragoza. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. Noua Zeelandă. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. francezii (prin Jacqus Cartier). Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. de partea cealaltă a pământului. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. Ruşii realizează expediţii de uscat.4. 3. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. În urma progresului descoperirilor. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). olandezii descoperă Australia. de aceea. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. Astfel. Englezii (prin John Cabott). în 1529 se trasează o nouă linie. pe care ruşesc să o cucerească treptat.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. dar reuşind explorarea zonelor din nord. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. pe care o numesc Noua Olandă. 3. care completa partajarea domeniilor coloniale. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Tazmania.5. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. spre Siberia. 95 .

curcanul. 4. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . viţa de vie. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . porumbul. şi conducând la ridicarea altora. precum grâul. -noi curente comerciale. în primele secole ale conquistei. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. acesta din urmă introdus în colonii. America pe de o parte. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. fasolea. etc. precum gripa şi variola. aduc de acolo cartoful. europenii au preluat din America sifilisul. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . (minele de argint de la Potosi. care uneau Europa. precum oraşele italiene.3. tutunul. şi Europa cu Asia pe de alta . -descoperirea de noi surse de metale preţioase. Africa. animale precum calul. -se pun bazele unificării economice a lumii. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . roşiile. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. ardeii. se estimează că datorită şocului microbian au murit.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume .6. implicând declinul unor foste puteri comerciale. . precum Olanda şi Anglia. -formarea imperiilor coloniale . dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . vitele mari .

Estimările propun drept cifre cca. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. pătrat. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. În schimb. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. tifos şi sifilis. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave.1. Acestea scad înspre est şi nord. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. după expresia lui Braudel.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Dincolo de aceste cifre globale. lumea arabă.2. Unele dintre acestea.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. ciuma. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. E adevărat că apar noi boli contagioase. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . dar acestea sunt mai puţin ucigătoare.4. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. până în zilele noastre. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. apar epidemiile de gripă. fără sa dispară. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. 4. precum Bizanţul. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). loveşte mult mai rar.

Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ.3. etc. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. nobili. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. Astfel. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. Londra. se întâlnesc în oraşe. dintre care unele. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. cum ar fi meşteşugarii rurali. Există însă diferenţe regionale foarte mari. precum porci sau păsări. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. culturile americane de mare randameant. precum Italia de Nord. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş.3. în această perioadă. în unele zone. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. precum porumbul. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. precum Constantinopolul. Creşteri mai mari ale populaţiei. o lume proponderent rurală şi agrară. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura.1. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor.Evoluţii economice şi sociale 4. livezi. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. 4. peste medie. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. clericii. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. aici se cresc animale. Pe de altă parte.mai mare număr de oameni.

în urma crizei secolului al XIV-lea. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. Italia. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Ucraina.3. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. ca şi cele de fier şi de cărbune.3. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Pe această bază. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. 4. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Astfel. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. unde ajung din zonele limitrofe. Astfel. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. mai ales Polonia şi Ucraina.puţin. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Polonia. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. 4. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. Ungaria. prin îndiguiri şi desecări. în vestul continentului.3. Germania.2. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Moldova. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar.

aflate în exploatarea Spaniei. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. care realizează toate operaţiunile. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. imprimarea. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. unde forţa de muncă e mai ieftină. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. din postăvărit. şi dispersate. Tările de Jos. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. În secolul al 100 . Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). prepararea cernelii. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Din aceste motive. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). precum pompele pentru scoaterea apei din mină. ca produs final. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. în care cartea. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. culesul paginii. de la un capăt la altul a procesului de producţie.inovaţii tehnice. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Tesutul. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Investiţiile. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. legarea) făcute de persoane diferite. adesea în mediul rural. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. pieptănatul. torsul lânii) în mediul rural. Nuremberg. sunt foarte mari. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Anglia. precum Augsburg. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. De asemenea. din America de Sud. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Nou apărute.

schimbări determinate. probabil şi sub influenţa postăvarilor. 101 . În Anglia. se poate vinde mai mult. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Pe de altă parte. şi moda poate acum evolua mai rapid.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. parte a imperiului său multietnic. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. cu tradiţii medievale. aşa numita “nouă postăvărie”. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. Pe de altă parte. În această perioadă. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. care erau groase şi foarte durabile. client tradiţional. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. Astfel. mai frumos finisate şi mai ieftine. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. dar şi mai puţin durabile. acum se realizează postavuri mai subţiri. datorită şi preţului mai redus. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. se dezvoltă în continuare. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. De exemplu. statul favorizează exportul de postav. pe de o parte datorită conservatorismului. bazat pe creşterea oilor. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. Astfel. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. politica statului e diferită. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. şi drept consecinţă. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. satele sâont distruse. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. postăvăria italiană este în declin. tocmai datorită conflictului cu Spania. desigur. şi de alţi factori. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos.

Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. O dată cu folosirea orologiilor. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. s-a dezvoltat în mod constant. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. ci şi unul economic.4.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile.Sectorul financiar-bancar 102 . în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. chemând la slujba religioasă. scădeau costurile. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. ci devine treptat un timp laic. ca în Italia. se facilitau reparaţiile la corăbii. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. 4. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Paris). eficientizării producţiei. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. renaşterii şi reformei. sortit unei dezvoltări de succes. Tarile de Jos). Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Franţa (Lyon. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. domeniu nou. care revoluţionează şi concepţia despre timp. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Legată strâns de progresele umanismului. aplicată prima oară la Amsterdam. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. Anglia. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. tocmai datorită importanăei preciziei. planificării.3. Anglia. Germania. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. De asemenea.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia).

ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. la schimbări sociale şi poliltice. Casa din San Giorgio la Florenţa. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. de deschidere şi cotaţii. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. 103 . O instituţie specific capitalistă este bursa. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. În acest sens. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. faţă de companiile de familie. La Amsterdam. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. pentru a proteja interesele companiei. iar din 1531 trece la un sistem modern. De exemplu. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. meşteşugarii). nespecializate. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. Uneori. acordarea de credite. care pot fi de mai multe tipuri. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). primirea şi păstrarea depozitelor bancare. caracterizată de relaţii de tip capitalist. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). La Anvers. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. în activitate din 1581. şi mai puţin pe activităţi bancare. Companiile de familie. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. transferuri de capital. Apar însă şi companiile comerciale. la sfârşitul secolului al XVI-lea. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. De altfel. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. la instaurarea societăţii moderne.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. Ambrosiana de la Milano.

Franţa. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. Anglia. până atunci majoritară. În Europa de la Est de Elba (Germania. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. În Franţa de Nord.1. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI.4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Germania. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. în înţelegerea cu statul. Italia de Sud. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Ţările Române. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. mai ales cele în bani. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. satul şi senioria. Ungaria. De aceea. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia.4. Polonia. care au variat în funcţie de zonă. 104 . Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. Italia centrală şi de Nord.Aspecte sociale 4.2. 4.4. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. adesea simbolice. altele celor politice şi militare.4.

luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. ci în slujba regelui. Pe câmpul de luptă. În societate. aceasta este denumită “de robă”. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. În Franţa. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. onoarea s-au păstrat. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. mai ales prin cumpărarea acestora. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare.3. care ştie să se dueleze la nevoie. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. Vechile idealuri cavalereşti. acum destul de secătuit. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. unde se pot bucura de favorurile regelui. ci pe talentul politic. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. uneori din ce în ce mai 105 . cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. între elita urbană. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. la care pot avea acces şi alte categorii. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. Structural. Transformarea idealului de nobil. 4. În secolele XVI-XVII. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Originea străveche. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. fidelitatea. suveranul tuturor. În Anglia. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. de darurile bogate care li se fac.4.

În raporturile cu statul. care treptat. care le furnizează resurse financiare. prin impunerea principiului de liberum veto. Veneţia. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Astfel. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. precum Franţa. prin impozite. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. republicile Sienna. Florenţa. Mantova. 106 . precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. de regulă. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. Spre marginile Europei. şi funcţionari bine pregătiţi. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. oraşele îşi văd. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. limitată autonomia. Spania. În Italia continuă fărâmiţarea politică. în ţările scandinave sau în Rusia. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită.numeroşi. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. mai ales în centru şi nord. Monarhii de tradiţie medievală. Anglia. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. se dovedeşte neguvernabilă. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. 5. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. de regulă. Pe de altă parte. marchizatul de Montferrat. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă.

Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. fiica ducelui Carol Temerarul). şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. în special Austria.1. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. între care Fugger. Hessa. Moştenirea maternă îî aduce Spania. etc). adunarea reprezentativă a Imperiului German. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. regatul Neapolului. Münster. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. şi Henric al VIII-lea. Sicilia. după cel al papei. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. Brunswick. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. În faţa unor competitori precum Francisc I. Baden) sau ecleziastici (Speyer. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Wurtemberg. Passau. prinţi şi oraşe imperiale. ducatul Milanului. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. din 1516. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. adică esenţialul Ţărilor de Jos . fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. care era electivă. regele Angliei. arhiducele Burgundiei. Sardinia. şi al Ioanei. zis cel Frumos. Hochstetter). rege al Spaniei. Besançon. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. de asemenea. ducele de Saxa. regele Franţei. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. 107 . dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. Worms. Salzburg. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. contele palatin). teritoriile din America. şi puteau fi laici (precum cei din Austria.5. Bamberg. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. condus de Carol Quintul. margravul de Brandeburg. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Osnabrück.

idealul său creştin. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. 108 . să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. persoana suveranului constituia un element de unitate.cavaleri). Nu există o capitală propriu-zisă. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. etc). Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. în număr de peste 300. Filip al II-lea. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Imperiul German rămâne un mozaic de state. împreună cu fiul său. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Bremen. Lübeck. Köln. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. predicate de Luther. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Gegenbach. Soţia sa. şi contestarea luterană era la începuturile sale. De alfel. Augsburg. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Isabela de Portugalia. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. prin pacea de la Augsburg. Strasbourg. principate laice. care le transformau în autonomii locale (Aachen. cu o serie de privilegii garantate. oraşele imperiale.Existau. când avea cam 100 000 de locuitori. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. de asemenea. Carol este obligat. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. Ulm. eclezistice. 1555. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu.

care au continuat. Imperiul se confruntă. În acelaşi timp însă. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. în vremea domniei lui Rudolf. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Carol asistă la eşecul visului său. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. şi reuşeşte să impună. încă din timpul vieţii. între Rudolf şi fratele său Mathias.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. de tip medieval. din care Imperiul iese şubrezit. Rudolf al II-lea (1564-1612). împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. controlul asupra domeniilor patrimoniale. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. Pe de altă parte. Mathias (1612-1619) să restabilească. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. cedând Spania. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul.cu diferite conflicte. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. 109 . pe care le transmite vărului şi urmaşului său. redus la o juxtapunere de principate independente. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. despre stat. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). şi care au condus. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Ferdinand al II-lea(1619-1637). recunoaşterea ca succesor a fiului său. unul dintre ei chiar fratricid. spre sfârşitul vieţii. în prima parte a secolului al XVII-lea.

Monarhul joacă rolul de arbitru. parte. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. aflată totuşi sub autoritatea regelui. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. de altfel. dependenţi economic şi politic de rege. care. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. Pe de altă parte.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. În Franţa. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. şi care se apropie de interesele burgheziei. prin care accesul femeilor la tron este interzis). din care face. ca în evul mediu. De asemenea. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. În Anglia. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. într-o clasă de curteni. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. De asemenea. în Franţa. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. care succedă monarhiei stărilor. nobilimea.2. şi transformată. Resursele financiare. unde beneficiază de privilegii. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. burghezia 110 .5. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. Astfel. dar poate fi şi mai bine controlată. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. care nu este însă nelimitată. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. orientată spre o producţie destinată pieţei. cum ar fi adunările de stări. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. mai întotdeauna insuficiente. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. de fapt. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi.

Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. de a fi judecător suprem. este anglicanismul. ca instituţie supranaţională. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. de robă. care. de a numi funcţionari în teritoriu. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. de a stabili şi percepe impozite. care fac din el înaintaşul direct al statului modern.Franţa În Franţa. prin cumpărarea de titluri. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559).3. armata regulată. 5. Spania centralizarea politică a reuşit. sau limitarea activităţii Statelor Generale. de a bate monedă. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Papalitatea. 111 . după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Aici regele este capul suprem al bisericii. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Anglia. birocraţia profesionistă. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. În Franţa. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. iar religia de stat. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide.pune la dispoziţia regelui specialişti. Acestea din urmă. deşi continuă să existe ca instituţie. un anumit progres spre laicizare). se transformă într-o nouă nobilime. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. în timpul lui Henric al VIII-lea. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali.

Cu timpul însă. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie. cu excepţia unor delicte grave. La rândul lor. să-l lase moştenire sau să-l 112 . bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. la una de tip absolut. care făcea din el seniorul suprem în regat. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. funcţiile încep să fie vândute de către rege. în vremea Frondei.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. prin simplă atingere scofulele. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. fiind alcătuit din mari nobili. La început. conetabilul (conducătorul armatei). cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane.3. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. câte un trimestru sau semestru). Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.1. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598).ele nu mai sunt convocate până în 1614. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. numărul acestora este multiplicat. care o exercită pe rând. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. iar pentru a asigura noi intrări financiare. 5. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). secretarii de stat. de Bourbon. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă.

ceea ce duce la o bancrută parţială. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Rouen. Grenoble. Se adaugă o marină permanentă. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. dintre care cel mai important e cel din Paris. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. dar şi din Franţa. În 1604. gabella. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Bordeaux. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. superintendent general al regatului. Aix. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. regele Francisc I încheie cu papa 113 . accentueză acest proces. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. Dijon. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. La nevoie se făcea apel la mercenari. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse.vândă. Rennes). cu legea care avea să se numească Paulette. iar regalitatea. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. În 1516. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. riguros controlată pentru a evita jafurile. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. Colaboratorul său. ducele de Sully. Evoluţia armelor de foc. Curţile superioare sunt Parlamentele. care purta greul taxelor. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor.

Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. adeziunea la Reformă sau la Ligă. Margareta. s-au manifestat multiple violenţe. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. În vremea sa. inclusiv din înalta nobilime. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii.3. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. De asemenea. în tradiţie umanistă. numiţi hughenoţi. dar apoi. Pe de altă parte. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. 5. iar adepţii săi. începeau să se recruteze din toate stările sociale. reacţia catolică la progresul calvinismului. Adesea. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic.2. în prima parte a secolului. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . se arată tolerant. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. în cea de-a doua parte a acestuia. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. calvinismul făcea progrese în regat. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. când apar scandaluri publice. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. şi a celor interne. era o protectoare a reformaţilor. La început. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. puterea regală creşte.Concordatul de la Bologna. mai cu seamă că sora sa. dar şi cu unele state italiene. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. În acest fel. În acea perioadă. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene.

bolnav. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. Într-o încercare de conciliere. În 1570. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). moare în decembrie 1560. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. coasta sud-vestică. cu garnizoane proprii. în folosul familiei regale. Henric. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Catolici intransigenţi. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. pe atunci rege al Poloniei. regina Scoţiei. şi în cea catolică. şi este urmat de fratele său. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. fiind rănit accidental într-un turnir. Luptele dintre 115 . ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. soldată cu arestări şi execuţii. Margareta.pe politica internă. Urma la tron fiul său cel mare. căsătorit cu Maria Stuart. unele zone centrale de protestanţi). cea mai mare parte a Provenţei. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. Tânărul rege. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. era căsătorită cu Henric de Navarra. considerat şeful protestanţilor. Carol al IX-lea(1560-1574). Caterina de Medici. Francisc al II-lea (1559-1560). şi războaie civile. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. sora lui Carol al IX-lea. membri influenţi ai Cosiliului regal. se întinde între 1562-1584. care au însângerat ultima parte a secolului. particularisme regionale. o parte din sud-est e controlată de catolici. pe atunci un copil de zece ani. O primă fază. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. Războaiele religioase sunt. Nordul. Războiul reîncepe. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. fără rezultat clar. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. şi în 1562 izbucnea un război. dar în 1559. cardinalul. În 1574 Carol al IX-lea murea. în acelaşi timp. în 1572. regele murea. Regenţa este asigurată de mama acestuia. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”).

şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. în cele din urmă. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Henric al IV-lea. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. dar care a permis refacerea. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. când fratele regelui. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. printr-o politică de impozite moderată. dar şi ca apărător al credinţei catolice. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. 1598). În 1589 Henric al III-lea este. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. sora regelui Henric. Războiul reîncepe. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). Henric al III-lea fuge din Paris. cardinalul de Lorena. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. Jacques Clement. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. regele Navarrei. Contestat în propria capitală. În numele acesteia. Francois d’Anjou. moştenitorul prezumtiv al tronului. iar ducele de Guise. În acel moment. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. În 1593 abjură protestantismul. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. infanta Clara-Isabela. 116 . Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. în 1588. şi cetăţi de siguranţă.catolici şi protestanţi continuă. şi aveau împreună o fiică. reuşită cucerire a regatului. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron.

şi la tron urma fiul său minor. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. apărute încă din secolele XII-XIII. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. instituţii care favorizează întărirea puterii regale.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. care avea autoritate asupra înaltului cler.4. a doua soţie a lui Henric. 117 . Maria de Medicis. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. care pune capăt Războiului celor două roze. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. fiind împărţit între Camera Lorzilor.1. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Ludovic al XIII-lea. Anglia 5. şi extinse mereu. şi Camera comunelor. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). 5. cardinalul Richelieu. care reprezintă baza judiciară a regatului. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. absolutismul regal ajunge la maturitate. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. sub regenţa mamei sale. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. Structuri instituţionale Ïn Anglia. Prin astfel de instituţii.4. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari.

Fiul lui Henric al VII-lea. reorganizarea armatei. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate.4. a continuat această politică de întărire a puterii regale. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. Henric al VIII-lea (1509-1547). pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. în funcţie de dorinţa suveranului. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Astfel. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. din care fac parte cancelarul. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. regele a evitat să convoace Parlamentul. ca reprezentanţi ai puterii centrale. Politica sa fiscală echilibrată. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Între 1509-1529. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. La nivel local. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. şi diferite alte persoane. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. păstrătorul Sigiliilor. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). Regele este ajutat de un Consiliu privat. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. când principalul său consilier a fost Wolsey. recuperarea domeniilor coroanei. cu autoritate asupra mai multor comitate. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. anexată în 1535. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. În comitate continuă să existe şerifii. care nu l-a obligat să impună noi impozite.Armata este recrutată când este nevoie. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . trezorierul.2. dar care necesita sume mari de bani. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. fiind alcătuită din profesionişti. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). 5. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal.

întrucât. John Dudley. îşi înlăturase surorile. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Căsătorită cu Filip al II-lea. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. Pe această bază. semn al maturizării atinse de puterea regală. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. Elisabeta (1558-1603). care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. ajungând la ruptura cu Roma. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Pe parcursul lungii sale domnii. Tânărul rege a dispărut destul de repede. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. ci de o a treia cale. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. a încurajat comerţul.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. doar trei ani. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. iar la stingerea unor 119 . lăsând deschisă problema succesiunii. Regina a întărit instituţii mai vechi. de tip rus sau francez. fiica Annei Boleyn. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. ultima posesiune engleză în Franţa. Spre deosebire de tatăl său. a continuat războiul cu Spania. Robert Cecil. deoarece succesorul său imediat. în sesiuni care au durat. în total. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Maria Tudor (1553-1558). s-a adâncit sub influenţa calvinismului. În condiţiile în care ţara era în război. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. a urcat pe tron fiind minor. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Eduard al VI-lea (1547-1553). În vremea sa.

După o domnie îndelungată şi glorioasă. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale.case nobiliare. ca şi producţia internă. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Din punct de vedere religios. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. Apelul la corsari. rivala pe care o decapitase. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Scoţia 120 . Cum în acelaşi timp.5. regele Spaniei. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. fiul Mariei Stuart. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Pe plan extern. Virginia). Filip al IIlea. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. conflictul deschis era inevitabil. în 1604. pe care trebuia s-o protejeze. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. 5. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. bastionul catolicismului.

cu scopul de a jefui. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. soţul său. Iacob al VI-lea. După moartea acesteia. soldate cu conflicte militare. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). şi Madeleine. la ruda sa Elisabeta. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. mama ei. Maria de Guise asigură regenţa. în 1557. şi se refugiază în Anglia. 121 . iar fiica lor. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. În absenţa acesteia. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Iacob. cu ajutorul amantului. fiica regelui Francisc I. După moartea regentei. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. Maria Stuart a fost judecată. prezentată de John Konx. unde devine soţia delfinului. Sprijinitoare a catolicismului. viitorul Francisc al II-lea. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. Bothwell. condamnată şi executată în 1587. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). viitoarea Maria Stuart. În Scoţia continua să domnească fiul ei. pentru a-şi consolida puterea în interior.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. aflată adesea în conflict cu Anglia. Lordul Darnley. şeful spiritual al partidei reformate. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni.

Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. în 1565. a fost decapitat. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. Când. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. în special în rândul coloniştilor. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603.6. englezilor de confesiune anglicană. Acestea. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. 122 . acordând ajutor răsculaţilor. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. numit de regele Angliei. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. În 1649. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. în nord şi în est. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. în loturi. 5. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. reuşind să devină foarte repede nepopular.

renunţă la luptă. economice. principalul conducător al răsculaţilor. separate de nivelul economic. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. 5. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . adunări de stări (Cortesuri) separate. mult mai ridicat în cazul englezilor. conservându-şi instituţii specifice. reuşesc să-i înfrângă. cu competenţe legislative. şi Isabela.1. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. fiscale.7. moştenitorul tronului Aragonului.sau Consiliu de stat. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. dar forţele engleze. favoritul reginei. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. aşa numiţii letrados. moştenitoarea tronului Castiliei. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării.7. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. Englezii conduşi de contele de Essex. În 1603. 5. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. Aceştia încep să domnească din 1479. O’Neill. de religiile diferite. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. în continuare. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. când irlandezii. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. izgonindu-i pe iezuiţi. Exista un Consiliu al Castiliei. conduse acum de Mountjoy. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. vămi la graniţa dintre ele. administrative. şi având chiar. definitivând organizarea în comitate. învingătorul rebelilor.

Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. finanţele regale au fost reorganizate. Consiliul Inchiziţiei. în 1492. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. oferind regilor resurse materiale importante. De asemenea. Santiago. din partea autorităţilor. precum Consiliul de finanţe. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. prin capitularea Granadei. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. Până la urmă. dar şi a populaţiei. cu puteri administrative şi judiciare. aşa numiţii conversos. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. controlate de corregidor. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. În oraşe există consilii municipale. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. care colabora activ cu Inchiziţia. folosită şi în scopuri politice. funcţionau consilii specializate. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. Consiliul Portugaliei. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. Calatrava. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. Consiliul Indiilor. De asemenea. denunţându-i pe « falşii creştini ». să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor).Aragonului. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. 124 . şi până la urmă sunt expulzaţi. reprezentant al regalităţii. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. stabilindu-se în Italia. Consiliul Italiei. urmând unui război civil îndelungat. Cei convertiţi la creştinism. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Alcantara.

În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. din 1561. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Franche-Comté.7. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. ci şi adversarii politici ai regalităţii. teritoriile de peste ocean. 125 . stăpânea un vast imperiu care cuprinde. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. un palat ca o mănăstire. După aceea. Regatul celor două Sicilii). Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. aşezându-se în Nordul Africii. Filip al II-lea (1556-1598). semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. dar şi al guvernului şi al consiliilor. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. în inima Spaniei. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. la Madrid. Portugalia şi coloniile sale din Africa. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. cu ajutorul funcţionarilor regali.2. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. Tările de Jos. Aici este sediul curţii. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Filipinele. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. în forma de grătar. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii.5. Carol (1516-1556). Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. pe lângă Spania. în special cu Inchiziţia. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. În vremea lui Filip al II-lea. care a fost în cele din urmă înfrântă. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. mult în urma altor puteri europene. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. interzicerea limbii arabe. Fiul lui Carol. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Astfel. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). al armatei şi al bisericii. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor.

Regii care au urmat. o serie de teritorii. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. de fapt.1. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. într-o putere de rang secund. Portugalia Portugalia. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. Franţa. precum Francisco de Lerma în timpul primului. căreia i-a recunoscut independenţa. 5. prin pacea din Pirinei. 5. devenită regat din secolul al XII-lea. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Prin confiscări de averi. ca şi în Castilia. Au continuat conflictele cu Franţa. pierderea influenţei de către Cortesuri. sau Gaspar de Guzman. de favoriţi. reducerea privilegiilor oraşelor. ca şi vecina ei Portugalia. Diminuarea puterii marilor nobili. în pofida menţinerii imperiului colonial. careia i-a cedat. de războaie şi lupte dinastice. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 .La moartea lui Filip al II-lea. şi în urma tratativelor din Westfalia. în timpul lor puterea fiind exercitată. 1659.8. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri.8. În cele din urmă. şi cu alte state europene. şi se transformase şi ea. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. Spania intrase într-un declin pronunţat. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. resursele materiale ale regalităţii cresc. în 1668. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. în pofida veniturilor aduse de colonii.

Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). descendent prin mama sa din dinastia portugheză. a fost înjunghiat chiar de rege. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. Al doilea senior din regat. Ca şi în Spania. să se ralieze regelui Spaniei. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice.rar. contribuie la progresul centralizării. datorită atacurilor olandezilor. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. în speranţa unei posibile unificări. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. care domneşte între 1481-1485. nobilimea alege. în contextul războiului cu Ţările de Jos. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. când uniunea dinastică se desfăcea. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. 127 . văr şi cumnat al monarhului. implicat şi el într-o conspiraţie. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. În urma unei conspiraţii nobiliare. duce de Viseu. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). Diogo. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. ceea ce pentru Portugalia. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. a Peninsulei Iberice. până la urmă. avea să ducă la pierderea. sub sceptru portughez. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Regele Ioan al II-lea (Joao II). Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. Între diferiţii pretendenţi. a unei mari părţi a imperiului său colonial. din cea mai puternică familie feudală portugheză. La 1640. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia.

în pofida afirmării unei unităţi culturale. să-şi organizeze o ramată profesionistă. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. integrând comitatul Vaud. care au reuşit să instituie impozite permanente. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. În această perioadă. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Administraţia şi armata sunt 128 . dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Milanul devenise ducat în 1395. şi marile puteri comerciale italiene. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». În plan politic. Bine populat. erau puternic afectate. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). Nisa. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. Veneţia şi Genova. Piemontul şi Savoia propriuzisă. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene.5. să modernizeze administraţia şi justiţia. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic.9. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. De asemenea. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. pe văile Padului şi a Ronului. prin circumnavigarea Africii. Italia În secolele XVI-XVII.

puternice. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. responsabil cu problemele fiscale. englezi. Datorită acestor pierderi teritoriale. şi care avea atribuţii privind economia. Milanul era condus de un guvernator. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. în insulele Mediteranei orientale. având puteri foarte largi. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. războiul. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . de tradiţie mai veche. Teoretic republică. care îl asista pe Doge. reprezentant al regelui Spaniei. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. politica externă. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. olandezi în Levantul otoman. Din nefericire. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). Dogele. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. numărând apropae un million de locuitor. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. şi a pătrunderii unor negustori francezi. şi având în alcătuirea sa. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. pe coasta Adriaticii. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. unde se extinsese pe terra ferma. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. care număra 150-200 membri. beneficiind de o economie destul de modernă. Deşi bine populat. bazată pe industrii de lux. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. În perioada următoare. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Exista şi un Senat. de 6 membri. pe cursul inferior al Padului. Aceasta. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman.

deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. în 1492. Genova continua să stăpânească insula Corsica. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. şi de diferite ale consilii. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Genova rămânea o republică aristocratică. Exista şi aici un doge. de 100 de membri. în cele din urmă înfrânte. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. a izbândit cea cu caracter popular. După moartea lui Lorenzo de Medici. de către familia de Medici. ales pe viaţă. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. din punct de vedere formal. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. dar puterea era deţinută. Ca şi la Veneţia. Piero. practic. datorită ocupării acestora de către turci. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Quarantia. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. între partizanii şi adversarii Medicilor. de 400 de membri. format din 40 de membri. cu sprijin francez. care a restabilit instituţiile republicane. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. din 1435. mai multe mişcări separatiste. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . care a dat republicii mai mulţi oameni politici.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Exista şi un tribunal suprem. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu.

în primăvaralui 1498. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. stăpânirea ducatului Toscanei. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. arderea operelor de artă considerate imorale. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. unele au fost restituite 131 . anunţau. Statul papal Sub conducerea papei. dar care erau golite de conţinut. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. înglobând republica Siennei. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). după lupte cu sorţi schimbători. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. s-a extins. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. în tradiţie milenaristă. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. cu ajutorul Imperiului German. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. În 1527. de 48 de membri. şi. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. cum se numea acum. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. şi de întărire a puterii ducale. În cele din urmă. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574).) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. Cosimo a dus o politică de centralizare. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. numit de imperiali duce ereditar. duce. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. iar acesta.Savonarola. la petreceri. etc. prin acţiunile fiului său. Organul colectiv de conducere era Signoria.

reprezentând interesele bisericii. cruciada împotriva turcilor. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. în teritoriile statului său. conducerea era asigurată de un vice-rege. iar în timpul războaielor italiene. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. ca Bologna. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. precum Colonna sau Orsini. Papii predică deci. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. care doresc să-şi afirme independenţa. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. Pe de altă parte. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). dar altele au fost alipite statului papal. 1500. pe coastă. 132 . reprezentant al regelui Spaniei. nobiliar şi domenial. Această regiune juca rolul de grânar. De aceea. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. 1460. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. Suveran temporal asupra unui stat puternic. Respublica christiana. În Regatul Neapolelui. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. precum Rimini sau Urbino. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. În contextul în care ideea de creştinătate medievală.vechilor seniori. în 1453. fără efecte prea mari însă. În acest context. 1456. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală.

care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Confederaţia originară. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . Parma. 5. Piacenza. după modelul spaniol. chiar dacă în jurul mai multor nuclee.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Carol Temerarul. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. a cantoanelor montane. precum Ferrar. Mantova. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Pe de altă parte. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Schaffhouse şi Appenzell. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. În 1499. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Lucca. care controla trecerea Alpilor. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Astfel. de aşa numitele “războaie italiene”. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. de la sfârşitul secolului al XV-lea. La începutul secolului al XVI-lea. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. în secolul al XIV-lea.10. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Zurich. intrau în confederaţia şi Bassel. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. prin tratatul de la Bassel. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Din punctul de vedere al organizării. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. şi cu ducele Burgundiei. în 1476. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. dar există şi elemente comune. Berna) şi a senioriei Glaris.

nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. De asemenea. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. În prima parte a secolului al XVI-lea. la Kalmar. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Pe de altă parte. cu acelaşi nume) în 1520. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. care evoluau în direcţia absolutismului. de origine germană. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. instituţiile şi legile specifice. Şi în Danemarca. 5. Danemarca.11. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. şi prin tradiţia apărării independenţei. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. adminisrative. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Isabela. În 1397.instituţionale. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. care se implica în problemele Germaniei. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Dar în timp. El poate trece la o recucerire a Suediei. a reginei Margareta a Danemarcei. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. juridice. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. pe care conta în lupta cu hanseaticii.

în teorie. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. ducele 135 . 5. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. aflată în componenţa Suediei. animată de un sentiment patriotic puternic.1. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. Clerul trece la Reformă. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Ca şi în Anglia. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Frederik de Holstein. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. Dar acesta. La moartea lui Gustav Vasa. pe o armată puternică. Ioan. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. şi pe un sentiment naţional în formare.revoltă. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Suedia devenise o monarhie absolută. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. în 1524. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. vizând controlul Mării Baltice. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. fie cu caracter politic. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Serviciul militar este obligatoriu. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. fie religios. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. şi unchiul său.11. profund influenţat de confesiunea reformată. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. regele e nevoit să fugă. chiar dacă. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia.

Ioan al III-lea. care se înstăpânise în Estonia din 1595.2. pe tron urcă unchiul său. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. Cu sprijinul aristocraţiei. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. învingător.Finlandei. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. se impune cu forţa armelor. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). La capătul mai multor conflicte. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. Gustav al II-lea Adolf (16111632). devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. 136 . Apoi are loc conflictul cu Rusia. În vremea lui. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. care dădea acces la Marea Nordului. Frederic I (15231533). Suedia. clerul este plasat sub tutela regelui. revoltaţi împotriva seniorilor lor. prin Cartea Roşie. pentru Ingria şi Carelia. luteranismul face progrese. sprijinit de oăşenii din Lubeck. În vremea sa. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. sora regelui Poloniei Sigismund August. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. În 1576 impune o nouă liturghie. şi ocupă Ingria şi Carelia. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. ceea ce conduce la conflicte interne. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. căsătorit cu Caterina Iagellon. Carol devenea rege în 1600. Cristian al III-lea. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Cristian al III-lea iese. În plan intern.11. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. fratele lui Ioan al III-lea. refugiat în Ţările de Jos. în cele din urmă. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. Fiul său Sigismund. fiul acestuia. Din 1527. deja rege al Poloniei. La moartea lui Frederic I. 5.

academie) şi sprijinirea universităţilor existente. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. când sunt obţinute. În pofida dezastrelor militare. fiind percepută ca un instrument danez. În Danemarca. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. în favoarea coroanei şi a nobililor. Pe de altă parte. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. este controlată prin intermediul baronilor danezi. alcătuită din circa 150 de familii. În Norvegia reforma se bucură de succes. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. În aceste condiţii. Norvegia.În scop politic. cu rezultate dezastruoase. marea aristocraţie. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. iar apoi participarea. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. 137 . Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). summum episcopus.12. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). către sfârşitul secolului al XVI-lea. lipsită de o nobilime puternică. în 1536. 5. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. prin tratatul de la Stettin. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Insulele Gotland şi Ösel. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca.

Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. dar care s-au manifestat. născut şi educat în această regiune (1500. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. cu interese divergente. de asemenea. sora naturală a lui Filip. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. la Gand). în care fuseseră implicaţi până atunci. de la luarea deciziilor. ci rămăseseră catolici. prin rolul acestor personaje. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. şi era destul de străină realităţilor din zonă. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase.care. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Filip al II-lea. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. şi. De asemenea. la nivelul epocii. Zuichem şi Berlaymont. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. încă de la începutul domniei lui Filip. reprezentative. Nobilii se vedeau excluşi. Opoziţia începe în rândul nobililor. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. de o manieră concertată împotriva Spaniei. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în anumite momente. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos.

astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. în tradiţia vechilor sale libertăţi. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. 139 . care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. se manifestă prin petiţii. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Dar predicatorii calvini. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. în cerşetori) sunt numiţi gueux. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă.Reformei. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. şi aşa numiţii gueux d’état. de altfel. în primăvara lui 1566. în decursul unei întrevederi. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. nobilimea. Pe de altă parte. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. în special în varianta calvinistă. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. În decursul evenimentelor ce vor urma. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii).

care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. prost văzută de intransigenţi. afectând comerţul şi meşteşugurile. o trădare faţă de coroana spaniolă. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. şi să obţină reprimarea pe plan local. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. în vreun fel.Campania în vederea înţelegerii religioase. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. Opoziţia. La 1566 existau două mişcări diferite. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. cu caracter în primul rând politic. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. cea nobiliară. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. 140 . „Calicii mării”. iconoclastă. şi cea populară. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. la gurile Meusei. care. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. executaţi în 1568. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. ia acum forma cetelor de răsculaţi. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. cu 10 000 de soldaţi de elită. fără a obţine însă rezultatele scontate. Moartea celor doi. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări.

Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. la cererea sa. calvini radicali organizau o republică teocratică. şi până la numirea altui guvernator. fiul Margaretei de Parma. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . frate natural al lui Filip al II-lea. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. aşa cum cereau răsculaţii. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. care încearcă.În contextul creat. să se alieze cu provinciile nodice. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. 7000 de localnici. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. în noiembrie 1576. libertate religioasă (în esenţă. fără a putea însă promite. Unii şefi calvini. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. între altele. după modelul celei de la Geneva. Requesens murea în 1576. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. garantarea libertăţii religioase. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. rămase încă loiale Spaniei. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. pe lângă mijloacele militare. cu Luis de Requesens. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. dar înaintarea lor este dificilă. În 1578. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. anularea măsurilor luate de Alba. convocarea Statelor Generale. La Gand. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. şi calea tratativelor. Acest eveniment avea să determine elitele din sud.

Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). conferirea funcţiilor importante autohtonilor. din mai 1579. de către mase. la 23 ianuarie 1579. Drenthe. Wilhelm de Orania. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. provinciile nordice Olanda. Mauriciu de Orania. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Conducătorul de fapt a fost. În 1581. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Utrecht. prevedea recunoaşterea autonomiei. Gand. În nord. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. retragerea trupelor spaniole. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. peste câteva zile. Războiul dintre provinciile nordice. cu patriotismul anti-spaniol. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. rolul Statelor Generale. dar nu accepta decât cultul catolic. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . conducerea a fost preluată de fiul său. care avea să capete consistenţă republicană. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. stadhouder general. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. al cărui exponent fusese Erasmus. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. În aceste condiţii. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. După moartea sa. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Cu toate acestea. Pacea de la Arras. Bruges.Bruxelles. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Zeelanda. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. calvinismul a fost declarat religie oficială. iar în unele districte acesta confesiune minoritară.

Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. În 1598. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. în pofida rezistenţei lor comune. Ţările de Jos. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. în continuare. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. Pe de altă parte. consecinţe revoluţionare. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale.progresul spaniolilor spre nord. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. diferenţa nu era nici etnică. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. de natură culturală. în cele din urmă. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. la o stabilizare a situaţiei. După Războiul de 30 de ani. Nefiind religioasă. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. arhiducele Albert. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Începută de o manieră conservatoare. în cele din urmă. zonele sudice numărau. E adevărat însă că. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală.

întrunindu-se regulat şi periodic. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. în partea central-răsăriteană a Europei. cărora. Se crea un singur organ central comun – seimul general. Împrejurările interne. cât şi puterea regală. finanţe şi armată. justiţie. cea mai mare parte a Ucrainei. acesta. era una dintre marile puteri. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. 5. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Chiar şi Prusia. devenit ulterior rege al Franţei. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Monarhia ereditară era desfiinţată. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. inclusiv Kievul. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. respectiv administraţie. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). Pe lângă elegibilitatea regelui. Ştefan Bathory (1575- 144 . revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. încheierea păcii. Iar în plan religios. O adunare specială. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. alături de Imperiul Otoman.13. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. concomitent cu întărirea regimului feudal. urma să fie ales de nobili. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Polonia.Olanda şi Belgia. Polonia În secolul al XVI lea. mobilizarea armatei. ţinuturile baltice etc.

cât şi din partea suedezilor care ulterior. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. de la începutul secolului XVII. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. deosebit de bogate.1586). instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. conducători ai marilor familii nobiliare. în apropiere de raiaua Hotinului. Rusia 145 . ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. Suedia. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. susţinând activ pe habsburgi. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. ca de altfel şi a Turciei. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire.14. Prusia. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. Austria. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. provocând o situaţie deosebit de grea. 5. Imperiul Otoman. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. atât din partea turcilor. turcii şi tătarii musulmani. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696).

fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. După cucerirea Bizanţului de către otomani. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . respectiv din anul 1547. în Siberia. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare.. opricina. confiscarea averilor etc. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. În contextul de atunci. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. boierimii. Vasile III continuă opera acestuia. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. În anii următori el a promovat numeroase reforme. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. deportări. Dver. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. Incontestabil. iar Moscova devine « a treia Romă ». fiul său. precum stările generale în Franţa. cu reprezentanţi ai clerului. profesioniste. cea a streliţilor. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. Efectiv. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. Riazan. cortesurile în Spania etc. călugăriri cu forţa. negustorilor şi meşteşugarilor. deci împărat). astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. astfel a reorganizat justiţia. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani.

Iniţial s-au obţinut unele victorii. teritorii periferice sărace. Suedia şi Danemarca. care a domnit până în 1645. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). pe mai multe direcţii. În aceste condiţii. În fapt. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Polonia. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. patriarhul Filaret. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. S-a desfăşurat un război popular. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Oricum.ţării. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. timp de peste 20 de ani. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. condus de Minim şi Pojarski. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. de regulă. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. căruia i-a adăugat în 1556. Rusia a 147 . Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. secondată de Suedia împotriva Rusiei. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. reprezentând.

Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. În statul rus economia era preponderent rurală. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. multinaţional al acestui stat. cu rol consultativ. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. predominând sistemul domeniilor boierimii. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Alexei Mihailovici (16451676). împreună cu fratele său vitreg. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. de duma formată din curteni şi boieri. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . Petru I (1682-1696). XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. Încă de la început. În guvernare ţarul era asistat. Bogdan Hmelniţki. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. precum zemski sobor. Existau relaţii feudale. A urmat un război ruso-polonez. sub conducerea hatmanului cazacilor. Sporadic. urmat de Ivan al V lea. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. reprezentat alături de cel al bisericii. în Ucraina. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. La 8 ianuarie 1654. într-o stare de anarhie. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. de exemplu). extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor.

dincolo de Nistru.1. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală.chiar în rândurile clerului. atât din continentul European. voievodatul Transilvaniei. Iagelo (poloneză). regatul Croaţiei etc. germană. cât şi din cel asiatic. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. drept Ştefan I. de Luxemburg. Treptat. de Habsburg. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. cu forţa. jucând un rol important datorită şi 149 . Europa Centrală 5. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. fiul românului Ioan Corvin. respectiv dinastia Angelină. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. 5. cu o dublă origine. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei.15. Începând cu secolul al XI lea.15. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. acolo. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. napolitană. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. ocolind lanţul carpatic. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic.

de exemplu. militar etc. Cehia etc. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. alături de Ţările Române. înăsprind şi fiscalitatea. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . Acesta a reuşit. respectiv celebra victorie românească de la Posada. Pentru puţină vreme. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. din Dalmaţia. după înstăpânirea treptată în Balcani.întinderii sale consistente. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. dar şi armata şi birocraţia. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. în mai multe rânduri. Astfel. cu Polonia. Între altele. în primul rând a ţărănimii aservite. A reformat justiţia. fiscal. Regele decedat neavând urmaşi. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. următorii doi monarhi. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. cel puţin pentru o vreme. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. respectiv în lumea catolică a vremii. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. de la ţărmurile Mării Adriatice. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. politic. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. maghiarii au avut un rol important. respectiv cu Imperiul romano-german. În veacurile XIV şi XV. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. începând cu anul 1330. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său.

lângă Dunăre. Trei ani mai târziu. În acest context. cât şi al înzestrării tehnice. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. se întărea Unio trium nationum. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. Între altele. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. înalţi prelaţi. în anul 1514. ca de exemplu anularea şerbiei. s-a strâns o masă importantă de oameni. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. atât din punct de vedere numeric. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. net superioare. Urcat pe tron în 1520. acolo s-a strâns o armată de tip popular. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. la îndemnul papei.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. secuilor şi saşilor. În anul 1521 Belgradul. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. în 1517. Cinci ani mai târziu. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. În tabăra de la Racoş. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. nobili. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. În acest context. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . încorporat în regatul maghiar. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. Astfel. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. după care o serie de conducători. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. până la ţărani de diverse neamuri. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore.

În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. În acest context. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. ai Croaţiei. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. fost voievod al Transilvaniei. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. ce a rămas apoi 152 . cu centru la Zagreb. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. cel mai adesea victorioasă. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. Mureş. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cât şi de Ioan Zapolia. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. respectiv în Ungaria. ca de altfel regi ai Boemiei. Tisa şi Dunăre. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. principi ai Transilvaniei etc. Profitând de luptele interne.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. atunci.. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. Practic. Tot atunci. având drept scop ocuparea Vienei. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. unde au suferit însă un eşec. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. În anii imediat următori. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. nu o dată foarte strânse. în centrul Europei. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. aflat sub suzeranitate otomană. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă.

spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci.2. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . asupra populaţiei maghiare. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. exercitată în diverse modalităţi.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Carintia. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Între altele. precum Stiria. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Aşadar. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. economic etc. până la finele primei confragraţii mondiale. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. respectiv ţările române din imediata apropiere.15. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. La început. dată considerată în general ca debut al statului austriac). prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. Rudolf de Habsburg. în 1686. 5. dintr-un stat pluri-etnic. multi-naţional. Salzburg. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. Tirol. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. în fapt Ungaria propriu-zisă.

Slovacia. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. Astfel. Artois. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. devenit împărat între anii 1493-1519. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. în toamna anului 1918. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. precum Flandra. atât lutheranismul. după 1519. Astfel. în timp ce fratele său mai tânăr. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. Ţările de Jos. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. otomanii. Astfel. cât şi calvinismul. Bramant. FrancheComte. În aceeaşi perioadă. la Marea Adriatică. Habsburgii. Maximilian. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. care a trăit la Praga. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Totodată. posesiunile Habsburgilor. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. Francisc I. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. respectiv Carol Quintul. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. Luxemburg. Ferdinand. Deosebită 154 . dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. în timpul împăratului Rudolf al II lea. în cadrul căruia.

fiscală etc. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. o bună parte a Ungariei. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. cehi. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. italieni. Habsburgii stăpâneau. Era un stat multinaţional.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Habsburgii au reuşit atunci. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. Slovacia. Transilvania. juridică. francezi.16. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Sardinia. flamanzi etc. dispersat. sârbi. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. Şi în acest stat. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. maghiari. ele întinzându-se. organizare constituţională. Milano. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Astfel. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. de exemplu. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. după 1700. De fapt. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. împotriva Imperiului Otoman. Croaţia. Regatul Neapolelui.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Statul nu avea o unitate politică. români. Ţările de Jos (Belgia). de la Rin spre Câmpia rusă. 5. aparat administrativ de tip guvernamental. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. în forme variate. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Cehia. adunări reprezentative etc. Aceste teritorii însumau peste 600. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. să supună definitiv Boemia. Sicilia.

ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Strânsa legătură 156 . republicii Veneţia.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. Popatia şi Pola. continuându-se realităţi mai vechi. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). era prezentă şi dominaţia Veneţiei. slavomacedoneni. Split. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. în plan instituţional. parţial români balcanici etc. s-au creat trei realităţi politice distincte. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. o parte a Ungariei. Muntenegru. statutului politic. propriile instituţii de tot felul. italieni etc. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. În spaţiul ex-iugoslav. Serbia. români balcanici. croaţi. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. În sfârşit. respectiv a modelului italian. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. Şimenic. a mozaicului de popoare precum greci. Slovenia. o parte a Croaţiei etc. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. Imperiului habsburgic. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. trăind laolaltă sârbi. situaţiei religioase. modul de viaţă era în bună măsură. precum posesiunile ereditare. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Aşa cum s-a mai arătat. de altfel. sârbi. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. după mai multe implicări. Bar etc. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. acţiuni ale Imperiului otoman. de-a lungul litoralului adriatic. BosniaHerţegovina. bulgari. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. albanezi. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. în principal în Dalmaţia. Acolo. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. dar şi comercial.

6. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. cărbănari etc. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. aşa numita revoluţie a preţurilor. proces ce a durat 157 .cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. Relaţiile internaţionale (sec. prin Marele Consiliu. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). precum şi un număr de aromâni. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. marinari şi chiar ţărani. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Braudel). stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. mici negustori. demarararea unei ample expansiuni europene. Mica republică de pe malul mării Adriatice. era deţinut de câteva zeci de nobili. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. Descoperirile geografice. dar şi de meşteşugari. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. mai ales în calitatea lor de păstori. o dată cu epopee descoperirilor geografice. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. în comparaţie cu veacurile anterioare.

perfecţionări sensibile în domeniul militar. 158 . necesitând între altele sporite resurse demografice. cel spaniol şi cel portughez. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului.mai multe veacuri. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. În fapt. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. în părţile vestice. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. Anglia şi Franţa. într-un mod specific. sistemele de fortificaţii. cel al „interesului de stat”. diferite. respectiv Spania. economice. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. în părţile apusene. La cealaltă extremitate a continentului european. cu câteva mari probleme. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. dincolo de expansiunea sa colonială. înnoirile precum introducerea armelor de foc. s-au înfruntat. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. Tot acolo. În fapt. Astfel. lumea europeană s-a confruntat în sec. în condiţii complexe. estice sau sud-estice ale continentului. să ajungă mari puteri. financiare etc. Astfel. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. în cea de-a doua jumătate a veacului. evident distincte. al XVI lea şi în cel următor.

În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. dar nu în cele din urmă. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. într-un fel sau altul. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. ducatul de Milano etc. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. După ce în spaţiul italian. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. statul papal.În sfârşit. 159 . Florenţa. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. rezolvată parţial abia în veacul XX. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică.1. devenită mai apoi. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Franţa a fost înfrântă. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519.) sau au căutat: Veneţia. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Într-o primă perioadă. Machiavelli. Temporar. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. 6. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală.

diametral opus statelor centralizate. după 1511. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. Carol Quintul. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. coaliţia antifranceză formată din italieni. În acest context. În faţa supremaţiei habsburgice. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. pentru ca. luându-l prizonier pe regele Francis. noul rege al Franţei. de altfel complet depăşit. din 24 februarie 1525.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. cel al universalismului politic. prin tratatul de la Noyon. în 1499. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Prin jocul moştenirilor. dus apoi în captivitate în Spania. la Rin etc. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. respectiv al păgânilor musulmani. o situaţie preponderenta în Europa. cât şi în Peninsula Iberică. din 1516. cel puţin teritorial. 160 . războaiele italiene s-au extins. Practic. cu victorii schimbătoare. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. Luptele au avut o evoluţie dramatică. acesta dobândise. În bătălia de la Pavia. respectiv de materializare a unui concept medieval. În acest context. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. împotriva Imperiului habsburgic. Era o ultimă tentativă de revigorare. Practic. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei.

Polonia şi chiar Transilvania. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. 1558. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. state în fruntea cărora. instaurarea sa. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. în acea 161 . de fapt un prim război. dar şi militare. respectiv al pactelor de familie.2. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Anglia. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Franţa putând să-şi continue astfel. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. aşa numitul război de treizeci de ani. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. în timp. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. Franţa. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. între principalele state occidentale ale vremii. 6. găsise aliaţi în Danemarca. Mai multă vreme.În aceste condiţii. respectiv Spania. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. În final. Suedia. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. Totuşi. nu peste multă vreme. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. De asemenea. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice).

precum Francisc Drake. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. mulţi renumiţi. Elisabeta I. după 1566. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Anglia promovează o netă politică antispaniolă.3. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. regina Angliei între anii 1553-1558. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. între anii 1558-1603. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. De asemenea. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. 6. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. de furtuni. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. de un tonaj mai redus. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. forţele engleze. În revanşă. În final. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. o vreme. mai ales corsarii. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Războaiele religioase din Franţa 162 . până la încheierea unei păci în anul 1604. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Iniţial. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri.

În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. 6. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610).4. Astfel. atât spre Marea Baltică. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. între altele. 163 . participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. invocând. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon.Timp de mai multe decenii. cât şi spre Marea Neagră. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. uman şi material. financiar şi uman. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. În mai multe rânduri. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei.

a existat o stare de război cvasipermanentă. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. atât cu Polonia. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. 164 . Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. respectiv 1618. începând o perioadă de frământări interne. de-a lungul întregului secol al XVII lea. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. Războaiele dintre Rusia. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. stăpânind o bună parte a continentului. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. practic se stingea vechea dinastie rusească. După moartea lui Ivan cel Groaznic. între Marea Neagră şi Marea Baltică. În acest context. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. cât şi Suedia. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. De fapt. până la Petru cel Mare. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. la 1654. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. În jurul anului 1600 Polonia. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării.

165 . deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Deja la moartea lui Selim I. pentru o vreme. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. au fost alipite imperiului Siria. Pe rând. de califi.6. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. urmaşii săi. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517.5. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. continuând de acolo acţiunile antiotomane. timp de aproape doi ani. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. stabiliţi în insula Rhodos. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. Astfel. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Mecca şi Medina. până la Dunăre. Urmaşul său. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. În această calitate. Totodată. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. între stăpânirile efective ale Imperiului. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. După eforturi militare susţinute. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european.

în 1526. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. În câteva rânduri. Transilvania. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. Viena. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Trei ani mai târziu. În cadrul politicii externe. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. Astfel. În anul 1541. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. după o serie de frământări interne. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Spre sfârşitul vieţii sale. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. a şi murit. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. de altfel. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. în anul 1529. respectiv spre Europa centrală. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. manifestându-se astfel. inclusiv în cel germanic. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Tot atunci. a devenit principat sub suzeranitate otomană. bătrân şi bolnav. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). unde. până spre Bavaria.

167 . Imperiul se afla la apogeul puterii sale. devenită raia. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. Iordania. Palestina. Siria. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. inclusiv Crimeea. Astfel. Între acestea. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. mai ales conflictul cu habsburgii. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. a creştinilor. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. Asia Mică. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. ţările române. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Spania şi papalitatea. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. începea declinul otoman. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. În ultimele decenii ale secolului XVI. consfinţite prin tratate. în contextul înfruntării cu habsburgii. poate fi amintită de exemplu. cuprinzând. din Egipt până în Tunis. În a doua jumătate a secolului XVII. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. parţial Iranul. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Irakul. dintre anii 1594-1606. sudul Ucrainei şi al Rusiei. ca de exemplu anexarea Podoliei. acte sultanale etc. al situaţiei deosebite al unor occidentali. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. în anul 1676. la o dată ce nu poate fi precizată. în primul rând în spaţiul european. precum şi Africa de Nord. întregul spaţiu balcanic. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. La moartea sa. de exemplu. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean.

Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. continuând şi la începutul celui următor. acţionând şi ca un instrument al acesteia. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. la nivel continental. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. Franţa se temea să nu 168 . de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. cât şi reluarea mai vechii direcţii. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. respectiv pe papalitate. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. cel mai important conflict internaţional. cât şi de raporturile dintre statele europene. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia.În acest context. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. de exemplu. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. 6. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. Astfel. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. deci a unei supremaţii politice. Contrareforma. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani.6. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. Cel de-al doilea asediu al Vienei. într-un fel sau altul.

perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. Din această pricină. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării.fie prinsă între doi duşmani puternici. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. iar la răsărit imperiul. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. deci şeful principilor protestanţi din Germania. formată din nobili şi orăşeni cehi. în special pământuri. în sud Spania. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Comenius. 169 . printre care se găsea şi Cehia. o provincie din apusul Germaniei. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. perioada daneză (1625-1629). În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Armata împăratului. perioada suedeză (1629-1635). care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. În anul următor. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. precum Ian Amos Comenskky. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. la Muntele Alb (1629). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar.

în Ţările de Jos. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele.După aceasta. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. alungând de acolo pe principele elector. de la Europa medievală la timpurile moderne”. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. foarte bun militar. El a reuşit în urma unor lupte navale. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Au reintrat în război şi suedezii. Boemia etc.. în Europa ooccidentală şi centrală. pe valea Rinului. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. A intervenit în ajutorul cehilor. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. dar mai ales pe uscat. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Intervenţia Franţei. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. anume trecerea. dar şi politician ambiţios. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. principele protestant al Transilvaniei. deocamdată timidă. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. 170 . Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. în ajutorul căruia. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. conflictul s-a extins. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Franţei alăturându-i-se Olanda. Transilvania. Astfel. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). invadat vremelnic de trupe spaniole. inclusiv titlul de rege al Ungariei. în Bavaria. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii..

Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. prin achiziţii teritoriale.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). în lumea germană a casei de Austria. a învingătorilor. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. deci limitate. respectiv 24 octombrie 1648. evident în favoarea. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. 171 . A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). practic independente. Astfel. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. de o dietă imperială. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. catolică şi calvină. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Se punea astfel capăt practic politicii. eius religio”. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic.

de aceea. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. 7. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. Între altele. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea.1.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. după 1660. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. În sfârşit. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. chiar în această formă. Pentru asigurarea mântuirii. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. Biserica şi viaţa religioasă 7. Franţa a devenit prima putere continentală. a relaţiilor dintre state. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. egalitatea lor juridică etc. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. precum suveranitatea statelor. 172 . În rândurile credincioşilor. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial.. Pe de altă parte. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. cel puţin pentru o vreme. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice.

În bisericile de la sfârşitul evului mediu. De asemenea. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. spovedania o dată pe an. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. sau a bibliilor ilustrate. Se multiplică bisericile parohiale. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. ţinerea postului în perioadele prescrise. exemplelor extrase din biblie. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). favorizată de folosirea geamurilor transparente. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. În secolul al XV-lea. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. iar pe de altă parte datorită predicilor. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. De asemenea. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. generozitatea manifestată prin danii. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. împărtăşania cu ocazia Paştelui. Pentru aceasta. « fiul credincios al bisericii ». Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. iar nu pe conţinutul credinţei. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). construite sau împodobite de membrii confreriilor. adoptaţi ca patroni de către confrerii. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume.

ci pe acţiunea individuală. inspirat. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. pe care o poate acorda sau refuza. se pare. apar şi se impun noi obiecte liturgice. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. De asemenea. exprimată în special prin răspândirea orgilor. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. separat de masa credincioşilor. preotul este figura cheie a mântuirii. devenite. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. statutul aparte al preotului. datorită acestei concepţii. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. Această doctrină justifica. din secolul al XV-lea. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. prin perfecţionarea de sine. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. pietatea să devină ceva mai interiorizată. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. cunoscută sub numele de Devotio moderna. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. XI-XII).constată sporirea rolului muzicii religioase. printre altele. precum cultul Eucharistiei. prin imitarea lui Christos. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. la care se poate ajunge prin 174 . de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). în episcopatul de Cambrai. prin experienţa extazului). Pe de altă parte.

Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. Fraţii vieţii în comun. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. este sentimentul tragic al morţii. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. Devotio moderna. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. şi care. Imagini difuzate prin xilografie. după Biblie. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. acestea frapau 175 . după invenţia lui Gutenberg. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. Acesta scrie Urmarea lui Christos. De aceea. legată de interiorizarea trăirilor religioase. prin analiza de sine. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. 1380-1471). probabil. prin examenul de conştiinţă. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. a fost cea mai tipărită carte. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). cum li se cerea în secolele anterioare. cum au fost numiţi aceştia.contemplare perpetuă.

profesor la Oxford. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. De altfel. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. orice obicei. laici şi clerici. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. Prin extensie. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Despre stăpânirea civilă. Prinţul Negru. Reflexia personală. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). astfel că. John de Gand. regina Joan de Kent. Wycliff a contestat rolul 176 .sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. pe care o ataca în tratatele sale. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). precum regele Eduard al III-lea. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). născut în Yorkshire spre 1330. putea însă scăpa controlului autorităţilor. şi nu doar unui vicar unic. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. preot. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. aflată sub influenţa Franţei. averile ei să fie considerate doar posesii. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. În acţiunile sale. între care Despre stăpânirea divină. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. alături de unii colaboratori. 1330-1384). duce de Lancaster. cu care Anglia era în război. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie.

în 1381. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. ceea ce explică. Wycliff a fost condamnat ca eretic. Pentru punerea în practică a ideilor sale. dar şi sociale dintre oameni. instruirea poporului. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei.penitenţelor şi pelerinajelor. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. După moartea sa. în operele lui se găseşte ideea predestinării. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. şi şi-a sfârşit zilele în pace. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. De asemenea. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. după 1400. astfel. De asemenea. însă. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. ordinele cerşetoare care au decăzut. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Ideile lui Wycliff. care l-au influenţat pe Ian Hus. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. rectorul Universităţii din Praga. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. care trecea drept un discipol al lui. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. în 1384. El ca persoană nu a avut însă de suferit. practica indulgenţelor. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. şi nu prin propriile merite. care. nobil atunci cine era?). ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. în parte. numiţi apoi lollarzi. datorită protecţiei de care se mai bucura. 177 .

care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Un an mai târziu. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. a studiat teologia. şi biserica din Cehia începe 178 . pusă deja în practică. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. El critică. Adunarea îi era însă ostilă. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. În plan social. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. O altă idee. Pe urmele lui Wycliff. Toate atacurile sunt respinse. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. de asemenea.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. văzute ca instrumente ale Imperiul german. În acest context. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. transformate în adevărate războaie. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. i-a atras lui Hus simpatia populară. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. în care motivaţiile religioase. idee ce va fi clar enunţată de Luther. a devenit preot (la Capela Bethleem.

susţineau revendicări radicale. secularizarea bunurilor bisericii. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. numiţi şi calixtini (de la potir. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. Pe de altă parte. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. Acestea erau însă diferite. În cele din urmă. la transformarea totală a societăţii. o parte a husiţilor. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. dar treptat elementele de originalitate se resorb. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. 1436. reforma morală a clerului. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. slujba în limba cehă. care pune capăt războiului devenit civil. În cele din urmă. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. caliciu) sau utraquişti. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. Moderaţii. 179 . numiţi şi taboriţi. Spre deosebire de utraquişti.să îmbrace forme originale. Din punct de vedere religios. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. încoronat între timp ca împărat. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. prelungirea stării de război. excesele sociale ale taboriţilor. curentele radicale au fost foarte variate. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. statuate în Compactatele de la Iglau. împărtăşania sub ambele specii (utraquism).

într-o manieră „democratică”. economic şi social. de a stopa progresele noilor culte.2. foametea erau realităţi frecvente. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente.7. prin ricoşeu. religios şi intelectual. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. se face apel la o multitudine de factori. molimele. Din secolul al XIV-lea. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică.2. în secolul al XVI-lea. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. prin care. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. 7. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. aşa cum ne mărturiseşte arta. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă.1. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. consecinţe şi asupra catolicismului. In general. cu caracter religios.1.1. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. social-politic şi ideologic. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. 7. Există o serie de aspecte generale. Într-o lume în care războaiele.Nesiguranţa mântuirii. dar dincolo de acestea. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. acea reformatio in capite et in membris. sunt o prezenţă constantă 180 . politic şi naţional. care îi antrenează pe toţi muritorii. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut.2. mai ales „Dansul macabru”.Factori religioşi şi intelectuali 1. temele macabre. aparţinând diferitelor domenii. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani.

ideea eliberării individului. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. fie la o viaţă pasională. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. care pun accentul pe om ca persoană. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. al sfintelor moaşte. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. În plan religios. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. pelerinajele.în orizontul cultural al oamenilor medievali. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. 3. acum se preconizează. sau la curţi ale principilor. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Activitatea de susţinători ai 181 . unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. cel puţin teoretic. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. 2. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. dar care le aduceau beneficii materiale. În pofida reformei gregoriene. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. In Occident. În acest sens.

obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. în care căsătoriile se contractau devreme. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. în timpul pubertăţii. De asemenea. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. 182 . progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. De altfel. pe termen scurt. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. În aceste condiţii. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Evident. 4. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. consecinţe negative asupra Bisericii. în mod poate greu de înţeles astăzi. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). căci ele reprezentau. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice.

Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica.2. preocupaţi de întoarcerea la surse. Aceştia. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. intelectuale. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. al treilea loc destinat. dezvoltă exegeza filologică.dar şi a operelor umaniştilor. mai ales din partea aristocraţiei. bogăţia bisericii. şi ca atare dobânda nu e permisă.2. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. Pe de altă parte. De exemplu. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. prin „inventarea” Purgatoriului.1. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. În concluzie. mai ales cea funciară. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. 7. 7. angajată pe calea profitului de tip capitalist. în principal. Factori politici 183 . Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”.3.2. ceea ce justifica acum contestarea lor. De exemplu. morale. în secolul al XV-lea.1. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”.

şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide).2. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. În general însă. la Roma. principate. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. Din aceste motive. autoritatea exclusivă a Bibliei. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. şi universalismul Bisericii romane. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Statele pornite pe calea modernizării. doreau să elimine un centru concurent de putere. 7. In alte condiţii. cantoane. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). promite să se 184 . apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. care se prezenta ca un organism supranaţional. ci în exterior. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma.2. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. care evolua în direcţia naţională.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. Francisc I şi papă. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. Cu excepţia Angliei.

încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. traduce în germană Noul Testament (1522). la dieta de la Worms. dar şi în constituirea limbii germane literare. Pe drumul de întoarcere însă. în 1521. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. survenită în 1519.călugărească dacă scapă). dar Luther. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. dându-i garanţii ferme de securitate. Se declanşase conflictul deschis. după ediţia realizată de Erasmus. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. Frederic cel Înţelept. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. şi dieta îl declară în afara legii. şi în 1517. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. În 1515. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. putând fi prins şi ucis de oricine. Acolo. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . papa Leon al Xlea. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare.

a contribuit la întărirea şerbiei. pe termen lung. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. care în 1555 statua principiul cuius regio. în anumite condiţii. eius religio( a cui este conducerea. putea părăsi. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). prin pacea de la Augsburg. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. In 1526. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. a aceluia este şi religia). discipol apropiat al lui Luther. Răscoala este înfrântă. De asemenea.împărtăşească soarta lui Ian Hus. în 1530 Melanchton. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. etc. oferindu-i astfel protecţia popularităţii.). În 1529. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. principatul. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. care are acces la 186 . şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. cumpărarea de indulgenţe. pelerinaje. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. ceea ce. întrucât credinciosul. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. redactează Confesiunea de la Augsburg. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. Pe de altă parte. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. pomeni. Au loc şi clarificări doctrinare. după aceea.

numai prin Scriptură). şi întrucât orice creştin este preot. publicată prima dată în latină. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. datorită contactului său direct cu Biblia. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie.2. care şi-a latinizat numele în Calvinus. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. Pleacă la Strasbourg. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. unde rămâne până în 1541. care nu se poate 187 . 7. şi care au ca principal rol predica. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Fiecare credincios devine el însuşi preot. greacă. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. numai prin credinţă. data reîntoarcerii la Geneva. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. Ei nu sunt preoţi. în 1534. Reîntors în Franţa. unde redactează opera sa esenţială. sola fide. Sub conducerea sa. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. Cucerit de ideile lutherane. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Născut într-o familie de jurişti. altar. În viziunea sa. Serviciul religios este realizat de pastori. în 1536. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. În fond. Calvin face studii de drept. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare.Biblia tradusă în limba sa. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală.3. nici liturghie. nici valabile. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. icoane. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. Instituţiile religiei creştine. singurele pomenite explicit în Evanghelii. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. este nevoit din nou să fugă. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). 192 . Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. la Roma. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. precum capucinii. organizarea cvasi-militară. în ordin cerşetor). care dobândesc individualitate din 1619. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. preoţi care trăiau în comunitate. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. reformate sau nou înfiinţate. după eşecul definitiv al cruciadelor. somascii. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. În Spania. instrumente utile au fost ordinele religioase. dar continuă să acţioneze printre laici. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. în 1535. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. Astfel. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. depun jurăminte. la Brescia. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. pe vremea cruciadelor. indiferent de confesiune. din iniţiativa Angelei Merici. Prin disciplina sa riguroasă. barnabiţii. oferind învăţătură acestora. şi fusese recunoscut de papă în 1226. jucând rolul unor directori de conştiinţă. franciscanii şi dominicanii. Între aceştia s-au afirmat teatinii. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. Din 1524. transformându-se apoi. predicând.

7. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. După Trento. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor.5.3. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. Japoniei. Pe termen lung. pe o linie care s-a observat că urmează. cu puţine schimbări. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice.3.7. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. spaţiul scandinav). Bavaria. Prin măsurile de reformă interioară. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. mai accentuată în zonele reformate. 193 . sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre.4. până astăzi. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. în mare. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. vechiul limes roman. considerat apostolul Indiei. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. Chinei. Polonia). Spania). Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante.

cum s-a întâmplat în Italia. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). Marele Maestru teuton. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. Prusia. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. ieşită din uniunea de la Kalmar. 7. la dezvoltarea capitalismului. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. al lumii oraşelor state. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. cantoanelor. dinamică. ca în Anglia. în jumătatea 194 . micilor principate. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite.4. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. cum ar fi Suedia. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. contribuind. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. De asemenea. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice.

probleme de educaţie. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. starea civilă a populaţiei etc. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. unii creştini au îmbrăţişat islamul. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. în părţi ale Asiei Mici. în secolul XVII. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. Prin reglementări specifice. Ortodoxia. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Bosnia. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. o serie de scutiri. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. Ghenadios Scolarios. nu o dată brutale. Destul de 195 . în viaţa populaţiei ortodoxe. fără însă a fi avut un caracter masiv. Între altele. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. Astfel de cazuri au fost în Albania. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Cu alte cuvinte. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. În fapt. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. când sultanii au devenit şi califi. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. lui şi urmaşilor săi. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. O dată cu intrarea sa în Constantinopol.

de altfel. canonizat ulterior. înregistrându-se mai ales. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. În 1543. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. de asemenea canonizat şi alţii. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. de mitropolitul Simion Ştefan. între anii 1685-1688. Imediat după apariţia lor. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. o parte din ortodoxii din Polonia. Bosnia. respectiv un număr de ucrainieni. numită şi greco-catolice în Transilvania. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. mitropolitul Sava Brancovici. nestoriană şi monofizită. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. în cazul Transilvaniei. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. mai cu seamă între saşi. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. a patriarhiilor slave din Balcani. Alexandria sau Ierusalim care. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. ca şi prin o serie de misionari. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. de exemplu. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. Astfel. cât şi ale lui Calvin. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. unde populaţia era predominant catolică.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. respectiv unguri. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest.

O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. s-au ţinut la Costantinopol.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. patriarhul rus Nikon (1652-1658). În secolul al XVII lea. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. treptat. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. precum şi o serie de inovaţii. La mijlocul secolului XVII. respingând mai cu seamă idei calvinizante. al cărui fiu. 197 . în secolul al XVII-lea. adolescent. însă pe termen lung. Astfel. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. mitropolitul Petru Movilă etc. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. în biserica ortodoxă. Kiev. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri.

carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. Nu lipsită de importanţă. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. 198 . criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . devine tot mai importantă. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. Cultura 8. o anumită nelinişte. 8. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. amestecată în treburile lumeşti.În Balcani. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. În plan spiritual. şi instituţia vizibilă. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. De acum înainte. ba dimpotrivă.1. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. adevărată şi eternă. distincţia între biserica invizibilă. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. pieritoare. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Întoarcerea spre sine. între nenorocire şi fericire. Între suferinţă şi bucurie. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti.

caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. De exemplu. gesturi dezordonate şi reacţii violente. regilor. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. Henric Suso. căutarea volupăţii celei mai carnale. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. mare mistic 199 . la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. pricipilor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. în cazul aceloraşi persoane. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Astfel. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. apoi. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Ïn cazul jocului de şah. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante.În transformarea sensibilităţilor. chiar în trei. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. aflăm de la cronicari că jucătorii. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. adesea prinţi sau capete încoronate. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. din 1409. În viaţa religioasă. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. răspândită printre unii creştini. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. De exemplu.

deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. memento mori fiind una din temele lor predilecte. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. stare socială sau profesională. Desigur. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. sex. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. şi mai ales Dansul macabru. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. în cimitirul Inocenţilor din Paris. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. a unor emoţii necontrolate. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. orizonturi total diferite pot coexista. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Sentimentul morţii existase şi înainte. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate.german. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. Aceste 200 . din secolul al XIII-lea. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. fără a face distincţie de vârstă. neintegrate. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. în secolul al XV-lea. autorul unor opere de mare elevaţie. se pot combina sau opune unele altora. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. conform caracterizărilor psihologilor. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Forme de comportament şi de sensibilitate. răspândite mai ales în Italia. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. fără a apela la intermediari. de bună calitate. a unor temeri ancestrale.

Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. romanul este continuat. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. În partea da doua a Romanului Trandafirului. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. alteori se distrug. Această angoasă în faţa morţii. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. mai bine sau mai rău. cu luminile. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. prin care uneori se creează. Slăvirea femeii.teme inspiră şi lucrări literare. este probabil efectul predicilor. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. a cunoştinţelor epocii sale. Acelaşi spirit nou. personajul ambiguu din miturile multor popoare. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. şi adesea odios. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. al epidemiilor ce marchează epoca. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. sau Romanul Vulpoiului. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. părţi ale lumii. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . de Jean de Meung. sau trucuri. este ilustrat de Romanul lui Renart. lumea e prezentată mult mai realist. dar mai ales cu umbrele sale. caracteristică iubirii curteneşti. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. de sorginte clericală. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. meditaţiilor. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. Rămas neterminat. destul de searbădă pe alocuri. şi el iese de cele mai multe ori victorios. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. calamităţilor naturale. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. câteva decenii mai târziu.

se numără Dante Alighieri. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. De monarchia este un tratat de filosofie politică. în 1321. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. tratat despre importanţa limbii italiene. false şi artificiale. Aceeaşi epocă. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. pe care el o consideră ca unitară. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. independent de papalitate. la adresa iubirii curteneşti. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. atât de contradictorie. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. 202 . cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Partizan al supremaţiei pontificale. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. sau Reinecke. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. în 1302. De altfel. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. Exilul i-a marcat puternic opera. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. a participat la campanii militare. Dante este exilat din oraşul său. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. după cum am prezentat-o mai sus. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Dacă lucrurile stau astfel. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. Moare la Ravenna. total devotaţi papei. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. a studiat retorica şi medicina. a nobililor şi a oamenilor bisericii. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o.ticăloşiile sale. nu îi datorează însă şi existenţa. în pofida diferenţierilor dialectale certe. întreaga societate umană.

Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. alături de arta sa poetică desăvârşită. cu goliarzii. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. i-au adăugat epitetul de Divina. În Vita nuova. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. începând cu Boccacio. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. inclusiv papi. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. dedicată Beatricei Portinari. din punct de vedere al biografiei. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. căreia urmaşii. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. şi opera sa poetică realizată în franceză. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. supus planului Providenţei Divine. diată ironică în versuri. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. dar guvernat de liberul arbitru. Guinizelli şi Cavalcanti. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Marele Testament . care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. conferă perenitate operei sale. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. 1465). 203 . de care îl separă totuşi mentalitatea. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Purgatoriu şi Paradis. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. teologice.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. mult mai frământată în cazul lui Villon. Licenţiat al Universităţii din Paris. este poetul francez François Villon. structurată în Infern. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Se aseamănă astfel. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. Mult mai medieval în concepţii.

dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. Istoria a reţinut operele sale în italiană. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. precum poemul eroic Africa.compus spre 1461. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. ce prevesteşte Renaşterea. dar poeziile sale i-au supravieţuit. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. dedicat lui Scipio Africanul. spune el. urma lui Villon se pierdea. făuritor al măreţiei Romei. La 33 de ani. Cel mai erudit om al vremii sale. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului.. e o femeie în carne şi oase. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. dar şi balade armonios integrate în întreg. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. Petrarca a reacţionat. este opera sa capitală. umanist pasionat de manuscrisele antice. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. uneori 204 . Scrie opere în latină. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Animam cum corpore amavi. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. lipsită de orice concreteţe. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”.

ci de cea a sufletului. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. nu atât de nobleţea sângelui. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. alteori tragic. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Desigur. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. bineînţeles. fiind preluate din nuvele anterioare. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. care poate înfrânge adversităţile. uneori fericit. Dar nu trebuie să uităm. caracterizată. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. ci cel 205 . autonomia omului. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. spiritul. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. sau chiar din povestiri de origine folclorică. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice.

lăcomie. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze.2. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. Fiu al unui negustor de vinuri. pe care încep să o considere 206 . chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Decameronul rămâne ca o operă vie. pentru ipocrizie. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. depozitara unor idealuri valoroase. dar care. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea.cultural. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. şi ideile lui. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. ca şi unele din subiecte. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Geoffroy Chaucer (1340-1400). care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. ca şi tehnica sa literară. Tot ca la modelul său italian. ajunge în slujba curţii engleze. 8. intitulat Troilus şi Cresida. pare să fie conştient autorul. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. satira. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. aplecarea spre cele lumeşti. au început să fie depăşite de realităţi. Ca şi la Boccaccio. Evul mediu.

Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. sculptori şi arhitecţi.o perioadă întunecată. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). în secolul al XIX-lea. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. o dată cu termenul propriu-zis. Într-o primă accepţie. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. din secolul al XIX-lea. 1550-1567. termenul de Renaştere a început. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ».2. 1350-1620). De asemenea. Vieţile celor mai de seamă pictori. Uneori. printr-un « mănunchi de schimbări ». iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . definite mai întâi în Italia. este cel de mişcare intelectuală. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. Termenul a fost popularizat apoi. inclusiv cele ale creştinismului de început. conform expresiei lui Peter Burke. In cele ce urmează. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. apărut din secolul XIX.1. readusă la puritatea din perioada clasică. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. eventual pe cei ce predau aceste discipline. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. 8. situată între evul mediu şi epoca modernă. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. La origine. o epocă obscură şi barbară. caracterizat. Un alt înţeles. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. termenul vine din italianul umanisti. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt).

Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. deoarece se constată. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). 1520. în preajma cuceririi Constantinopolului. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. neobosit căutător al acestora. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . greaca. după expresia lui Poggio Bracciolini. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. unele reguli privind editarea manuscriselor. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. care. cardinalul Bessarion. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. a fost donată Veneţiei în 1468. prin compararea diferitelor variante. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. Sub patronajul familiei Medici. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano.italiene. şi în special la Florenţa. De aceea. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. au fost stabilite. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează.

nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. A întreprins numeroase călătorii. Erasmus din Rotterdam. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. Umanism şi creştinism Umanismul.2. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. de Pietro Pomponazzi (14621525). la rândul său. există şi un curent neoaristotelician. în marea lor majoritate. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. nu au dorit. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). fiind. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. preot. în primul rând. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. În afara neoplatonismului. Italia. 8. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. Doreau. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. În relaţia omului cu Dumnezeu. Anglia. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. de asemenea. dar fără medierea obligatorie a bisericii. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Dimpotrivă. Intelectualii umanişti.2. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. în calitatea sa de mişcare complexă. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). umaniştii. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. o vreme. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Spre deosebire însă de aceştia. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. să renunţe la creştinism. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic.ideilor. artizan al destinului său: „tu omule. Erasmus a devenit. care l-au adus în contact cu 209 . purificarea sa de adaosurile medievale. de aceeaşi părere cu reformaţii. în Franţa. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Astfel. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes.

2. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. a Noului Testament. ediţii de texte antice. De asemenea. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. Elogiul nebuniei. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. în Orient şi din lemn. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Germania. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Biblia cu 42 de rânduri. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Franţa. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. la Mainz. dimpotrivă. în 1455. Anglia. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. 8. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea.3. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale.personalităţile cele mai importante ale momentului. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. între care literele mobile. umaniştii circulau foarte mult. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). prin caracterul său elevat. deja realizate din ceramică. cenacluri. în Europa. Literele mobile. mult mai corectă decât Vulgata. Italia. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Ungaria (Nicolaus Olahus). Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ».

suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. transformarea ei dintr-un obiect de lux. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. Din aceste motive. De asemenea. Basel. atât din punctul de vedere al formei literelor. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Succesul întreprinderii s-a datorat. devenit presă tipografică. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). jurişti. se inventează noi caractere. etc. Anvers. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. cât şi al punerii în pagină. într-un bun relativ accesibil. medici. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. iar în secolului XVI. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. ceea ce permite începutul democratizării culturii.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. în contextul progresului alfabetizării. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Ulterior. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. De asemenea. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. clerici. Efectul este scăderea preţului cărţii. profesori. cum era manuscrisul medieval. cererii de carte. Lyon. precum cele « romane » sau cele « italice ».dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. (La Anvers. 211 . Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. Paris. devenită uzată. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. în 1575. care. pe de o parte. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate.

într-o epocă în care Biserica. între autor şi operă. tiparul. Acest schimb este facilitat. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. la importanţa ataşată autorului. impune cenzura operelor tipărite. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. politice. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. nu creaţia originală era valorizată. de a elabora noi idei şi ipoteze. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. 5% în franceză. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. etc. care practică lectura în tăcere. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. individual. În plan cultural. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. apare un nou tip de cititor. 6% în germană. prin folosirea preponderentă a limbii latine. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale.). dar şi responsabil pentru ce a scris. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. în condiţiile în care. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. socialeconomice. în încercarea de a 212 . devenit şi o afacere profitabilă. atacată de reformatori. ca atare. religioase. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. şi nu autorul ei.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. în primele decenii de după apariţia tiparului. De acum înainte. multe creaţii medievale sunt anonime. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. De altfel. beneficiar al operelor sale. 7% în italiană. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. un secol înaintea sa. 77% au fost scrise în latină. majoritare până atunci. ci fidelitatea faţă de model. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului.

Dacă ne referim la tipar. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. evoluţia latinei. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. latina a devenit o limbă moartă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. Prin accentul pus pe autor. călugărului. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. prin difuzarea gramaticilor. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. preotului. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. prin privilegii regale sau princiare editorilor. forma ei definitivă este stabilită acum. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. prin fixarea ei riguroasă în scris. timp de câteva secole. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat.stopa progresele contestării sale. Capete încoronate. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. acordat iniţial. se opreşte. începe revoluţia în domeniul lecturii. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. care nu s-a mai transformat. de care am mai vorbit. într-un fenomen de masă. Apare treptat ideea de copy-right. fără medierea profesorului. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. principi. de stabilire a regulilor. De asemenea. în detrimentul aprofundării celor citite). constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. ca limbă de comunicare internaţională.

De exemplu. instituţie specific medievală. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. începând de pe la 10-12 ani. Şi în spaţiul românesc. iar pe de altă parte. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. (filosofie. care dublează. inspirat de vechea facultate de arte. a tipografilor. colegiile se vor multiplica. îşi continuă existenţa. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. numărul mai vechilor întemeieri. După manifestarea Reformei. întrucât aceasta relevă. cât şi în cel catolic. Dar Universitatea. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. logică. În colegii. Mecenatul 214 . şi nu pe divinitate. gramatică) înspre complex.activităţii oamenilor de cultură. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. a artiştilor. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. atât în mediul protestant. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. într-un secol şi jumătate. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. cu un indiscutabil prestigiu. spre deosebire de facultăţi. şi încă 15 până la 1550. În acest din urmă caz. corespunzătoare vârstei. Universitatea. Învăţământul dura şapte ani. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. matematică). centrate pe om. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. se adaugă până la 1500 încă 33. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. De aceea. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. pe de o parte. tiparul este introdus în Franţa la 1470. scriere. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune.

papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. au fost comandate atâtea opere de artă. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. şi al lui Rafael. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. Nobilimea. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. se zice. după ce. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. să-i plătească şi să-i întreţină. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. începând cu biserica.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). fiu al lui Lorenzo de Medici. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. De altfel. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. care să le ofere comenzi pentru operele lor. De asemenea. dar atrag şi creatori italieni. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini.

care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. Din secolul al XV-lea. la Florenţa. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. Individual. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). în care principalele elemente decorative. pentru a consuma la faţa locului produsele. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. Apariţia genului picturii de şevalet. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. dar şi a literaţilor şi filosofilor. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. ci evoluează. având în acelaşi timp şi rol practic. flamande. Astfel. existând şi o serie de factori materiali. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. a redus dimensiunile operelor de artă. dar şi în cadrul corporaţiilor. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). germane. devenită mai funcţională. erau tapiseriile. « Sedentarizarea » nobililor. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. dezvoltat în oraşele italiene. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. mai cofortabilă şi mai luxoasă. Acesea din urmă nu dispar. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . spre deosebire de perioada anterioară. de protecţie împotriva frigului.

ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. nu un simplu membru al unei bresle anonime. Desigur. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. plăcile de faianţă. accentul pus pe om. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă.Sixtine). competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. cum ar fi farfuriile.4. a propriei valori a creatorului.2. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. cănile. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. importanţei originalităţii. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii.2. concepţia aceasta se schimbă. aceste obiecte de mici dimesiuni. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. 8. 8.5. 217 . elementele folosite la construcţia sobelor. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. specificului personalităţii sale. în Renaştere. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. care acum e o individualitate. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. care făcea parte dintr-o breaslă.

şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. prin încrederea în om şi în forţele sale. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . în sens peiorativ. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). Renaşterea artistică şi literară 8.3. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. mai interiorizată. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. de unde şi numele de “gotic”. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Ca şi umaniştii. 218 . conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ».3. -individualismul. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . titanul. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). care decurge din conştiinţa valorii omului. ceea ce conduce la o creştere a specializării. ci promovând un nou tip de pietate. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular.1. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. -bucuria de a trăi. în general. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . -natura ca sursă de inspiraţie. de barbar. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort.-nou raport între om şi divinitate. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. ca şi trupul omenesc. 8. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !.

începutul săpăturilor arheologice. dar continuă să domine temele religioase creştine. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. neglijat în perioada anterioară. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. extrem de valorizată. în afară de piatră şi marmură. utilizate pe tot parcursul evului mediu. I). prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. în jur de 100 au teme legate de creştinism. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. întruchipare a forţei şi frumuseţii. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). De exemplu. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. 219 . datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. Tot de la antici era preluat genul portretului. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. Ca materiale. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. sunt preluate teme mitologice. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. la Boticelli. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. şi al sculpturilor ecvestre. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul.Şi în plan artistic. Pe de altă parte. în acest domeniu. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. sculptură sau arhitectură. prin care iluzia spaţiului. Fie că e vorba de pictură. De aceea. mai întâi masculin. Pe de altă parte însă. din circa 150 de tablouri. pentru a ilustra simetria perfectă. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice.

Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. fresca). compoziţii renascentiste. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. lasă locul vilei urbane. de pe domeniul rural. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Castelul de tip feudal. dincolo de consecinţele sale reprobabile. Acesta. mai clasicist (faţade plate. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. frize). în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. De asemenea. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. după începutul războaielor italiene. doric. însă în noul stil. teme. mai propice locuirii şi mai elegantă. variaţii de tonuri. lucarne sub acoperiş.3. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. corintic).Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. si insistau pe armonia proporţiilor.). ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). ferestre înalte. etc. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională.2. din Franţa. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. 220 . Continuă să se construiască şi castele. erau realizate la scară umană. Arhitectura În arhitectură. deoarece se puteau rula. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. pilaştri. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. succesiune strictă a celor trei ordine antice. edificii publice sau clădiri particulare. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). 8.

Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. De exemplu.8. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Donato Bramante. la sfârşitul secolului. Leonardo da Vinci. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. Rafael Sanzio (1483-1520). dintre care prima. 221 . la plecarea multor artişti către ale spaţii.3. Războaiele italiene. Boticelli (1445-1510). Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. Leonardo da Vinci (1452-1519). există şi diferenţe. variante locale. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). parţial contopite cu fundalul. De asemenea. în ordine cronologică şi a importanţei. aici s-au definit. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. redă contururi vaporoase. trăsături esenţiale ale artei. a fost cea florentină. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. realizarea camerelor obscure. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine.3. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. în secolul al XV-lea. izgonirea Medicilor. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. prin sfumato. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. de adâncime în interiorul compoziţiei. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. etc). au inovat mai mult. pictori flamanzi.

aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza.3. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. Sculptura 222 . Michelangelo s-a format la Florenţa. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. arhitect. răscruce de drumuri comerciale. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. în spiritul propagat de Contrareformă. În tot acest timp. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. între care rămâne importantă. dar mai ales ca gravor. Redevenit pictor. Parma. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). unde se afirmă Corregio (cca. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. creaţii precum Pieta. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. e rechemat la Roma. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. Aurorei şi Crepusculului. precum Milano. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). pictor. În Spania. Hans Holbein (1497-1543). realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Padova. aducându-i celebritatea. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. cea bizantină. (După lucrări la Florenţa. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume.La Veneţia. Ghirlandaio. sculptor . Papa Iuliu al II-lea. 1489-1534). David. S-a afirmat la început ca sculptor. 8. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . impresionante prin modernitatea lor. poet. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). În Germania. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. din familia Medici. arta este marcată de multiple influenţe.4. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. în secolul al XV-lea. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. de asemenea. în altarul Capelei Sixtine.

3. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. etc. operele dramatice (comedia. Frunuseţea înseamnă armonie. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. operă care a creat. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. limba italiană 223 . ca şi cea artistică. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. în operele lor. Donatello (1386-1466). ca şi la antici. echilibrat. romanul alegoric.5. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. a operelor lui Homer. Renaşterea literară. La începuturile Renaşterii. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului.În sculptură. tragedia). Filippo Brunelleschi (1377-1466). şi astfel ceea ce este armonios. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. în traduceri latine. în general. într-un anumit fel. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. rondel. istoriografia. 8. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. Lorenzo Ghiberti (13781455). unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. de a se autodepăşi. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. cât prin operele de orfevrărie. Pe de altă parte. începe mai de timpuriu în Italia. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. Dante Alighieri (1265-1321). este mai aproape de divin.

este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. manual de teorie şi practică politică. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. cruciadele). la începuturile Renaşterii literare. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Lucrările lui François Rabelais (c. 224 . culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374).1490-1533). Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Pesimist. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. Giovanni Boccacio (1313-1375). În Franţa.literară. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). Autorul unor interesante Istorii florentine. secretar al republicii florentine. Unii dintre aceşti poeţi. Gargantua. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. de umorul adesea grosier. pe care le tratează însă în forme noi. poet sensibil. Nicolo Machiavelli (1469-1527). caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. şi au creat opere viabile. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. dar şi în urma evoluţiilor interne. în Iubirile. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. de asemenea. la rândul lor modele pentru urmaşi. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. dar justificate de raţiunea de stat. covins că natura umană e în esenţă rea. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. autor al Decameronului. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. şi cu o teribilă poftă de mâncare. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit.

propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. Este perioada supremaţiei politice. Regele Lear. Antoniu şi Cleopatra. englezul William Shakespeare (1564-1616). regretul în faţa trecerii timpului. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. În Spania. Hamlet. În afara pieselor de teatru. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Romeo şi Julieta. militare şi economice spaniole. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. Prin intreaga sa creaţie. numele ei să devină un substantiv comun. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. probabil. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi.În Anglia. ideea că arta poate da eternitate iubirii. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. Thomas Morus (1477-1535). dar transfigurate creator de talentul său dramatic. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. 225 . Furtuna. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. ulterior. datorită valorii universale a concluziilor acestora.

Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. idealizat. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. şi Calderon de la Barca (1600-1681). autor de nuvele. Aceastea nu au reuşit în totalitate. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton.5.3. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. nu pământul. Evul mediu cavaleresc. a dispărut o dată pentru totdeauna. 8. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. că Soarele. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Puritatea morală. şi i-a luat locul o societate modernă. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). dar sărăcită în planul moral şi comportamental. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Acesta susţinea. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. din 1543. autor a peste 2000 de piese. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. în De revolutionibus orbium caelestium. Johannes Kepler 226 . Înfrângerea sa finală. probabil. Dar cercetările astronomice au continuat.

Astfel. cum se credea până atunci.(1571-1630). Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. literar. nu circulare.7. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.) 8.3. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. conducând la mutaţii în plan artistic. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). cunoscut ca Regiomontanus. datorită disecţiilor. liedul şi cântecul coral în Imperiu. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. adesea datorită reformei. 8. începe să lase loc şi muzicii profane. Clement Jannequin. datorită observaţiilor proprii. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. şi că soarele se află nu în centrul.3. interzise până atunci de Biserică. Andreas Vesalius (1514-1554). etc. ştiinţific. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Muzica religioasă. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). Muzica Apar mutaţii şi în muzică. mai puţin 227 . care evoluează şi ea. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. Concluzii Apărută în Italia. chanson în Franţa. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Palestrina. În trigonometrie. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. a putut avansa. dar şi comportamental. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. astronom german.6.

Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea.1. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. respectiv redactarea unor 228 . coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. cât şi altele de istorie universală.000 de ilustraţii. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic.000 pagini şi 10.4. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. În continuare. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. Astfel. Odată cu secolul al XVI-lea. 8. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. predominantă fiind oralitatea. Ceaslovul etc. ştiinţific. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. respectiv Faptele apostolilor. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo.000 de abecedare. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi.4. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. au fost grupate la un loc. în diversele ei forme de manifestare. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. în douăsprezece volume. cuprinzând circa 20. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. cu un important decalaj temporal).receptive la noile tendinţe.

A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. A avut o activitate culturală deosebită. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. sub titlul de Domostroi. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. Moscova etc. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. în condiţii complexe. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. Pe lângă aceasta. fie pentru necesităţile cultului. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. De fapt. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident.

românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. au avut loc o serie de distrugeri. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. cu bază octogonală.2. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. mai cu seamă destinate scopurilor militare. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 .4. inclusiv cele de la muntele Athos. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. cu precădere în arhitectură. timidă şi sinuoasă. cât şi al unor construcţii laice. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. În cursul cuceririi. În secolul al XVI-lea în artă. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. Cultura popoarelor sud-est europene sec. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. Ori în o serie de zone. Totuşi. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. s-a creat un nou stil. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. ca şi mai târziu. Se ştie că în evul mediu biserica. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. Multe dintre acestea. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. 8.

de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Plovdiv. slavona. precum şi unele biserici din Sofia. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. în domeniul artelor. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. Constantinopol. producţia originală fiind foarte modestă. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. cât şi în limba vorbită de popor. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. 231 . trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. Practic. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Acolo. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Manifestările culturale au fost în general modeste. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Cărturarii erau mai ales clerici. părintele „renaşterii bulgare”. Târnovo.

negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. în părţile apropiate de Marea Adriatică. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. atât din rândurile populaţiei slave. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. în care era larg răspândită şi limba latină. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. Astfel. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. în oraşele Dalmaţiei. relativ numeroase. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. O figură aparte. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. croaţi. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. iar mai târziu a reformei. în Istria. uneori pe bază de documente.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. macedoneni etc. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. M. J. precursor al iugoslovenismului. Orbini. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. de către autori croaţi şi sloveni. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. Astfel. cât şi a italienilor. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. Începând cu Primoz Trubar. traducător al Bibliei în limba populară.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. Pribojevici. amândoi raguzani. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. clerici.

În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. mai ales în mediul urban. În domeniul artelor. mai ales la Ragusa. În zona dalmatină. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. matematician. în special despre Mihai Viteazul. astronom. unde se predau dreptul musulman. hamame etc. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. Predomina tradiţionalismul. majoritatea religioase. limbile orientale. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. Peci. cele mai multe cu conţinut religios. Imediat după cucerire. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică.Roger Boscovici. respectiv culegeri de texte. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. Gundulici. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. manifestările au fost modeste. dramatice etc. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. arareori artiştii se apropiau de realităţi.. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. precum Ohrida. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. dar şi cu caracter literar şi artistic. fizician şi filosof. În spaţiul stăpânit de otomani. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. lirice sau epice. Milesevo. matematică etc. 233 . ciclul despre Marco Cralievici etc. multe din acestea având şi un rol cultural. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. precum cel denumit al lui Brancovici. Alături de ortodoxi. unde se transcriau manuscrise. mai ales la Ohrida şi Peci. autori anonimi creând proverbe. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. geamii.

După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. funcţionau pe lângă moschei. Astfel. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. prima apariţie în limba albaneză.4. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. în secolul al XVI lea. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. o carte de rugăciuni: Beshari.4. Astfel. De fapt. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. de exemplu. Gjon Buzuku a publicat. ştiinţa şi arta turcească. pentru băieţi. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. medrese. au funcţionat acolo atât medrese. În Capitală exista o şcoală superioară. şcoli confesionale musulmane. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. şcoli de tip primar. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. respectiv italiană. Totuşi.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. de pe poziţii catolice. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. Acolo era un învăţământ elementar religios.

Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. urmaţi de viziri şi mari demnitari. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. În secolul al XVI lea. imnuri. multe cu încărcătură mistică etc. Astfel. recent descoperită de Columb. în epoca clasică. O serie de sultani. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. ce a fost cultivat. creatori de cultură. Un domeniu aparte. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. promovând totodată ca mecenaţi. Golful Persic. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. a fost cel al geografiei istorice. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). spaţiul pontic etc. au ocrotit cultura. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. matematici. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. I s-au adăugat şi alţii. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. Astfel. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. 235 . Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. cu creaţii epice. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. gustul pentru frumos. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă.Ştiinţei. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. original. precum medicină. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki.

A mai lăsat urmaşilor medrese. În spaţiul cultural constantinopolitan. monumente unice în lumea islamică. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. urmându-se o tradiţie orientală. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. pentru gravurile în metal etc. În 1575.astronomie etc. pe lângă cea românească. spitale. moschea Suleymanie etc. Astfel de exemplu.. baraje şi apeducte. în capitală. a devenit arhitect. fost o vreme ienicer. pentru miniaturistică de tot felul. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. moschea Seyhzade. nu şi în cel european renascentist. a fost cultivată deosebit astronomia. a fost înfiinţat un observator astronomic. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. precum Moscheea lui Selim I. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. poduri etc. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). supranumit Michelangelo al Turciei. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. mausolee. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. Bibliografie 236 . stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. Acolo au fost ridicate însemnate monumente.. excepţie făcând Moschea Albastră. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu.

1992 Muchembled.Manuale Bercé. Radu (coord. Civilizatiile amerindiene. Michel. R. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Elisseeff. Istoria Asiei. 1996. Péronnet. Hachette. Bucureşti. 1980. Anul I. Bucureşti. Péronnet. Radu (coord. 1492-1620. Manolescu. Molinier. Istoria evului mediu. Civilizaţiile extra-europene Boivin. 2006. Sinteze. Bucureşti. Bréal.). Bucureşti. Civilizaţia japoneză. Yves-Marie. Istoria medie universală.. 1995 Universitatea Spiru Haret. Corint. Editura Meridiane. Vasile. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Cultura Africii. Între China şi Pacific. Le XVIe siècle. Editura Fundaţiei România de Mâine. Danielle. Corint. Michel. Învăţământ la distanţă. Paul. Bucureşti. Paris.I: Europa apuseană. Bucureşti. 1992 Cassan. Bucureşti. Meridiane. părţile I-II. 2002 Elisseeff. Frobenius. Paris. Istoria Japoniei. Bucureşti. Robert (coord. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. 2002 Manolescu. Danielle şi Vadime. Leo. 2003 Cristian. Michel. Michel. Editura Lucman.). Le XVIe et XVIIe siècles. Histoire moderne. 1982 237 . 2003 Sinteze şi monografii 1. Istoria Indiei. Paris. Ellipses. Le XVIIe siècle. 2002 Cros. 1993. Vol. 1620-1740. L’Europe au XVIe siècle. C. Bucureşti. Paris. Hachette.). Sedes. Alain. Corint. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610.

Jean. Lineages of the Absolutist State.. Dominique. Bucureşti. Jocurile schimbului. Meridiane. Bennassar. 2002. Denise. Meridiane. China imperiala. Civilizaţiile precolumbiene. Ed. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. I-II. Jacquart. Soustelle. Bucureşti.3-4. Civilizatiile africane. Bartolomé. Bartolomé. Bucureşti. Institutul European. 1996 Braudel. Istoria vieţii private. Fernand.1984. Fernand. Henri. Meridiane. Timpul lumii. Favre. Meridiane.). Bennassar. Meridiane. Paris.Gernet. Bucuresti. Civilizatia chineza. 2 vol. Bucureşti. Bernard.1989. XVIe-XVIIe siècle. Fernand. vol. Iaşi. All. Meridiane. Incaşii. Bucureşti. Jacques. Lumea chineză. Perry. Bucureşti. Bucureşti. Vincent. Anne. 2 vol. 1998. Henri. Istoria arabilor. Peter. Braudel.. Peter. Iaşi. 1977 Aries. Burke. Meridiane. Corint. Cucerirea Americii. Meridiane. 1985 Granet. 2001 Lehmann. Renaşterea europeană. 2002 Stamm. Daniel. 1969 Boorstin. 1995. Aztecii. Armand Colin. M.1985-1986. Jacques. 2004 238 . Le 16e siècle. 1974 Simoni Abbot. Philippe. Aztecii. Duby.1995 Lombard. vol. Ţvetan. Braudel. André. Bucureşti.1985. Bucureşti. Renaşterea. Burke. 6 vol. Gendrop. Bucureşti.. 1999 Berence. Fernand. Fred. Bucureşti. 2003 Todorov. Renaşterea italiană. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Centru şi periferii.. Problema Celuilalt. Mayaşii. Bucureşti. Paul. 1994 Parsons. London. 2003 Miquel. Marcel. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Bucureşti. 1994 2. Islamul şi civilizaţia sa. Paris. Hachette. Corint.. Le temps de l’Espagne. Georges (coord. Braudel. Bucureşti. 2 vol. Corint. Bucureşti. Humanitas.. Pre-columbian America. Lee A. 1979 Sourdel. Descoperitorii.

Naissance et affirmation de la Reforme. Jean. Lebrun. Histoire générale du Protestantisme. 1977 Dickens. 1500-1558. Jean. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. 1973. Editions Complexe. dinast şi apărător al credinţei. The Age of Humanism and Reformation. A. Ed. Bucureşti. 1975 Mandrou. Belu. Corint. Paris. Bucureşti. Paris. London. 2001. Paris. 2 vol. Renasterea.). Delumeau. Seuil. Stewart. Ganshof. Le Moyen Âge. 1964 Geiss. Galaxia Guttenberg. Corint.G. 1474-1643. de la Alexandru Macedon la Magellan. Jill. Lucien. Paris. 200 Favier. 1991 Chaunu. Paris. Marile descoperiri geografice. Histoire de la pensée européenne. Bucureşti. 1992 Chaunu. Robert. Paris. Le monde de Jean Calvin. Seuil. Europe in the Fourteenth. Leonard. Brânza şi viermii. 239 . Bucureşti. Histoire de l’Europe.. Meridiane. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Bucureşti. Flammarion. Artemis. 1995. Goldenberg. Cornelia.Carpentier. Bucureşti. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Jean. Ed. Jean. The Counter Reformation. 1961 MacDonald. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Bucuresti. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. François (dir. un destin. Des humanistes aux hommes de science. All. Fifteenth and Sixteenth Centuries. 1971 Hale. Artemis. London. 1969 Comorovski. 1998. 1985. Thames and Hudson.. XVIe et XVIIe siècles. tome premier. Emile. Hachette. Prentice Hall International. La société de cour. Perrin. McLuhan. Teora. Norbert. John. Paris. Jean. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Spania: mărire şi decădere. 2002 Febvre. Paris. L’Aventure de la Reforme. François. 1972 Delumeau. Bucuresti. 2002 Favier. Aur şi mirodenii. 1998. 1973 Dickens. 2003 Ginzburg.G.. Carol Quintul: suveran. Paris. A. Bucureşti... 1968 Elias. Epoca marilor descoperiri geografice. Marshall. 1999. Histoire des relations internationales. Pierre. Bucureşti. S. All. Faure. 2003 Kilsby. Paul. Bucureşti. Immanuel. S. Pierre. Martin Luther. Carlo. PUF. Civilizaţia Renaşterii. All. Bucureşti.

Michel. Keith. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. La fin du Moyen Âge. 1550-1650. Imperiul mongol şi Gingis Han. Bucureşti. vol. Renaudet. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Martin. Jean-Paul. Pillorget. Mousnier. Marc. Andrei. Istoria Universală Larousse. 2006 Roux. 2001. Luther şi Reforma în Germania. Le Saint Empire romain germanique. A. Morineau. 2001. Henri. 2. O istorie a ideilor occidentale. 2005. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. All. Roland. Perroy. 2005 Oliveira Marques. 240 . Jean. Le monde et son histoire. Keith. 1517-1555. vol. Reforma catolică şi contrareforma. 2000. 1999. Randell. Bucureşti. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Halphen. 1994. Pietri. All. Daniel. Randell. Histoire de l’art Flammarion. II. Jean Calvin şi Reforma târzie. Luce. de. Keith. Jaqueline. All. Handelsman. Accent. Robert. Bucureşti. Cartier. Bucureşti. 2001. Favier. 2000 Muchembled. Augustin. Iaşi. Flammarion. 2008 Russ. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2005 Skinner. Chişinău. Claude. Simona. Bucureşti. Paris. Istoria Portugaliei. Louis. Paris. Machiavelli. Aventura gândirii europene. H. Randell. Chişinău. D’Otton le Grand à Charles Quint. religie şi refacere: 1494-1610. All. Bucureşti. Editura Enciclopedică. Bucuresti. Marcel. Univers. Franţa: renaştere. Edouard. Quentin. 1989 Pirenne. All. Pierre. O istorie a secularizării. Bucureşti. All. 1996 Oţetea. Arc. Politică şi politeţe în Franţa. Paris. Elisabeta I si guvernarea Angliei. XIV-XVIII). Rapp. Randell. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Bucureşti. 2001. Venard. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Martin. Cluj-Napoca. Paris. Suzanne.Mignot. Keith. Rady. Tallandier. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Corint. Renaşterea şi Reforma. Randell. 1996. Bucureşti. 1931 Rady. Guillemain. Bernard. Francis. Univers Enciclopedic. 2004 Nicoară. Institutul European. Bucureşti. Librairie Félix Alcan. Bucureşti. Societatea rafiinată. 2000 Riché. Keith. Rabreau. 1968.

Meridiane. Bucureşti. Bucuresti. 1993 Cândea. Bucureşti. Manual pntru uzul studenţilor. All. Bucureşti. Ileana. 3.1-2. Paris. Jelavich. Bucureşti. II. 1610-1661. Vechea Rusie. Nicolae. Halil. John. Inalcik. 1978. Anastasia. Gergely. Mustafa Ali. 1968 Wallerstein. 2001. I. 1300-1600. Istoria Imperiului Otoman. Istoria Balcanilor. Bucureşti. Arta Renaşterii. 1956. All. Turcii-otomani. Tamara. Iorga. Istoria turcilor. 1523-1721. 1998 Clot. Meridiane. 2000 Mantran. 2000. Meyendorf. 2001. Teora. Istoria artei europene. Bucureşti. Odorheiul Secuiesc. 1999. 1997. 1997. Bucureşti. 1976. Vătăşianu. Richard. Jean. Mehmed. 1993. All. Immanuel. Decei. Bucureşti. 1994 Wilkinson. Bucureşti. Nicolae. 1996. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). 1979. André. Suedia şi zona baltică. Xxx Istoria bisericească universală. 1996. Istoria slavilor. vol. Ion. Maxim. Istoria Ungariei. Sistemul mondial modern. Weber. 2004 Ciachir. Imperiul otoman. Căzan. Bucureşti. Bucureşti. Corint. vol. Barbara. Bucureşti. Robert. II. 1971. Raţiunea dominantă. Bucureşti. 241 . Andrina. Bucureşti. vol. 1961. Kondratieva. Max. Iaşi. Bizanţ după Bizanţ. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Bucureşti. Virgil. Warren.Stiles. Virgil. Cluj-Napoca. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Brăila. Jacques. Bucuresti. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Istoria Imperiului Otoman. Soliman Magnificul. Histoire de l’Autriche. Droz. Franţa şi cardinalii. Epoca clasică. Elisabeta I: religia şi politica externă. Bucureşti. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Aurel. 2004 Chirtoagă. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Biserica ortodoxă ieri şi azi. vol. 1992.

Bodogae. Rămureanu. Michelina. vol. Istoria bisericească universală. Bucureşti. Andrina. Piotr. Bucureşti. 1992. Bucureşti. 1994. De la începuturi până în prezent. Zollner. 1993. Bucureşti. Bucureşti. tradiţii monastice. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Ioan. Ioan. Istorie. Bucureşti. vol. Cuprins Cuvânt înainte 1. Milan. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . război şi comerţ în Islam.Păcurariu. Bucureşti. Bucureşti. 2002. Teodor. Tenace. Mircea. Şesan. 1997. 1992. 1450-1700. sociale şi religioase 2. Dan. 1992. Manual pentru seminariile teologice. Panaite. Creştinismul bizantin. Preţul libertăţii. 1998. Ungaria. I. Constantin. Rămureanu. Bucureşti. Viorel. Zamfirescu. Bucureşti. II (1054-1982). teologie. Szavai. Istoria bisericii ortodoxe române. Pace. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. 1995. I-II. Istoria bisericească universală. Introducere: structuri politice. Erich. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. 2005 Wandycz. Stiles. Pentru Institutele teologice. Janos. 1998. Imperiul Otoman. Chişinău. XV-XVII). vol. Rezachevici. Istoria Austriei. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice.

Începuturile expansiunii europene 4. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.America Precolumbiană 3. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.

Cuprins 244 .9. Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful