Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. caracterizate în general prin lipsa. America centrală şi de sud. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. pe măsura organizării statului papal. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. Africa. putem presupune că structura socială era una egalitară. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. 2. sociale şi de organizare familială. consilii orăşeneşti. oraşe state. Alte forme de organizare politică sunt principatele. Asia. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. cel puţin teoretică. Cazuri de acest tip găsim în Europa. în general. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). şi prin supunerea.). O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). americană. De exemplu. africană. la populaţiile de vânători culegători . O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. O regăsim în lumea islamică. în multe privinţe. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. umma. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. de diverse tipuri. faţă de un imperiu sau un regat. Există.formală. 1. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. dependente sau nu de o organizare politică superioară. etc. cu cele din vestul şi centrul continentului). Toată hrana 5 . caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. a suveranităţii desăvârşite. organizate în bande de vânătoare. de asemenea. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). în lumea asiatică. cel puţin formală. Există.

conform unor reguli clare. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. sau mai valorizată social. La eschimoşi. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi .obţinută se împărţea. nu existau posibilităţi de stocare. între toţi membrii grupului. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. unele grupuri practicând poligamia. cele mai multe însă fiind monogame. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). în care producerea hranei. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. De asemenea. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. gen şi vârstă. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. care presupun uneori iniţieri. prin vânătoare şi pescuit. 6 . Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. fie prin creşterea animalelor. ca la pigmei sau boşimani. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. foarte importante sunt cele legate de vârstă. rudenie. probe dificile. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. dar femeile participau. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea.

O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. 7 . unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. (grupuri matriliniare). iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). social şi politic în societăţile tribale. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. la foarte puţine societăţi. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. în unele insule din Pacific. Exista însă şi poliandrie. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. Ca şi vânătorii-culegători. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. în unele regiuni din sud-vestul Africii. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. dar şi triburile Hopi şi Crow). Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. care se revendică de la un strămoş comun. de regulă. Adeseori. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. alcătuită din trei generaţii. Aceste grupuri îşi socotesc. de la o plantă sau un animal sacru. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. din punctul nostru de vedere. De asemenea. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. neamul. mai multe capete de animale aduse ca zestre. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. sau mai mult pământ.

În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. care. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. Natura economiei. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. ele având un rol important în activitatea economică. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. care adesea tind să aibă caracter ereditar. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). practicau poliandria). În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. statutul femeilor era mai înalt. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. De asemenea. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). care erau strict subordonate bărbaţilor. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. de asemenea. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. ca de exemplu la irochezi. şi anume cea între liberi şi 8 . şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). În societăţile matriliniare. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord.

turci. africane. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. care caracterizează economia statelor. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. pe de o parte. Japonia. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. americane. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. ea fiind dominată economic. polineziene. indieni. mongoli. alte populaţii asiatice. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. domesticirea unor animale variate. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. sau al şefilor incaşi). dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. pentru anumite segmente ale populaţiei. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). Agricultura intensivă. au 9 . contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. prestigiul social şi politic al familiilor. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. De asemenea. China. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. pe de altă parte. social şi politic de către bărbaţi. la arabi. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. spaţiul islamic. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. Statele din Europa. şi meşteşugari şi negustori. etc.non-liberi. Statutul femeii rămâne unul inferior. Practicarea agriculturii pe scară largă. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale.

La azteci. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. predomina familia extinsă. De asemenea. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. de aceea. Islamul. rămâne o structură socială importantă. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. monogamia strictă. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. în care creştinismul a reuşit să impună. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. în unele cazuri. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. cu transmiterea ereditară a statutului. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. Familia. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. Se adaugă. În America centrală şi de sud. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Desigur. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. specialiştii sacrului. precum sacerdoţii de diferite tipuri. în cele mai 10 . precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). în cadrul societăţilor organizate în stat. inclusiv în Europa. În cele mai multe dintre aceste societăţi. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). care tolera sclavia. preoţii sau călugării. Astfel. precum în Arabia.folosit monedă din metale preţioase. În Asia. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. după constituirea statului. Europa. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . cu destulă greutate.

de o manieră mai concretă. Vom analiza. Astfel. În schimb. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. Hr. în general se constată continuitatea.1. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. puterea. şi secolul V d. budismul dispare practic din ţara sa de origine.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. 1. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. haremul islamic sau chinez. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.). a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. In India. 1. cazurile de femei care au reuşit să exercite. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. unele împărătese chineze).3. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. între secolul VI î. femeia era asociată cu sfera privată. Hr. Hr. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. etc. pe parcursul prelegerilor următoare. 3. iar altele reprezintă creaţii noi. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. în parte şi datorită 11 . în care mitologia vedică este reinterpretată.. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat.

Hr. ofrandele şi libaţiile. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. abluţiunile rituale. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. În Japonia. Fiind o creaţie artificială. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. etc.influenţei budismului. un monoteism consecvent. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . sec. In China. Acesta. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. care au adoptat budismul (secolul IV d. teoria castelor. Religie politeistă. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Shiva. problemele teologice. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. budismul coexistă cu religia naţională. In secolul al XVI-lea. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. abolirea sistemului castelor. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. pe tot parcursul evului mediu. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). tehnicile yoga. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam.Hr. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. Coreea. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. shintoismul. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. şi o mare zeiţă. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . dintre care Krishna şi Rama). Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte.. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. apare religia sikh. Tot în secolul al XVI-lea. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli.

din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). Începând din nordul continentului. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul.). Izanami şi Izanagi. din spaţiul marilor civilizaţii maya. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. Viracocha). Aceste religii au un panteon foarte complex. dar bazându-se pe evoluţia locală. 3. şamanism şi religii politeiste. spre soare-apune. 2. lună. de altfel. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. 1. islamul. cu eroi civilizatori şi salvatori. elementelor naturale (cer. de culte animiste. apă. In concepţia japoneză. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. etc. aztecă şi incaşă. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Acest mit a sost. 13 .cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. venerează spiritele strămoşilor. în Peninsula Arabică. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. un al treilea mare monoteism al lumii. în secolul al XVIlea. care. soare. zeiţa soarelui. din care apar apoi celelalte zităţi. conform profeţiei. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. sub influenţa arabă. au o serie de practici şamanice. creştinismul şi iudaismul. Sub posibila lor influenţă. sunt practicate sacrificii umane. altare aflate în locuinţele credincioşilor. în secolul al VII-lea. apare. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. cartoful). utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre.

Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. fiica acestuia. În urma unor complexe evoluţii politice. simplu muritor. fii acestuia Hasan şi Husein. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. (partizanii ideii imamului ascuns. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. care va reveni 14 . şi Muhammad. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). născuţi din Fatima. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. de tipul sfinţilor intercesori. caracterul nedrept al sclaviei. atotputernică şi atotprezentă. transcendentă. un fiu natural al lui Ali. între care duodecimanii. tribul Quraish. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. care au avut efect în planul doctrinar. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. şi Ali.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. Profetul (Rasul). doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. ginerele său. singurii califi legitimi au fost Ali. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Ca atare. din Mecca. Şiiţi refuză sunna. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. născut pe la 570 în familia Hasim. divinitate unică. Prin arhanghelul Gabriel. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. creatorul lumii şi al oamenilor. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. care provin din Fatima. un fiu secret al lui Hasan.

şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. septimanii. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Hr. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). prin dezvoltarea Mişnei.Hr. comentarii la Mişna. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. etc. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. fiind exponenţi de seamă ai 15 . de prin secolul al IV-lea d. se dezvoltă Cabala. Sinagogile. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. De asemenea. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. Convins de argumentele iudaice. o ramură a acestora din urmă. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat.ca Mahdi. Centrul vieţi religioase. Se spune că pe la 958. şi a Talmudului. stăpân al Universului). musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. ismaeliţii sau Asasinii. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. colecţie de legi rabinice. a ortodoxiei. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină.Hr. ca locuri de studiu şi de cult.

cu limbi şi culturi diferite. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. Creştinismul. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. Spre sfârşitul perioadei medievale. 16 . de-a lungul celor două axe majore. cu vocaţie misionară. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. Caracteristici generale China se prezenta.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. în mare. între care populaţia Han era majoritară. demonstrau gravitatea acestor probleme. 2. În cele din urmă. Civilizaţiile extraeuropene 2. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. China 2. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. 1. persecutaţi în ţările occidentale. într-o relativă linişte. 2. sec. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. 1. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). ca şi eşecul final al mişcării conciliare. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. articulat. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. ca un mozaic de populaţii.

Continuitatea. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Ming (1368-1644). şi în cele din urmă prin a se siniza. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. În timpul dinastiei Ming. taoismului şi budismului. cunoaşterea doctrinei confucianiste. culte) . care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. al unei culori şi al unui punct cardinal. cu şase ministere (afaceri publice. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. atestat încă din dinastia Han. deşi uneori pot exista conflicte. în conducere au fost preferaţi eunucii. religii care nu se exclud reciproc. lucrări publice. Yuan (1279-1368. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. finanţe. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. justiţie. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. armată. şi verificau cultura generală a candidaţilor. în pofida momentelor de ruptură. Song (960-1279). În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. populaţii originare în regiunile nordice. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Acest sistem. Examenele erau scrise. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. dinastie de origine mongolă). fără să se renunţe cu totul la mandarini. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). primul împărat de origine ţărănească. Imperiul chinez este unul universal. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. din dinastia Tang (680). abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. 17 . Tang (618-907).

asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. Cancelaria imperială. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. mereu mai numeroase. Ruan ruan. fără însă ca eficienţa trupelor. În ceea ce priveşte armata. să crească proporţional. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. Marele Secretariat imperial. care redacta textele oficiale. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Tuo ba (sau Tabghatch). Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. În nord. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. economică. care par să fi fost avari. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. în mod tradiţional. din secolul al III-lea. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. care transcria şi controla decretele imperiale. şi în China.1. demografică. 2. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. "a celor şaisprezece regate". în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. populaţie de origine turco-mongolă. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. între 311. În această perioadă tulbure. dincolo de Fluviul Galben. Această perioadă este numită. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. ca şi în Europa. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze.Consiliul de Stat. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. contribuind la sinizarea acestei regiuni. 18 .2.

ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. în 755. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. ceea ce a contribuit. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). băuturi alcolice). mai ales în perioada următoare. China cunoaşte o perioadă dificilă. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. în 751. A fost stabilizată economia. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. regionalismele. Chang an. iar sistemul de examene a fost reluat. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. până atunci budistă. s-a diminuat. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. s-a sinizat din punct de vedere cultural. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". iar Japonia. foarte importante în perioadele precedente. care. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. capitala imperiului. reforme administrative şi militare.Reunificarea a fost opera nordului. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. prin unificarea monetară. ceai. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. care reuşeşte să cucerească. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. în timpul dinastiei Sui (581-618). care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. Forţele centrifuge. către Asia Centrală şi către Coreea. impozite indirecte pe sare. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. scutite de taxe şi de 19 . a reuşit să reorganizeze imperiul. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. care obţin. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. victoria pe râul Talas. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. An Lu shan. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă.

la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. Turcii. pentru un secol şi jumătate. în schimb.serviciul militar). care fuseseră subordonaţi statului Liao. sub numele Song de Sud. În secolul XI. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. Pentru a mări masa de contribuabili. Până în 960. în 1234. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. datorită mongolilor. djurceţii. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. O transformare profundă afecta societatea chineză. datorată şi refugiaţilor din nord. pentru a relansa circulaţia monetară. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. pretind şi obţin tributuri. În 1038. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. Jin. aproape fără luptă. uigurii. taie Drumul Mătăsii. În sud se reconstituia dinastia Song. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. după model chinez. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. întemeind proprie lor dinastie. Din 1115. Unificarea este reuşită. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. De partea poporului prin origine. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. din nord s-a exercitat o continuă presiune. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. În această perioadă. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. prin constituirea categoriei negustorilor. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. care instaurează dinastia Song (960-1279). ceea ce conduce. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. cu capitala în zona actualului Beijing. de Zhao Kuang yin. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate.

Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. după ce. Puterea imperială devenise despotică. Japonia. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. ca în epoca Song. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. destinate hergheliilor şefilor militari. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. transmise ereditar. Marele Secretariat imperial e suprimat. Vietnam. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. desăvârşită în 1279.cucerirea mongolă. precum Coreea. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. cu staţii de cai de schimb. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. 21 . în 1271. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. care avea însă doar un caracter formal. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. De asemenea. Teoretic. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. Oamenii aveau statute profesionale rigide. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor.

Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. În funcţie de relief. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. şi China de sud. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Astfel. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. Pe de altă parte. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. aflată într-o poziţie inferioară. în sud. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. în diferite etape ale istoriei. China medievală era impărţită în două mari zone. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. şi a permis o creştere demografică pe care. cele mai importante în imperiu. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. Astfel. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. China de Nord. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. caracteristici climatice şi de civilizaţie. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. în general. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. raportată la condiţiile epocii. Raportul demografic se inversase astfel. astfel încât. De altfel. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. În aceste condiţii. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. de ordin tehnologic. cei mai mulţi în zonele sudice. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. cultural. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. o putem considera explozivă. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. vin din aceste regiuni nordice. acestea există în număr mic.

în cele din urmă. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. pornită. umanitate. pentru confucianişti. Confucianismul. a devenit. Astfel. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. urmat de numeroşi alţi gânditori. virtute omenească. Această sinteză a înglobat elemente budiste. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. care ar fi fost reprezentată de confucianism. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză.3. respect pentru superiori sau vârstnici. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. Li. daoismul şi budismul. centrându-se în jurul conceptului Ren. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. Numărul mare de locuitori. Hr. confucianismul. al VI-lea î. în general paşnică. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Aceasta presupune o anumită conduită socială. 2. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez.desprindă. concept ce desemnează atât riturile. dintre care figuri dominante 23 . fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. Convieţuirea. de la ideea identităţii culturale specifice chineze.). Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). pe tot parcursul evului mediu. în scopul de a oferi o armătură religioasă. Religia In China. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. latinizat de iezuiţi în Confucius. consideraţie pentru ceilalţi. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state.1. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. cât şi regulile de convieţuire civilizată. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite.

a ideilor înaintaşilor. dar şi în Coreea şi Japonia. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. Daoismul ar fi fost întemeiat. poeţi. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. Literal. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. devenind astfel un principiu de ordine naturală. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. De asemenea. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . într-o cuprinzătoare sinteză. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. morală şi politică. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). şi Cheng Yi (1033-1107). Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi.. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). potrivit legendei. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. cât în expunerea novatoare. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. dao înseamnă cale. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. reprezentant al şcolii Raţiunii. Din punct de vedere metafizic.Hr. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Dao este principiul superior. Antiintelectualist. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. scriitori artişti. ci să-şi observe propriul spirit. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. Din secolele III-IV. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Budismul pătrunsese din secolul I d. opusă unităţii reprezentată de Dao. orientat mai mult spre idealism.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Lao Zi. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic.

4. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. uneori chiar în palatul imperial. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. cele venite din Asia Centrală. Pe de altă parte. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. 25 . şi ulterior. şi nu sunete. dar şi în capitală. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. 2. şi scrierea. Hr. Notând idei. în evul mediu o religie importantă şi influentă. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. Budismul chinez. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie.1. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. din partea kitanilor. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. djurceţilor şi mongolilor. în evul mediu. un conglomerat de popoare. China reprezenta de fapt. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. Coreea. în afară de sistemul examenelor. rămâne însă. în prezenţa suveranului. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. mai ales în oraşe. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. cu limbi diferite. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). mai ales după cucerirea mongolă. indiferent de originea lor socială. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. în urma promovării unor examene. profund influenţat de taoism. care au adoptat budismul (secolul IV d. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege.intense persecuţii ale budismului. dar influentă pe plan social şi politic. cele mai importante fiind cele indiene. cele islamice. sec.

Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. Oricum. literaţii-funcţionari. Desigur. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. japoneză. Povestirile. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. pentru că el necesita mii de caractere.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. arhaică.etc. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. Totuşi. reprezentate de oraşe. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. cum au fost negustorii. în China epocii Song. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. difuzarea operelor scrise. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. pentru populaţiile din Asia Centrală. de exemplu a poeziei. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. De asemenea. Hr. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. cele coreeană sau 26 . Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. prin secolul al XIV-lea. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. se pare. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. noul gen al « simplelor note ». reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. în Coreea. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. inclusiv al ilustraţiilor.). teatrul. principalul focar cultural al Chinei medievale. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. Cunoscând mai puţin limba clasică.

mai ales cel în limbile vorbite. în vremea dinastiei Song se realizează. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. a fost cel realizat de Shi Nai An. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. romanul. în general privind dinastiile precedente. realizată de Si Ma Guang. mici poeme lirice. Yong Le. publicată în 1060. Astfel. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. Tot un roman istoric. de către Luo Guanzhong. de asemenea strâns legată de muzică. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. de către Ou Yang Xiu. arheologia chiar. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. realizt în secolul al XIV-lea. pe cât se pare. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. 937 de capitole. cu metrică strictă. se dezvoltă filologia clasică. epigrafia. De asemenea. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. etc . şi răspândite unele prin intermediul tiparului. din ordin imperial. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. spre sfârşitul dinastiei Yan. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. în oraşul « purpuriu ». dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . chitara cu trei coarde. în 22. interzis celor de rând).Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. teatrul. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. În epoca Yuan. ilustrate de genul ci. Cronica Tang. realizate în zeci de volume. pătrund influenţe mongole şi musulmane.

2. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. pe hârtie sau pe mătase. producţia de porţelan atinge apogeul. 28 . acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. care uneori sunt chiar eliminaţi.senzaţiei de materialitate. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. de apăsare. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. iar după sporirea contactelor cu europenii. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. De exemplu. Evoluţia ştiinţei chineze este. ale vieţii de zi cu zi. caligrafia. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. în general. precum pictura. uneori chiar miniaturală.5. producţia de porţelanuri şi lacuri. acesta evită linia dreaptă. în general. ci stâlpilor sau coloanelor.1. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. deoarece. de aceea construcţiile sunt zvelte. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. legată de cea a societăţii în ansamblu. considerată « moartă ». situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. Sculptura chineză nu are. strâns legată de poezie şi de literatură. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. în linii mari.

care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. firesc. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. pe baze hidraulice. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. care. În timpul dinastiei Yuan. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. la realizarea de hărţi în relief. Astfel. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. mai ales prin dezvoltarea algebrei. căci alături de progresele matematicii. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. şi asupra realizării hărţilor terestre. ci şi Africa şi chiar Europa. regulată şi continuă. prin Biroul astronomic de la Nanjing. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. în epoca Song. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. în secolul al XI-lea. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. sub redacţia lui Zhu Shijie. în 1090. Se ajunsese. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. pentru desenarea hărţilor celeste. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. În domeniul matematicii. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. 29 . în secolul al XVI-lea. Shao Yong. la nivelul tehnicii. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde.Trebuie început. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. Puţin propice creaţiei culturale în general. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Încă din secolul al XI-lea. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. Progresele cartografiei se repercutează. De asemenea. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului.

Farmacopeea chineză era deosebit de variată. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ».2. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei.inventate de Shen Gua. bujori. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. crizanteme. bambus. un mare atlas. precum fierul pentru tratarea anemiilor. citrice. perfecţionarea turnării fierului. de închidere în faţa influenţelor externe. crabi. în urma a nouă ani de muncă. etc. Caracteristici generale 30 . în cercetările privind pediatria. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. efedrina sau ginsengul. 2.1. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. Din secolul al XIV-lea. cu rezultate remarcabile. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. păsări. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. Yuditu. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. 2. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. caolinul. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. a busolei. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. obţinut din planta numită chaulmoogra. unde munca umană era foarte ieftină. camforul. În planul tehnicii. bolile infecţioase şi vasculare. India 2. ginecologia. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. călugărul taoist Zhu Siben realiza. La începutul secolului al XIV-lea. savant şi om politic. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. iar pe de altă parte. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci.

la începutul secolului al IV-lea. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. sudra (agricultori). Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. pe platoul Deccan. întemeind statul Gupta. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. aliat cu turcii. erau indoeuropene. 2. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647).2. exista o mare diversitate religioasă. şi regatul Pallava (sec. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. la 31 . În timpul Imperiului Gupta. vechea capitală a regilor Maurya. cu capitala la Badami. În afara sistemului castelor se aflau paria. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. cum a mai fost numită această formaţiune. vayşia (neguţători). care a condus la generalizarea sistemului castelor. de către împăratul persan Chosroes. dar care pot.2. religie sincretică şi politeistă. în mare. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. învăţaţi). Ghandragupta. iar altele. budismul în declin coexistând cu hinduismul. sau intangibilii. De asemenea. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul.India. dintre care unele erau seminegroide. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. La sud de Narbada. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. în 565. precum arienii. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. principe din Patalipputra. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. IV-IX). extrem de numeroase. kşatria (războinici). în cele din urmă. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. Se adaugă Islamul. unde astăzi se află şi alte state. 975-1189). Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud.

India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. Este o perioadă de strălucire culturală.răsărit de acesta. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. asigură Indiei 275 de ani de pace. În valea Kabulului. stând la baza civilizaţiei khmere. care se islamiza apoi. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. în Malaysia şi Indonezia. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. treptat. XIX). După 1206. împărţit între diferite statulţe. Spre vest. În secolul al XII-lea. La sfârşitul domniei lui Harsha. VII . care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. în Siam. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. Din 712 era ocupat regatul din Sind. în 731. 32 . O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). anul morţii lui Muhammad. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. din secolul XI. inclusiv musulmane. Înfrângerea arabilor la Navsari. pe coasta de răsărit. se constituia Kapisha. un stat vasal al Chinei. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. stabilindu-şi capitala la Delhi. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. cu capitala la Kabul. în valea Indusului. VIII-XII) era orientat spre răsărit. cucerit de englezi la începtul sec. şi îşi constituie propriul stat. numit Sultanatul de la Delhi. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. Aceştia erau un fel de şefi de clan. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). dar îşi păstra şi diviziunea politică. şi care încercau să reziste avansului musulman. cu excepţia extremităţii sale sudice. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul.

şi ca atare ele trebuie redescoperite. condus de maharajahi indieni. conducătorul Ferghanei. şi Mahayana. în zonele sale centrale şi sudice. Marele Vehicul. Nepotul lui. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). un emir turc. Cel mai 33 . la Panipat.2. condus de o dinastie de şahi musulmani. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. conduse de musulmani sau de hinduşi. Religia In India. reîncarnare a lui Buddha etern. În secolul al XVI-lea. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. în frunte cu Babur. şi imperiul Vijayanagara. între care cele mai importante erau Hinayana. fondat în 1347. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. un descendent al lui Timur Lenk. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. întemeiat în 1336. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Şah Jahan. În 1526.Hr. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. de tradiţie antică. imperiul mogul intra în declin. 2. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. Micul Vehicul. în zonele centrale şi vestice. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. din Asia Centrală..3. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. În secolul al XVII-lea. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. Între acestea. statul Bahmani. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. în zona de sud. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi.

etc. între care budsimul tantric. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. Importanţa elementului feminin. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. budismul dispare practic din ţara sa de origine. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. În perioada care ne interesează. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. teoria castelor. Vishnu ( şi avatarurile sale. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. între secolul VI î. în India dar mai ales în Extremul Orient. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. Religie politeistă. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. În schimb. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. Hr. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. şi o mare zeiţă. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. pe la jumătatea secolului al XI-lea. în parte şi datorită influenţei budismului. tehnicile yoga. dintre care Krishna şi Rama). Hr.. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. şi secolul V d. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. problemele teologice. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . Shiva. În cadrul acestei forme de budism. Dintre aceşi bodhisattva. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon).

există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. brahman adorator al lui Vişnu. abluţiunile rituale. şi cea a lumii reale. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. brahman tamil din secolul al XI-lea. ceea ce a influenţat cristalizarea. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. propune o interpretare diferită. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. tengalai.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. indiferent de casta căreia îi aparţineau. realizate. cea din nord. persecuţiile generate de Islam. între care. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. ca şi budismul. mai târziu. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. Spre deosebire de budism. fidelă textelor sanscrite. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. Jainismul a fost o altă religie care promitea. ar fi prin secolele VIV î. Jina sau Mahavira. şi cea din sud. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. ca şi budismul. el nu făcea distincţii între credincioşi. Şcoala întemeiată de el. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. principiul universal. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. Hr. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. care au încercat. În secolul al XII-lea. Întemeietorul său. care se conducea mai ales după textele tamile. numită Srivaisnava. Adorator al lui Vişnu. importantă este doctrina lui Ramanuja. dualistă a Vedantei. 35 . De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. vadagalai. o cunoaştere şi o conduită corecte. Madhva (1238-1317). s-a divizat ulteiror în două direcţii. o apropiere între sufism şi vedanta. identificată cu Vişnu. în perioada noastră. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. ofrandele şi libaţiile. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. După el. În vremea imperiului Gupta. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. iar în evul mediu a suferit. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Nimbarka. Vedanta. mare interpret al Vedantei. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele.

2. etc. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. 36 . şi în principal din cea a brahmanilor. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. bengali. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. la care învăţau mii de studentţI din India. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. să fie diferite : hindi. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. limba de cultură a Asiei Centrale. Învăţământul era rezervat în India. în teoriile sale psihologice fundamentale. ca pretutindeni în acea vreme. dar şi datorită influenţelor externe. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. ca şi în alte arii culturale. China şi Asia Centrală. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. recrutată mai ales din castele superioare. marathi.probabil în prileme veacuri creştine. dar care a devenit de la un moment dat (sec. tamilă. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. 4. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. nu e mai puţin adevărat că yoga. 2. şi limbile vorbite. assami. al XII-lea) un idiom artificial. sanscrita. devenite vehicole ale creaţiei literare. a existat o dihotomie între limba savantă. căci şi aici. unei elite. în care au fost scrise marile opere. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor.

moscheilor şi palatelor. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. a lui Zia ud-din Barani. autorul operei Sakuntala. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. În perioada de care ne ocupăm. uneori cu existenţă istorică. fără a dispărea cu desăvârşire. pictura murală.În perioada Gupta a creat Kalidasa. folosite în realizarea templelor. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). Poemul lui Prithviraja. care însă au comunicat una cu alta. operă a lui Chand Bardai. os. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. influenţăandu-se reciproc. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. De altfel. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. prin obiecte realizate din lemn. Dar în compensaţie. din secolul al XIV-lea. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. până la crearea unei arte indiene unitare. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. partea de nord a Indiei a fost 37 . Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. sculptura monumentală. Arta indiană a fost profund marcată de religie. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. şi din aceeaşi perioadă. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. În ceea ce priveşte creaţia poetică. Alături de arhitectură. metale preţioase. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. din secolul al XI-lea. fildeş.

În mileniul I î. Medicina continuă să se dezvolte. De asemenea. şi a participat. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. au 38 . relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. din secolul al XI-lea. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Hemâdri.Hr. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. cu o configuraţie geografică extrem de variată. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. precum şi un manual medical. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). din secolul al XIV-lea.inclusă în lumea musulmană. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. precum Bhaskara. în secolul al XII-lea şi Arundatta. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii.1. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. cu trăsături asemănătoare albilor. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. între care şi populaţia ainu. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. prin aceasta. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie.3. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. oricum acolo.3. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. în secolul al XIII-lea. s-au afirmat prin lucrările lor. Japonia 2. Matematicile. 2. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare.

în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. Oricum. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. 2. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. S-a impus budismul ca religie oficială. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări.3. Heian (794-1192). asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. precum şi a armatei. Aparatul central şi local. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). III – 710). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Muromachi (1333-1573). în care sistemul de proprietate nu era individual. percepea impozit funciar în produse şi. pământurile au fost declarate proprietate publică. Kamakura (1192-1333). inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist. în acest fel.2. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. în vremea epocii Nara. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. Astfel. Nara (710-794).Hr.

în repetate rânduri anarhie. Practic. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. având ca unică ocupaţie meseria armelor. precum Taira sau Minamoto. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. Astfel. cu atribuţii militare. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. 40 . stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. stabilindu-se printr-un contract.. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. cu caracter laic sau religios. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene.din cele mai diverse. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. precum mineritul şi turnarea metalelor. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. ceea ce a generat între altele. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Între altele. adevărate războaie civile. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. juridice etc. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. atunci s-a constituit categoria samurailor. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică.

subordonate direct doar Marelui şogun.” În ansamblu. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Fiind multă vreme izolat. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. neavând nici un fel de atribuţii politice. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. având aşadar monopolul puterii. statal sau în domeniul vieţii materiale. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. de la nivel local. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Ideologia oficială a devenit confucianismul. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. în curusul istoriei sale medievale. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. în special din anii 1274 şi 1281. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. 41 . Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. ulterior acesta a fost înlăturat. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. tradiţionalistă. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. original. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal.

realizarea armelor. care marca drumul spre apariţia statului. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. impletirea funiilor. de asemenea. Munţii. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . 42 . mai ales la triburile de pădure. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. confecţionarea hamurilor. a pâslei. Şamanii aveau o autoritate destul de mare.2. lacurile. soldată cu stabilirea unei regalităţi. etc. dar care.1. în primul rând. 2. mongolii erau adepţii şamanismului.4. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. Mongolii 2. numită Kuriltai. treptat. adorau focul. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). au început să-şi afirme trăsăturile comune.4. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. beletristică. Cerul divinizat. cu origini etnice diferite. Existau şi triburi de pădure. precum prelucrarea fierului. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. existau două grupuri mari de populaţii. care dispare însă pe la 1161. În evul mediu. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. 2. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. Din punct de vedere religios. şi venerau. sub numele Tangri.4. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate.

născut probabil pe la 1155. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Europa estică şi centrală. care trimiteau la oaste o sută. Constituind unităţi de cavalerie. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. De asemenea. şi din partea creştinismului nestorian. o mie. intemperii. Cuceririle acestea. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). alcătuite din grupuri de familii. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. şi de un cod juridic. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. oboseală. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. rezistenţa lor deosebită la foame. Hanatul mongol dispunea. de tipul despoţilor orientali. Orientul Mijlociu şi Apropiat. şi extinse pe un teritoriu imens. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. prin cruzimea lor calculată. Asia Centrală. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. extrem de rapide. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. începând cu Gingis Han.Descendent al ultimului rege. noionul Temugin. Încă de la Kuriltaiul din 1206. Marele han exercita o importantă putere. acceptat de o parte a mongolilor. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Marea Iasă. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată.

ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. în special la cele chineze şi musulmane. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. În anumite cazuri. multe dintre ele superioare lor. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. şi exemplele ar putea continua. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. cele situate spre Europa. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. De exemplu. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. arcane. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. etc). dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. Djagatai primea Asia Centrală. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. Ogoday devenea mare han. Ca tactici de luptă. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. Cel mai tânăr fiu. În urma cuceririlor mongole. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. ci încep chiar conflicte 44 . se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. După distrugerile provocate de campaniile militare. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. Apoi. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. inclusiv Afganistanul. aceştia nu se mai concertează. În urma contactelor cu China. În timp. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. Tuli. suliţe. Djuci. moştenirea a revenit urmaşilor lui. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite.şi pentru cucerirea altora noi. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor.

dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. Hulagu.Geneza Islamului 45 . Astrahanului.5. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. După moartea lui Timur (1405. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. privitoare la controlul oamenilor. Siberiei. până spre Obi. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state.5. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. El cucereşte Persia. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. Ulusul lui Kubilay. în India. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. Kazanului. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. ocupă Delhi. conduce Ilhanatul Persiei. vămilor. Civilizaţia Islamului 2. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. precum Ferghana. subordonează Hoarda de Aur. cuprindea Mongolia şi China. Ulusul lui Djuci. La mijlocul secolului al XV-lea. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei.1. Khorasan. care vizase stăpânirea apusului. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Afganistan. Timur Lenk. 2. fratele acestuia. un emir mongol turcizat. nepot al întemeietorului imperiului. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370).intermongole. păşunilor. care se destramă îm 1335.

dar au înţeles-o doar parţial. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. de-a lungul istoriei. Într-unul din aceste momente. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. într-o grotă de lângă Mecca. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Muhammad are o situaţie destul de grea.Islamul. din Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. dar avea şi o încărcătură socială importantă. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. numit Allah în limba arabă. fiind rămas de timpuriu orfan. divinitate unică. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. tribul Quraish. De altfel. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. (Iqra înseamnă „citeşte”. la începutul secolului al VII-lea. de tipul sfinţilor mijlocitori. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. întrucât deţin o revelaţie scrisă. Aceasta explică în parte de ce. caracterul nedrept al sclaviei. creatorul lumii şi al oamenilor. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. la începuturile predicii lui Muhammad. una dintre marile religii universaliste ale lumii. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. Acestea au început să apară prin 610. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. simplu muritor. în timp. a fost întemeiat de Muhammad. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. atotputernică şi atotprezentă. chiar dacă. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. pe când ea avea 40. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. dar şi „profetizeză”). Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. precursor al lui Muhammad. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Profetul (Rasul). musulmanii au fost. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. Khadija. în general.

sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Muhammad revine în oraşul său natal. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Muhammad. care încep persecutarea adepţilor acestuia. la anumite ore. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. (Pe când se afla la Medina. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. Această fugă. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Ei se refugiază la Yathrib. La Mecca. transformă Islamul într-o putere redutabilă. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. cu faţa înspre Mecca. după purificări rituale. ceea ce-i îndeamnă. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Muhammad precizează doctrina. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr.Quraish. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. • Rugăciunea. împreună cu un grup de adepţi. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. pe qurayshiţi să cedeze. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Cei din Mecca acceptă să se convertească. • Mărturisirea de credinţă. 47 . de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. hegira. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). în cele din urmă.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

bazate pe tradiţii preislamice. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. persană. este în primul rând un « paşaport social ». erau clar distinse de ştiinţele musulmane. se poate spune că arabii. prin confruntările de idei. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. India. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. Artele. Este de netăgăduit că arabii. şi se află la apogeul dezvoltării sale. dar acestea au fost întotdeauna. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. Desigur. Astfel. sau “ştiinţe ale anticilor”. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. literatura. Pe de altă parte însă. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. la fel ca şi în cea creştină. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. reprezentate de exegeza coranică. pe vivacitatea religiei. ca şi în Europa creştină. cultura. 53 . gramatica şi dreptul. indiană sau chineză. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. în lumea arabo-islamică. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. ştiinţele profane. Ca şi în spaţiul european. numele islamic al acesteia este adab. De altfel. Asia Centrală. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. au preluat o serie de elemente. sau pe creaţiile noi. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. care continuă să se definească. suspecte. la fel ca bizantinii sau occidentalii. De aceea. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului.În perioada medievală. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate.

întinsă până spre secolul al XIII-lea. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. pe originalitate. După epoca traducerilor din greacă sau persană. numite madrasa. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. care constituie şi principalele centre de cultură. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. accentul nu era pus pe inovaţie. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. Astfel. în care araba este singura limbă de cultură. accesibil doar câtorva iniţiaţi. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. etc. Pe de altă parte. există şi instituţii corespunzătoare. ajutau la realizarea partajelor succesorale. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). mai ales celor persane. după primele secole.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Bagdad. În marile oraşe. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. de exemplu. de asemenea. subsumat teologiei. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. s-a trecut la o elaborare mai originală. pe baza Coranului. destul de mult vechilor modele. plasate mai ales în marile oraşe. în principal. Dincolo de acest nivel elementar. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . ca la Basra. universităţilor europene. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. într-un anumit sens. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. Literatura arabă s-a constituit. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. care au marcat primele secole ale Islamului. Kufa. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. Învăţământul în lumea islamică este. dar care datorează. pe de o parte.

XI). Pe de altă parte. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. şafiită. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. La începutul perioadei noastre. hadith. cea fatimidă din Egipt. se constituie şi şcoli artistice regionale. este de fapt preluarea termelor romane. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. Datorită interdicţiilor coranice. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. inspirat de modelul creştin. recunoscută şi azi. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. Dacă tipul cronicii universale. preluate prin filieră persană. Hafiz. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. iar minaretul. la rândul lor. O valoare deosebită. au fost construite după modelul celor iraniene. cât cele persane. hanbalită. cuprinzând genuri vechi. o are istoriografia. preislamice. tributare influenţelor exterioare. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. Saadi. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). definitoriu pentru arhitectura islamică. Proza. fixate în scris în secolul al XIV-lea. mozaicurile. cea andaluză din Spania. dar şi creaţii noi. Baia musulmană. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. din secolul al XV-lea. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. hammam. arta islamică a preluat sculptura. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. hanafită. precum Ibn Hazm. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. Ca elemente decorative. frescele. Palatele califale. ci în Spania. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ».

fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Bijuteriile. Artele minore au fost. adesea cu reflexe metalice. Pe de altă parte. într-o familie de şiiţi duodecimani). pătrunse şi în Europa. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. stilizare a motivelor vegetale. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. logică şi fizică. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Decorul zoomorf. o summa care trata probleme de metafizică. pierdută din păcate în 56 . dacă nu şi mai târziu. ar fi putut sta la baza arcului ogival. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. esenţial în dezvoltarea goticului european. după cucerirea provinciilor orientale. născut în 980. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. nu poate fi negată. Astfel. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale.reprezentarea figurii umane. lucrări filosofice originale. lângă Buhara. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». ceramica smălţuită. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. toate acestea au constituit obiecte de lux. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. în celebrele sale miniaturi). de asemenea. de exemplu). filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. o imensă enciclopedie. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Personalitate enciclopedică. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. folosit la construcţii din Spania musulmană. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. arabescul. în filosofia greacă.

este considerat cel mai mare filosof musulman. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. justificându-i pertinenţa demersului. al religiei şi al filosofiei). considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. poet şi jurist. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. subliniind.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. născut la Cordoba. profund tributar lui Aristotel. atât din partea teologilor musulmani. maestrul lui Thoma d’Aquino. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. care se inspiră din Banchetul lui Platon. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. Colierul înţelepciunii. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. O astfel de teză. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. numit de latini Avempace. Materia este pentru el principiu de individuaţie. lipsită de compromisuri cu teologia. mort în 1240 la Damasc). Mistica musulmană. În secolul al XIII-lea. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. dar individualul e coruptibil. Filosof. face totuşi concesii teologiei. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. Ibn Roşd. deşi lipsit de un plan sistematic. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. Ibn Bağğa. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. Sistemul său filosofic. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. ca atare imortalitatea este doar impersonală. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. Averroes pentru occidentalii europeni. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. nu putea decât să suscite vii împotriviri. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Ibn Hazm (1013-1063). superioritatea musulmanilor. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. evident. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. Colierul porumbiţei. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. cât şi a celor creştini. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. şi de asemenea.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. În mai multe rânduri. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Iran. de exemplu împotriva Persiei. Egipt. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. În timpul asaltului general. România. nu numai teritorial al statului otoman. Irak. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Abisinia. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Tunisia. Turcia. 62 . sudul Rusiei. în 1566. Crimeea. fiind atacat şi Tunisul. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Bulgaria. Siria. Israel. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. fie în totalitate. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Înregistrăm astfel practic apogeul.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Ucraina. Grecia. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. După aceasta. Algeria. La moartea sa. Iugoslavia. Liban. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. Libia. Albania. favorabil de altfel otomanilor. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. În 1533. asupra cetăţii Szigetvar. Ulterior. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. Soliman lăsa ca moştenire. Iordania. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566.

Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. administraţia centrală şi locală şi.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. la 7 octombrie 1571. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. În paralel. precum armata. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. în anul 1571. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. Mai mult chiar. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. producători direcţi. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. acţiune militară de mare răsunet în Europa. fiscalitatea. justiţia. regele Franţei. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . O vreme însă. a fost anexat Ciprul. în acelaşi an. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. dar care practic a rămas o victorie izolată. a continuat politica în forţă în diferite zone. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. nu în ultimul rând. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. Este adevărat că. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic.

cu anumite intermitenţe. Ulterior. soldată cu un dezastru. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. despotică. În parţile centrale ale Europei. devenit vreme de câţiva ani. pe direcţia subcontinentului indian. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. s-a purtat un lung război cu Persia. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. între anii 1638-1639. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. De asemenea. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. Astfel. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. împotriva Imperiului otoman. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. 64 . întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului.

El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei.. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. pentru a ajunge apoi.6. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. dar şi visteria. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. timaruri şi ziameturi. Un dregător special. marele nişangiu. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni.2.2. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. cea aparţinând în mod direct sultanului. justiţia. deci finanţele. bucurându-se de o serie de privilegii. Era o oaste permanentă. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. Imediat după acesta urma deftertarul. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. cât mai cu seama armata de uscat. precum akângii. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. administraţia provinciilor imperiale etc. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. anarhie etc.

iar altele mai mari. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. în cavalerie. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. în lumea otomană exista timarul. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. cea a contribuabililor. ei şi urmaşii lor. cu venituri de până la 100. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. Practic. Au existat şi unele proprietăţi personale. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. După modelul oriental. iar cele de peste 100. 2. revocabili şi viageri.000 denumirea de has. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste.3. populat cu producători aserviţi. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului.000 acce. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite.6. respectiv paşa). care era un domeniu condiţionat. aşa numita turmă „reaia”.000 acce. scutită de obligaţii fiscale. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. de exemplu creştinii. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. precum şi marea masă a populaţiei. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. 66 . purtau denumirea de ziamet.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici.

statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială.6. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. de exemplu.3. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. fără nici un amestec otoman. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). peşcheşuri etc. În schimb.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. domnitorul provenind din ţară. În sfârşit. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. În schimb. În acest din urmă caz. Astfel. mai mult chiar. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. pe baza vechilor instituţii. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. în caz de nevoie. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. deci ca ţări tributare. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. Apoi. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. căruia trebuia chiar. până la începutul epocii moderne. M. 2. atât în 67 . Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. situaţie caracteristică în mare măsură. Desigur că. nu lipsită însă şi de abuzuri.

fragmentar) a circa 60 de grupări umane. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine.7. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari.. Nu se cunoaşte azi. Giurgiu. Banatul şi Crişana. Datorită climatului. dar şi cu o serie de trăsături proprii. 2. Masudi. la fel ca şi pe alte continente.1. până la Capul Bunei Speranţe. apoi şi Tighina. savane. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. Abul Feda.plan economic cât şi în plan politic. unele nedescrifrate până azi. Ibn Batutta etc.2. lucrările de specialitate sunt încă puţine. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Sursele scrise sunt puţine. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. Turnu.7. 2. Africa neagră 2. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. tot mai sistematic şi mai masiv. antropologi etc.). păduri şi jungle 68 . de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice.7. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. multilaterală şi sistematică. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Orşova. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Dobrogea. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. Oradea. precum Chilia şi Cetatea Albă.

spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. În mileniile IV-II î. au apărut.tropicale. 69 . Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. faze istorice. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. în medii geografice diferite. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. transformarea Saharei într-un întins deşert. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice.. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. sud-est şi sud-vest. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal.Hr. în special fierul. limbă. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. mai ales pe valea Nilului. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. Oricum.Hr. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. se exploatau şi prelucrau metale. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. fiecare cu trăsături. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. ca stadiu de dezvoltare. obiceiuri şi tradiţii distincte. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. existente uneori pe o arie întinsă. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. timp de multe secole. au înflorit şi au dispărut state. Ulterior. Întinderea mare a continentului. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. structuri proprii. Pe teritoriul african. masive muntoase etc. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică.

ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. sunt prea puţin cunoscute. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. a devenit limbă de cult. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. iar limba populaţiei. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. în Kenia. 2. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). Astfel. guez (coptă). aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. în secolul al III lea e. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. Axumul a avut importante relaţii comerciale. între cele două oceane ce mărgineau continentul. 70 . la sud de Tropice. Zimbabwe. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. Regatul Axumit. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii.7. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale.n. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. kush şi meroe. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. cu menţionări chiar şi în Biblie. capitală a unui stat însemnat. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. Mozambic. La sud de prima cataractă a Nilului. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. oraşul Meroe..Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. în spaţiul Africii negre. când populaţia era relativ numeroasă. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană.3. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud.

În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. de la răsărit de lacul Ciad. Nu au apărut forme de imunitate. precum şi cu negoţul. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. dar şi populaţii sedentare. fie obştilor săteşti. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Pe un teritoriu vast. savana a uşurat viaţa oamenilor. plină de aur. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Structura proprietăţii. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. mai cu seamă în natură. ca şi raporturile sociale seamănă. au activat acolo. în special iezuiţi. Acolo trăiau populaţii nomade.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. cu realităţi din mediul asiatic. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. fără a se suprapune. S-au succedat mai multe dinastii. judiciare şi militare. nefiind de natură feudală. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . precum în spaţiul european. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. încă din secolul al XIII lea. În Europa. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. ca de exemplu dinastia Zagwe. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. răspândită în întreaga ţară.

Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. Kamen. Cronologic. la sud de Sahara au existat câteva mari state. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. De-a lungul a circa 1000 de ani. care s-a menţinut până în secolul XI. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . de Almoravizi. În ţara Wangara.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. dinspre sud. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. au impus impozite permanente în bani sau produse. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. între secolele V-XVI. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Almoravizii. Statul s-a extins considerabil. la sud. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. primul dintre acestea a fost statul Ghana. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. mătăsuri şi ţesături. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. ca El Bakr. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. obiecte de podoabă şi arme. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Songhai. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. Gao. pe râul Nioro. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. veniţi din nord. Mali. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. Mahmud Kati. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. Ibn Kaldun şi alţii. aur şi adeseori robi. Kano. Tombuktu. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. în cea mai mare parte. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Benin şi altele. au apărut o serie de centre importante: Walata. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. iar mai la sud Ioruba. Mabruc şi altele. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană.

impozitele percepute de la populaţie. cu instituţii de cultură şi moschei.000 alcătuiau trupe de elită. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian.000 războinici din care peste 40. că armata ghaneză era de 200. dar şi în surse arabe. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. Capitala statului. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. începând cu secolul al XI lea. veniturile dobândite din activitatea comercială.000 locuitori). Acolo. Se ştie că. s-a islamizat în secolul XI. Regele a trimis două expediţii. considerat de esenţă divină. era un oraş mare (cca. încă din secolul X. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. între care Abu Bakar II (1303-1312). în Ioruba. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. unele cu mai multe etaje. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. 73 . El Bakr notează. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. fiecare cu numeroase vase. În vremea acestuia. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului.organizare socială şi politică. existând aşadar. fiind aduşi cai din lumea arabă. în fruntea statului nou apărut. Kumbi Saleh. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. care avea puteri nelimitate. destule asemănări cu modele asiatice. În fruntea statului era monarhul. îl avea cavaleria. decorate după modelele artei islamice. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. în secolul XI. cu numeroase clădiri de piatră. se cultiva porumbul. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. mai spre sud. Regele. 30. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. în care un rol hotărâtor. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Forţa militară a statului era însemnată. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi.

Toate funcţiile erau eligibile. nuca de cola. 74 . dar şi activitatea culturală. dar şi vânatul. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). mai ales pe plan economic. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Astfel. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. finalizându-se prin dispariţia sa. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. arahidele. Ki-zerbo). Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. Semnificativă a fost înflorirea culturală. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. sub conducerea familiei Songhai. întreaga regiune a Africii centrale. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). Alături de culturi necesare alimentaţiei. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. Mai multe familii alcătuiau o obşte. în special la Tombuktu. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. alese de populaţie. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. bucurându-se de un regim privilegiat. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. Ulterior. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Societatea maliană era relativ complexă. până la lacul Ciad. La est de fluviul Niger. Cairo şi Granada.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). aveau în atenţie bumbacul. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. cu marile centre arabe.

în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Angola (secolele XV-XVII) etc. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. unele bine organizate. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. precum Benin. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul.La sud de savană. Congo (între secolele XIV-XVII). cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. cuprul. La fel ca şi în alte părţi. În podişul Matabele. până la formaţiuni statale. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. cositorul. manganul şi fierul. iar alături altele. În interiorul cetăţii. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. precum şi un templu de formă elipsoidală. nici sedentarizarea. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. Cetatea era de formă circulară. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor.

Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. cultura. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. precum nunta. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. Ele reprezintă expresii riguros codificate. unde din secolul al 76 . Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. unde există medrese. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. memoria colectivă. într-uncuvânt. în slujba căreia este pusă. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. cu excepţia oraşelor musulmane.în consideraţie din punct de vedere economic. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. de a-i spori coeziunea. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. Desigur. pe etape.4. componenta estetică fiind secundară. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. despre pasiunile omeneşti. printr-o serie de rituri de trecere. 2. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. şi uneori poate chiar incidentală. sau plecarea la război ori la vânătoare. invocarea divinităţilor. artistic. Astfel. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex.7. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. concepţiile religioase şi regulile morale. se transmiteau cunoştinţe. păstrau.

de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. în zona deşertului Kalahari. 77 . Toate aceste domenii. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. într-un larg evantai. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. De asemenea. în jurul anului 1500. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. mai ales cea în lemn. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. conferă artei africane pecetea inconfundabilă.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte.8. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. spiritual. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă .8. sculptura în os şi fildeş. America Precolumbiană 2. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. la care trebuie adăugate olăritul. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. împletiturile. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. respectiv „Lumea nouă”.1. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. din Zimbabwe. a zeilor şi strămoşilor. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. Sculptura africană este departe de realism. 2. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. Atunci.

După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. În ultimele două milenii înainte de Hristos. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. cartofi. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. puţine şi disparate. portughezi etc. prin Alaska. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. ulterior şi orăşeni. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. timp de foarte multe milenii. tomate. înainte de Columb. într-o vreme recentă. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. considerându-se aproape unanim. pescuit şi vânat. nu mai veche de 50. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. Se opinează că. cacao. deci ţărani. fază în care au rămas destule. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. ardei. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. Unii afirmă că un proces de colonizare.000 de ani. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. În acest fel. ananas etc. mai ales a porumbului. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. 78 . abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. Descoperirile arheologice. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. de la sud spre nord. Multe milenii.. precum şi contactele acestui continent cu Europa. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. Asia şi Africa.

acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. distruse de europeni în mare măsură. La debarcarea lor în spaţiul mexican. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. cornute mari. înflorită întrun stat relativ puternic. religioase. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. ba chiar au fost ridicate primele piramide. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. şi fără contacte nemijlocite. Ulterior. Paradoxal poate. înainte de venirea europenilor. precum agricultură. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. oi şi porci. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. maya şi incaşă. în mod independent. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. fără influenţare reciprocă. nu s-a extras şi prelucrat fierul. câinele şi unele păsări. în cursul secolului al XVI lea. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. în trei regiuni. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. Treptat. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. în regiunea 79 . într-o perioadă corespunzând. cea a olmecilor.. olărit şi alte meşteşuguri casnice. mai mult sau mai puţin evului mediu european. populaţiile domesticind doar lama. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. În ansamblu. incompletă. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară.De altfel. Încă în plină antichitate. în planul vieţii spirituale. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă.Hr. astronomia sau anatomia. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai.

Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. la o înălţime de 2260 m. 2. cu centrul la El Tajin. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. de exemplu. Nu era o societate împărţită pe caste. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci).Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. dar şi meşteşugăreşti). Între altele. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Conform tradiţiei. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. putând fi transmise loturile în mod ereditar. Astfel. incluzând un mare ansamblu de piramide. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. A apărut şi un monarh eligibil. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. unde au fondat capitala Tenochtitlan. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. militare şi judecătoreşti. originari din California.1. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan.8. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. pe o insulă înconjurată de ape. negustori. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. Se adăugau apoi meşteşugari. în general irigat şi care aparţinea statului. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula.

enigmatice. Guatemala şi Honduras. Jungla a distrus multe din realizările lor. Palanque. distrugerea statului aztec între anii 15191521. în mijlocul pădurii 81 . Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. în decurs de câteva decenii. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. în final. a facilitat. Civilizaţia maya. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. Mayaşii Deja înainte de azteci. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. se află departe de orice aşezare omenească. în Peninsula Yucatan.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). ceea ce. 2. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Montezuma I (1440-1469). Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). între acestea remarcându-se Uaxactun. cu excepţia. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. a consemnărilor cronologice. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. marele istoric A.Hr. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.3. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre.000 kmp. În condiţii neelucidate.8. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est.. Tycal. Axayakatl (1469-1481). Despre oraşele mayaşe. în principal. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.

de la est spre vest. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. ce a existat între secolele VIII-XIII. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă.. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. civilizaţii ale altor popoare. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. dar şi cu o serie de meşteşuguri. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. înainte de venirea europenilor. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). Astfel. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. fiu al zeului Soare. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. de-a lungul Anzilor. mai vechi..Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. Acest popor. din rocă extrem de rezistentă. civilizaţia Chavin. a înflorit civilizaţia incaşilor.tropicale..Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. din Columbia până în sudul statului Chile. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii.4.8. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. cu centrul în Peru. 2. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima..

în momentul cuceririi avea peste 200.000 de locuitori. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii.pământului”) ce se pare că.4. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. Pe de o parte. povestiri eroice. orală. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. Astfel. alcătuită din legende mitologice.8. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. de la sud de Rio Grande. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. 83 . de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). ca şi în Africa neagră. în interiorul familiei. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. 2. treptat. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. Cultura În domeniul cultural. Educaţia se făcea. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. poeme lirice. preoţi şi slujitori ai cultului etc. integrată în Imperiul colonial portughez). fabule moralizatoare. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. al clanului sau tribului.

căci întovărăşea riturile religioase. de muzică şi de dans. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. continuă tradiţii mult mai vechi. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. exclusiv cultului. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. care depindea probabil de temple. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. într-un centru consacrat. Din spusele episcopului Diego de Landa. poem dramatic. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. în oraşe. Acestea erau grupate. Rachinal Achi. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. alături. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. se pare. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. Scrierea maya avea caracter pictografic. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. de exemplu). cu edificii predominant cu caracter religios. pe obiecte de jad. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. Chilal Balam.De asemenea. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. probabil. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. impresionează mai ales arhitectura. Din imensa producţie de manuscrise maya. Din arta maya. Poezia maya avea un rol cermonial. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise.

Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. Labna. construite în vârful unei piramide tronconice . câteva au supravieţuit. Mayapan. unde cele mai importante centre urbane. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. dar exista şi o scară principală. erau ridicate pe platforme mai joase. iar pe de altă parte. pe faţadă. Uxmal. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. din perioada clasivă. reprezentând divinităţi.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. şi face apel mai frecvent la simboluri. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. calmecac. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). conduse şi organizate de preoţi. reprezentată de vase elegante. Palatele. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. vorbită pe o arie largă. confecţionarea podoabelor din pene. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. probabil locuinţe ale preoţilor. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. bogat decorate. Templele erau dreptunghiulare. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. În perioada de care ne ocupăm. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. cu decor policrom. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. dar. accesul la templu se făcea pe scări laterale. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. De aceea. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. a putut fi la rândul ei reconstituită. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. iar limba nahuatl.

86 . precum cea mayaşă. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. La azteci. prinsă în nesfârşite războaie. Erau. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ».Tenochtitlan se învăţau religia. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. cel puţin în capitală. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. noţiuni de istorie şi de drept. Mexico. precum mayaşii. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. astronomia. caracterul războinic al societăţii. nu doar pe console. de asemenea. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. Existau şi temple circulare. Piramidele erau tot în trepte. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. etc. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. regele Nezaualcoyotl. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. sau cea toltecă. dramele cu subiect mitologic. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Specific aztecă este piramida teocalli. şI adesea de dans. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Tochihitzin. istorice. slăvit astfel ca zeu al vântului. cu scări abrupte pe faţadă. anterioară. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. Arhitectura aztecă. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. apreciate poemele epice. precum Tlatecatzin. cel puţin cu instrumente de percuţie. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. era dominată de aspectul religios. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate.

De asemenea. folosit pentru a comunica date contabile. De altfel. 87 . granate. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. în prinicipiu. şi erau neîntrecuţi orfevri. În absenţa scrierii. jadul. animale diverse. avea un evident rol ornamental. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. atinsese un deosebit nivel artistic. pictografică. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. asemenea lui Quetzalcoatl. obsidian. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. fiind subrodonată arhitecturii. precum purtătorii culturii Mochica. dar aceste fresce nu s-au păstrat. quippu. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. adesea încrustate cu turcoaze. În realizarea imaginilor divinityăţilor. jadeitul. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. maceualtin. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. ceramica. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. cu ideea de canon bizantin). pitici. cristalul de rocă. cu ajutorul unor panglici cu noduri. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. sidef. după cum am mai spus. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. deşi nu era cunoscută roata olarului. chiar scrierea aztecă. sau oameni din popor.

aşa numiţii amawta. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. prin folosirea pietrei cioplite. Forma orală a povestirilor istorice. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». au fost şi talentaţi poeţi. ale căror faţade sunt în general severe. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. cu uşi în formă trapezoidală. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. unde păstrătorii tradiţiilor colective. cronicari spanioli. Vasele incaşe. au forme şi dimensiuni variate. au consemnat unele din aceste cronici. legislaţie. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. fără mortar. şi de dans. precum ceramica sau ţesutul. şi în general erau lipsite de uşi. calendar şi astronomie. cu caracter epic. în relief sau prin pictură policromă. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. După conquistă. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. Istoriografia. antropomorfe. cuprindea poezii. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. zoomorfe şi vegetale. quechua. unde se învăţa limba oficială a imperiului. precum Garcilaso de la Vega el Inca. în pofida lipsei consemnării în scris. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. în forma în care ajunseseră până la ei. se bucurau de mari privilegii. De altfel. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. Suverani incaşi. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. Ţesăturile incaşe.Educaţia tinerilor. iar construcţiile aveau un singur nivel. întărită de predominarea liniilor orizontale. Ca şi în celelalte arii culturale americane. unii chiar de origine incaşă. precum Pachacuti Inca. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . este una de masivitate. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. poezia era indisociabilă de muzică. şi sobrietate. mai degrabă epopei decât cronici. şi sunt decorate cu motive geometrice. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. Literatura incaşă. atât cât a fost consemnată după Conquistă. cosmogonic sau de dragoste. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile.

Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. etc. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. fasole. ananas. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). « civil ». manioc. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. a câte 20 de zile fiecare. În domeniul medicinei. şi un calendar lunar. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. în mod frapant. diuretice. Anul solar era împărţit în 18 luni. ardei. aminteşte uneori. trimis să se documenteze în Lumea nouă. Decorur geometric. sau pe absenţa scrierii. Francisco Hernandez. în care existau. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Se adăugau cele cinci zile rămase. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile).Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. precum cea mayaşă. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. ca la incaşi. matematică şi cronologie. etc. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. roşie. acesta a marcat şi calendarul. febrifuge.. cartof. căci indigenii. deşi războiul era unul foarte primitiv. de scoarţele vechi româneşti. Acesta e cazul botanicii. calculat cu o exactitate uimitoare.respectivă în întreaga lume. ale unui mare număr de plante. cu caracter religios şi divinatoriu. foarte stilizat. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. un calendar solar. purgative. cacao. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. în paralel. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. care erau însă considerate nefaste.

1. De aceea. Fiecare nod. în funcţie de poziţia pe panglică. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. Matematicile erau foarte dezvoltate. incaşii foloseau sistemul zecimal. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. ceea ce le permitea să opereze. cu relativă uşurinţă. de asemenea. corespund a 65 ani venusieni. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. Cu toate aceste realizări remarcabile. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. adică 104 ani tereştri. Începuturile expansiunii europene 3. cu numere de gradul miliardelor. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. cu boabe de porumb. al cărui ciclu îl foloseau. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. în cel mai fericit caz din bronz. căci nu cunoşteau roata. în calculul timpului. în măsură foarte mare. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. Marile descoperiri geografice. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică.importanţă planetei Venus. 3. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. cu nenumărate sacrificii umane. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast.

prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. vizând navele. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. hărţile. pentru o economie în continuă expansiune. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. apoi. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. În ceea ce priveşte navele. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. marile 91 . aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. Portugalia şi Spania. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. instrumentele de navigaţie. şi de mirodenii la un preţ mai mic. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne.

Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. Pentru orientarea navigatorilor. evitând imobilizarea în larg. în declanşarea marilor expediţii. Descoperirile portugheze 92 . 3. esenţiale au fost busola. dintr-o parte. şi manevrabilă. În secolul al XV-lea. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou).călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. astrolabul (pentru calculul longitudinii).2. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. precum cel chinez sau islamic. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. de asemenea. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). dintre care Marco Polo. permiţând calcularea poziţiei navei). Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. etc. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. hărţile maritime. De asemenea. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Era nevoie. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. caravela avea un sistem complex de vele. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. De asemenea.

portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. de la Ceuta. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. iniţiativa este preluată de particulari. organizând metodic cercetările. De la Malindi. cu un pilot arab. puterii politice sau particularilor. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. În 1486. în stăpânire portugheză. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Pe de altă parte. pe rând. în care iniţiativa aparţine. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. şi fără potenţial demografic deosebit. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. Sub patronajul său. Prima etapă. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. În declanşarea expediţiilor. doi ani după plecare. până la Insulele Capului Verde. ajunge pe coasta vestică a Indiei.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Portugalia este o ţară relativ săracă. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. la Calicut. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. cu o mare lungime a ţărmurilor. Din expediţie se întoarce. insulele Madeira şi Azore. în zona Etiopiei. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. o singură 93 . În etapa următoare. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. Vasco da Gama. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). şi în 1497.

întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. prin căderea Granadei în 1492. Insulele Sonde şi Moluce.3. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. Când în 94 . După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). Malacca. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. 1502. În 1500. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. cu vestea că au ajuns în Indii.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei.corabie. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. viitoarea Brazilie. Cristofor Columb pleca spre vest. dornic să descopere un nou drum spre Indii. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. 1498. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. 3. explorează litoralul Americii de Sud. interzicând accesul altor nave. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Jamaica. Urmează alte trei călătorii. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. în drum spre Indii. Ceylon. la gurile fluviului Orinocco. afirmând că e vorba de un alt pământ. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. Goa. în 1493. De asemenea. În orient. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). şi nu despre Indii. de aceea. În august acelaşi an. din Malaezia. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor.

datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Tazmania. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. prin tratatul de la Saragoza.4. dar reuşind explorarea zonelor din nord. Englezii (prin John Cabott). de aceea. 95 . în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). pe care ruşesc să o cucerească treptat. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. 3. spre Siberia.5. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. francezii (prin Jacqus Cartier). ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. care completa partajarea domeniilor coloniale. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. Ruşii realizează expediţii de uscat. Astfel. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. în 1529 se trasează o nouă linie. de partea cealaltă a pământului. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. fără însă a reuşi.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. În urma progresului descoperirilor. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. 3. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. pe care o numesc Noua Olandă. Noua Zeelandă. olandezii descoperă Australia. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii.

4. fasolea.6. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . europenii au preluat din America sifilisul. -noi curente comerciale. -formarea imperiilor coloniale . vitele mari . (minele de argint de la Potosi. aduc de acolo cartoful. precum oraşele italiene. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. precum Olanda şi Anglia. precum gripa şi variola. curcanul. America pe de o parte. implicând declinul unor foste puteri comerciale.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic.3. tutunul. roşiile. ardeii. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . etc. se estimează că datorită şocului microbian au murit. în primele secole ale conquistei. acesta din urmă introdus în colonii. şi conducând la ridicarea altora. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -se pun bazele unificării economice a lumii. viţa de vie. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . . porumbul. şi Europa cu Asia pe de alta . animale precum calul. care uneau Europa. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . Africa. precum grâul.

Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. precum Bizanţul. Estimările propun drept cifre cca. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea.4. pătrat. E adevărat că apar noi boli contagioase. ciuma. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Dincolo de aceste cifre globale. tifos şi sifilis. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. fără sa dispară. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.1. 4.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. loveşte mult mai rar. până în zilele noastre. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. În schimb. după expresia lui Braudel. Unele dintre acestea. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.2.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. Acestea scad înspre est şi nord. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. apar epidemiile de gripă. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. lumea arabă.

Londra. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. precum Constantinopolul. cum ar fi meşteşugarii rurali. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. etc. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . Agricultura Europa apuseană continuă să fie. precum porci sau păsări. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Creşteri mai mari ale populaţiei. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe.mai mare număr de oameni. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. Pe de altă parte. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. Astfel. o lume proponderent rurală şi agrară. în această perioadă. în unele zone.3. precum Italia de Nord. se întâlnesc în oraşe. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. nobili. 4. precum porumbul. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. dintre care unele. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura.Evoluţii economice şi sociale 4. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori.1. aici se cresc animale. peste medie. Există însă diferenţe regionale foarte mari. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. culturile americane de mare randameant. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. clericii. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat.3. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. livezi.

în vestul continentului. Astfel. prin îndiguiri şi desecări. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. unde ajung din zonele limitrofe. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană.puţin. în urma crizei secolului al XIV-lea. Ucraina. Germania. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Pe această bază.3. iar în Italia se practică de asemenea asanările.3. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. Italia. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului.2. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Moldova. Astfel. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Ungaria. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.3. ca şi cele de fier şi de cărbune. Polonia. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. 4. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. 4. mai ales Polonia şi Ucraina. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării.

Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. Din aceste motive. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. de exemplu din Tirol la Baia Mare. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. În secolul al 100 . dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. unde forţa de muncă e mai ieftină. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Investiţiile. De asemenea. ca produs final. Tările de Jos. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. culesul paginii. precum Augsburg. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc.inovaţii tehnice. torsul lânii) în mediul rural. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. în care cartea. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. adesea în mediul rural. pieptănatul. legarea) făcute de persoane diferite. sunt foarte mari. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. Nou apărute. prepararea cernelii. care realizează toate operaţiunile. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. Anglia. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. şi dispersate. imprimarea. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. aflate în exploatarea Spaniei. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. din postăvărit. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Nuremberg. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Tesutul. din America de Sud. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru.

concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. Astfel. satele sâont distruse. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. politica statului e diferită. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. În această perioadă. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. care erau groase şi foarte durabile. postăvăria italiană este în declin. se poate vinde mai mult. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. tocmai datorită conflictului cu Spania. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. statul favorizează exportul de postav. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. acum se realizează postavuri mai subţiri. aşa numita “nouă postăvărie”. parte a imperiului său multietnic. desigur. dar şi mai puţin durabile. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. Astfel. cu tradiţii medievale. bazat pe creşterea oilor. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. 101 . hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Pe de altă parte. pe de o parte datorită conservatorismului. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. probabil şi sub influenţa postăvarilor. şi drept consecinţă. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. schimbări determinate.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. client tradiţional. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. mai frumos finisate şi mai ieftine. se dezvoltă în continuare. În Anglia. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. Pe de altă parte. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. datorită şi preţului mai redus. şi moda poate acum evolua mai rapid. De exemplu. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. şi de alţi factori. Spre deosebire de postavurile realizate anterior.

caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. aplicată prima oară la Amsterdam. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Legată strâns de progresele umanismului. s-a dezvoltat în mod constant. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. Anglia. Tarile de Jos).Sectorul financiar-bancar 102 .Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. ci şi unul economic. eficientizării producţiei. renaşterii şi reformei. care revoluţionează şi concepţia despre timp. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. tocmai datorită importanăei preciziei. legat de munca în ateliere şi manufacturi. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. Germania. planificării. domeniu nou. se facilitau reparaţiile la corăbii. O dată cu folosirea orologiilor. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. chemând la slujba religioasă.3. ci devine treptat un timp laic. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. ca în Italia. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. scădeau costurile. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. Franţa (Lyon. Anglia. sortit unei dezvoltări de succes. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania.4. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. 4. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. De asemenea. Paris).

La Anvers. în activitate din 1581. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. caracterizată de relaţii de tip capitalist. În acest sens. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. la sfârşitul secolului al XVI-lea. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. meşteşugarii). Companiile de familie. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. faţă de companiile de familie. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Ambrosiana de la Milano. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. acordarea de credite. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. la schimbări sociale şi poliltice. şi mai puţin pe activităţi bancare. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. nespecializate. De altfel. pentru a proteja interesele companiei. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. 103 . ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. la instaurarea societăţii moderne. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. Casa din San Giorgio la Florenţa. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. care pot fi de mai multe tipuri. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. O instituţie specific capitalistă este bursa. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. Apar însă şi companiile comerciale. Uneori. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. La Amsterdam.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. De exemplu. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. iar din 1531 trece la un sistem modern. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. transferuri de capital. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. de deschidere şi cotaţii. Forţa acestor companii familiale este foarte mare.

Germania. mai ales cele în bani. până atunci majoritară. 4. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». Italia de Sud. Ungaria. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Anglia. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. adesea simbolice. Ţările Române.4.2. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.4. Franţa. De aceea. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.1. care au variat în funcţie de zonă.4. Italia centrală şi de Nord. În Europa de la Est de Elba (Germania. Polonia. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. În Franţa de Nord. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. 104 . satul şi senioria. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante.4. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei.Aspecte sociale 4. altele celor politice şi militare. în înţelegerea cu statul.

care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. care ştie să se dueleze la nevoie. mai ales prin cumpărarea acestora. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. fidelitatea. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. la care pot avea acces şi alte categorii. Originea străveche. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. uneori din ce în ce mai 105 . 4. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. În Anglia. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. În Franţa. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. Structural. unde se pot bucura de favorurile regelui. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. În secolele XVI-XVII. de darurile bogate care li se fac. Transformarea idealului de nobil. ci în slujba regelui. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. suveranul tuturor. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Vechile idealuri cavalereşti. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. onoarea s-au păstrat. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili.3. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. aceasta este denumită “de robă”. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. acum destul de secătuit. În societate. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. între elita urbană. ci pe talentul politic.4. Pe câmpul de luptă. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează.

Veneţia. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. 106 . republicile Sienna. în ţările scandinave sau în Rusia. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Spania. Florenţa. Mantova. Astfel. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Pe de altă parte. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. care le furnizează resurse financiare. 5. Anglia. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. care treptat. de regulă. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii.numeroşi. Spre marginile Europei. În raporturile cu statul. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. prin impunerea principiului de liberum veto. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. se dovedeşte neguvernabilă. precum Franţa. marchizatul de Montferrat. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. oraşele îşi văd. mai ales în centru şi nord. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. prin impozite. de regulă. Monarhii de tradiţie medievală. şi funcţionari bine pregătiţi. În Italia continuă fărâmiţarea politică. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. limitată autonomia. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara.

Baden) sau ecleziastici (Speyer. Sicilia. Carol de Habsburg era fiul lui Filip.5. şi al Ioanei.1. de asemenea. adică esenţialul Ţărilor de Jos . dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. între care Fugger. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. Hessa. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Besançon. Osnabrück. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. regele Angliei. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. zis cel Frumos. rege al Spaniei. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. prinţi şi oraşe imperiale. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Bamberg. Passau. care era electivă. Hochstetter). Wurtemberg. adunarea reprezentativă a Imperiului German. 107 . Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. din 1516. după cel al papei. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Münster. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. regatul Neapolului. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. fiica ducelui Carol Temerarul). arhiducele Burgundiei. În faţa unor competitori precum Francisc I. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. ducatul Milanului. condus de Carol Quintul. Brunswick. Worms. ducele de Saxa. Salzburg. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. regele Franţei. margravul de Brandeburg. în special Austria. etc). Moştenirea maternă îî aduce Spania. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. teritoriile din America. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Sardinia. contele palatin). şi Henric al VIII-lea.

Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. împreună cu fiul său. Nu există o capitală propriu-zisă. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Ulm. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. care le transformau în autonomii locale (Aachen. predicate de Luther. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Imperiul German rămâne un mozaic de state. oraşele imperiale. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. prin pacea de la Augsburg. Augsburg. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Soţia sa. 108 . Bremen. Lübeck. etc). să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Filip al II-lea. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. cu o serie de privilegii garantate. 1555. când avea cam 100 000 de locuitori. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. Carol este obligat. şi contestarea luterană era la începuturile sale. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Köln. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. De alfel. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Gegenbach. de asemenea. în număr de peste 300. principate laice. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Strasbourg.Existau. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Isabela de Portugalia. eclezistice. idealul său creştin. persoana suveranului constituia un element de unitate.cavaleri).

Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. 109 . din care Imperiul iese şubrezit. Mathias (1612-1619) să restabilească. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. despre stat. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Rudolf al II-lea (1564-1612). unul dintre ei chiar fratricid. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). Ferdinand al II-lea(1619-1637). cedând Spania. în prima parte a secolului al XVII-lea. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă.cu diferite conflicte. Carol asistă la eşecul visului său. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Pe de altă parte. Imperiul se confruntă.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. recunoaşterea ca succesor a fiului său. În acelaşi timp însă. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. în vremea domniei lui Rudolf. între Rudolf şi fratele său Mathias. spre sfârşitul vieţii. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. încă din timpul vieţii. de tip medieval. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. redus la o juxtapunere de principate independente. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. controlul asupra domeniilor patrimoniale. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. şi reuşeşte să impună. şi care au condus. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. care au continuat. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală.

legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. de altfel. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. cum ar fi adunările de stări. care nu este însă nelimitată. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. De asemenea. nobilimea. În Anglia.2. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. într-o clasă de curteni. mai întotdeauna insuficiente. aflată totuşi sub autoritatea regelui. orientată spre o producţie destinată pieţei. Resursele financiare. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. burghezia 110 . pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. de fapt. în Franţa. unde beneficiază de privilegii. şi care se apropie de interesele burgheziei. În Franţa. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. Astfel. din care face. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului.5. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Monarhul joacă rolul de arbitru. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. şi transformată. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. ca în evul mediu. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Pe de altă parte. De asemenea. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. dar poate fi şi mai bine controlată. prin care accesul femeilor la tron este interzis). parte. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. dependenţi economic şi politic de rege. care succedă monarhiei stărilor. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. care.

în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. de a fi judecător suprem.pune la dispoziţia regelui specialişti. în timpul lui Henric al VIII-lea. iar religia de stat. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. este anglicanismul. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". de a numi funcţionari în teritoriu.Franţa În Franţa. sau limitarea activităţii Statelor Generale. Spania centralizarea politică a reuşit. armata regulată. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. În Franţa. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. prin cumpărarea de titluri. ca instituţie supranaţională. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589).3. de a stabili şi percepe impozite. birocraţia profesionistă. Papalitatea. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. 5. Anglia. 111 . care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). se transformă într-o nouă nobilime. de a bate monedă. deşi continuă să existe ca instituţie. Acestea din urmă. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. un anumit progres spre laicizare). Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). care. de robă. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. Aici regele este capul suprem al bisericii.

numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. la una de tip absolut. funcţiile încep să fie vândute de către rege. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. Cu timpul însă. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. secretarii de stat. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. câte un trimestru sau semestru). Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. de Bourbon. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). cu excepţia unor delicte grave. fiind alcătuit din mari nobili. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu.1. în vremea Frondei. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. La rândul lor. La început. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. prin simplă atingere scofulele. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). iar pentru a asigura noi intrări financiare. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. să-l lase moştenire sau să-l 112 . aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. numărul acestora este multiplicat. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. care făcea din el seniorul suprem în regat. 5. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. care o exercită pe rând.3. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. conetabilul (conducătorul armatei).ele nu mai sunt convocate până în 1614.

alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Rennes). ceea ce ducea la numeroase abuzuri. La nevoie se făcea apel la mercenari. Grenoble.vândă. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. Colaboratorul său. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. superintendent general al regatului. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. ducele de Sully. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. dar şi din Franţa. cu legea care avea să se numească Paulette. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. riguros controlată pentru a evita jafurile. iar regalitatea. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. dintre care cel mai important e cel din Paris. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. În 1604. accentueză acest proces. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. În 1516. Rouen. Curţile superioare sunt Parlamentele. Evoluţia armelor de foc. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Bordeaux. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. gabella. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. ceea ce duce la o bancrută parţială. care purta greul taxelor. Se adaugă o marină permanentă. Aix. Dijon. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte.

s-au manifestat multiple violenţe. se arată tolerant. în prima parte a secolului. În acest fel. De asemenea. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . când apar scandaluri publice. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. Margareta. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă.2. puterea regală creşte.Concordatul de la Bologna. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. în cea de-a doua parte a acestuia. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. începeau să se recruteze din toate stările sociale. dar apoi.3. La început. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. Pe de altă parte. inclusiv din înalta nobilime. iar adepţii săi.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. numiţi hughenoţi. Adesea. 5. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. calvinismul făcea progrese în regat. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. adeziunea la Reformă sau la Ligă. mai cu seamă că sora sa. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. În vremea sa. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. în tradiţie umanistă. era o protectoare a reformaţilor. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. reacţia catolică la progresul calvinismului. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. şi a celor interne. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. În acea perioadă. dar şi cu unele state italiene.

se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. şi în 1562 izbucnea un război. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. în 1572. şi este urmat de fratele său. pe atunci un copil de zece ani. regele murea.pe politica internă. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. Nordul. Francisc al II-lea (1559-1560). Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. şi războaie civile. Războaiele religioase sunt. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. sora lui Carol al IX-lea. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. cu garnizoane proprii. O primă fază. Într-o încercare de conciliere. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). cea mai mare parte a Provenţei. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. În 1570. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. fiind rănit accidental într-un turnir. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. era căsătorită cu Henric de Navarra. care au însângerat ultima parte a secolului. unele zone centrale de protestanţi). regina Scoţiei. dar în 1559. în acelaşi timp. Regenţa este asigurată de mama acestuia. fără rezultat clar. Războiul reîncepe. Carol al IX-lea(1560-1574). Urma la tron fiul său cel mare. Caterina de Medici. Luptele dintre 115 . pe atunci rege al Poloniei. căsătorit cu Maria Stuart. Henric. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. Tânărul rege. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. o parte din sud-est e controlată de catolici. Catolici intransigenţi. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. particularisme regionale. şi în cea catolică. Margareta. moare în decembrie 1560. se întinde între 1562-1584. În 1574 Carol al IX-lea murea. coasta sud-vestică. cardinalul. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. soldată cu arestări şi execuţii. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). membri influenţi ai Cosiliului regal. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. considerat şeful protestanţilor. în folosul familiei regale. bolnav.

îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. În numele acesteia. În 1593 abjură protestantismul. şi cetăţi de siguranţă. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. printr-o politică de impozite moderată. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. în cele din urmă. în 1588. dar care a permis refacerea. cardinalul de Lorena. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. Jacques Clement. În 1589 Henric al III-lea este. iar ducele de Guise. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. 1598). dar şi ca apărător al credinţei catolice. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. reuşită cucerire a regatului. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. moştenitorul prezumtiv al tronului. sora regelui Henric. regele Navarrei. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). când fratele regelui. şi aveau împreună o fiică. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. 116 . Francois d’Anjou. infanta Clara-Isabela. Contestat în propria capitală. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. Henric al IV-lea. Războiul reîncepe.catolici şi protestanţi continuă. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. În acel moment. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Henric al III-lea fuge din Paris.

Maria de Medicis.4. Ludovic al XIII-lea. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat.4. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Structuri instituţionale Ïn Anglia. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. Prin astfel de instituţii. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. care reprezintă baza judiciară a regatului. care avea autoritate asupra înaltului cler. absolutismul regal ajunge la maturitate. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. cardinalul Richelieu. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său.1. şi la tron urma fiul său minor. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. care pune capăt Războiului celor două roze. 5. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. a doua soţie a lui Henric. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. Anglia 5. apărute încă din secolele XII-XIII. fiind împărţit între Camera Lorzilor. sub regenţa mamei sale. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. 117 . instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. şi Camera comunelor. şi extinse mereu.

Armata este recrutată când este nevoie. şi diferite alte persoane. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Astfel. Henric al VIII-lea (1509-1547). regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. trezorierul. ca reprezentanţi ai puterii centrale. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. regele a evitat să convoace Parlamentul. fiind alcătuită din profesionişti. din care fac parte cancelarul. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. dar care necesita sume mari de bani.2. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). Fiul lui Henric al VII-lea. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. păstrătorul Sigiliilor. când principalul său consilier a fost Wolsey. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. cu autoritate asupra mai multor comitate. iar cavaleria este înlocuită de infanterie.4. Regele este ajutat de un Consiliu privat. anexată în 1535. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. Între 1509-1529. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. în funcţie de dorinţa suveranului. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. recuperarea domeniilor coroanei. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Politica sa fiscală echilibrată. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. reorganizarea armatei. În comitate continuă să existe şerifii. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. La nivel local. 5. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . a continuat această politică de întărire a puterii regale. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc.

Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. doar trei ani. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. În vremea sa. Maria Tudor (1553-1558). ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Pe această bază. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Robert Cecil. îşi înlăturase surorile. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. în sesiuni care au durat. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Spre deosebire de tatăl său. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. fiica Annei Boleyn. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. John Dudley. lăsând deschisă problema succesiunii. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. iar la stingerea unor 119 . fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. Elisabeta (1558-1603). în total.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. întrucât. ci de o a treia cale. În condiţiile în care ţara era în război. a încurajat comerţul. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Regina a întărit instituţii mai vechi. ultima posesiune engleză în Franţa. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. Căsătorită cu Filip al II-lea. semn al maturizării atinse de puterea regală. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. ajungând la ruptura cu Roma. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. Pe parcursul lungii sale domnii. Eduard al VI-lea (1547-1553). de tip rus sau francez. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. Tânărul rege a dispărut destul de repede. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. a continuat războiul cu Spania. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. a urcat pe tron fiind minor. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. deoarece succesorul său imediat. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi.

prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. ca şi producţia internă. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale.case nobiliare. Apelul la corsari. Pe plan extern. Filip al IIlea. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Cum în acelaşi timp. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. regele Spaniei.5. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. bastionul catolicismului. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Din punct de vedere religios. în 1604. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Virginia). conflictul deschis era inevitabil. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. rivala pe care o decapitase. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. aduce reginei avantaje financiare şi militare. pe care trebuia s-o protejeze. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. fiul Mariei Stuart. Scoţia 120 . Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. 5. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană.

precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. soţul său. Sprijinitoare a catolicismului. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). cu ajutorul amantului. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. iar fiica lor. cu scopul de a jefui. unde devine soţia delfinului. soldate cu conflicte militare. Iacob. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. fiica regelui Francisc I. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. 121 . aflată adesea în conflict cu Anglia. În Scoţia continua să domnească fiul ei. şeful spiritual al partidei reformate. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. După moartea regentei. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. După moartea acesteia. prezentată de John Konx. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. şi se refugiază în Anglia. În absenţa acesteia. viitoarea Maria Stuart. mama ei. Maria Stuart a fost judecată. şi Madeleine. condamnată şi executată în 1587. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. viitorul Francisc al II-lea. Lordul Darnley. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Bothwell. pentru a-şi consolida puterea în interior. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. la ruda sa Elisabeta. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Maria de Guise asigură regenţa. în 1557. Iacob al VI-lea.

iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. în loturi. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Acestea. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. 5. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. englezilor de confesiune anglicană.6. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. 122 . în special în rândul coloniştilor. în 1565. numit de regele Angliei. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. a fost decapitat. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. în nord şi în est. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. acordând ajutor răsculaţilor. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. În 1649.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. Când. reuşind să devină foarte repede nepopular. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale.

Exista un Consiliu al Castiliei. adunări de stări (Cortesuri) separate. În 1603. în continuare. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. Englezii conduşi de contele de Essex. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. reuşesc să-i înfrângă. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. moştenitorul tronului Aragonului. dar forţele engleze. administrative. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. principalul conducător al răsculaţilor. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. şi Isabela. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. conservându-şi instituţii specifice. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. moştenitoarea tronului Castiliei. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării.sau Consiliu de stat. renunţă la luptă. vămi la graniţa dintre ele. fiscale. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. aşa numiţii letrados. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. economice. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. învingătorul rebelilor. O’Neill. 5. definitivând organizarea în comitate. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. 5. cu competenţe legislative.7.7. favoritul reginei. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . când irlandezii. mult mai ridicat în cazul englezilor. conduse acum de Mountjoy. şi având chiar. separate de nivelul economic.1. izgonindu-i pe iezuiţi.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. de religiile diferite. Aceştia încep să domnească din 1479.

şi până la urmă sunt expulzaţi. Până la urmă. Consiliul Portugaliei. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. Calatrava. folosită şi în scopuri politice. De asemenea. aşa numiţii conversos. din partea autorităţilor. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. Consiliul Italiei. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. 124 . Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). denunţându-i pe « falşii creştini ». În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. oferind regilor resurse materiale importante. finanţele regale au fost reorganizate. Cei convertiţi la creştinism. Santiago. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. dar şi a populaţiei. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. în 1492. precum Consiliul de finanţe. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Consiliul Indiilor. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. prin capitularea Granadei. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. De asemenea. funcţionau consilii specializate. Consiliul Inchiziţiei. urmând unui război civil îndelungat. În oraşe există consilii municipale. controlate de corregidor. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. reprezentant al regalităţii. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania.Aragonului. cu puteri administrative şi judiciare. Alcantara. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. stabilindu-se în Italia. care colabora activ cu Inchiziţia. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi.

Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Carol (1516-1556). cu ajutorul funcţionarilor regali. care a fost în cele din urmă înfrântă. teritoriile de peste ocean. ci şi adversarii politici ai regalităţii. al armatei şi al bisericii. un palat ca o mănăstire. În vremea lui Filip al II-lea. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. în special cu Inchiziţia. Astfel. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. interzicerea limbii arabe. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. mult în urma altor puteri europene. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). zone întinse din Italia (ducatul Milanului. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. la Madrid. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. 125 . Filipinele. dar şi al guvernului şi al consiliilor. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. în forma de grătar. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Tările de Jos. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. în inima Spaniei. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Franche-Comté. Aici este sediul curţii. Fiul lui Carol. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. din 1561. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul.2. După aceea.5. pe lângă Spania.7. aşezându-se în Nordul Africii. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. Portugalia şi coloniile sale din Africa. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. Filip al II-lea (1556-1598). Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Regatul celor două Sicilii).

Prin confiscări de averi. În cele din urmă. în timpul lor puterea fiind exercitată. Au continuat conflictele cu Franţa. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. reducerea privilegiilor oraşelor. şi se transformase şi ea. prin pacea din Pirinei. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv.La moartea lui Filip al II-lea. devenită regat din secolul al XII-lea. ca şi vecina ei Portugalia. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. 5. şi cu alte state europene. ca şi în Castilia. de fapt. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei.8. o serie de teritorii. în 1668. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. sau Gaspar de Guzman. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. Regii care au urmat. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Spania intrase într-un declin pronunţat. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. căreia i-a recunoscut independenţa.8. de războaie şi lupte dinastice. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea.1. precum Francisco de Lerma în timpul primului. şi în urma tratativelor din Westfalia. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. pierderea influenţei de către Cortesuri. Portugalia Portugalia. resursele materiale ale regalităţii cresc. de favoriţi. în pofida menţinerii imperiului colonial. în pofida veniturilor aduse de colonii. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. 5. Franţa. careia i-a cedat. 1659. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. Diminuarea puterii marilor nobili. într-o putere de rang secund.

în contextul războiului cu Ţările de Jos. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). contribuie la progresul centralizării. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. 127 . Al doilea senior din regat. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). a unei mari părţi a imperiului său colonial. când uniunea dinastică se desfăcea. Diogo. a fost înjunghiat chiar de rege. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. implicat şi el într-o conspiraţie. avea să ducă la pierderea. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. până la urmă. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. nobilimea alege. datorită atacurilor olandezilor. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. a Peninsulei Iberice. Între diferiţii pretendenţi. văr şi cumnat al monarhului. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. care domneşte între 1481-1485. în speranţa unei posibile unificări. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. din cea mai puternică familie feudală portugheză. duce de Viseu. Ca şi în Spania. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). În urma unei conspiraţii nobiliare. să se ralieze regelui Spaniei. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea.rar. sub sceptru portughez. ceea ce pentru Portugalia. Regele Ioan al II-lea (Joao II). La 1640. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea.

unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. să modernizeze administraţia şi justiţia. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. Nisa. Veneţia şi Genova. Administraţia şi armata sunt 128 . De asemenea. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. pe văile Padului şi a Ronului. erau puternic afectate. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Italia În secolele XVI-XVII. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. În plan politic. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Piemontul şi Savoia propriuzisă. Milanul devenise ducat în 1395. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. integrând comitatul Vaud. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută.9. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. În această perioadă. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). care au reuşit să instituie impozite permanente. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. şi marile puteri comerciale italiene. prin circumnavigarea Africii. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Bine populat. să-şi organizeze o ramată profesionistă.5. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza.

având puteri foarte largi. Deşi bine populat. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. de 6 membri. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. reprezentant al regelui Spaniei. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. şi a pătrunderii unor negustori francezi. şi având în alcătuirea sa. Teoretic republică. pe cursul inferior al Padului. Milanul era condus de un guvernator. Datorită acestor pierderi teritoriale. beneficiind de o economie destul de modernă. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. bazată pe industrii de lux. Din nefericire. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. Dogele. care îl asista pe Doge. războiul. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. numărând apropae un million de locuitor. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. olandezi în Levantul otoman. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. de tradiţie mai veche. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. politica externă. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. Exista şi un Senat. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare.puternice. şi care avea atribuţii privind economia. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. englezi. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. care număra 150-200 membri. în insulele Mediteranei orientale. pe coasta Adriaticii. Aceasta. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . În perioada următoare. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. responsabil cu problemele fiscale. unde se extinsese pe terra ferma.

în special a Franţei şi apoi a Spaniei.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. cu sprijin francez. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. Piero. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. dar puterea era deţinută. din 1435. format din 40 de membri. de 100 de membri. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. care a restabilit instituţiile republicane. Quarantia. datorită ocupării acestora de către turci. de către familia de Medici. Ca şi la Veneţia. Exista şi un tribunal suprem. a izbândit cea cu caracter popular. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. Genova continua să stăpânească insula Corsica. în cele din urmă înfrânte. După moartea lui Lorenzo de Medici. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. şi de diferite ale consilii. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. Genova rămânea o republică aristocratică. mai multe mişcări separatiste. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. din punct de vedere formal. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. între partizanii şi adversarii Medicilor. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. în 1492. practic. de 400 de membri. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. Exista şi aici un doge. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. ales pe viaţă.

Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. s-a extins. numit de imperiali duce ereditar. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. unele au fost restituite 131 . precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. Statul papal Sub conducerea papei. în tradiţie milenaristă. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea.Savonarola. familia Medici era din nou izgonită de florentini. dar care erau golite de conţinut. Dintre cuceririle făcute de Cezar. în primăvaralui 1498. care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. Organul colectiv de conducere era Signoria. iar acesta. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. În 1527. stăpânirea ducatului Toscanei.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. şi. etc. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. arderea operelor de artă considerate imorale. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. Cosimo a dus o politică de centralizare. cum se numea acum. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. anunţau. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. de 48 de membri. după lupte cu sorţi schimbători. înglobând republica Siennei. la petreceri. şi de întărire a puterii ducale. În cele din urmă. prin acţiunile fiului său. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. cu ajutorul Imperiului German. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). duce. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli).

1500.vechilor seniori. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. nobiliar şi domenial. Respublica christiana. 1460. precum Colonna sau Orsini. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. De aceea. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. cruciada împotriva turcilor. iar în timpul războaielor italiene. Pe de altă parte. în 1453. care doresc să-şi afirme independenţa. Suveran temporal asupra unui stat puternic. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. Această regiune juca rolul de grânar. conducerea era asigurată de un vice-rege. ca Bologna. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. Papii predică deci. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. reprezentând interesele bisericii. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. dar altele au fost alipite statului papal. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. În acest context. pe coastă. În Regatul Neapolelui. fără efecte prea mari însă. precum Rimini sau Urbino. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. reprezentant al regelui Spaniei. 132 . pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. în teritoriile statului său. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. 1456.

care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Piacenza. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Lucca. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Parma. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. a cantoanelor montane.10. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. Pe de altă parte. de aşa numitele “războaie italiene”. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. prin tratatul de la Bassel. care controla trecerea Alpilor. dar există şi elemente comune. Din punctul de vedere al organizării. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. în secolul al XIV-lea. Confederaţia originară. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . Berna) şi a senioriei Glaris. În 1499. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Astfel. şi cu ducele Burgundiei. de la sfârşitul secolului al XV-lea. 5. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. precum Ferrar. intrau în confederaţia şi Bassel. La începutul secolului al XVI-lea. Schaffhouse şi Appenzell. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. după modelul spaniol. Zurich. Carol Temerarul. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. în 1476. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Mantova.

din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. Dar în timp. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . El poate trece la o recucerire a Suediei. cu acelaşi nume) în 1520. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Pe de altă parte. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. 5. la Kalmar. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. a reginei Margareta a Danemarcei. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Isabela. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. pe care conta în lupta cu hanseaticii. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. În prima parte a secolului al XVI-lea.11. instituţiile şi legile specifice. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. care evoluau în direcţia absolutismului. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. de origine germană. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. adminisrative. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. care se implica în problemele Germaniei. Danemarca. În 1397. Şi în Danemarca. De asemenea. şi prin tradiţia apărării independenţei. juridice. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470.instituţionale.

unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. animată de un sentiment patriotic puternic. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. fie religios. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. fie cu caracter politic. Serviciul militar este obligatoriu. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare.11. şi unchiul său. în 1524. regele e nevoit să fugă. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. în teorie. Ioan.1. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Frederik de Holstein. Suedia devenise o monarhie absolută. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. vizând controlul Mării Baltice. 5. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. regele este şeful unei biserici separate de Roma. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. Dar acesta. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. La moartea lui Gustav Vasa. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Clerul trece la Reformă.revoltă. profund influenţat de confesiunea reformată. pe o armată puternică. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. aflată în componenţa Suediei. Ca şi în Anglia. ducele 135 . În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. şi pe un sentiment naţional în formare. chiar dacă. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente).

sora regelui Poloniei Sigismund August. Cu sprijinul aristocraţiei. Gustav al II-lea Adolf (16111632). 5. învingător. În plan intern. refugiat în Ţările de Jos. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). Apoi are loc conflictul cu Rusia. pentru Ingria şi Carelia. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Cristian al III-lea iese. Ioan al III-lea. pe tron urcă unchiul său. Frederic I (15231533). şi ocupă Ingria şi Carelia. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. Carol devenea rege în 1600.Finlandei. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. care dădea acces la Marea Nordului. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. Suedia. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. se impune cu forţa armelor. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. fratele lui Ioan al III-lea. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. 136 . Din 1527. luteranismul face progrese. în cele din urmă. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. care se înstăpânise în Estonia din 1595.11. În 1576 impune o nouă liturghie. revoltaţi împotriva seniorilor lor. La capătul mai multor conflicte. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. La moartea lui Frederic I. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. prin Cartea Roşie.2. Fiul său Sigismund. clerul este plasat sub tutela regelui. deja rege al Poloniei. fiul acestuia. sprijinit de oăşenii din Lubeck. În vremea sa. căsătorit cu Caterina Iagellon. ceea ce conduce la conflicte interne. În vremea lui. Cristian al III-lea.

când sunt obţinute. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. În pofida dezastrelor militare. fiind percepută ca un instrument danez. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. alcătuită din circa 150 de familii. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. 137 . în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. Pe de altă parte. către sfârşitul secolului al XVI-lea. marea aristocraţie. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. în favoarea coroanei şi a nobililor. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul.În scop politic. iar apoi participarea. Norvegia. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri.12. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. în 1536. În Norvegia reforma se bucură de succes. summum episcopus. 5. lipsită de o nobilime puternică. este controlată prin intermediul baronilor danezi. În aceste condiţii. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Insulele Gotland şi Ösel. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. cu rezultate dezastruoase. prin tratatul de la Stettin. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. În Danemarca.

sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia.care. la nivelul epocii. şi era destul de străină realităţilor din zonă. la Gand). ci rămăseseră catolici. Nobilii se vedeau excluşi. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. încă de la începutul domniei lui Filip. de asemenea. prin rolul acestor personaje. dar care s-au manifestat. Zuichem şi Berlaymont. născut şi educat în această regiune (1500. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. sora naturală a lui Filip. şi. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. Filip al II-lea. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. în anumite momente. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. de o manieră concertată împotriva Spaniei. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. De asemenea. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. cu interese divergente. reprezentative. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. de la luarea deciziilor. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. Opoziţia începe în rândul nobililor. în care fuseseră implicaţi până atunci.

Reformei. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. de altfel. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. în cerşetori) sunt numiţi gueux. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. 139 . care nu doreau destabilizarea totală a ţării. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. în primăvara lui 1566. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. în decursul unei întrevederi. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. Dar predicatorii calvini. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. în special în varianta calvinistă. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. se manifestă prin petiţii. În decursul evenimentelor ce vor urma. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. în tradiţia vechilor sale libertăţi. nobilimea. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. şi aşa numiţii gueux d’état. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. Pe de altă parte. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion.

Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. ia acum forma cetelor de răsculaţi. prost văzută de intransigenţi. afectând comerţul şi meşteşugurile. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. şi cea populară. 140 . precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. în vreun fel. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. cu 10 000 de soldaţi de elită. iconoclastă. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel.Campania în vederea înţelegerii religioase. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. care. şi să obţină reprimarea pe plan local. cu caracter în primul rând politic. Opoziţia. La 1566 existau două mişcări diferite. Moartea celor doi. executaţi în 1568. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. cea nobiliară. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. fără a obţine însă rezultatele scontate. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. „Calicii mării”. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. la gurile Meusei. o trădare faţă de coroana spaniolă. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare.

fără a putea însă promite.În contextul creat. libertate religioasă (în esenţă. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. la cererea sa. şi până la numirea altui guvernator. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. Unii şefi calvini. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. anularea măsurilor luate de Alba. între altele. pe lângă mijloacele militare. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. dar înaintarea lor este dificilă. garantarea libertăţii religioase. şi calea tratativelor. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. În 1578. Requesens murea în 1576. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. frate natural al lui Filip al II-lea. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . rămase încă loiale Spaniei. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. calvini radicali organizau o republică teocratică. fiul Margaretei de Parma. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. cu Luis de Requesens. La Gand. în noiembrie 1576. după modelul celei de la Geneva. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. care încearcă. convocarea Statelor Generale. aşa cum cereau răsculaţii. 7000 de localnici. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. să se alieze cu provinciile nodice. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului.

calvinismul a fost declarat religie oficială. care avea să capete consistenţă republicană. Războiul dintre provinciile nordice. conducerea a fost preluată de fiul său. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. de către mase. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. din mai 1579. După moartea sa. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. În aceste condiţii. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Wilhelm de Orania. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. retragerea trupelor spaniole. Utrecht. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Cu toate acestea. Zeelanda. Drenthe. dar nu accepta decât cultul catolic. stadhouder general. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Pacea de la Arras. Conducătorul de fapt a fost. În 1581. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. la 23 ianuarie 1579. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. peste câteva zile. Bruges. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. Mauriciu de Orania. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. prevedea recunoaşterea autonomiei. În nord. rolul Statelor Generale. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. cu patriotismul anti-spaniol. al cărui exponent fusese Erasmus. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Gand. provinciile nordice Olanda.Bruxelles. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale.

Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. de natură culturală. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. arhiducele Albert. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. zonele sudice numărau. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. în pofida rezistenţei lor comune. în continuare. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. în cele din urmă.progresul spaniolilor spre nord. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). După Războiul de 30 de ani. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. Începută de o manieră conservatoare. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. la o stabilizare a situaţiei. Nefiind religioasă. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. Pe de altă parte. consecinţe revoluţionare. Ţările de Jos. diferenţa nu era nici etnică. În 1598. E adevărat însă că. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. în cele din urmă.

concomitent cu întărirea regimului feudal. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. încheierea păcii. Polonia În secolul al XVI lea. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). acesta. era una dintre marile puteri. întrunindu-se regulat şi periodic. Polonia. Pe lângă elegibilitatea regelui. mobilizarea armatei. Ştefan Bathory (1575- 144 . ţinuturile baltice etc. Împrejurările interne. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. cât şi puterea regală. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. alături de Imperiul Otoman. Se crea un singur organ central comun – seimul general. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. finanţe şi armată. în partea central-răsăriteană a Europei. O adunare specială. urma să fie ales de nobili. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării.Olanda şi Belgia. devenit ulterior rege al Franţei. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. Iar în plan religios. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. cea mai mare parte a Ucrainei. justiţie. Monarhia ereditară era desfiinţată. Chiar şi Prusia. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. cărora. la începuturile sale era vasala regilor polonezi.13. inclusiv Kievul. 5. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. respectiv administraţie.

denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). Austria. susţinând activ pe habsburgi. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. deosebit de bogate. ca de altfel şi a Turciei. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. conducători ai marilor familii nobiliare. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. turcii şi tătarii musulmani. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. 5. Imperiul Otoman. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. provocând o situaţie deosebit de grea. Rusia 145 . au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia.1586). Prusia.14. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. atât din partea turcilor. Suedia. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. în apropiere de raiaua Hotinului. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. de la începutul secolului XVII.

opricina. deci împărat). Vasile III continuă opera acestuia. cortesurile în Spania etc. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. Efectiv. După cucerirea Bizanţului de către otomani. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. astfel a reorganizat justiţia. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. negustorilor şi meşteşugarilor. Riazan. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. profesioniste. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. respectiv din anul 1547. iar Moscova devine « a treia Romă ». Incontestabil. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . confiscarea averilor etc. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. fiul său. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. călugăriri cu forţa. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. Dver. În contextul de atunci. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. cea a streliţilor. În anii următori el a promovat numeroase reforme. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. deportări. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. cu reprezentanţi ai clerului. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. boierimii.. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. în Siberia. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). Pentru asigurarea veniturilor acesteia. precum stările generale în Franţa.

a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. teritorii periferice sărace. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. Iniţial s-au obţinut unele victorii. timp de peste 20 de ani. căruia i-a adăugat în 1556. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. Polonia. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Suedia şi Danemarca. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. Rusia a 147 . condus de Minim şi Pojarski. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. S-a desfăşurat un război popular. În fapt. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. patriarhul Filaret. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. Oricum. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). secondată de Suedia împotriva Rusiei. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli.ţării. pe mai multe direcţii. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. de regulă. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. care a domnit până în 1645. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. În aceste condiţii. reprezentând.

predominând sistemul domeniilor boierimii. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. Alexei Mihailovici (16451676). urmat de Ivan al V lea. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . La 8 ianuarie 1654. A urmat un război ruso-polonez. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. Încă de la început. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. împreună cu fratele său vitreg. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. multinaţional al acestui stat. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. Petru I (1682-1696). XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. Existau relaţii feudale. în Ucraina. cu rol consultativ. precum zemski sobor. sub conducerea hatmanului cazacilor.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. într-o stare de anarhie. Sporadic. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. În statul rus economia era preponderent rurală. de duma formată din curteni şi boieri. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. În guvernare ţarul era asistat. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. de exemplu). în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. Bogdan Hmelniţki. reprezentat alături de cel al bisericii. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia.

În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. voievodatul Transilvaniei. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. respectiv dinastia Angelină. jucând un rol important datorită şi 149 . 5. cât şi din cel asiatic. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Europa Centrală 5. de Luxemburg. Iagelo (poloneză). ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038).1.15. regatul Croaţiei etc. Începând cu secolul al XI lea. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. atât din continentul European. acolo. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. cu o dublă origine. Treptat. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. de Habsburg. cu forţa. dincolo de Nistru. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. ocolind lanţul carpatic. drept Ştefan I.chiar în rândurile clerului.15. germană. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. napolitană. fiul românului Ioan Corvin.

după înstăpânirea treptată în Balcani. începând cu anul 1330. Între altele. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. următorii doi monarhi. A reformat justiţia. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. Acesta a reuşit. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. alături de Ţările Române. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. în primul rând a ţărănimii aservite. de exemplu. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. în mai multe rânduri. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. cu Polonia. dar şi armata şi birocraţia. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. respectiv în lumea catolică a vremii. înăsprind şi fiscalitatea. Cehia etc. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. de la ţărmurile Mării Adriatice. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. respectiv celebra victorie românească de la Posada. maghiarii au avut un rol important. din Dalmaţia. Regele decedat neavând urmaşi. Pentru puţină vreme. politic.întinderii sale consistente. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . În veacurile XIV şi XV. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. respectiv cu Imperiul romano-german. cel puţin pentru o vreme. militar etc. Astfel. fiscal.

În acest context. Trei ani mai târziu. înalţi prelaţi. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. se întărea Unio trium nationum. Astfel. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. s-a strâns o masă importantă de oameni. în 1517. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. net superioare. atât din punct de vedere numeric. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. Între altele. Urcat pe tron în 1520. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. În acest context. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. lângă Dunăre. ca de exemplu anularea şerbiei. secuilor şi saşilor. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. Cinci ani mai târziu. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. În anul 1521 Belgradul. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. cât şi al înzestrării tehnice. nobili. acolo s-a strâns o armată de tip popular. în anul 1514. la îndemnul papei.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. În tabăra de la Racoş. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. până la ţărani de diverse neamuri. după care o serie de conducători. încorporat în regatul maghiar.

Profitând de luptele interne.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. nu o dată foarte strânse. în centrul Europei. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. aflat sub suzeranitate otomană. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. cu centru la Zagreb. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. respectiv în Ungaria. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. principi ai Transilvaniei etc. unde au suferit însă un eşec. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. Tot atunci. ca de altfel regi ai Boemiei. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. Practic. ce a rămas apoi 152 . cât şi de Ioan Zapolia. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564).. Tisa şi Dunăre. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. În acest context. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. ai Croaţiei. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. atunci. Mureş. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cel mai adesea victorioasă. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. În anii imediat următori. având drept scop ocuparea Vienei. fost voievod al Transilvaniei.

ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. Salzburg. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. dintr-un stat pluri-etnic. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. precum Stiria.15. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. Rudolf de Habsburg. economic etc. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. 5.2. Tirol. în fapt Ungaria propriu-zisă. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. părţi ale viitoarei Slovenii etc. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. exercitată în diverse modalităţi. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. asupra populaţiei maghiare. în 1686. La început. Carintia. până la finele primei confragraţii mondiale. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. multi-naţional. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. respectiv ţările române din imediata apropiere.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Între altele. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. dată considerată în general ca debut al statului austriac). Aşadar. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite.

Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. în timpul împăratului Rudolf al II lea. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. otomanii. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. cât şi calvinismul. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. respectiv Carol Quintul. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Luxemburg. care a trăit la Praga. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Francisc I. Astfel. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. În aceeaşi perioadă. atât lutheranismul. FrancheComte. precum Flandra. Ţările de Jos. Astfel. devenit împărat între anii 1493-1519. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. la Marea Adriatică. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Ferdinand. Artois. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Deosebită 154 . Bramant. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Habsburgii. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. în timp ce fratele său mai tânăr. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. în toamna anului 1918. Maximilian. Totodată. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Slovacia. Astfel. în cadrul căruia. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. după 1519. posesiunile Habsburgilor. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei.

Astfel. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. flamanzi etc. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Slovacia. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. Milano. de exemplu. aparat administrativ de tip guvernamental. fiscală etc. Era un stat multinaţional. cehi. Habsburgii au reuşit atunci. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. de la Rin spre Câmpia rusă. Sicilia. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Transilvania. adunări reprezentative etc. juridică. Regatul Neapolelui. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. sârbi. Statul nu avea o unitate politică. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. români. Ţările de Jos (Belgia).pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. după 1700. italieni. francezi. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. maghiari. Croaţia. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Sardinia. Habsburgii stăpâneau. De fapt. 5. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. împotriva Imperiului Otoman. o bună parte a Ungariei. dispersat. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Şi în acest stat. organizare constituţională. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Cehia. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . să supună definitiv Boemia. în forme variate. Aceste teritorii însumau peste 600. ele întinzându-se. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală.16.

Acolo. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. bulgari. slavomacedoneni. Serbia. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. trăind laolaltă sârbi. continuându-se realităţi mai vechi. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. parţial români balcanici etc. dar şi comercial. italieni etc. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. în principal în Dalmaţia. respectiv a modelului italian. Aşa cum s-a mai arătat. s-au creat trei realităţi politice distincte. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. Popatia şi Pola. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. Split. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Muntenegru. în plan instituţional. o parte a Croaţiei etc. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. situaţiei religioase. Bar etc. Slovenia. croaţi. propriile instituţii de tot felul. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. a mozaicului de popoare precum greci. acţiuni ale Imperiului otoman. sârbi. Strânsa legătură 156 . În spaţiul ex-iugoslav. români balcanici. Şimenic. modul de viaţă era în bună măsură. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. precum posesiunile ereditare. după mai multe implicări. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. BosniaHerţegovina. albanezi. republicii Veneţia. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. de-a lungul litoralului adriatic. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. de altfel. În sfârşit. o parte a Ungariei. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. statutului politic.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. Imperiului habsburgic.

mai ales în calitatea lor de păstori. demarararea unei ample expansiuni europene. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. era deţinut de câteva zeci de nobili. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. în comparaţie cu veacurile anterioare. dar şi de meşteşugari. Relaţiile internaţionale (sec. Descoperirile geografice. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. aşa numita revoluţie a preţurilor. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. proces ce a durat 157 . rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Mica republică de pe malul mării Adriatice. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. prin Marele Consiliu. Braudel). 6. o dată cu epopee descoperirilor geografice. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. mici negustori. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. cărbănari etc. marinari şi chiar ţărani. precum şi un număr de aromâni. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii.

mai multe veacuri. 158 . economice. în părţile vestice. La cealaltă extremitate a continentului european. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. diferite. înnoirile precum introducerea armelor de foc. cu câteva mari probleme. s-au înfruntat. în părţile apusene. în condiţii complexe. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. în cea de-a doua jumătate a veacului. sistemele de fortificaţii. estice sau sud-estice ale continentului. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. respectiv Spania. perfecţionări sensibile în domeniul militar. al XVI lea şi în cel următor. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. cel al „interesului de stat”. Astfel. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. dincolo de expansiunea sa colonială. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. Astfel. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. necesitând între altele sporite resurse demografice. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană. În fapt. evident distincte. Tot acolo. lumea europeană s-a confruntat în sec. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. Anglia şi Franţa. financiare etc. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. cel spaniol şi cel portughez. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. într-un mod specific. să ajungă mari puteri. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. În fapt.

regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. devenită mai apoi. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. 6. Franţa a fost înfrântă. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. Temporar. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni.1. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. Machiavelli. într-un fel sau altul. După ce în spaţiul italian. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”.) sau au căutat: Veneţia. statul papal. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. Florenţa. ducatul de Milano etc.În sfârşit. Într-o primă perioadă. în a doua jumătate al secolului al XV lea. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. dar nu în cele din urmă. 159 . Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. rezolvată parţial abia în veacul XX. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului.

din 24 februarie 1525. o situaţie preponderenta în Europa. Practic. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. luându-l prizonier pe regele Francis. coaliţia antifranceză formată din italieni. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. războaiele italiene s-au extins. de altfel complet depăşit. Practic. cât şi în Peninsula Iberică. dus apoi în captivitate în Spania. pentru ca. În acest context. În acest context. 160 . cel puţin teritorial. În faţa supremaţiei habsburgice. cel al universalismului politic. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. diametral opus statelor centralizate. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. noul rege al Franţei. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. Prin jocul moştenirilor. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. prin tratatul de la Noyon. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. în 1499. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. respectiv al păgânilor musulmani. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. acesta dobândise. respectiv de materializare a unui concept medieval. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. Era o ultimă tentativă de revigorare. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. împotriva Imperiului habsburgic. din 1516. după 1511. Luptele au avut o evoluţie dramatică. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. În bătălia de la Pavia.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. Carol Quintul. la Rin etc. cu victorii schimbătoare.

respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Mai multă vreme. dar şi militare. între principalele state occidentale ale vremii. aşa numitul război de treizeci de ani. nu peste multă vreme. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. găsise aliaţi în Danemarca. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. în acea 161 . instaurarea sa. De asemenea. În final. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. 6. şi de la Atlantic până la Carpaţi. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze.2. respectiv Spania. Suedia. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Franţa. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. de fapt un prim război.În aceste condiţii. Anglia. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Franţa putând să-şi continue astfel. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. state în fruntea cărora. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. 1558. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. în timp. Polonia şi chiar Transilvania. Totuşi. respectiv al pactelor de familie.

de un tonaj mai redus. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. De asemenea. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. mulţi renumiţi. Iniţial. În final. mai ales corsarii. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Elisabeta I. de furtuni. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. o vreme. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole.3. după 1566. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. 6. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. până la încheierea unei păci în anul 1604. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Războaiele religioase din Franţa 162 . rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. În revanşă. precum Francisc Drake. forţele engleze. între anii 1558-1603. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. regina Angliei între anii 1553-1558. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi.

financiar şi uman. invocând. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale.Timp de mai multe decenii. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). 163 . ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. cât şi spre Marea Neagră.4. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. 6. Astfel. atât spre Marea Baltică. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. uman şi material. între altele. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. În mai multe rânduri. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă.

Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. între Marea Neagră şi Marea Baltică. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. la 1654.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. practic se stingea vechea dinastie rusească. Războaiele dintre Rusia. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. stăpânind o bună parte a continentului. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. În acest context. atât cu Polonia. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. a existat o stare de război cvasipermanentă. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. respectiv 1618. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. De fapt. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. În jurul anului 1600 Polonia. După moartea lui Ivan cel Groaznic. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. până la Petru cel Mare. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. începând o perioadă de frământări interne. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. de-a lungul întregului secol al XVII lea. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. cât şi Suedia. 164 .

dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. au fost alipite imperiului Siria. până la Dunăre. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. După eforturi militare susţinute. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii.6. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Pe rând. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. Urmaşul său. Astfel. 165 . Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Totodată. În această calitate. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. de califi. timp de aproape doi ani. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. stabiliţi în insula Rhodos. Mecca şi Medina. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. pentru o vreme.5. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. între stăpânirile efective ale Imperiului. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Deja la moartea lui Selim I. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. continuând de acolo acţiunile antiotomane. urmaşii săi.

Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. până spre Bavaria. a devenit principat sub suzeranitate otomană. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. În cadrul politicii externe. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. Astfel. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. Viena. Trei ani mai târziu. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. după o serie de frământări interne. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. În anul 1541. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. Tot atunci. bătrân şi bolnav. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. de altfel. în 1526. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . În câteva rânduri. Spre sfârşitul vieţii sale. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. manifestându-se astfel. respectiv spre Europa centrală. unde. inclusiv în cel germanic. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. a şi murit. în anul 1529. Transilvania. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar.

Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. dintre anii 1594-1606. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. întregul spaţiu balcanic. Palestina. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. Între acestea. inclusiv Crimeea. Spania şi papalitatea. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. Irakul. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. începea declinul otoman. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. În a doua jumătate a secolului XVII. acte sultanale etc. ţările române. al situaţiei deosebite al unor occidentali. sudul Ucrainei şi al Rusiei. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. în contextul înfruntării cu habsburgii. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. În ultimele decenii ale secolului XVI. 167 . sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. Asia Mică. cuprinzând. Astfel. La moartea sa. mai ales conflictul cu habsburgii. devenită raia. precum şi Africa de Nord. Iordania. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. a creştinilor. poate fi amintită de exemplu. Siria. în primul rând în spaţiul european. în anul 1676. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. parţial Iranul. consfinţite prin tratate. la o dată ce nu poate fi precizată. din Egipt până în Tunis. ca de exemplu anexarea Podoliei. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. de exemplu. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. inclusiv a forţăreţei Cameniţa.

într-un fel sau altul. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. Franţa se temea să nu 168 . În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. la nivel continental. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat.În acest context. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. de exemplu. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. respectiv pe papalitate. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. Astfel. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. cel mai important conflict internaţional. cât şi reluarea mai vechii direcţii. continuând şi la începutul celui următor. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani.6. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. cât şi de raporturile dintre statele europene. acţionând şi ca un instrument al acesteia. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. deci a unei supremaţii politice. Cel de-al doilea asediu al Vienei. 6. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Contrareforma. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne.

catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. iar la răsărit imperiul. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. precum Ian Amos Comenskky. în special pământuri. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. În anul următor. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Armata împăratului. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. perioada daneză (1625-1629). ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. în sud Spania. Comenius. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. perioada suedeză (1629-1635). printre care se găsea şi Cehia. la Muntele Alb (1629). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. 169 . Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. o provincie din apusul Germaniei. Din această pricină. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Cehia a devenit o simplă provincie germană.fie prinsă între doi duşmani puternici. formată din nobili şi orăşeni cehi. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii.

Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Intervenţia Franţei. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii.. în Ţările de Jos. A intervenit în ajutorul cehilor. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Transilvania. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). dar şi politician ambiţios.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. conflictul s-a extins. foarte bun militar. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. dar mai ales pe uscat. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. inclusiv titlul de rege al Ungariei. în Bavaria. Astfel. deocamdată timidă. Boemia etc. pe valea Rinului. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. El a reuşit în urma unor lupte navale. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. alungând de acolo pe principele elector. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. invadat vremelnic de trupe spaniole. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. principele protestant al Transilvaniei. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Au reintrat în război şi suedezii. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei.. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. Franţei alăturându-i-se Olanda.După aceasta. în Europa ooccidentală şi centrală. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. anume trecerea. 170 . în ajutorul căruia.

Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. respectiv 24 octombrie 1648. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. practic independente. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. eius religio”. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. în lumea germană a casei de Austria. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. Astfel. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. de o dietă imperială. 171 . era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. catolică şi calvină. Se punea astfel capăt practic politicii. evident în favoarea. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. deci limitate. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. a învingătorilor. prin achiziţii teritoriale. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Se consemna eşecul reconquiestei catolice.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale.

după 1660. Franţa a devenit prima putere continentală. Biserica şi viaţa religioasă 7. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. 7. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu.. de aceea. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european.1. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Între altele. cel puţin pentru o vreme. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. În rândurile credincioşilor. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Pentru asigurarea mântuirii. 172 . chiar în această formă. egalitatea lor juridică etc. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Pe de altă parte. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). precum suveranitatea statelor. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. a relaţiilor dintre state. În sfârşit. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea.

imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. sau a bibliilor ilustrate. ţinerea postului în perioadele prescrise. Pentru aceasta. De asemenea. iar nu pe conţinutul credinţei. De asemenea. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. construite sau împodobite de membrii confreriilor. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. « fiul credincios al bisericii ». care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. generozitatea manifestată prin danii.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. spovedania o dată pe an. împărtăşania cu ocazia Paştelui. exemplelor extrase din biblie. În secolul al XV-lea. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. iar pe de altă parte datorită predicilor. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. adoptaţi ca patroni de către confrerii. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. Se multiplică bisericile parohiale. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. favorizată de folosirea geamurilor transparente.

în episcopatul de Cambrai. exprimată în special prin răspândirea orgilor. precum cultul Eucharistiei. printre altele. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. De asemenea. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Această doctrină justifica. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. inspirat. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. datorită acestei concepţii. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. preotul este figura cheie a mântuirii. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). pietatea să devină ceva mai interiorizată. ci pe acţiunea individuală. separat de masa credincioşilor. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. devenite. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. apar şi se impun noi obiecte liturgice. se pare. prin imitarea lui Christos. prin experienţa extazului).constată sporirea rolului muzicii religioase. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. la care se poate ajunge prin 174 . prin harul care îi îngăduie să performeze taina. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. statutul aparte al preotului. din secolul al XV-lea. pe care o poate acorda sau refuza. cunoscută sub numele de Devotio moderna. prin perfecţionarea de sine. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. Pe de altă parte. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. XI-XII).

Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. De aceea. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. Fraţii vieţii în comun. legată de interiorizarea trăirilor religioase. a fost cea mai tipărită carte. prin analiza de sine. după invenţia lui Gutenberg. după Biblie. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. este sentimentul tragic al morţii. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. acestea frapau 175 . şi care. cum au fost numiţi aceştia. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. Imagini difuzate prin xilografie. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. Acesta scrie Urmarea lui Christos. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. cum li se cerea în secolele anterioare. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. 1380-1471). Devotio moderna. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor.contemplare perpetuă. prin examenul de conştiinţă. probabil. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu.

orice obicei. precum regele Eduard al III-lea. alături de unii colaboratori. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. Reflexia personală. pe care o ataca în tratatele sale. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. cu care Anglia era în război. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. astfel că. profesor la Oxford. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. Prinţul Negru. Despre stăpânirea civilă. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). şi nu doar unui vicar unic. laici şi clerici. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. Wycliff a contestat rolul 176 . aflată sub influenţa Franţei. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). putea însă scăpa controlului autorităţilor. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. preot. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. averile ei să fie considerate doar posesii. între care Despre stăpânirea divină. Prin extensie. duce de Lancaster. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. născut în Yorkshire spre 1330. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. 1330-1384). În acţiunile sale. regina Joan de Kent. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. De altfel. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. John de Gand. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate.

De asemenea. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. După moartea sa. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. Wycliff a fost condamnat ca eretic. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. nobil atunci cine era?). Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. în 1384. care l-au influenţat pe Ian Hus. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. după 1400. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. 177 . Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. care trecea drept un discipol al lui. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. De asemenea. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. ceea ce explică. datorită protecţiei de care se mai bucura. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. în 1381. dar şi sociale dintre oameni. care. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. astfel. ordinele cerşetoare care au decăzut. Ideile lui Wycliff. instruirea poporului. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. numiţi apoi lollarzi. Pentru punerea în practică a ideilor sale. însă. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. şi şi-a sfârşit zilele în pace. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. în operele lui se găseşte ideea predestinării. El ca persoană nu a avut însă de suferit. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. practica indulgenţelor. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia.penitenţelor şi pelerinajelor. în parte. şi nu prin propriile merite. rectorul Universităţii din Praga.

critica papalităţii şi a bisericii oficiale. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). a studiat teologia. O altă idee.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. de asemenea. i-a atras lui Hus simpatia populară. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. El critică. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. În plan social. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. şi biserica din Cehia începe 178 . cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). idee ce va fi clar enunţată de Luther. pusă deja în practică. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. Un an mai târziu. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. În acest context. Adunarea îi era însă ostilă. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. în care motivaţiile religioase. transformate în adevărate războaie. a devenit preot (la Capela Bethleem. Toate atacurile sunt respinse. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. Pe urmele lui Wycliff. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. văzute ca instrumente ale Imperiul german.

împărtăşania sub ambele specii (utraquism). curentele radicale au fost foarte variate. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice.să îmbrace forme originale. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. În cele din urmă. Din punct de vedere religios. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. numiţi şi taboriţi. În cele din urmă. încoronat între timp ca împărat. reforma morală a clerului. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. numiţi şi calixtini (de la potir. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. care pune capăt războiului devenit civil. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. slujba în limba cehă. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. Acestea erau însă diferite. 1436. Moderaţii. 179 . la transformarea totală a societăţii. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. prelungirea stării de război. susţineau revendicări radicale. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. Pe de altă parte. excesele sociale ale taboriţilor. secularizarea bunurilor bisericii. statuate în Compactatele de la Iglau. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. dar treptat elementele de originalitate se resorb. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. o parte a husiţilor. Spre deosebire de utraquişti. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. caliciu) sau utraquişti. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor.

7. se face apel la o multitudine de factori.1. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. în secolul al XVI-lea. consecinţe şi asupra catolicismului. aparţinând diferitelor domenii. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. mai ales „Dansul macabru”. aşa cum ne mărturiseşte arta. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. foametea erau realităţi frecvente. social-politic şi ideologic. politic şi naţional. 7.1. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. Există o serie de aspecte generale. prin care. Din secolul al XIV-lea. sunt o prezenţă constantă 180 . economic şi social. 7. Într-o lume în care războaiele. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante.2. de a stopa progresele noilor culte. prin ricoşeu. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia.Nesiguranţa mântuirii. într-o manieră „democratică”. religios şi intelectual. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. molimele. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. temele macabre. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. acea reformatio in capite et in membris. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.1. cu caracter religios. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. In general. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale.2. care îi antrenează pe toţi muritorii. dar dincolo de acestea.Factori religioşi şi intelectuali 1. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică.2.

sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. În pofida reformei gregoriene. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. Activitatea de susţinători ai 181 . Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. 2. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. 3. În acest sens. ideea eliberării individului. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. care pun accentul pe om ca persoană. pelerinajele. cel puţin teoretic. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. fie la o viaţă pasională. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. al sfintelor moaşte. In Occident. dar care le aduceau beneficii materiale. acum se preconizează. sau la curţi ale principilor. În plan religios. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată.în orizontul cultural al oamenilor medievali.

datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. pe termen scurt. căci ele reprezentau. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. 4. Evident. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. De asemenea. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. în timpul pubertăţii. În aceste condiţii. consecinţe negative asupra Bisericii. 182 . mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. în mod poate greu de înţeles astăzi. în care căsătoriile se contractau devreme. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. De altfel. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie.

stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă.2. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. al treilea loc destinat. morale. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. Aceştia. 7. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. În concluzie.2. preocupaţi de întoarcerea la surse. 7. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. mai ales cea funciară. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim.1. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. dezvoltă exegeza filologică. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. în secolul al XV-lea.1. ceea ce justifica acum contestarea lor. angajată pe calea profitului de tip capitalist. în principal. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi.2. intelectuale. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. bogăţia bisericii.dar şi a operelor umaniştilor. Pe de altă parte. şi ca atare dobânda nu e permisă. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. prin „inventarea” Purgatoriului. De exemplu.3. Factori politici 183 . Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. De exemplu. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. mai ales din partea aristocraţiei. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla.

monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. autoritatea exclusivă a Bibliei. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Cu excepţia Angliei. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). care se prezenta ca un organism supranaţional. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. In alte condiţii. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. la Roma. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. doreau să elimine un centru concurent de putere. principate.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. Din aceste motive. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. ci în exterior. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). şi universalismul Bisericii romane.2. cantoane. care evolua în direcţia naţională. 7. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. În general însă.2. Francisc I şi papă. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. Statele pornite pe calea modernizării. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. promite să se 184 . Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu.

dar şi în constituirea limbii germane literare. după ediţia realizată de Erasmus. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. dar Luther. În 1515. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. la dieta de la Worms. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. putând fi prins şi ucis de oricine. Frederic cel Înţelept. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Se declanşase conflictul deschis. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. şi dieta îl declară în afara legii. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. în 1521. dându-i garanţii ferme de securitate. survenită în 1519. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. papa Leon al Xlea.călugărească dacă scapă). la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. Pe drumul de întoarcere însă. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Acolo. şi în 1517. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. traduce în germană Noul Testament (1522). însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă.

Răscoala este înfrântă. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. în anumite condiţii. etc. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. ceea ce. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. pelerinaje. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. In 1526. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii.împărtăşească soarta lui Ian Hus. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. putea părăsi. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. care în 1555 statua principiul cuius regio.). din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. eius religio( a cui este conducerea. discipol apropiat al lui Luther. după aceea. principatul. în 1530 Melanchton. cumpărarea de indulgenţe. Pe de altă parte. De asemenea. Au loc şi clarificări doctrinare. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. redactează Confesiunea de la Augsburg. a contribuit la întărirea şerbiei. pomeni. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. prin pacea de la Augsburg. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. pe termen lung. În 1529. a aceluia este şi religia). Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. întrucât credinciosul. care are acces la 186 . când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare.

sola fide. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. nici valabile. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. în 1534. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. este nevoit din nou să fugă. Reîntors în Franţa.2. În fond. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. Sub conducerea sa. Fiecare credincios devine el însuşi preot. care nu se poate 187 . publicată prima dată în latină. Cucerit de ideile lutherane.Biblia tradusă în limba sa. în 1536. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Serviciul religios este realizat de pastori. şi care au ca principal rol predica. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. icoane. data reîntoarcerii la Geneva. singurele pomenite explicit în Evanghelii. altar. nici liturghie. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. Instituţiile religiei creştine. numai prin credinţă. care şi-a latinizat numele în Calvinus. datorită contactului său direct cu Biblia. În viziunea sa. numai prin Scriptură).3. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. unde redactează opera sa esenţială. Născut într-o familie de jurişti. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. 7. Ei nu sunt preoţi. unde rămâne până în 1541. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. greacă. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Pleacă la Strasbourg. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. şi întrucât orice creştin este preot. Calvin face studii de drept. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. reformate sau nou înfiinţate. În Spania. Prin disciplina sa riguroasă. organizarea cvasi-militară. somascii. jucând rolul unor directori de conştiinţă. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. depun jurăminte. în 1535. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. instrumente utile au fost ordinele religioase. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. 192 . s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. la Roma. pe vremea cruciadelor. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. indiferent de confesiune. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. precum capucinii. oferind învăţătură acestora. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. preoţi care trăiau în comunitate. la Brescia. predicând. Între aceştia s-au afirmat teatinii. barnabiţii.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. dar continuă să acţioneze printre laici. franciscanii şi dominicanii. transformându-se apoi. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. în ordin cerşetor). din iniţiativa Angelei Merici. Din 1524. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. care dobândesc individualitate din 1619. Astfel. şi fusese recunoscut de papă în 1226. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. după eşecul definitiv al cruciadelor. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale.

religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei.4. Japoniei. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. considerat apostolul Indiei. pe o linie care s-a observat că urmează.3. Prin măsurile de reformă interioară. 7. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. 193 .7. Chinei. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). cu puţine schimbări. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. în mare. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. Pe termen lung. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante.5. până astăzi. Spania). mai accentuată în zonele reformate. vechiul limes roman. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. spaţiul scandinav). După Trento. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene.3. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Bavaria. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria. Polonia).

cum ar fi Suedia. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. ca în Anglia. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. ieşită din uniunea de la Kalmar. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. Marele Maestru teuton. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. De asemenea. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. Prusia. micilor principate. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). cantoanelor. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. cum s-a întâmplat în Italia. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. în jumătatea 194 . unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus.4. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. dinamică. contribuind. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. la dezvoltarea capitalismului. 7. al lumii oraşelor state.

marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. în viaţa populaţiei ortodoxe. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Între altele. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Ortodoxia. Destul de 195 . începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Ghenadios Scolarios. Bosnia. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. unii creştini au îmbrăţişat islamul. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. starea civilă a populaţiei etc. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. lui şi urmaşilor săi. Astfel de cazuri au fost în Albania. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). În fapt. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. în secolul XVII. în părţi ale Asiei Mici. fără însă a fi avut un caracter masiv. probleme de educaţie. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. o serie de scutiri. când sultanii au devenit şi califi. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Prin reglementări specifice. nu o dată brutale. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Cu alte cuvinte.

mitropolitul Sava Brancovici. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. nestoriană şi monofizită. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. a patriarhiilor slave din Balcani. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. cât şi ale lui Calvin. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. de altfel. o parte din ortodoxii din Polonia. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. numită şi greco-catolice în Transilvania. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. Alexandria sau Ierusalim care. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. Astfel. de asemenea canonizat şi alţii. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. înregistrându-se mai ales. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. în cazul Transilvaniei. ca şi prin o serie de misionari. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. de exemplu. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. Imediat după apariţia lor. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. respectiv un număr de ucrainieni. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. Bosnia. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. canonizat ulterior. unde populaţia era predominant catolică. mai cu seamă între saşi. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. de mitropolitul Simion Ştefan. În 1543. între anii 1685-1688. respectiv unguri. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. ce au fost sprijiniţi şi de 196 .

ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. însă pe termen lung. patriarhul rus Nikon (1652-1658). Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. treptat. precum şi o serie de inovaţii. s-au ţinut la Costantinopol. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. în biserica ortodoxă. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. al cărui fiu. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. respingând mai cu seamă idei calvinizante. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. Kiev. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. mitropolitul Petru Movilă etc. 197 . Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. Astfel. La mijlocul secolului XVII. adolescent. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. în secolul al XVII-lea. În secolul al XVII lea. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi.

Întoarcerea spre sine. 198 . Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. adevărată şi eternă. devine tot mai importantă. În plan spiritual. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. o anumită nelinişte. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. între nenorocire şi fericire. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare.În Balcani. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. distincţia între biserica invizibilă. Cultura 8. 8. şi instituţia vizibilă. ba dimpotrivă. De acum înainte. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . pieritoare. amestecată în treburile lumeşti. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Între suferinţă şi bucurie. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos.1. Nu lipsită de importanţă. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea.

Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor.În transformarea sensibilităţilor. chiar în trei. răspândită printre unii creştini. gesturi dezordonate şi reacţii violente. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. De exemplu. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. De exemplu. în cazul aceloraşi persoane. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. aflăm de la cronicari că jucătorii. Astfel. În viaţa religioasă. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. căutarea volupăţii celei mai carnale. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. adesea prinţi sau capete încoronate. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. Ïn cazul jocului de şah. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. apoi. din 1409. mare mistic 199 . Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. pricipilor. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. regilor. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. asociat de noi cu un comportament aristocratic. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Henric Suso.

insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. Forme de comportament şi de sensibilitate. de bună calitate. fără a face distincţie de vârstă.german. Sentimentul morţii existase şi înainte. neintegrate. conform caracterizărilor psihologilor. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. din secolul al XIII-lea. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. orizonturi total diferite pot coexista. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. se pot combina sau opune unele altora. a unor temeri ancestrale. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. stare socială sau profesională. autorul unor opere de mare elevaţie. în secolul al XV-lea. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. Aceste 200 . în cimitirul Inocenţilor din Paris. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Desigur. fără a apela la intermediari. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. răspândite mai ales în Italia. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. a unor emoţii necontrolate. şi mai ales Dansul macabru. sex. memento mori fiind una din temele lor predilecte. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei.

a cunoştinţelor epocii sale. de sorginte clericală. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale.teme inspiră şi lucrări literare. dar mai ales cu umbrele sale. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. romanul este continuat. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . părţi ale lumii. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. de Jean de Meung. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. al epidemiilor ce marchează epoca. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. sau Romanul Vulpoiului. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. alteori se distrug. Rămas neterminat. este ilustrat de Romanul lui Renart. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. şi adesea odios. Slăvirea femeii. prin care uneori se creează. este probabil efectul predicilor. caracteristică iubirii curteneşti. Acelaşi spirit nou. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. mai bine sau mai rău. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. sau trucuri. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. cu luminile. destul de searbădă pe alocuri. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. şi el iese de cele mai multe ori victorios. În partea da doua a Romanului Trandafirului. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. meditaţiilor. Această angoasă în faţa morţii. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. câteva decenii mai târziu. personajul ambiguu din miturile multor popoare. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. lumea e prezentată mult mai realist. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. calamităţilor naturale.

în 1302. atât de contradictorie. tratat despre importanţa limbii italiene. întreaga societate umană. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. sau Reinecke. după cum am prezentat-o mai sus. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Moare la Ravenna. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. false şi artificiale. în 1321. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. total devotaţi papei. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. Exilul i-a marcat puternic opera. se numără Dante Alighieri. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. a nobililor şi a oamenilor bisericii. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. nu îi datorează însă şi existenţa. pe care el o consideră ca unitară. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. în pofida diferenţierilor dialectale certe. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. Dante este exilat din oraşul său. 202 . şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. Partizan al supremaţiei pontificale. a studiat retorica şi medicina. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. Aceeaşi epocă. De altfel. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. a participat la campanii militare. De monarchia este un tratat de filosofie politică. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune.ticăloşiile sale. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. independent de papalitate. la adresa iubirii curteneşti. Dacă lucrurile stau astfel.

începând cu Boccacio. inclusiv papi. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. În Vita nuova. structurată în Infern. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. Se aseamănă astfel. 1465). Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Marele Testament . de care îl separă totuşi mentalitatea. Mult mai medieval în concepţii. este poetul francez François Villon. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. dedicată Beatricei Portinari. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. dar guvernat de liberul arbitru. 203 . într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. căreia urmaşii. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Licenţiat al Universităţii din Paris. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Guinizelli şi Cavalcanti. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. şi opera sa poetică realizată în franceză. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. alături de arta sa poetică desăvârşită. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. diată ironică în versuri. cu goliarzii.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. i-au adăugat epitetul de Divina. Purgatoriu şi Paradis. teologice. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. mult mai frământată în cazul lui Villon. din punct de vedere al biografiei. supus planului Providenţei Divine. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. conferă perenitate operei sale.

spune el. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Scrie opere în latină. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. dar poeziile sale i-au supravieţuit. dar şi balade armonios integrate în întreg. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. ce prevesteşte Renaşterea. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. dedicat lui Scipio Africanul. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană.compus spre 1461. Petrarca a reacţionat. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. uneori 204 . Cel mai erudit om al vremii sale. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. precum poemul eroic Africa. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală.. Istoria a reţinut operele sale în italiană. urma lui Villon se pierdea. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. făuritor al măreţiei Romei. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. umanist pasionat de manuscrisele antice. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. e o femeie în carne şi oase. Animam cum corpore amavi. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. lipsită de orice concreteţe. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. La 33 de ani. este opera sa capitală.

Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dar nu trebuie să uităm. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. autonomia omului. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. Desigur. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. fiind preluate din nuvele anterioare. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. spiritul. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. bineînţeles. ci de cea a sufletului. uneori fericit. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. caracterizată. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. ci cel 205 . în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. sau chiar din povestiri de origine folclorică. alteori tragic. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. nu atât de nobleţea sângelui. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. care poate înfrânge adversităţile. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic.

Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. ca şi unele din subiecte. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Evul mediu. pe care încep să o considere 206 . unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. Tot ca la modelul său italian. intitulat Troilus şi Cresida. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. pare să fie conştient autorul. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. ca şi tehnica sa literară. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Decameronul rămâne ca o operă vie. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Fiu al unui negustor de vinuri. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. 8. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. depozitara unor idealuri valoroase. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. lăcomie. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. satira. pentru ipocrizie. şi ideile lui. Ca şi la Boccaccio.2. au început să fie depăşite de realităţi. aplecarea spre cele lumeşti. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze.cultural. Geoffroy Chaucer (1340-1400). ajunge în slujba curţii engleze. dar care. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii.

definite mai întâi în Italia. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. eventual pe cei ce predau aceste discipline. caracterizat. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . Uneori. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. Vieţile celor mai de seamă pictori. Într-o primă accepţie. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. In cele ce urmează. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». 8. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. situată între evul mediu şi epoca modernă. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. termenul vine din italianul umanisti. apărut din secolul XIX. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. Termenul a fost popularizat apoi. 1350-1620).o perioadă întunecată. readusă la puritatea din perioada clasică. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. o epocă obscură şi barbară. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. termenul de Renaştere a început. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. sculptori şi arhitecţi.1. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. în secolul al XIX-lea. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. Un alt înţeles. o dată cu termenul propriu-zis. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). conform expresiei lui Peter Burke. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. este cel de mişcare intelectuală. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. printr-un « mănunchi de schimbări ». din secolul al XIX-lea. La origine. 1550-1567.2. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. inclusiv cele ale creştinismului de început. De asemenea.

Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 .italiene. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. prin compararea diferitelor variante. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. a fost donată Veneţiei în 1468. au fost stabilite. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. şi în special la Florenţa. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. care. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. 1520. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. deoarece se constată. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. neobosit căutător al acestora. cardinalul Bessarion. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. Sub patronajul familiei Medici. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. în preajma cuceririi Constantinopolului. unele reguli privind editarea manuscriselor. De aceea. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. greaca. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. după expresia lui Poggio Bracciolini.

Erasmus a devenit. există şi un curent neoaristotelician. artizan al destinului său: „tu omule. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. dar fără medierea obligatorie a bisericii. nu au dorit. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536).ideilor. Umanism şi creştinism Umanismul. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. care l-au adus în contact cu 209 . Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. umaniştii. în Franţa. în primul rând. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. Dimpotrivă. Erasmus din Rotterdam. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. de asemenea. să renunţe la creştinism. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr).2. la rândul său. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. Anglia. Doreau. o vreme. preot. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. 8. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. Astfel. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Italia. de aceeaşi părere cu reformaţii. purificarea sa de adaosurile medievale. în marea lor majoritate. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam.2. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. fiind. în calitatea sa de mişcare complexă. de Pietro Pomponazzi (14621525). Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. Intelectualii umanişti. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. A întreprins numeroase călătorii. În afara neoplatonismului. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. În relaţia omului cu Dumnezeu. Spre deosebire însă de aceştia. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate.

personalităţile cele mai importante ale momentului. Elogiul nebuniei. Italia. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. în 1455. Literele mobile. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. Germania.3. De asemenea. Ungaria (Nicolaus Olahus). acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. a Noului Testament. mult mai corectă decât Vulgata. în Europa. Biblia cu 42 de rânduri. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. în Orient şi din lemn. deja realizate din ceramică. ediţii de texte antice.2. Franţa. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. 8. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. cenacluri. între care literele mobile. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. umaniştii circulau foarte mult. dimpotrivă. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. prin caracterul său elevat. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». la Mainz. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Anglia.

precum cele « romane » sau cele « italice ». până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. devenită uzată. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. ceea ce permite începutul democratizării culturii. transformarea ei dintr-un obiect de lux. în 1575. devenit presă tipografică. Basel. profesori. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. De asemenea. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). în contextul progresului alfabetizării. De asemenea. se inventează noi caractere. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Ulterior. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. Din aceste motive. Anvers. medici. Lyon. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. Efectul este scăderea preţului cărţii. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. jurişti. Succesul întreprinderii s-a datorat. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. Paris. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. iar în secolului XVI.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. care. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. pe de o parte. 211 . într-un bun relativ accesibil. atât din punctul de vedere al formei literelor. cât şi al punerii în pagină. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. etc. cererii de carte. clerici. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. (La Anvers. cum era manuscrisul medieval. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie.

Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. religioase. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. 77% au fost scrise în latină.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. ca atare. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. care practică lectura în tăcere. De altfel. într-o epocă în care Biserica. majoritare până atunci. politice. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. între autor şi operă. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. apare un nou tip de cititor. prin folosirea preponderentă a limbii latine. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. şi nu autorul ei. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. dar şi responsabil pentru ce a scris. Acest schimb este facilitat.). în condiţiile în care. în primele decenii de după apariţia tiparului. beneficiar al operelor sale. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. De acum înainte. socialeconomice. tiparul. individual. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. impune cenzura operelor tipărite. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. în încercarea de a 212 . devenit şi o afacere profitabilă. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. de a elabora noi idei şi ipoteze. În plan cultural. la importanţa ataşată autorului. 7% în italiană. multe creaţii medievale sunt anonime. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. atacată de reformatori. ci fidelitatea faţă de model. nu creaţia originală era valorizată. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. etc. 5% în franceză. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. 6% în germană. un secol înaintea sa.

ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. principi. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. prin fixarea ei riguroasă în scris. Apare treptat ideea de copy-right. ca limbă de comunicare internaţională. latina a devenit o limbă moartă. acordat iniţial. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. prin difuzarea gramaticilor. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. forma ei definitivă este stabilită acum. de stabilire a regulilor. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. în detrimentul aprofundării celor citite). persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. călugărului. într-un fenomen de masă. Dacă ne referim la tipar. preotului. se opreşte. fără medierea profesorului. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. Capete încoronate. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. evoluţia latinei. De asemenea. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. timp de câteva secole. prin privilegii regale sau princiare editorilor. începe revoluţia în domeniul lecturii. Prin accentul pus pe autor. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. de care am mai vorbit. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. care nu s-a mai transformat.stopa progresele contestării sale.

În colegii. scriere. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. atât în mediul protestant.activităţii oamenilor de cultură. şi nu pe divinitate. Dar Universitatea. a tipografilor. colegiile se vor multiplica. începând de pe la 10-12 ani. tiparul este introdus în Franţa la 1470. matematică). numărul mai vechilor întemeieri. întrucât aceasta relevă. se adaugă până la 1500 încă 33. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. Mecenatul 214 . Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. Şi în spaţiul românesc. centrate pe om. De aceea. care dublează. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. pe de o parte. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. cu un indiscutabil prestigiu. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. a artiştilor. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. După manifestarea Reformei. instituţie specific medievală. iar pe de altă parte. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. spre deosebire de facultăţi. corespunzătoare vârstei. şi încă 15 până la 1550. inspirat de vechea facultate de arte. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. gramatică) înspre complex. logică. cât şi în cel catolic. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. (filosofie. într-un secol şi jumătate. îşi continuă existenţa. De exemplu. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. Învăţământul dura şapte ani. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. Universitatea. În acest din urmă caz.

fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. De asemenea. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. dar atrag şi creatori italieni. care să le ofere comenzi pentru operele lor. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. se zice. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. să-i plătească şi să-i întreţină. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . Regii Franţei susţin artiştii indigeni. începând cu biserica. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. fiu al lui Lorenzo de Medici. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. după ce. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. au fost comandate atâtea opere de artă. De altfel. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). Nobilimea. şi al lui Rafael. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului.

Individual. Din secolul al XV-lea. germane. având în acelaşi timp şi rol practic. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. în care principalele elemente decorative. pentru a consuma la faţa locului produsele. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. dezvoltat în oraşele italiene. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 .artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. erau tapiseriile. ci evoluează. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. a redus dimensiunile operelor de artă. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. la Florenţa. « Sedentarizarea » nobililor. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. spre deosebire de perioada anterioară. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. Acesea din urmă nu dispar. existând şi o serie de factori materiali. dar şi a literaţilor şi filosofilor. dar şi în cadrul corporaţiilor. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Apariţia genului picturii de şevalet. devenită mai funcţională. mai cofortabilă şi mai luxoasă. de protecţie împotriva frigului. flamande. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. Astfel.

specificului personalităţii sale. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. nu un simplu membru al unei bresle anonime. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. care acum e o individualitate. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. 8. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. cănile. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. accentul pus pe om. a propriei valori a creatorului. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. elementele folosite la construcţia sobelor. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. 8. în Renaştere. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară.Sixtine). cum ar fi farfuriile. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. concepţia aceasta se schimbă. plăcile de faianţă. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul.2. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. Desigur.5. devenit centrul creaţiei artistice şi literare .4. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. aceste obiecte de mici dimesiuni. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. 217 . care făcea parte dintr-o breaslă.2. importanţei originalităţii. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes.

Ca şi umaniştii. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. în general. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. 218 . mai interiorizată. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. ceea ce conduce la o creştere a specializării.3. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. de unde şi numele de “gotic”. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. -bucuria de a trăi. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). ca şi trupul omenesc.1. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei.-nou raport între om şi divinitate. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . în sens peiorativ. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu.3. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. prin încrederea în om şi în forţele sale. care decurge din conştiinţa valorii omului. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. 8. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . titanul. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). -natura ca sursă de inspiraţie. -individualismul. ci promovând un nou tip de pietate. Renaşterea artistică şi literară 8. de barbar.

la Boticelli. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. pentru a ilustra simetria perfectă. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Fie că e vorba de pictură. sunt preluate teme mitologice. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice.Şi în plan artistic. şi al sculpturilor ecvestre. I). Pe de altă parte. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). din circa 150 de tablouri. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. începutul săpăturilor arheologice. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. Pe de altă parte însă. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. mai întâi masculin. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. prin care iluzia spaţiului. Tot de la antici era preluat genul portretului. în afară de piatră şi marmură. în jur de 100 au teme legate de creştinism. extrem de valorizată. sculptură sau arhitectură. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. dar continuă să domine temele religioase creştine. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. De exemplu. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. De aceea. Ca materiale. în acest domeniu. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. utilizate pe tot parcursul evului mediu. 219 . sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. neglijat în perioada anterioară. întruchipare a forţei şi frumuseţii. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo).

urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. frize). mai propice locuirii şi mai elegantă.3. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. doric. corintic). 220 . sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. Acesta. mai clasicist (faţade plate. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. compoziţii renascentiste. De asemenea. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. ferestre înalte. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. fresca). îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. deoarece se puteau rula. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. etc. succesiune strictă a celor trei ordine antice. teme. Arhitectura În arhitectură.2. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. din Franţa. erau realizate la scară umană. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. si insistau pe armonia proporţiilor. de pe domeniul rural. variaţii de tonuri. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. Continuă să se construiască şi castele. edificii publice sau clădiri particulare. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. lucarne sub acoperiş. dincolo de consecinţele sale reprobabile. 8. lasă locul vilei urbane. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). după începutul războaielor italiene. Castelul de tip feudal. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. pilaştri. însă în noul stil.).

Războaiele italiene. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. la sfârşitul secolului. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. trăsături esenţiale ale artei. De exemplu. redă contururi vaporoase. pictori flamanzi. Rafael Sanzio (1483-1520).3. izgonirea Medicilor. parţial contopite cu fundalul. Leonardo da Vinci (1452-1519). Artiştii au avut astfel mai multă libertate. la plecarea multor artişti către ale spaţii. există şi diferenţe. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. prin sfumato. dintre care prima. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. 221 . beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. în ordine cronologică şi a importanţei. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. Boticelli (1445-1510). au inovat mai mult. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. a fost cea florentină. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. de adâncime în interiorul compoziţiei.8. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Leonardo da Vinci. etc). Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. aici s-au definit. variante locale. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. în secolul al XV-lea. De asemenea. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu).3. realizarea camerelor obscure. Donato Bramante.

În Spania. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. 1489-1534). 8. Parma. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. arta este marcată de multiple influenţe. Aurorei şi Crepusculului. În tot acest timp. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. poet. e rechemat la Roma. în secolul al XV-lea. În Germania. Padova. între care rămâne importantă. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. unde se afirmă Corregio (cca. Hans Holbein (1497-1543). şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). din familia Medici. David. Redevenit pictor. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza.3. precum Milano. în altarul Capelei Sixtine.La Veneţia. Papa Iuliu al II-lea. creaţii precum Pieta. Ghirlandaio. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. sculptor . Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. de asemenea. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. în spiritul propagat de Contrareformă. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. aducându-i celebritatea. cea bizantină. arhitect. (După lucrări la Florenţa. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. S-a afirmat la început ca sculptor. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. impresionante prin modernitatea lor. dar mai ales ca gravor. Michelangelo s-a format la Florenţa. pictor. Sculptura 222 .4. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. răscruce de drumuri comerciale.

operă care a creat. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. Lorenzo Ghiberti (13781455). O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). rondel. La începuturile Renaşterii. ca şi la antici. unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. Renaşterea literară. în operele lor. 8. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie.3. ca şi cea artistică. limba italiană 223 . într-un anumit fel. începe mai de timpuriu în Italia. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni.5. cât prin operele de orfevrărie. şi astfel ceea ce este armonios. este mai aproape de divin. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. echilibrat. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. a operelor lui Homer. istoriografia. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. Frunuseţea înseamnă armonie. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. romanul alegoric. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. în general. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. în traduceri latine. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. Donatello (1386-1466). Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste.În sculptură. Dante Alighieri (1265-1321). de a se autodepăşi. Filippo Brunelleschi (1377-1466). tragedia). Pe de altă parte. etc. operele dramatice (comedia.

covins că natura umană e în esenţă rea. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Unii dintre aceşti poeţi. de umorul adesea grosier. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. în Iubirile. Pesimist. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. 224 . şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). la începuturile Renaşterii literare.literară. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. şi cu o teribilă poftă de mâncare. şi au creat opere viabile. la rândul lor modele pentru urmaşi. secretar al republicii florentine. autor al Decameronului. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului.1490-1533). ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Nicolo Machiavelli (1469-1527). grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. pe care le tratează însă în forme noi. poet sensibil. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. cruciadele). Autorul unor interesante Istorii florentine. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). În Franţa. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. manual de teorie şi practică politică. dar şi în urma evoluţiilor interne. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. Giovanni Boccacio (1313-1375). dar justificate de raţiunea de stat. Lucrările lui François Rabelais (c. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. de asemenea. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. Gargantua.

poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. numele ei să devină un substantiv comun. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. 225 . Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. militare şi economice spaniole. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. ulterior. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Hamlet. Furtuna. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. ideea că arta poate da eternitate iubirii. englezul William Shakespeare (1564-1616). Thomas Morus (1477-1535). Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea.În Anglia. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Romeo şi Julieta. În afara pieselor de teatru. În Spania. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Prin intreaga sa creaţie. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Antoniu şi Cleopatra. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. Regele Lear. regretul în faţa trecerii timpului. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. probabil. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Este perioada supremaţiei politice. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători.

întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Dar cercetările astronomice au continuat. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. idealizat. şi i-a luat locul o societate modernă. Înfrângerea sa finală. probabil. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis).5. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. că Soarele. Evul mediu cavaleresc. nu pământul. autor de nuvele. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). a dispărut o dată pentru totdeauna. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). Acesta susţinea.3. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. 8.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). şi Calderon de la Barca (1600-1681). dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Johannes Kepler 226 . autor a peste 2000 de piese. Puritatea morală. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. în De revolutionibus orbium caelestium. Aceastea nu au reuşit în totalitate. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. din 1543.

8. cum se credea până atunci. chanson în Franţa. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). mai puţin 227 .6. conducând la mutaţii în plan artistic. dar şi comportamental. Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale.7. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. literar. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Muzica religioasă. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. care evoluează şi ea.(1571-1630). În trigonometrie. a putut avansa. datorită observaţiilor proprii. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Palestrina. Clement Jannequin. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Concluzii Apărută în Italia. adesea datorită reformei. începe să lase loc şi muzicii profane. interzise până atunci de Biserică.3. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. astronom german.) 8. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav.3. şi că soarele se află nu în centrul. ştiinţific. etc. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). nu circulare. datorită disecţiilor. Andreas Vesalius (1514-1554). Astfel. cunoscut ca Regiomontanus. liedul şi cântecul coral în Imperiu. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi.

coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi.1. au fost grupate la un loc. În continuare. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. predominantă fiind oralitatea. în douăsprezece volume. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. cuprinzând circa 20. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. Ceaslovul etc. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300.4. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut.4. în diversele ei forme de manifestare. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. cu un important decalaj temporal). un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri.000 de abecedare. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. cât şi altele de istorie universală.receptive la noile tendinţe.000 pagini şi 10.000 de ilustraţii. respectiv Faptele apostolilor. ştiinţific. Odată cu secolul al XVI-lea. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. 8. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. Astfel. respectiv redactarea unor 228 .

ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. fie pentru necesităţile cultului. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. De fapt. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. în condiţii complexe. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. sub titlul de Domostroi. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Pe lângă aceasta. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Moscova etc. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. A avut o activitate culturală deosebită. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei.

de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri.2. cu bază octogonală. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . s-a creat un nou stil. În secolul al XVI-lea în artă. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. au avut loc o serie de distrugeri. ca şi mai târziu. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. Totuşi. Cultura popoarelor sud-est europene sec. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. inclusiv cele de la muntele Athos. Ori în o serie de zone. În cursul cuceririi. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. timidă şi sinuoasă. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. cu precădere în arhitectură. Se ştie că în evul mediu biserica. Multe dintre acestea. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale.4. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. 8. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. mai cu seamă destinate scopurilor militare. cât şi al unor construcţii laice. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă.

În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. slavona. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. precum şi unele biserici din Sofia. părintele „renaşterii bulgare”. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. Manifestările culturale au fost în general modeste. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. producţia originală fiind foarte modestă. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Constantinopol. în domeniul artelor. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Acolo. Târnovo. mai cu seamă în aşezămintele monahale. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. ce a avut un periplu pe la Târnovo. cât şi în limba vorbită de popor. 231 . Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Practic. Cărturarii erau mai ales clerici. Plovdiv.

În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. Pribojevici. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. traducător al Bibliei în limba populară. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. în oraşele Dalmaţiei. de către autori croaţi şi sloveni. în care era larg răspândită şi limba latină. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. M. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. iar mai târziu a reformei. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . croaţi. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. O figură aparte. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. J. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. amândoi raguzani.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. macedoneni etc. în părţile apropiate de Marea Adriatică. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. clerici. în Istria. Orbini. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. uneori pe bază de documente. cât şi a italienilor. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. Astfel.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. relativ numeroase. atât din rândurile populaţiei slave. precursor al iugoslovenismului. Astfel. Începând cu Primoz Trubar.

însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. precum cel denumit al lui Brancovici. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. 233 . A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. respectiv culegeri de texte.. manifestările au fost modeste. arareori artiştii se apropiau de realităţi. lirice sau epice. autori anonimi creând proverbe. În zona dalmatină. precum Ohrida. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Imediat după cucerire. mai ales la Ohrida şi Peci. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. Gundulici. cele mai multe cu conţinut religios.Roger Boscovici. Peci. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. În domeniul artelor. Milesevo. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. ciclul despre Marco Cralievici etc. multe din acestea având şi un rol cultural. în special despre Mihai Viteazul. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. unde se predau dreptul musulman. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. limbile orientale. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. astronom. mai ales în mediul urban. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. geamii. hamame etc. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. În spaţiul stăpânit de otomani. Predomina tradiţionalismul. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. mai ales la Ragusa. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. fizician şi filosof. dramatice etc. matematică etc. dar şi cu caracter literar şi artistic. matematician. Alături de ortodoxi. majoritatea religioase. unde se transcriau manuscrise.

pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. şcoli de tip primar. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. În Capitală exista o şcoală superioară. Totuşi. o carte de rugăciuni: Beshari. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. şcoli confesionale musulmane.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. au funcţionat acolo atât medrese.4. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. medrese. ştiinţa şi arta turcească. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. Gjon Buzuku a publicat. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. Astfel.4. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. de exemplu. respectiv italiană. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. pentru băieţi. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. de pe poziţii catolice. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Astfel. funcţionau pe lângă moschei. prima apariţie în limba albaneză. De fapt. în secolul al XVI lea. Acolo era un învăţământ elementar religios.

şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. I s-au adăugat şi alţii. În secolul al XVI lea. promovând totodată ca mecenaţi. în epoca clasică. imnuri. spaţiul pontic etc. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. urmaţi de viziri şi mari demnitari. a fost cel al geografiei istorice. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). matematici. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. creatori de cultură. Astfel. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. cu creaţii epice. original. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. Golful Persic. O serie de sultani. 235 . mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. multe cu încărcătură mistică etc. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. Astfel. au ocrotit cultura.Ştiinţei. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. precum medicină. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. ce a fost cultivat. gustul pentru frumos. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. Un domeniu aparte. recent descoperită de Columb.

precum Moscheea lui Selim I. moschea Seyhzade. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. supranumit Michelangelo al Turciei. a fost cultivată deosebit astronomia. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. A mai lăsat urmaşilor medrese. a fost înfiinţat un observator astronomic. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. moschea Suleymanie etc. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. mausolee. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. excepţie făcând Moschea Albastră. fost o vreme ienicer. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. a devenit arhitect. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. poduri etc. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. În 1575. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. Bibliografie 236 . urmându-se o tradiţie orientală. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. în capitală. Astfel de exemplu. baraje şi apeducte. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică.astronomie etc. pentru gravurile în metal etc. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. pe lângă cea românească.. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. monumente unice în lumea islamică. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. pentru miniaturistică de tot felul. spitale.. În spaţiul cultural constantinopolitan. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. nu şi în cel european renascentist.

Yves-Marie. Editura Fundaţiei România de Mâine. 2002 Elisseeff. Istoria Indiei. Radu (coord. Bréal. Paris. Hachette. Leo. Le XVIe et XVIIe siècles. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. Michel. Hachette. Vasile. 1992 Cassan. Învăţământ la distanţă. Le XVIe siècle.). Sinteze. L’Europe au XVIe siècle. părţile I-II. Bucureşti. Péronnet. Paris. 1980. Între China şi Pacific. Bucureşti. Istoria Asiei. Bucureşti. Danielle. Editura Lucman.. Meridiane. 1992 Muchembled. 1982 237 . Manolescu. Histoire moderne. Alain. Michel. Ellipses. Robert (coord. 2006. 2003 Cristian. Paris. Elisseeff. Péronnet. Radu (coord. Istoria medie universală. Corint. 1996. Istoria evului mediu. R. Cultura Africii. Michel.I: Europa apuseană. Bucureşti.Manuale Bercé. Paris. Anul I. 1993. C. 1492-1620. Civilizatiile amerindiene. Danielle şi Vadime. Bucureşti. Paul. Sedes. Molinier.). Istoria Japoniei.). Bucureşti. 1620-1740. Editura Meridiane. Bucureşti. 2002 Cros. Bucureşti. Corint. Michel. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Vol. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Le XVIIe siècle. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Bucureşti. Civilizaţia japoneză. 2002 Manolescu. Corint. Frobenius. 2003 Sinteze şi monografii 1. Civilizaţiile extra-europene Boivin. 1995 Universitatea Spiru Haret.

André. Burke. Soustelle. Fernand. Bucureşti. Renaşterea. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Braudel. 1969 Boorstin. Descoperitorii. Peter. Timpul lumii. XVIe-XVIIe siècle. Lumea chineză. Bucureşti.1995 Lombard. Incaşii. Bucureşti. Georges (coord. M. 2004 238 . Bernard.. Centru şi periferii.3-4. Paul. 2 vol. Meridiane. Problema Celuilalt.. Marcel. vol. I-II. Fernand. Institutul European. Bucureşti. Mayaşii.1985. Le temps de l’Espagne. Ţvetan. Perry. Braudel. Hachette. Meridiane. 2002. 1995. Corint. Jean. Vincent. Henri. 6 vol. London. Bucureşti. Bartolomé. Favre. 1999 Berence. Meridiane. Peter.1989. Gendrop. Denise. Jocurile schimbului. Le 16e siècle. Bucureşti. Duby. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. 2001 Lehmann. Bennassar. Bucureşti. Islamul şi civilizaţia sa. 1985 Granet.). Bucuresti. Bucureşti. 1994 2. 1998. Meridiane. Pre-columbian America. China imperiala. Paris.. Civilizatiile africane. 2003 Miquel. 1996 Braudel. Bartolomé. Lineages of the Absolutist State. Iaşi. Humanitas. Ed. Jacques. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul.. Jacquart.1985-1986. Burke. 1994 Parsons. Anne. 1979 Sourdel. Bucureşti. Bennassar. Meridiane. 2003 Todorov. Istoria arabilor. vol. Corint. Lee A. 1974 Simoni Abbot. Bucureşti. Meridiane. Paris. Bucureşti. Armand Colin. 2002 Stamm. Bucureşti. Fernand. Cucerirea Americii. All.. Istoria vieţii private. Renaşterea italiană.1984. Civilizatia chineza. Braudel. 1977 Aries. Fernand. 2 vol. Dominique. Iaşi. Aztecii. Fred.Gernet. Corint. Daniel. Aztecii. Henri. Meridiane. Bucureşti. Meridiane. 2 vol. Civilizaţiile precolumbiene. Renaşterea europeană. Bucureşti.. Bucureşti. Philippe. Jacques.

de la Alexandru Macedon la Magellan. 1500-1558. Europe in the Fourteenth. Des humanistes aux hommes de science. Corint. Bucureşti. Galaxia Guttenberg. Paris. François. 1969 Comorovski. Jean. Robert. 1964 Geiss. dinast şi apărător al credinţei. Epoca marilor descoperiri geografice.. 1961 MacDonald. Pierre. Aur şi mirodenii. 2003 Ginzburg. Naissance et affirmation de la Reforme. Ed. Paul. London. John. 1973. Jean. Delumeau. London. PUF. La société de cour. 1991 Chaunu. Seuil. Stewart.G. Paris. Teora. 1972 Delumeau. Flammarion. Belu. All.. 2003 Kilsby. Jill.). A. Bucureşti. Paris. 2002 Favier. Paris. Editions Complexe. Paris. 200 Favier. 1995. Perrin. 2 vol. Bucureşti. L’Aventure de la Reforme. Paris. François (dir. Civilizaţia Renaşterii. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Prentice Hall International. Bucureşti. Bucuresti. S. Leonard. Le monde de Jean Calvin. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Corint. Seuil. 239 . La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. 1971 Hale. 2001. Paris. 1998. Bucureşti. The Age of Humanism and Reformation. Faure. Bucureşti. Pierre. XVIe et XVIIe siècles. S. 1992 Chaunu. 1985. Bucuresti.G. Renasterea. Histoire générale du Protestantisme. Emile. tome premier. Artemis. 1474-1643. 1977 Dickens. 1999.Carpentier. Jean. Bucureşti. 1998. Goldenberg. Histoire des relations internationales. All. Le Moyen Âge. Carol Quintul: suveran. Paris. 1975 Mandrou. Martin Luther.. Hachette. Jean. Spania: mărire şi decădere. Histoire de l’Europe. 1973 Dickens. Histoire de la pensée européenne. Lucien. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Bucureşti.. un destin. Carlo. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Norbert. 1968 Elias. Ganshof. Jean. 2002 Febvre. Meridiane. Immanuel. Cornelia. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Ed. Thames and Hudson. The Counter Reformation. A. Brânza şi viermii. Marshall. Bucureşti. Bucureşti. All. Paris. Marile descoperiri geografice. Lebrun. McLuhan. Artemis..

Keith. O istorie a secularizării. II. 1994. Flammarion. Luther şi Reforma în Germania. Quentin. Imperiul mongol şi Gingis Han. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Chişinău. Univers. 2005 Skinner. D’Otton le Grand à Charles Quint. 1931 Rady. Paris. Favier. 1989 Pirenne. Machiavelli. Pierre. 2001. Istoria Portugaliei. 1517-1555. Keith. Librairie Félix Alcan. vol. 2000. XIV-XVIII). Handelsman. Bucureşti. Le Saint Empire romain germanique. All. Franţa: renaştere. Paris. Keith. All. 2001. Univers Enciclopedic. Aventura gândirii europene. Suzanne. Rabreau. Francis. Politică şi politeţe în Franţa. 2001. 1996 Oţetea. Daniel. Luce. Michel. Jean Calvin şi Reforma târzie. Istoria Universală Larousse. Marcel. Robert. Claude. Edouard. Bucureşti. Morineau. Guillemain. All. Jean-Paul. Cartier. Augustin. 240 . 1999. 2000 Riché. 1550-1650. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. A. 2004 Nicoară. de. 2. Reforma catolică şi contrareforma. O istorie a ideilor occidentale. 2006 Roux. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Henri. Simona. Bucureşti. Roland. Le monde et son histoire. Renaşterea şi Reforma. Venard. Halphen. Randell.Mignot. Randell. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Bucureşti. Martin. Jaqueline. H. Randell. Editura Enciclopedică. Jean. Rapp. Cluj-Napoca. 2005 Oliveira Marques. Corint. Renaudet. Bucureşti. Perroy. Louis. Bernard. 2005. Randell. Histoire de l’art Flammarion. All. Paris. Martin. Bucureşti. 1996. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Arc. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Randell. Bucureşti. 1968. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. vol. Bucureşti. Paris. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Pillorget. All. Bucureşti. Bucureşti. Bucuresti. religie şi refacere: 1494-1610. Rady. Chişinău. Marc. 2001. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. 2008 Russ. All. Keith. Accent. Andrei. Pietri. Institutul European. 2000 Muchembled. Bucureşti. Keith. Societatea rafiinată. Mousnier. Iaşi. La fin du Moyen Âge. Tallandier.

Gergely. Ion. Corint. Cluj-Napoca. Teora. Vechea Rusie. Barbara. I. Biserica ortodoxă ieri şi azi. 1976. Suedia şi zona baltică. 1968 Wallerstein. Istoria Imperiului Otoman. Virgil. Istoria Ungariei. Droz. Nicolae. Kondratieva. vol. Bucureşti. Elisabeta I: religia şi politica externă. 1971. Bucureşti. Tamara.1-2. Istoria turcilor. 1992. II. Meridiane. Nicolae. André. 1996. Bucureşti. Aurel. Odorheiul Secuiesc. Virgil. Brăila. 1523-1721. Istoria slavilor. Arta Renaşterii. Weber. Histoire de l’Autriche. Warren. 2001. Meyendorf. Bizanţ după Bizanţ. Halil. Bucureşti. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Paris. Sistemul mondial modern. vol. Bucuresti. John. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Max. Istoria artei europene. Mehmed. All. Bucureşti. Franţa şi cardinalii.Stiles. 1999. Jean. Bucureşti. 1998 Clot. 2004 Ciachir. vol. 1979. Iaşi. 2004 Chirtoagă. Iorga. 1993 Cândea. 1610-1661. Inalcik. Jacques. Meridiane. 1300-1600. Bucureşti. Jelavich. Robert. Manual pntru uzul studenţilor. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Istoria Balcanilor. Richard. Maxim. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1996. 1997. Andrina. 1993. Bucureşti. All. Epoca clasică. Bucureşti. Anastasia. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Bucureşti. 1997. Imperiul otoman. Bucureşti. 3. Bucureşti. Vătăşianu. Bucureşti. vol. Mustafa Ali. Bucureşti. 2001. II. Turcii-otomani. Decei. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 1956. 1961. All. Căzan. Xxx Istoria bisericească universală. 241 . Immanuel. Raţiunea dominantă. 1994 Wilkinson. Bucuresti. Bucureşti. Istoria Imperiului Otoman. 2000 Mantran. 1978. Bucureşti. 2000. Soliman Magnificul. Ileana.

I-II. Bucureşti. 1998. Istoria bisericească universală. II (1054-1982). 2005 Wandycz. Andrina. 1995. Istoria bisericii ortodoxe române. Bucureşti. Cuprins Cuvânt înainte 1. vol. sociale şi religioase 2. 1998. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. 2002. 1450-1700. Bucureşti. Manual pentru seminariile teologice. vol. Şesan. Bodogae. război şi comerţ în Islam. Ungaria. Bucureşti. 1993. XV-XVII). 1997. Janos. Ioan. Istoria bisericească universală. 1992. 1994. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Bucureşti. Rămureanu. Creştinismul bizantin. Istorie. I. Bucureşti. Istoria Austriei. Bucureşti.Păcurariu. Stiles. Bucureşti. Constantin. Bucureşti. Dan. 1992. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Pentru Institutele teologice. Zamfirescu. Chişinău. Pace. Imperiul Otoman. Ioan. Teodor. Zollner. Piotr. Erich. Rezachevici. Rămureanu. Bucureşti. Szavai. Viorel. Milan. Mircea. tradiţii monastice. De la începuturi până în prezent. Tenace. Introducere: structuri politice. Michelina. vol. teologie. 1992. Preţul libertăţii. Panaite.

Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Începuturile expansiunii europene 4. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5.America Precolumbiană 3. Marile descoperiri geografice. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful