Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

cel puţin formală.). etc. cel puţin teoretică. de asemenea. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. oraşe state. organizate în bande de vânătoare. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. 2. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare.formală. la populaţiile de vânători culegători . sociale şi de organizare familială. Africa. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. în lumea asiatică. americană. Asia. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. caracterizate în general prin lipsa. pe măsura organizării statului papal. africană. 1. putem presupune că structura socială era una egalitară. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Cazuri de acest tip găsim în Europa. Există. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. cu cele din vestul şi centrul continentului). şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). faţă de un imperiu sau un regat. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. dependente sau nu de o organizare politică superioară. consilii orăşeneşti. Alte forme de organizare politică sunt principatele. umma. O regăsim în lumea islamică. în multe privinţe. Există. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. în general. a suveranităţii desăvârşite. America centrală şi de sud. caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. de diverse tipuri. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). şi prin supunerea. Toată hrana 5 . o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. De exemplu.

nu existau posibilităţi de stocare. foarte importante sunt cele legate de vârstă. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. La eschimoşi. conform unor reguli clare. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. De asemenea. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. sau mai valorizată social. probe dificile.obţinută se împărţea. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). ci în cel mai bun caz de competenţele lor. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. unele grupuri practicând poligamia. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. în care producerea hranei. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. gen şi vârstă. între toţi membrii grupului. cele mai multe însă fiind monogame. ca la pigmei sau boşimani. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. care presupun uneori iniţieri. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. 6 . dar femeile participau. prin vânătoare şi pescuit. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. fie prin creşterea animalelor. rudenie.

soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. sau mai mult pământ. din punctul nostru de vedere. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. social şi politic în societăţile tribale. în unele insule din Pacific. de regulă. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). la foarte puţine societăţi. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. Aceste grupuri îşi socotesc. de la o plantă sau un animal sacru. De asemenea.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. neamul. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă. în unele regiuni din sud-vestul Africii. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. mai multe capete de animale aduse ca zestre. Adeseori. alcătuită din trei generaţii. Ca şi vânătorii-culegători. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. dar şi triburile Hopi şi Crow). care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. (grupuri matriliniare). Exista însă şi poliandrie. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. care se revendică de la un strămoş comun. 7 .

diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. statutul femeilor era mai înalt. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). de asemenea. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. ca de exemplu la irochezi. care adesea tind să aibă caracter ereditar. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). De asemenea. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. care erau strict subordonate bărbaţilor. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. care. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. ele având un rol important în activitatea economică. În societăţile matriliniare. Natura economiei. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. şi anume cea între liberi şi 8 . practicau poliandria).

au 9 . şi meşteşugari şi negustori. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. polineziene. care caracterizează economia statelor. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. turci. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. prestigiul social şi politic al familiilor. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. sau al şefilor incaşi). americane.non-liberi. ea fiind dominată economic. pe de altă parte. Practicarea agriculturii pe scară largă. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. pentru anumite segmente ale populaţiei. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. social şi politic de către bărbaţi. spaţiul islamic. Statele din Europa. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). la arabi. Statutul femeii rămâne unul inferior. indieni. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. Japonia. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. alte populaţii asiatice. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. mongoli. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. De asemenea. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. China. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. pe de o parte. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. domesticirea unor animale variate. etc. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Agricultura intensivă. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. africane.

precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. în unele cazuri. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. cu destulă greutate. pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. cu transmiterea ereditară a statutului. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. care tolera sclavia.folosit monedă din metale preţioase. precum în Arabia. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). Europa. predomina familia extinsă. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. Desigur. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. în cadrul societăţilor organizate în stat. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). de aceea. monogamia strictă. în cele mai 10 . Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». precum sacerdoţii de diferite tipuri. Astfel. În cele mai multe dintre aceste societăţi. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. În Asia. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. Familia. La azteci. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. rămâne o structură socială importantă. În America centrală şi de sud. după constituirea statului. specialiştii sacrului. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. preoţii sau călugării. Islamul. în care creştinismul a reuşit să impună. De asemenea. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Se adaugă. inclusiv în Europa.

In India. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii.1. puterea. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. Astfel.. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. etc. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în care mitologia vedică este reinterpretată. în parte şi datorită 11 . ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. şi secolul V d. 1. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. femeia era asociată cu sfera privată. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. haremul islamic sau chinez. între secolul VI î.3. În schimb. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Hr. în general se constată continuitatea. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. de o manieră mai concretă.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. pe parcursul prelegerilor următoare. Hr. Hr. Vom analiza. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. unele împărătese chineze). cazurile de femei care au reuşit să exercite. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.). 3. budismul dispare practic din ţara sa de origine. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. 1. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. iar altele reprezintă creaţii noi.

şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. abolirea sistemului castelor. apare religia sikh. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). teoria castelor. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. În Japonia. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Tot în secolul al XVI-lea. tehnicile yoga.Hr. dintre care Krishna şi Rama). religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. Fiind o creaţie artificială. In China. pe tot parcursul evului mediu. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Shiva. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. abluţiunile rituale. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Acesta. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . sec. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. shintoismul. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. problemele teologice. Coreea. Religie politeistă.influenţei budismului. un monoteism consecvent. budismul coexistă cu religia naţională. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. şi o mare zeiţă. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. Hr.. etc. ofrandele şi libaţiile. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. care au adoptat budismul (secolul IV d. In secolul al XVI-lea.

urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl.). dar bazându-se pe evoluţia locală. venerează spiritele strămoşilor. Aceste religii au un panteon foarte complex. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. din spaţiul marilor civilizaţii maya. 13 . islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). 2. şamanism şi religii politeiste. care. In concepţia japoneză. de culte animiste. Acest mit a sost. elementelor naturale (cer. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. conform profeţiei. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. din care apar apoi celelalte zităţi. un al treilea mare monoteism al lumii. 1. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. în secolul al VII-lea. creştinismul şi iudaismul. Începând din nordul continentului. soare. apare. cu eroi civilizatori şi salvatori. sub influenţa arabă. spre soare-apune. zeiţa soarelui. în secolul al XVIlea. apă. în Peninsula Arabică. 3. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. sunt practicate sacrificii umane. Sub posibila lor influenţă. au o serie de practici şamanice. lună. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Izanami şi Izanagi. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. islamul. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. de altfel. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. cartoful). altare aflate în locuinţele credincioşilor. etc. Viracocha). aztecă şi incaşă.

chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. şi Muhammad. Şiiţi refuză sunna. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. care au avut efect în planul doctrinar. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. transcendentă. divinitate unică. atotputernică şi atotprezentă. Profetul (Rasul). ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. tribul Quraish. de tipul sfinţilor intercesori. ginerele său. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. În urma unor complexe evoluţii politice. Ca atare. din Mecca. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. un fiu natural al lui Ali. un fiu secret al lui Hasan. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). între care duodecimanii. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. născut pe la 570 în familia Hasim. fiica acestuia. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. Prin arhanghelul Gabriel. caracterul nedrept al sclaviei. (partizanii ideii imamului ascuns. care va reveni 14 . singurii califi legitimi au fost Ali. simplu muritor. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. şi Ali. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. care provin din Fatima. fii acestuia Hasan şi Husein. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. născuţi din Fatima. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. creatorul lumii şi al oamenilor. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană.

etc. ca locuri de studiu şi de cult. Sinagogile. Centrul vieţi religioase. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Convins de argumentele iudaice. prin dezvoltarea Mişnei. ismaeliţii sau Asasinii. Se spune că pe la 958. comentarii la Mişna. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. De asemenea. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului.Hr. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. fiind exponenţi de seamă ai 15 .Hr. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. de prin secolul al IV-lea d. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi a Talmudului. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. se dezvoltă Cabala. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba.ca Mahdi. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. o ramură a acestora din urmă. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. colecţie de legi rabinice. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. septimanii. stăpân al Universului). Hr. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. a ortodoxiei. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d.

Caracteristici generale China se prezenta. articulat. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. cu vocaţie misionară. Spre sfârşitul perioadei medievale. 1. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. demonstrau gravitatea acestor probleme. de-a lungul celor două axe majore. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. ca un mozaic de populaţii. cu limbi şi culturi diferite. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. China 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. 2. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. sec. Civilizaţiile extraeuropene 2. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. într-o relativă linişte. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . persecutaţi în ţările occidentale. 2. în mare. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. 1. între care populaţia Han era majoritară. În cele din urmă. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. Creştinismul. 16 . XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204).

la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). religii care nu se exclud reciproc.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. din dinastia Tang (680). Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Ming (1368-1644). atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. şi în cele din urmă prin a se siniza. finanţe. numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. Tang (618-907). Yuan (1279-1368. al unei culori şi al unui punct cardinal. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. cunoaşterea doctrinei confucianiste. populaţii originare în regiunile nordice. în conducere au fost preferaţi eunucii. În timpul dinastiei Ming. Examenele erau scrise. culte) . în pofida momentelor de ruptură. fără să se renunţe cu totul la mandarini. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. primul împărat de origine ţărănească. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. lucrări publice. justiţie. deşi uneori pot exista conflicte. şi verificau cultura generală a candidaţilor. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. cu şase ministere (afaceri publice. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. Acest sistem. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. taoismului şi budismului. atestat încă din dinastia Han. Imperiul chinez este unul universal. Song (960-1279). şi se armonizează cu cultul strămoşilor. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. 17 . dinastie de origine mongolă). armată. Continuitatea.

Tuo ba (sau Tabghatch). ca şi în Europa. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. care redacta textele oficiale. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. populaţie de origine turco-mongolă. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. între 311. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. din secolul al III-lea. În ceea ce priveşte armata. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. fără însă ca eficienţa trupelor. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită. 2. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii.Consiliul de Stat.2. În nord. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. În această perioadă tulbure. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. dincolo de Fluviul Galben. în mod tradiţional.1. şi în China. "a celor şaisprezece regate". Ruan ruan. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. contribuind la sinizarea acestei regiuni. care par să fi fost avari. economică. 18 . După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. care transcria şi controla decretele imperiale. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. să crească proporţional. demografică. Cancelaria imperială. mereu mai numeroase. Această perioadă este numită. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. Marele Secretariat imperial.

s-a sinizat din punct de vedere cultural. care obţin. în 755.Reunificarea a fost opera nordului. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). Pericolul reprezentat de neamurile turcice. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. prin unificarea monetară. impozite indirecte pe sare. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. ceea ce a contribuit. Chang an. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. regionalismele. care reuşeşte să cucerească. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). reforme administrative şi militare. până atunci budistă. iar Japonia. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. în 751. s-a diminuat. capitala imperiului. băuturi alcolice). Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. care. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. foarte importante în perioadele precedente. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. mai ales în perioada următoare. în timpul dinastiei Sui (581-618). A fost stabilizată economia. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. victoria pe râul Talas. iar sistemul de examene a fost reluat. China cunoaşte o perioadă dificilă. care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. scutite de taxe şi de 19 . care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. ceai. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. An Lu shan. Forţele centrifuge. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. către Asia Centrală şi către Coreea. a reuşit să reorganizeze imperiul.

Unificarea este reuşită. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. în schimb. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. O transformare profundă afecta societatea chineză. întemeind proprie lor dinastie. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. pentru un secol şi jumătate. sub numele Song de Sud. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. ceea ce conduce. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. În sud se reconstituia dinastia Song.serviciul militar). Din 1115. datorită mongolilor. uigurii. aproape fără luptă. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. În această perioadă. În secolul XI. În 1038. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. din nord s-a exercitat o continuă presiune. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. în 1234. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. datorată şi refugiaţilor din nord. prin constituirea categoriei negustorilor. pretind şi obţin tributuri. pentru a relansa circulaţia monetară. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . taie Drumul Mătăsii. de Zhao Kuang yin. Turcii. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. Jin. Până în 960. Pentru a mări masa de contribuabili. djurceţii. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. care instaurează dinastia Song (960-1279). după model chinez. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. De partea poporului prin origine. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. care fuseseră subordonaţi statului Liao. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. cu capitala în zona actualului Beijing.

în 1271. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. destinate hergheliilor şefilor militari. desăvârşită în 1279. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. transmise ereditar. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. care avea însă doar un caracter formal. Puterea imperială devenise despotică. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). ca în epoca Song. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Vietnam. 21 . iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Marele Secretariat imperial e suprimat. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. după ce. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc.cucerirea mongolă. Japonia. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. precum Coreea. Oamenii aveau statute profesionale rigide. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. De asemenea. cu staţii de cai de schimb. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. Teoretic. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor.

datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. China de Nord. caracteristici climatice şi de civilizaţie. China medievală era impărţită în două mari zone. Astfel. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. Raportul demografic se inversase astfel. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. şi China de sud. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. în general. Astfel. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. astfel încât. aflată într-o poziţie inferioară. cei mai mulţi în zonele sudice. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. De altfel. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. În aceste condiţii. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. în sud. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. În funcţie de relief. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Pe de altă parte. în diferite etape ale istoriei. şi a permis o creştere demografică pe care. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. cultural. raportată la condiţiile epocii. de ordin tehnologic. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. vin din aceste regiuni nordice. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. cele mai importante în imperiu. o putem considera explozivă. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. acestea există în număr mic.

în cele din urmă. latinizat de iezuiţi în Confucius. centrându-se în jurul conceptului Ren. umanitate. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. Convieţuirea. cât şi regulile de convieţuire civilizată. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. dintre care figuri dominante 23 . al VI-lea î. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. Religia In China. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue).3. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. 2. urmat de numeroşi alţi gânditori. daoismul şi budismul.1. respect pentru superiori sau vârstnici. Astfel. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Aceasta presupune o anumită conduită socială. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. Această sinteză a înglobat elemente budiste. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. Confucianismul. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. pentru confucianişti. consideraţie pentru ceilalţi. în general paşnică. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. pe tot parcursul evului mediu. pornită. a devenit. Numărul mare de locuitori. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. care ar fi fost reprezentată de confucianism. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec.). fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Hr. virtute omenească. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. concept ce desemnează atât riturile.desprindă. confucianismul. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. Li. în scopul de a oferi o armătură religioasă.

care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). cât în expunerea novatoare. dao înseamnă cale. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Literal. scriitori artişti. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Din secolele III-IV. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. reprezentant al şcolii Raţiunii. Lao Zi. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. într-o cuprinzătoare sinteză. şi Cheng Yi (1033-1107). Dao este principiul superior. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. Antiintelectualist. Daoismul ar fi fost întemeiat. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. opusă unităţii reprezentată de Dao. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Budismul pătrunsese din secolul I d. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius.Hr. a ideilor înaintaşilor. potrivit legendei. poeţi. orientat mai mult spre idealism. morală şi politică. dar şi în Coreea şi Japonia. ci să-şi observe propriul spirit. De asemenea. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene.. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. Din punct de vedere metafizic.

iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. în evul mediu. în prezenţa suveranului. în evul mediu o religie importantă şi influentă. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. şi ulterior. Notând idei. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. 25 . uneori chiar în palatul imperial.1. djurceţilor şi mongolilor. mai ales după cucerirea mongolă. dar şi în capitală. cu limbi diferite. 2. Hr. Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. din partea kitanilor. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie.4. şi scrierea. şi nu sunete. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cele islamice. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. Budismul chinez. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. Pe de altă parte. profund influenţat de taoism. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. care au adoptat budismul (secolul IV d. în afară de sistemul examenelor. cele mai importante fiind cele indiene. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. în urma promovării unor examene. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. China reprezenta de fapt. un conglomerat de popoare. indiferent de originea lor socială. rămâne însă. cele venite din Asia Centrală. mai ales în oraşe. sec. dar influentă pe plan social şi politic. Coreea. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate.intense persecuţii ale budismului.

reprezentate de oraşe. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Cunoscând mai puţin limba clasică. cele coreeană sau 26 . principalul focar cultural al Chinei medievale. Hr. pentru că el necesita mii de caractere. Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Totuşi. pentru populaţiile din Asia Centrală. literaţii-funcţionari. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. inclusiv al ilustraţiilor. se pare.). Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. De asemenea. în Coreea. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. în China epocii Song. cum au fost negustorii. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. teatrul. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. prin secolul al XIV-lea. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. japoneză. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. noul gen al « simplelor note ». toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. de exemplu a poeziei. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. Povestirile. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. Desigur. arhaică. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor.etc. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. difuzarea operelor scrise. Oricum. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite.

se dezvoltă filologia clasică. spre sfârşitul dinastiei Yan. de asemenea strâns legată de muzică. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. din ordin imperial. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. realizată de Si Ma Guang. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. în vremea dinastiei Song se realizează. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. chitara cu trei coarde. De asemenea.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. etc . Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. interzis celor de rând). tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. realizt în secolul al XIV-lea. în oraşul « purpuriu ». Cronica Tang. epigrafia. pătrund influenţe mongole şi musulmane. realizate în zeci de volume. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. Yong Le. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. în general privind dinastiile precedente. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. de către Ou Yang Xiu. ilustrate de genul ci. Astfel. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. a fost cel realizat de Shi Nai An. de către Luo Guanzhong. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. Tot un roman istoric. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. arheologia chiar. 937 de capitole. romanul. mici poeme lirice. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. în 22. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. publicată în 1060. În epoca Yuan. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. cu metrică strictă. teatrul. pe cât se pare. mai ales cel în limbile vorbite.

depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii.senzaţiei de materialitate. în general. producţia de porţelan atinge apogeul. în linii mari. iar după sporirea contactelor cu europenii. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale.5. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Sculptura chineză nu are. Evoluţia ştiinţei chineze este. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. care uneori sunt chiar eliminaţi. de apăsare. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. în general. uneori chiar miniaturală. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. producţia de porţelanuri şi lacuri. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic.1. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. legată de cea a societăţii în ansamblu. caligrafia. 2. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. considerată « moartă ». realizată cu ajutorul unor materiale diferite. De exemplu. de aceea construcţiile sunt zvelte. 28 . acesta evită linia dreaptă. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. deoarece. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. pe hârtie sau pe mătase. strâns legată de poezie şi de literatură. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. ci stâlpilor sau coloanelor. precum pictura. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. ale vieţii de zi cu zi.

Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. la realizarea de hărţi în relief. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. în secolul al XVI-lea. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. în secolul al XI-lea. în 1090. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. şi asupra realizării hărţilor terestre. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Puţin propice creaţiei culturale în general. prin Biroul astronomic de la Nanjing. la nivelul tehnicii. pentru desenarea hărţilor celeste. în epoca Song. mai ales prin dezvoltarea algebrei. firesc. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. regulată şi continuă. care. sub redacţia lui Zhu Shijie. În timpul dinastiei Yuan. pe baze hidraulice. Progresele cartografiei se repercutează. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi.Trebuie început. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. ci şi Africa şi chiar Europa. Se ajunsese. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. Încă din secolul al XI-lea. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. 29 . căci alături de progresele matematicii. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. În domeniul matematicii. De asemenea. Shao Yong. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. Astfel. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia.

un mare atlas. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». perfecţionarea turnării fierului. camforul. La începutul secolului al XIV-lea. Yuditu. India 2. de închidere în faţa influenţelor externe. etc. 2. în cercetările privind pediatria. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. bolile infecţioase şi vasculare. obţinut din planta numită chaulmoogra. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. călugărul taoist Zhu Siben realiza. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. precum fierul pentru tratarea anemiilor. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. citrice. Caracteristici generale 30 . bambus. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman.inventate de Shen Gua. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. crizanteme. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. unde munca umană era foarte ieftină. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. în urma a nouă ani de muncă. păsări. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. cu rezultate remarcabile. crabi. În planul tehnicii. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. a busolei. ginecologia. savant şi om politic. Din secolul al XIV-lea. iar pe de altă parte. caolinul. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. efedrina sau ginsengul. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie.1.2. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. 2. bujori.

pe platoul Deccan. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. budismul în declin coexistând cu hinduismul. aliat cu turcii. şi regatul Pallava (sec. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. învăţaţi). nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. întemeind statul Gupta. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. în cele din urmă. În afara sistemului castelor se aflau paria. care a condus la generalizarea sistemului castelor. cum a mai fost numită această formaţiune. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă.2. În timpul Imperiului Gupta. religie sincretică şi politeistă. IV-IX). care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. iar altele.2. dintre care unele erau seminegroide. unde astăzi se află şi alte state. erau indoeuropene. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. De asemenea. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). cu capitala la Badami.India. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. la 31 . principe din Patalipputra. în 565. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. de către împăratul persan Chosroes. la începutul secolului al IV-lea. Ghandragupta. 2. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. sudra (agricultori). extrem de numeroase. kşatria (războinici). exista o mare diversitate religioasă. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. vayşia (neguţători). civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. în mare. precum arienii. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. 975-1189). sau intangibilii. vechea capitală a regilor Maurya. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. dar care pot. Se adaugă Islamul. La sud de Narbada.

afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. XIX). care se islamiza apoi. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. dar îşi păstra şi diviziunea politică. cu excepţia extremităţii sale sudice. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. cucerit de englezi la începtul sec. VII . 32 . Din 712 era ocupat regatul din Sind. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. treptat. numit Sultanatul de la Delhi. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. inclusiv musulmane. stând la baza civilizaţiei khmere. anul morţii lui Muhammad. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. VIII-XII) era orientat spre răsărit. în Malaysia şi Indonezia. Spre vest. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. în valea Indusului. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). Înfrângerea arabilor la Navsari. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. un stat vasal al Chinei. stabilindu-şi capitala la Delhi. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. din secolul XI. Este o perioadă de strălucire culturală. în Siam. După 1206. în 731. La sfârşitul domniei lui Harsha. şi care încercau să reziste avansului musulman. În secolul al XII-lea. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. asigură Indiei 275 de ani de pace. şi îşi constituie propriul stat. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. Aceştia erau un fel de şefi de clan. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. se constituia Kapisha. cu capitala la Kabul. În valea Kabulului. împărţit între diferite statulţe. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. pe coasta de răsărit.răsărit de acesta.

în zonele sale centrale şi sudice. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana.2. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Marele Vehicul. din Asia Centrală. fondat în 1347. Şah Jahan. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. În secolul al XVII-lea. de tradiţie antică. Cel mai 33 . Între acestea. imperiul mogul intra în declin. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. 2.. Religia In India. condus de maharajahi indieni. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea.Hr. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. şi imperiul Vijayanagara. un emir turc. între care cele mai importante erau Hinayana. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. şi Mahayana. conducătorul Ferghanei. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. la Panipat. în zona de sud. În secolul al XVI-lea. Micul Vehicul. În 1526. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. un descendent al lui Timur Lenk. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. întemeiat în 1336. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha.3. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. şi ca atare ele trebuie redescoperite. Nepotul lui. statul Bahmani. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. în zonele centrale şi vestice. conduse de musulmani sau de hinduşi. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. condus de o dinastie de şahi musulmani. reîncarnare a lui Buddha etern. în frunte cu Babur.

pe la jumătatea secolului al XI-lea. teoria castelor. În schimb. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. între care budsimul tantric. etc. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. în India dar mai ales în Extremul Orient. problemele teologice. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. şi o mare zeiţă. Importanţa elementului feminin. Religie politeistă. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. În cadrul acestei forme de budism. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. Shiva. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. între secolul VI î. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. În perioada care ne interesează. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . Dintre aceşi bodhisattva. Hr. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. dintre care Krishna şi Rama). budismul dispare practic din ţara sa de origine. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. şi secolul V d. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. Hr.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. în parte şi datorită influenţei budismului. tehnicile yoga. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. Vishnu ( şi avatarurile sale. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională.. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase.

Şcoala întemeiată de el. importantă este doctrina lui Ramanuja. numită Srivaisnava. dualistă a Vedantei. realizate. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. el nu făcea distincţii între credincioşi. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Vedanta. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. cea din nord. ar fi prin secolele VIV î. Jina sau Mahavira. vadagalai. Adorator al lui Vişnu. în perioada noastră. principiul universal. şi cea din sud. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. indiferent de casta căreia îi aparţineau. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. mare interpret al Vedantei. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. care au încercat. abluţiunile rituale. iar în evul mediu a suferit. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. 35 . După el. Jainismul a fost o altă religie care promitea. o apropiere între sufism şi vedanta. Spre deosebire de budism. care se conducea mai ales după textele tamile.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. În secolul al XII-lea. tengalai. şi cea a lumii reale. ca şi budismul. Întemeietorul său. brahman tamil din secolul al XI-lea. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. mai târziu. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. persecuţiile generate de Islam. Hr. Madhva (1238-1317). Nimbarka. o cunoaştere şi o conduită corecte. identificată cu Vişnu. fidelă textelor sanscrite. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. brahman adorator al lui Vişnu. între care. propune o interpretare diferită. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. s-a divizat ulteiror în două direcţii. În vremea imperiului Gupta. ceea ce a influenţat cristalizarea. ofrandele şi libaţiile. ca şi budismul. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia.

Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. 36 . devenite vehicole ale creaţiei literare. sanscrita. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. şi limbile vorbite. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. limba de cultură a Asiei Centrale. şi în principal din cea a brahmanilor. 4. marathi. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. la care învăţau mii de studentţI din India. 2. etc. assami. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. 2. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. nu e mai puţin adevărat că yoga. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. în teoriile sale psihologice fundamentale. a existat o dihotomie între limba savantă. ca şi în alte arii culturale. ca pretutindeni în acea vreme. să fie diferite : hindi. dar şi datorită influenţelor externe. China şi Asia Centrală. al XII-lea) un idiom artificial. bengali. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. dar care a devenit de la un moment dat (sec. căci şi aici.probabil în prileme veacuri creştine. unei elite. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. recrutată mai ales din castele superioare. Învăţământul era rezervat în India. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). în care au fost scrise marile opere. tamilă.

iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). fără a dispărea cu desăvârşire. pictura murală. În perioada de care ne ocupăm. Dar în compensaţie. influenţăandu-se reciproc. care însă au comunicat una cu alta. partea de nord a Indiei a fost 37 . operă a lui Chand Bardai. Arta indiană a fost profund marcată de religie. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. Poemul lui Prithviraja. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. Alături de arhitectură. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. prin obiecte realizate din lemn. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. până la crearea unei arte indiene unitare. metale preţioase. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». folosite în realizarea templelor. În ceea ce priveşte creaţia poetică. şi din aceeaşi perioadă. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. moscheilor şi palatelor. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. sculptura monumentală. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. os. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. De altfel. din secolul al XI-lea. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. a lui Zia ud-din Barani. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore.În perioada Gupta a creat Kalidasa. din secolul al XIV-lea. fildeş. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. autorul operei Sakuntala. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. uneori cu existenţă istorică. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa.

la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. între care şi populaţia ainu. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. din secolul al XIV-lea. În mileniul I î.3. Medicina continuă să se dezvolte. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. din secolul al XI-lea. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. şi a participat. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii. precum Bhaskara. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. au 38 . Matematicile. oricum acolo. prin aceasta. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală.Hr. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India.1. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. cu trăsături asemănătoare albilor. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. Hemâdri. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. s-au afirmat prin lucrările lor. Japonia 2. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. cu o configuraţie geografică extrem de variată. în secolul al XII-lea şi Arundatta.3. De asemenea. 2.inclusă în lumea musulmană. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. în secolul al XIII-lea. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. precum şi un manual medical.

În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare.3. în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. în acest fel. Oricum. pământurile au fost declarate proprietate publică. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. S-a impus budismul ca religie oficială. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist.2. III – 710). fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Muromachi (1333-1573). 2. precum şi a armatei. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Kamakura (1192-1333). percepea impozit funciar în produse şi. în care sistemul de proprietate nu era individual. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. în vremea epocii Nara. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867).existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Nara (710-794). Aparatul central şi local. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Astfel. Heian (794-1192).Hr. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei.

Practic. ceea ce a generat între altele. juridice etc. Astfel. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale.din cele mai diverse. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului.. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. Între altele. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. cu caracter laic sau religios. ridicarea de numeroase construcţii din lemn. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. precum Taira sau Minamoto. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. cu atribuţii militare. atunci s-a constituit categoria samurailor. 40 . cu formă simbolică şi tradiţionalistă. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. în repetate rânduri anarhie. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. precum mineritul şi turnarea metalelor. adevărate războaie civile. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. stabilindu-se printr-un contract. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. având ca unică ocupaţie meseria armelor. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene.

iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal.subordonate direct doar Marelui şogun. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. 41 . ca de exemplu în cazul regimului vasalic. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. original. ulterior acesta a fost înlăturat. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. tradiţionalistă. neavând nici un fel de atribuţii politice. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. în special din anii 1274 şi 1281. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate.” În ansamblu. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. statal sau în domeniul vieţii materiale. având aşadar monopolul puterii. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. de la nivel local. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. Ideologia oficială a devenit confucianismul. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. în curusul istoriei sale medievale. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Fiind multă vreme izolat. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată.

soldată cu stabilirea unei regalităţi. confecţionarea hamurilor.4. realizarea armelor. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. În evul mediu. beletristică. 42 .1. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. sub numele Tangri. precum prelucrarea fierului. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. mai ales la triburile de pădure. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. etc. au început să-şi afirme trăsăturile comune.4. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). Cerul divinizat.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie.4. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. în primul rând. de asemenea. dar care. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. numită Kuriltai. 2. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. cu origini etnice diferite. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau. şi venerau. existau două grupuri mari de populaţii. Munţii. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. adorau focul. Mongolii 2. Din punct de vedere religios. impletirea funiilor. care dispare însă pe la 1161. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. lacurile. a pâslei. treptat. mongolii erau adepţii şamanismului.2. 2. care marca drumul spre apariţia statului. Existau şi triburi de pădure.

acceptat de o parte a mongolilor. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Cuceririle acestea. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. şi din partea creştinismului nestorian. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. şi extinse pe un teritoriu imens. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. Încă de la Kuriltaiul din 1206. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. şi de un cod juridic. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. alcătuite din grupuri de familii. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. de tipul despoţilor orientali. rezistenţa lor deosebită la foame. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare.Descendent al ultimului rege. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. începând cu Gingis Han. oboseală. De asemenea. Marea Iasă. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. Europa estică şi centrală. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. noionul Temugin. născut probabil pe la 1155. extrem de rapide. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. prin cruzimea lor calculată. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . o mie. Constituind unităţi de cavalerie. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. Asia Centrală. Hanatul mongol dispunea. Marele han exercita o importantă putere. intemperii. care trimiteau la oaste o sută.

cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. Djuci. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. În urma cuceririlor mongole. suliţe. În urma contactelor cu China. Apoi. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. Tuli. etc). Djagatai primea Asia Centrală. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). După distrugerile provocate de campaniile militare.şi pentru cucerirea altora noi. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. ci încep chiar conflicte 44 . mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. De exemplu. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. inclusiv Afganistanul. multe dintre ele superioare lor. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». Cel mai tânăr fiu. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. în special la cele chineze şi musulmane. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. În timp. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. moştenirea a revenit urmaşilor lui. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. În anumite cazuri. Ca tactici de luptă. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). şi exemplele ar putea continua. aceştia nu se mai concertează. cele situate spre Europa. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. arcane. Ogoday devenea mare han.

În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Siberiei. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. Hulagu. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân.Geneza Islamului 45 . ocupă Delhi. un emir mongol turcizat. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. După moartea lui Timur (1405. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. care se destramă îm 1335. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. cuprindea Mongolia şi China. care vizase stăpânirea apusului. conduce Ilhanatul Persiei. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră.5. până spre Obi. 2. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. La mijlocul secolului al XV-lea. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. Afganistan.intermongole. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. Civilizaţia Islamului 2. Ulusul lui Kubilay. precum Ferghana. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. Kazanului. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. în India. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească.5. Khorasan. fratele acestuia. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. subordonează Hoarda de Aur. nepot al întemeietorului imperiului. păşunilor. vămilor. Ulusul lui Djuci.1. Timur Lenk. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. privitoare la controlul oamenilor. El cucereşte Persia. Astrahanului.

numit Allah în limba arabă. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Într-unul din aceste momente. Aceasta explică în parte de ce. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. divinitate unică. Muhammad are o situaţie destul de grea. în general. pe când ea avea 40. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. dar avea şi o încărcătură socială importantă. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. Profetul (Rasul). Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. fiind rămas de timpuriu orfan. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). la începutul secolului al VII-lea. tribul Quraish. la începuturile predicii lui Muhammad. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . atotputernică şi atotprezentă. Acestea au început să apară prin 610. creatorul lumii şi al oamenilor. într-o grotă de lângă Mecca. dar şi „profetizeză”). din Mecca. caracterul nedrept al sclaviei. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. de tipul sfinţilor mijlocitori. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. a fost întemeiat de Muhammad. Khadija. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii.Islamul. întrucât deţin o revelaţie scrisă. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. una dintre marile religii universaliste ale lumii. simplu muritor. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. în timp. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. de-a lungul istoriei. De altfel. (Iqra înseamnă „citeşte”. precursor al lui Muhammad. chiar dacă. musulmanii au fost. dar au înţeles-o doar parţial. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească.

El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. La Mecca. la anumite ore. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. care încep persecutarea adepţilor acestuia. alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. cu faţa înspre Mecca. transformă Islamul într-o putere redutabilă. ceea ce-i îndeamnă. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Muhammad precizează doctrina.Quraish. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). Ei se refugiază la Yathrib. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Muhammad. după purificări rituale. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Această fugă. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. hegira. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. pe qurayshiţi să cedeze. în cele din urmă. Cei din Mecca acceptă să se convertească. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. 47 . împreună cu un grup de adepţi. Muhammad revine în oraşul său natal. • Rugăciunea. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. (Pe când se afla la Medina. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. • Mărturisirea de credinţă. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. oraş situat într-o oază la nord de Mecca.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

la fel ca şi în cea creştină. Astfel. gramatica şi dreptul. ca şi în Europa creştină. India. Asia Centrală. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. cultura. la fel ca bizantinii sau occidentalii. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. Ca şi în spaţiul european. bazate pe tradiţii preislamice. persană. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. este în primul rând un « paşaport social ». Pe de altă parte însă. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. care continuă să se definească. Este de netăgăduit că arabii. şi se află la apogeul dezvoltării sale. reprezentate de exegeza coranică. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. literatura. au preluat o serie de elemente. Desigur. numele islamic al acesteia este adab. 53 . pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. ştiinţele profane. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. în lumea arabo-islamică. sau “ştiinţe ale anticilor”. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. prin confruntările de idei.În perioada medievală. Artele. suspecte. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. pe vivacitatea religiei. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. indiană sau chineză. se poate spune că arabii. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. De aceea. sau pe creaţiile noi. De altfel. dar acestea au fost întotdeauna. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad.

pe de o parte. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. care constituie şi principalele centre de cultură. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. accesibil doar câtorva iniţiaţi. destul de mult vechilor modele. care au marcat primele secole ale Islamului. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. întinsă până spre secolul al XIII-lea. după primele secole. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. Pe de altă parte. în care araba este singura limbă de cultură. Astfel. etc. universităţilor europene. există şi instituţii corespunzătoare. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). într-un anumit sens. În marile oraşe. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. Învăţământul în lumea islamică este. plasate mai ales în marile oraşe. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. pe originalitate. accentul nu era pus pe inovaţie. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. După epoca traducerilor din greacă sau persană. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. de asemenea. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. subsumat teologiei. Literatura arabă s-a constituit. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. numite madrasa. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. ajutau la realizarea partajelor succesorale. în principal. de exemplu. s-a trecut la o elaborare mai originală. Kufa. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. mai ales celor persane.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. Dincolo de acest nivel elementar. pe baza Coranului. dar care datorează. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. ca la Basra. Bagdad.

sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. definitoriu pentru arhitectura islamică. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. tributare influenţelor exterioare. hammam. XI). mozaicurile. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). preluate prin filieră persană. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. precum Ibn Hazm. o are istoriografia. se constituie şi şcoli artistice regionale. la rândul lor. cuprinzând genuri vechi. au fost construite după modelul celor iraniene. este de fapt preluarea termelor romane. Palatele califale. Datorită interdicţiilor coranice. iar minaretul. din secolul al XV-lea. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. hanafită. Hafiz. cea fatimidă din Egipt. hanbalită. fixate în scris în secolul al XIV-lea. cât cele persane. O valoare deosebită. cea andaluză din Spania. recunoscută şi azi. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. Pe de altă parte. Dacă tipul cronicii universale. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. şafiită. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. ci în Spania. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. frescele. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Proza. preislamice. Saadi. inspirat de modelul creştin. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. Baia musulmană. La începutul perioadei noastre. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. Ca elemente decorative.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. dar şi creaţii noi. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . arta islamică a preluat sculptura. hadith. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei.

în celebrele sale miniaturi). Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Artele minore au fost. adesea cu reflexe metalice. lângă Buhara. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. esenţial în dezvoltarea goticului european. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. de asemenea. de exemplu). arabescul.reprezentarea figurii umane. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. ar fi putut sta la baza arcului ogival. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. dacă nu şi mai târziu. pătrunse şi în Europa. după cucerirea provinciilor orientale. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). stilizare a motivelor vegetale. Personalitate enciclopedică. pierdută din păcate în 56 . covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. nu poate fi negată. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. născut în 980. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. toate acestea au constituit obiecte de lux. logică şi fizică. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. o imensă enciclopedie. lucrări filosofice originale. în filosofia greacă. Bijuteriile. ceramica smălţuită. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. Decorul zoomorf. folosit la construcţii din Spania musulmană. într-o familie de şiiţi duodecimani). Astfel. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. o summa care trata probleme de metafizică. Pe de altă parte. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi.

situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. născut la Cordoba. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. Ibn Hazm (1013-1063). asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. nu putea decât să suscite vii împotriviri. profund tributar lui Aristotel. şi de asemenea. ca atare imortalitatea este doar impersonală. evident. subliniind. lipsită de compromisuri cu teologia. care se inspiră din Banchetul lui Platon. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. maestrul lui Thoma d’Aquino. superioritatea musulmanilor. deşi lipsit de un plan sistematic. Averroes pentru occidentalii europeni. mort în 1240 la Damasc). Colierul înţelepciunii. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. este considerat cel mai mare filosof musulman. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. numit de latini Avempace. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. Materia este pentru el principiu de individuaţie. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. Colierul porumbiţei. atât din partea teologilor musulmani. al religiei şi al filosofiei). dar individualul e coruptibil. În secolul al XIII-lea. cât şi a celor creştini. O astfel de teză. Mistica musulmană. face totuşi concesii teologiei. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Ibn Roşd. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. justificându-i pertinenţa demersului. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. poet şi jurist. Sistemul său filosofic. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Filosof. Ibn Bağğa.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. România. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. În mai multe rânduri. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Turcia. Egipt. fiind atacat şi Tunisul. Albania. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. favorabil de altfel otomanilor. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. 62 . Israel. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. Irak. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Grecia. Libia. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Abisinia. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. Înregistrăm astfel practic apogeul. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Algeria. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. asupra cetăţii Szigetvar. în 1566. Iugoslavia. Iran. Bulgaria. fie în totalitate. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. Ucraina. Ulterior. Soliman lăsa ca moştenire. Liban. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. După aceasta. La moartea sa. sudul Rusiei. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. Crimeea. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. În timpul asaltului general.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. nu numai teritorial al statului otoman. În 1533. Iordania. Tunisia. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. de exemplu împotriva Persiei. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. Siria. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania.

respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. în acelaşi an. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. la 7 octombrie 1571. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. în anul 1571.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. dar care practic a rămas o victorie izolată. Mai mult chiar. Este adevărat că. regele Franţei. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. precum armata. a continuat politica în forţă în diferite zone. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. O vreme însă. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. nu în ultimul rând. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. a fost anexat Ciprul. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. acţiune militară de mare răsunet în Europa. administraţia centrală şi locală şi. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. justiţia. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. fiscalitatea. producători direcţi. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. În paralel.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale.

în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. devenit vreme de câţiva ani. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. 64 . despotică. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. Astfel. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. între anii 1638-1639. împotriva Imperiului otoman. s-a purtat un lung război cu Persia. Ulterior. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. pe direcţia subcontinentului indian.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. cu anumite intermitenţe. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. soldată cu un dezastru. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. De asemenea. În parţile centrale ale Europei.

Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. cea aparţinând în mod direct sultanului. bucurându-se de o serie de privilegii. administraţia provinciilor imperiale etc. deci finanţele. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. anarhie etc. pentru a ajunge apoi. justiţia.. Un dregător special. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Organismul militar otoman cuprindea atât marina.2. timaruri şi ziameturi.2. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. marele nişangiu. precum akângii. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. Era o oaste permanentă. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . cât mai cu seama armata de uscat. Imediat după acesta urma deftertarul. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. dar şi visteria. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei.6. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate.

Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. Au existat şi unele proprietăţi personale. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. cea a contribuabililor. Practic. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. 66 . în lumea otomană exista timarul. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”.000 acce. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici.000 acce. cu venituri de până la 100. precum şi marea masă a populaţiei. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). scutită de obligaţii fiscale. în cavalerie. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. care era un domeniu condiţionat. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. 2. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. de exemplu creştinii. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. revocabili şi viageri.3. respectiv paşa). ei şi urmaşii lor. populat cu producători aserviţi. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite.6. iar cele de peste 100. purtau denumirea de ziamet. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.000 denumirea de has. iar altele mai mari. aşa numita turmă „reaia”. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. După modelul oriental. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios.

statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. În acest din urmă caz. deci ca ţări tributare. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. M. căruia trebuia chiar. Desigur că. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. În schimb. În schimb. 2. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. pe baza vechilor instituţii. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. Apoi. atât în 67 . se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. până la începutul epocii moderne.6. domnitorul provenind din ţară. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Astfel. de exemplu. În sfârşit. fără nici un amestec otoman. mai mult chiar. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman.3. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). în caz de nevoie. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). situaţie caracteristică în mare măsură. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. peşcheşuri etc. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. nu lipsită însă şi de abuzuri.

Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii.). Oradea. până la Capul Bunei Speranţe. unele nedescrifrate până azi. apoi şi Tighina. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari.7.plan economic cât şi în plan politic. Ibn Batutta etc. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. antropologi etc.7. Orşova. Dobrogea. Banatul şi Crişana. 2. la fel ca şi pe alte continente.2. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. savane. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. lucrările de specialitate sunt încă puţine. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. tot mai sistematic şi mai masiv.7. Giurgiu. Sursele scrise sunt puţine. fragmentar) a circa 60 de grupări umane.1. păduri şi jungle 68 . Masudi. multilaterală şi sistematică. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă.. dar şi cu o serie de trăsături proprii. 2. Africa neagră 2. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. Turnu. Datorită climatului. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Nu se cunoaşte azi. Abul Feda. precum Chilia şi Cetatea Albă.

limbă. Oricum. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. fiecare cu trăsături.Hr. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. au apărut. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. Ulterior. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. ca stadiu de dezvoltare. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. în special fierul. transformarea Saharei într-un întins deşert. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. timp de multe secole. 69 . Pe teritoriul african.Hr. au înflorit şi au dispărut state. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. în medii geografice diferite. mai ales pe valea Nilului. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud.tropicale. sud-est şi sud-vest. Întinderea mare a continentului.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura. În mileniile IV-II î. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. existente uneori pe o arie întinsă. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal.. masive muntoase etc. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. structuri proprii. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. faze istorice. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. obiceiuri şi tradiţii distincte. se exploatau şi prelucrau metale. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin.

în secolul al III lea e. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. Mozambic. capitală a unui stat însemnat. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Zimbabwe. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. când populaţia era relativ numeroasă. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. Regatul Axumit.3. a devenit limbă de cult. la sud de Tropice.. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). Axumul a avut importante relaţii comerciale. cu menţionări chiar şi în Biblie. în spaţiul Africii negre. iar limba populaţiei. guez (coptă). 2. 70 .n. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). La sud de prima cataractă a Nilului. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. Astfel. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. în Kenia. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. între cele două oceane ce mărgineau continentul. sunt prea puţin cunoscute. kush şi meroe. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. oraşul Meroe.7. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică.

Structura proprietăţii. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Pe un teritoriu vast. judiciare şi militare. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. au activat acolo. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. mai cu seamă în natură. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. În Europa. de la răsărit de lacul Ciad. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. fie obştilor săteşti. în special iezuiţi. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. încă din secolul al XIII lea. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Acolo trăiau populaţii nomade. fără a se suprapune. plină de aur.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. precum în spaţiul european. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . S-au succedat mai multe dinastii. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. Nu au apărut forme de imunitate. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. dar şi populaţii sedentare. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. precum şi cu negoţul. nefiind de natură feudală. savana a uşurat viaţa oamenilor. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. ca de exemplu dinastia Zagwe. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. cu realităţi din mediul asiatic. ca şi raporturile sociale seamănă. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. răspândită în întreaga ţară. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută.

supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. care s-a menţinut până în secolul XI. la sud. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Mali. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. Mabruc şi altele. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. au impus impozite permanente în bani sau produse. între secolele V-XVI.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. veniţi din nord. Ibn Kaldun şi alţii. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. de Almoravizi. În ţara Wangara. Tombuktu. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. au apărut o serie de centre importante: Walata. la sud de Sahara au existat câteva mari state. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. ca El Bakr. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. în cea mai mare parte. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Gao. obiecte de podoabă şi arme. dinspre sud. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Mahmud Kati. mătăsuri şi ţesături. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. pe râul Nioro. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. Kano. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. primul dintre acestea a fost statul Ghana. aur şi adeseori robi. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Benin şi altele. Statul s-a extins considerabil. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. Kamen. De-a lungul a circa 1000 de ani. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Cronologic. Almoravizii. iar mai la sud Ioruba. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Songhai.

decorate după modelele artei islamice. Acolo. considerat de esenţă divină. care avea puteri nelimitate. în Ioruba. era un oraş mare (cca. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. s-a islamizat în secolul XI. încă din secolul X. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. veniturile dobândite din activitatea comercială. mai spre sud. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. că armata ghaneză era de 200. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă.000 locuitori). Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. Regele. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. impozitele percepute de la populaţie. Regele a trimis două expediţii.organizare socială şi politică. Kumbi Saleh. Forţa militară a statului era însemnată. începând cu secolul al XI lea.000 războinici din care peste 40. Se ştie că. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. unele cu mai multe etaje. Capitala statului. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. În fruntea statului era monarhul. cu instituţii de cultură şi moschei. cu numeroase clădiri de piatră. 73 . spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. destule asemănări cu modele asiatice. existând aşadar. fiecare cu numeroase vase. îl avea cavaleria. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. se cultiva porumbul. dar şi în surse arabe. În vremea acestuia. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. în care un rol hotărâtor. în fruntea statului nou apărut. El Bakr notează. 30. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. în secolul XI. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere.000 alcătuiau trupe de elită. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. între care Abu Bakar II (1303-1312). pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. fiind aduşi cai din lumea arabă.

Ki-zerbo). până la lacul Ciad. mai ales pe plan economic. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. finalizându-se prin dispariţia sa. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. dar şi vânatul. nuca de cola. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. alese de populaţie. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. aveau în atenţie bumbacul. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. arahidele. Semnificativă a fost înflorirea culturală. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). bucurându-se de un regim privilegiat. La est de fluviul Niger. întreaga regiune a Africii centrale. sub conducerea familiei Songhai. dar şi activitatea culturală. în special la Tombuktu. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. 74 .Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. Cairo şi Granada. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. Ulterior. Societatea maliană era relativ complexă. Astfel. Mai multe familii alcătuiau o obşte. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. Toate funcţiile erau eligibile. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. cu marile centre arabe.

atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. manganul şi fierul. precum şi un templu de formă elipsoidală. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Congo (între secolele XIV-XVII). Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. nici sedentarizarea. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune.La sud de savană. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. În interiorul cetăţii. cuprul. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. precum Benin. unele bine organizate. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. În podişul Matabele. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. La fel ca şi în alte părţi. iar alături altele. cositorul. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Angola (secolele XV-XVII) etc. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. până la formaţiuni statale. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. Cetatea era de formă circulară. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo.

care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. Ele reprezintă expresii riguros codificate. precum nunta. păstrau. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră.în consideraţie din punct de vedere economic. de a-i spori coeziunea. se transmiteau cunoştinţe. în slujba căreia este pusă. artistic. cultura. cu excepţia oraşelor musulmane. pe etape. invocarea divinităţilor. despre pasiunile omeneşti. Astfel. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. şi uneori poate chiar incidentală. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. Desigur. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. într-uncuvânt. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial.7. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. memoria colectivă. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. sau plecarea la război ori la vânătoare. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. componenta estetică fiind secundară. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea.4. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. 2. printr-o serie de rituri de trecere. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. concepţiile religioase şi regulile morale. unde din secolul al 76 . Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere. unde există medrese. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări.

spiritual. respectiv „Lumea nouă”. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. America Precolumbiană 2. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania.8. din Zimbabwe. Sculptura africană este departe de realism. 2. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. dornici de bogăţii şi mai ales de aur.1. în jurul anului 1500. Atunci. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. în zona deşertului Kalahari. într-un larg evantai. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. Toate aceste domenii. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc.8. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. la care trebuie adăugate olăritul. împletiturile. a zeilor şi strămoşilor. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. conferă artei africane pecetea inconfundabilă. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. mai ales cea în lemn. sculptura în os şi fildeş. 77 . după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. De asemenea. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb.

nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. tomate. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. Unii afirmă că un proces de colonizare.. În acest fel. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. Se opinează că. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). Descoperirile arheologice. Asia şi Africa. În ultimele două milenii înainte de Hristos. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. cacao. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. nu mai veche de 50. deci ţărani. considerându-se aproape unanim. ulterior şi orăşeni. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. portughezi etc. pescuit şi vânat. de la sud spre nord. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. într-o vreme recentă. mai ales a porumbului. timp de foarte multe milenii. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. cartofi. înainte de Columb. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. puţine şi disparate. Multe milenii. precum şi contactele acestui continent cu Europa. ardei. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. fază în care au rămas destule.000 de ani. ananas etc. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. prin Alaska. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. 78 . numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete.

distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală.De altfel. nu s-a extras şi prelucrat fierul. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. olărit şi alte meşteşuguri casnice. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. într-o perioadă corespunzând. astronomia sau anatomia. cea a olmecilor. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. fără influenţare reciprocă. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. câinele şi unele păsări. înainte de venirea europenilor. Încă în plină antichitate. Ulterior. În ansamblu. populaţiile domesticind doar lama. Treptat. cornute mari. Paradoxal poate. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. în planul vieţii spirituale. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată.. în regiunea 79 . ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. oi şi porci. mai mult sau mai puţin evului mediu european. La debarcarea lor în spaţiul mexican. maya şi incaşă. în cursul secolului al XVI lea. precum agricultură. religioase. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. înflorită întrun stat relativ puternic. în mod independent. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. ba chiar au fost ridicate primele piramide. distruse de europeni în mare măsură. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. în trei regiuni.Hr. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. incompletă. şi fără contacte nemijlocite.

putând fi transmise loturile în mod ereditar. Astfel. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii.1. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. dar şi meşteşugăreşti). cu centrul la El Tajin. 2. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). unde au fondat capitala Tenochtitlan. negustori. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. Nu era o societate împărţită pe caste. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. militare şi judecătoreşti. în general irigat şi care aparţinea statului. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. A apărut şi un monarh eligibil. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. pe o insulă înconjurată de ape. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public.8. Se adăugau apoi meşteşugari. la o înălţime de 2260 m. Conform tradiţiei.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. Între altele. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. originari din California. incluzând un mare ansamblu de piramide. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. de exemplu.

distrugerea statului aztec între anii 15191521. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”.8. în principal. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. În condiţii neelucidate. 2. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d.000 kmp. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Tycal. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. a facilitat. Montezuma I (1440-1469). Jungla a distrus multe din realizările lor.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă.. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza. între acestea remarcându-se Uaxactun. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. în final. în decurs de câteva decenii. în mijlocul pădurii 81 . Guatemala şi Honduras. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Civilizaţia maya. Palanque. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. a consemnărilor cronologice.Hr. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Axayakatl (1469-1481). enigmatice.3. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. cu excepţia. se află departe de orice aşezare omenească. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. Despre oraşele mayaşe. marele istoric A. Mayaşii Deja înainte de azteci. ceea ce. în Peninsula Yucatan.

cu centrul în Peru. ce a existat între secolele VIII-XIII. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. de-a lungul Anzilor. fiu al zeului Soare.4. înainte de venirea europenilor. civilizaţii ale altor popoare. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. dar şi cu o serie de meşteşuguri. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. mai vechi. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. de la est spre vest. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. din rocă extrem de rezistentă. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”.. situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon.tropicale. a înflorit civilizaţia incaşilor. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. la graniţa dintre Peru şi Bolivia.. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). Astfel. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă.8. din Columbia până în sudul statului Chile.. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific.. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. civilizaţia Chavin. Acest popor. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. 2. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem.

în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. Pe de o parte. în momentul cuceririi avea peste 200. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. ca şi în Africa neagră.8. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. poeme lirice. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro.4. 2. treptat. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. alcătuită din legende mitologice. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. orientată spre necesităţi practice şi de cult. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. preoţi şi slujitori ai cultului etc. integrată în Imperiul colonial portughez). în interiorul familiei. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. povestiri eroice. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. orală.000 de locuitori. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. 83 . fabule moralizatoare. Educaţia se făcea. al clanului sau tribului. de la sud de Rio Grande. Cultura În domeniul cultural.pământului”) ce se pare că. Astfel.

într-un centru consacrat. în oraşe. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. de exemplu). Din spusele episcopului Diego de Landa. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. Rachinal Achi. alături. probabil. cu edificii predominant cu caracter religios. Chilal Balam. Din imensa producţie de manuscrise maya. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Acestea erau grupate. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor.De asemenea. pe obiecte de jad. impresionează mai ales arhitectura. poem dramatic. exclusiv cultului. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. Scrierea maya avea caracter pictografic. se pare. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. Din arta maya. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. de muzică şi de dans. Poezia maya avea un rol cermonial. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. care depindea probabil de temple. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. continuă tradiţii mult mai vechi. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. căci întovărăşea riturile religioase. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul.

Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. şi face apel mai frecvent la simboluri. cu decor policrom. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. Labna. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. unde cele mai importante centre urbane. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. din perioada clasivă. iar pe de altă parte. pe faţadă. reprezentată de vase elegante. Templele erau dreptunghiulare.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Palatele. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. construite în vârful unei piramide tronconice . dar. conduse şi organizate de preoţi. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. Mayapan. De aceea. câteva au supravieţuit. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. reprezentând divinităţi. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. calmecac. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . În perioada de care ne ocupăm. a putut fi la rândul ei reconstituită. dar exista şi o scară principală. vorbită pe o arie largă. Uxmal. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. erau ridicate pe platforme mai joase. confecţionarea podoabelor din pene. bogat decorate. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. probabil locuinţe ale preoţilor. iar limba nahuatl. accesul la templu se făcea pe scări laterale. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori.

şI adesea de dans. cu scări abrupte pe faţadă. era dominată de aspectul religios. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. anterioară. La azteci. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. nu doar pe console. Erau. Specific aztecă este piramida teocalli. de asemenea. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. dramele cu subiect mitologic. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. Mexico. prinsă în nesfârşite războaie. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. Arhitectura aztecă. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. Existau şi temple circulare. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». sau cea toltecă. precum Tlatecatzin. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. caracterul războinic al societăţii. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică.Tenochtitlan se învăţau religia. etc. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). precum mayaşii. precum cea mayaşă. cel puţin în capitală. regele Nezaualcoyotl. slăvit astfel ca zeu al vântului. noţiuni de istorie şi de drept. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. istorice. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Tochihitzin. aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. 86 . dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. astronomia. apreciate poemele epice. Piramidele erau tot în trepte. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. cel puţin cu instrumente de percuţie.

asemenea lui Quetzalcoatl. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). În absenţa scrierii. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. atinsese un deosebit nivel artistic. sidef. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. cu ideea de canon bizantin). folosit pentru a comunica date contabile. cu ajutorul unor panglici cu noduri. 87 . În realizarea imaginilor divinityăţilor. fiind subrodonată arhitecturii. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. pitici. ceramica. obsidian. animale diverse. deşi nu era cunoscută roata olarului. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. precum purtătorii culturii Mochica. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. adesea încrustate cu turcoaze. cristalul de rocă. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. în prinicipiu. jadul. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. avea un evident rol ornamental. şi erau neîntrecuţi orfevri. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. De altfel. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. sau oameni din popor. maceualtin. după cum am mai spus. dar aceste fresce nu s-au păstrat. pictografică. De asemenea.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. granate. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. jadeitul. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. chiar scrierea aztecă. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. quippu.

precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. atât cât a fost consemnată după Conquistă. unde se învăţa limba oficială a imperiului. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. precum ceramica sau ţesutul. antropomorfe.Educaţia tinerilor. şi în general erau lipsite de uşi. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. au consemnat unele din aceste cronici. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. cu caracter epic. este una de masivitate. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. prin folosirea pietrei cioplite. şi de dans. se bucurau de mari privilegii. Vasele incaşe. unde păstrătorii tradiţiilor colective. Ţesăturile incaşe. După conquistă. cuprindea poezii. şi sobrietate. precum Garcilaso de la Vega el Inca. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. fără mortar. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. cu uşi în formă trapezoidală. aşa numiţii amawta. cronicari spanioli. cosmogonic sau de dragoste. iar construcţiile aveau un singur nivel. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. au forme şi dimensiuni variate. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». De altfel. întărită de predominarea liniilor orizontale. Forma orală a povestirilor istorice. Suverani incaşi. în pofida lipsei consemnării în scris. precum Pachacuti Inca. zoomorfe şi vegetale. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. şi sunt decorate cu motive geometrice. poezia era indisociabilă de muzică. ale căror faţade sunt în general severe. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. Ca şi în celelalte arii culturale americane. Istoriografia. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. legislaţie. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. mai degrabă epopei decât cronici. în forma în care ajunseseră până la ei. în relief sau prin pictură policromă. Literatura incaşă. au fost şi talentaţi poeţi. calendar şi astronomie. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. unii chiar de origine incaşă. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. quechua.

roşie. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. care erau însă considerate nefaste. precum cea mayaşă. Anul solar era împărţit în 18 luni. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. şi un calendar lunar.. sau pe absenţa scrierii. calculat cu o exactitate uimitoare. « civil ». influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. ardei. Francisco Hernandez. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. aminteşte uneori. a câte 20 de zile fiecare. purgative. deşi războiul era unul foarte primitiv. etc. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. în paralel.respectivă în întreaga lume. etc. matematică şi cronologie. Se adăugau cele cinci zile rămase. trimis să se documenteze în Lumea nouă. foarte stilizat. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile).Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . de scoarţele vechi româneşti. ananas. ca la incaşi. cu caracter religios şi divinatoriu. Decorur geometric. În domeniul medicinei. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. febrifuge. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. diuretice. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. cartof. un calendar solar. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. manioc. în mod frapant. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». în care existau. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. cacao. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. ale unui mare număr de plante. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Acesta e cazul botanicii. căci indigenii. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. fasole. acesta a marcat şi calendarul.

iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure.1. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. în cel mai fericit caz din bronz. corespund a 65 ani venusieni. cu relativă uşurinţă. Matematicile erau foarte dezvoltate. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). De aceea. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. cu numere de gradul miliardelor. Cu toate aceste realizări remarcabile. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. al cărui ciclu îl foloseau. în măsură foarte mare. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. cu boabe de porumb. ceea ce le permitea să opereze. căci nu cunoşteau roata. cu nenumărate sacrificii umane. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. 3. în calculul timpului. Marile descoperiri geografice. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. incaşii foloseau sistemul zecimal. Începuturile expansiunii europene 3. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică.importanţă planetei Venus. de asemenea. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. destinate restabilirii echilibrului cosmic. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . Fiecare nod. în funcţie de poziţia pe panglică. adică 104 ani tereştri.

Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. În ceea ce priveşte navele. marile 91 . europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. Portugalia şi Spania. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. apoi. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. instrumentele de navigaţie. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. vizând navele. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. hărţile. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. şi de mirodenii la un preţ mai mic. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. pentru o economie în continuă expansiune.

care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. hărţile maritime. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. De asemenea. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. evitând imobilizarea în larg. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. Era nevoie.2. şi manevrabilă. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. esenţiale au fost busola. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). Descoperirile portugheze 92 . amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. precum cel chinez sau islamic. permiţând calcularea poziţiei navei). Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. Pentru orientarea navigatorilor. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). De asemenea. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. dintre care Marco Polo. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. caravela avea un sistem complex de vele. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. pătrate pentru folosirea vântului din spate. În secolul al XV-lea. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. dintr-o parte. în declanşarea marilor expediţii. 3. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. astrolabul (pentru calculul longitudinii). Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. etc. ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. de asemenea. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare.

Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. pe rând. puterii politice sau particularilor. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. În etapa următoare. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. insulele Madeira şi Azore. cu o mare lungime a ţărmurilor. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. în stăpânire portugheză. până la Insulele Capului Verde. Vasco da Gama. Prima etapă. de la Ceuta. De la Malindi. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. Pe de altă parte. cu un pilot arab. În 1486. la Calicut. Portugalia este o ţară relativ săracă. În declanşarea expediţiilor. iniţiativa este preluată de particulari. o singură 93 . ajunge pe coasta vestică a Indiei. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. şi în 1497. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. Sub patronajul său. în care iniţiativa aparţine. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). şi fără potenţial demografic deosebit. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. Din expediţie se întoarce. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. organizând metodic cercetările. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. doi ani după plecare. în zona Etiopiei. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. Următoarea expediţie este pregătită temeinic.

în drum spre Indii. În 1500. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). 1498. cu vestea că au ajuns în Indii. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. Urmează alte trei călătorii. de aceea.corabie. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. interzicând accesul altor nave. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Jamaica. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan.3.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. În august acelaşi an. 3. În orient. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. 1502. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. Când în 94 . prin căderea Granadei în 1492. şi nu despre Indii. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). din Malaezia. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. la gurile fluviului Orinocco. viitoarea Brazilie. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. Cristofor Columb pleca spre vest. Goa. explorează litoralul Americii de Sud. De asemenea. Ceylon. în 1493. Malacca. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. Insulele Sonde şi Moluce. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. afirmând că e vorba de un alt pământ. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. dornic să descopere un nou drum spre Indii.

4. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. fără însă a reuşi. dar reuşind explorarea zonelor din nord. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. de partea cealaltă a pământului. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. de aceea. În urma progresului descoperirilor. Tazmania. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. care completa partajarea domeniilor coloniale. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. 95 . Noua Zeelandă. în 1529 se trasează o nouă linie. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Astfel. prin tratatul de la Saragoza. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. 3. pe care o numesc Noua Olandă. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict.5. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. francezii (prin Jacqus Cartier). în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. olandezii descoperă Australia. Englezii (prin John Cabott). şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. spre Siberia. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. Ruşii realizează expediţii de uscat. pe care ruşesc să o cucerească treptat. 3. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii.

porumbul. vitele mari . din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. . europenii au preluat din America sifilisul. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . roşiile. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . -noi curente comerciale. şi conducând la ridicarea altora. implicând declinul unor foste puteri comerciale. care uneau Europa.6. -formarea imperiilor coloniale . centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. viţa de vie. precum oraşele italiene. -descoperirea de noi surse de metale preţioase.3. precum grâul. curcanul. în primele secole ale conquistei. ardeii. precum gripa şi variola. animale precum calul. aduc de acolo cartoful. se estimează că datorită şocului microbian au murit. şi Europa cu Asia pe de alta . fasolea. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . America pe de o parte. Africa. precum Olanda şi Anglia. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . tutunul. -se pun bazele unificării economice a lumii.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . acesta din urmă introdus în colonii. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. 4. (minele de argint de la Potosi. etc. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 .

ciuma.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. apar epidemiile de gripă. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. fără sa dispară. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. pătrat. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. E adevărat că apar noi boli contagioase. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. Dincolo de aceste cifre globale. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. precum Bizanţul. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . lumea arabă. tifos şi sifilis. după expresia lui Braudel. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit.1.2. În schimb. Estimările propun drept cifre cca. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. Acestea scad înspre est şi nord. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km.4. Unele dintre acestea. 4. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. până în zilele noastre. loveşte mult mai rar.

etc. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. Creşteri mai mari ale populaţiei. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. peste medie. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. clericii. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600.3. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură.1. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 .3. o lume proponderent rurală şi agrară. Astfel. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. Londra. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. se întâlnesc în oraşe.Evoluţii economice şi sociale 4. dintre care unele. Există însă diferenţe regionale foarte mari. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. livezi. precum porci sau păsări. precum Constantinopolul. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. în unele zone. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. precum Italia de Nord. culturile americane de mare randameant. cum ar fi meşteşugarii rurali. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural.mai mare număr de oameni. 4. în această perioadă. precum porumbul. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. Pe de altă parte. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. aici se cresc animale. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. nobili. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei.

Germania. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. mai ales Polonia şi Ucraina. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Astfel. Pe această bază. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. în vestul continentului. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului.3. 4. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. iar în Italia se practică de asemenea asanările. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. Italia. unde ajung din zonele limitrofe. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Ucraina.puţin. ca şi cele de fier şi de cărbune.3. Moldova. Astfel. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse.3. Polonia. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 .2. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. în urma crizei secolului al XIV-lea. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. 4. Ungaria. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. prin îndiguiri şi desecări. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei.

unde forţa de muncă e mai ieftină. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). imprimarea. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. din America de Sud. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. de exemplu din Tirol la Baia Mare.inovaţii tehnice. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. şi dispersate. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. ca produs final. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. Tesutul. Nou apărute. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. din postăvărit. sunt foarte mari. pieptănatul. culesul paginii. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. torsul lânii) în mediul rural. De asemenea. precum Augsburg. care realizează toate operaţiunile. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. adesea în mediul rural. legarea) făcute de persoane diferite. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. Anglia. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). Nuremberg. Investiţiile. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. prepararea cernelii. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. Din aceste motive. aflate în exploatarea Spaniei. Tările de Jos. în care cartea. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. În secolul al 100 .

cu tradiţii medievale. dar şi mai puţin durabile. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. postăvăria italiană este în declin. bazat pe creşterea oilor. Astfel. 101 . iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. se poate vinde mai mult. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. şi moda poate acum evolua mai rapid. se dezvoltă în continuare. În Anglia. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. mai frumos finisate şi mai ieftine. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. care erau groase şi foarte durabile. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. client tradiţional. În această perioadă. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. desigur. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Pe de altă parte. politica statului e diferită. aşa numita “nouă postăvărie”. probabil şi sub influenţa postăvarilor. parte a imperiului său multietnic. Astfel. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. şi drept consecinţă. şi de alţi factori. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. schimbări determinate. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. statul favorizează exportul de postav. acum se realizează postavuri mai subţiri. satele sâont distruse. Pe de altă parte. tocmai datorită conflictului cu Spania. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. pe de o parte datorită conservatorismului. datorită şi preţului mai redus. De exemplu. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici.

Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. Paris). De asemenea. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului.Sectorul financiar-bancar 102 . Legată strâns de progresele umanismului. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. domeniu nou. scădeau costurile. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită.3. legat de munca în ateliere şi manufacturi. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. se facilitau reparaţiile la corăbii. s-a dezvoltat în mod constant. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. O dată cu folosirea orologiilor. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. care revoluţionează şi concepţia despre timp. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. renaşterii şi reformei. 4. Anglia. ci şi unul economic. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare.4. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. tocmai datorită importanăei preciziei. Anglia. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. Germania. aplicată prima oară la Amsterdam. ca în Italia. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. eficientizării producţiei. chemând la slujba religioasă. sortit unei dezvoltări de succes. Franţa (Lyon. ci devine treptat un timp laic. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Tarile de Jos). planificării.

Forţa acestor companii familiale este foarte mare. iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. în activitate din 1581. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. acordarea de credite. Companiile de familie. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. transferuri de capital. la sfârşitul secolului al XVI-lea. iar din 1531 trece la un sistem modern. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. la instaurarea societăţii moderne. care pot fi de mai multe tipuri. de deschidere şi cotaţii. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. De altfel. La Anvers. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. pentru a proteja interesele companiei. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. Ambrosiana de la Milano. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. În acest sens. De exemplu. Casa din San Giorgio la Florenţa. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. faţă de companiile de familie. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. la schimbări sociale şi poliltice. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. O instituţie specific capitalistă este bursa. Uneori. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. Apar însă şi companiile comerciale. nespecializate. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. 103 . şi mai puţin pe activităţi bancare. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). meşteşugarii). primirea şi păstrarea depozitelor bancare. caracterizată de relaţii de tip capitalist. La Amsterdam.

satul şi senioria. În Franţa de Nord. Italia centrală şi de Nord. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. care au variat în funcţie de zonă. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. Polonia. Germania. altele celor politice şi militare. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. mai ales cele în bani. care merg până la limitarea parţială a libertăţii.4.Aspecte sociale 4. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Ungaria. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». În Europa de la Est de Elba (Germania. Ţările Române. în înţelegerea cu statul. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. 4. adesea simbolice. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă.4. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. Franţa. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure.1. 104 . care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. până atunci majoritară. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe.4. De aceea. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor.4. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Italia de Sud. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii.2. Anglia.

suveranul tuturor. care ştie să se dueleze la nevoie. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. la care pot avea acces şi alte categorii. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. În secolele XVI-XVII. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. În Anglia. fidelitatea. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Pe câmpul de luptă. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. acum destul de secătuit. 4. Transformarea idealului de nobil. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. În Franţa. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. unde se pot bucura de favorurile regelui. Structural. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc.4.3. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. ci pe talentul politic. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. ci în slujba regelui. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. aceasta este denumită “de robă”. În societate. uneori din ce în ce mai 105 . între elita urbană. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Vechile idealuri cavalereşti. Originea străveche. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. de darurile bogate care li se fac. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. onoarea s-au păstrat. mai ales prin cumpărarea acestora.

marchizatul de Montferrat. În raporturile cu statul. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. Anglia. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. republicile Sienna. şi funcţionari bine pregătiţi. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. precum Franţa. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. care treptat. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Spania. se dovedeşte neguvernabilă. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. Spre marginile Europei. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. prin impozite. Florenţa. 5. Pe de altă parte. oraşele îşi văd. care le furnizează resurse financiare. Astfel. mai ales în centru şi nord. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. în ţările scandinave sau în Rusia. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Mantova. de regulă.numeroşi. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. Monarhii de tradiţie medievală. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. prin impunerea principiului de liberum veto. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. 106 . limitată autonomia. Veneţia. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. de regulă. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială.

Baden) sau ecleziastici (Speyer. Münster. Worms. 107 . regatul Neapolului. în special Austria. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. zis cel Frumos. condus de Carol Quintul. Bamberg. regele Franţei. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. contele palatin). dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. care era electivă. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. din 1516. Sardinia. Hessa. adunarea reprezentativă a Imperiului German. ducele de Saxa. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. adică esenţialul Ţărilor de Jos . Sicilia. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. Moştenirea maternă îî aduce Spania. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. margravul de Brandeburg. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. rege al Spaniei. Besançon. şi Henric al VIII-lea. Salzburg. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. Osnabrück. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. etc). şi puteau fi laici (precum cei din Austria. regele Angliei. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. arhiducele Burgundiei. între care Fugger. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. ducatul Milanului. Brunswick. fiica ducelui Carol Temerarul). şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. În faţa unor competitori precum Francisc I. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Passau.1. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. teritoriile din America. prinţi şi oraşe imperiale. după cel al papei.5. şi al Ioanei. Hochstetter). Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. de asemenea. Wurtemberg. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani.

oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. De alfel. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. oraşele imperiale. Nu există o capitală propriu-zisă. Carol este obligat. în număr de peste 300. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. când avea cam 100 000 de locuitori. Filip al II-lea. cu o serie de privilegii garantate. prin pacea de la Augsburg. Strasbourg. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Isabela de Portugalia. Bremen. predicate de Luther. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Gegenbach. 108 . Ulm. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat.Existau. împreună cu fiul său. principate laice. persoana suveranului constituia un element de unitate. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. de asemenea. eclezistice. 1555. Lübeck. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. idealul său creştin. Tot din nevoia unei mai bune guvernări.cavaleri). Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. şi contestarea luterană era la începuturile sale. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Imperiul German rămâne un mozaic de state. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. etc). el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Augsburg. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Köln. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Soţia sa.

trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. şi reuşeşte să impună.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Ferdinand al II-lea(1619-1637).cu diferite conflicte. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. redus la o juxtapunere de principate independente. din care Imperiul iese şubrezit. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. în prima parte a secolului al XVII-lea. Pe de altă parte. controlul asupra domeniilor patrimoniale. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. între Rudolf şi fratele său Mathias. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. în vremea domniei lui Rudolf. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. încă din timpul vieţii. cedând Spania. de tip medieval. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. Mathias (1612-1619) să restabilească. care au continuat. şi care au condus. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. recunoaşterea ca succesor a fiului său. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. Imperiul se confruntă. În acelaşi timp însă. 109 . despre stat. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). şi pe cele al conflictelor cu otomanii. spre sfârşitul vieţii. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. unul dintre ei chiar fratricid. Carol asistă la eşecul visului său. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. Rudolf al II-lea (1564-1612).

burghezia 110 . monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. În Anglia. ca în evul mediu. într-o clasă de curteni. cum ar fi adunările de stări. şi care se apropie de interesele burgheziei. de fapt. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. care succedă monarhiei stărilor. Resursele financiare. care nu este însă nelimitată. mai întotdeauna insuficiente. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. În Franţa. Astfel. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. parte. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. orientată spre o producţie destinată pieţei. Monarhul joacă rolul de arbitru.2.5. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. dependenţi economic şi politic de rege. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. unde beneficiază de privilegii. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. care. aflată totuşi sub autoritatea regelui. nobilimea. De asemenea. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. şi transformată. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. în Franţa. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. Pe de altă parte. din care face. prin care accesul femeilor la tron este interzis). De asemenea. de altfel. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. dar poate fi şi mai bine controlată. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica.

prin cumpărarea de titluri. Papalitatea. sau limitarea activităţii Statelor Generale. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. de a stabili şi percepe impozite. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. 111 . Anglia. Aici regele este capul suprem al bisericii. un anumit progres spre laicizare). Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. care. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Acestea din urmă. se transformă într-o nouă nobilime. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. iar religia de stat. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). de a fi judecător suprem. deşi continuă să existe ca instituţie. 5. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. armata regulată. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. ca instituţie supranaţională. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. în timpul lui Henric al VIII-lea. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". este anglicanismul. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state.Franţa În Franţa.3. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559).pune la dispoziţia regelui specialişti. de a bate monedă. de robă. În Franţa. de a numi funcţionari în teritoriu. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). birocraţia profesionistă. Spania centralizarea politică a reuşit. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma.

Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. fiind alcătuit din mari nobili. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. câte un trimestru sau semestru). funcţiile încep să fie vândute de către rege. 5. în vremea Frondei. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat.1. prin simplă atingere scofulele. La rândul lor. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. cu excepţia unor delicte grave. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. care făcea din el seniorul suprem în regat. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. La început. la una de tip absolut. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. conetabilul (conducătorul armatei). Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). iar pentru a asigura noi intrări financiare. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. Cu timpul însă. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin.3. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. secretarii de stat. numărul acestora este multiplicat. să-l lase moştenire sau să-l 112 . de Bourbon. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789.ele nu mai sunt convocate până în 1614. care o exercită pe rând. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili.

chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Grenoble. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. ducele de Sully. iar regalitatea. Dijon. Curţile superioare sunt Parlamentele. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. În 1604. La nevoie se făcea apel la mercenari. Rouen. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. regele Francisc I încheie cu papa 113 . Bordeaux. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. În 1516. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. ceea ce duce la o bancrută parţială. Colaboratorul său. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. Se adaugă o marină permanentă. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. superintendent general al regatului. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. dar şi din Franţa. cu legea care avea să se numească Paulette. Evoluţia armelor de foc. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. dintre care cel mai important e cel din Paris. accentueză acest proces. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. gabella. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Aix.vândă. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. riguros controlată pentru a evita jafurile. Rennes). Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. care purta greul taxelor.

în tradiţie umanistă. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. 5. în prima parte a secolului. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. În acea perioadă. dar apoi. reacţia catolică la progresul calvinismului. inclusiv din înalta nobilime. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. era o protectoare a reformaţilor. Margareta.3. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. şi a celor interne. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. Adesea. începeau să se recruteze din toate stările sociale. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. În vremea sa. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. La început. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. se arată tolerant. iar adepţii săi. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. mai cu seamă că sora sa. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. puterea regală creşte. De asemenea. în cea de-a doua parte a acestuia.Concordatul de la Bologna. s-au manifestat multiple violenţe. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică.2. calvinismul făcea progrese în regat. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. când apar scandaluri publice. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. Pe de altă parte. dar şi cu unele state italiene. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . adeziunea la Reformă sau la Ligă. În acest fel. numiţi hughenoţi.

Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). se întinde între 1562-1584. căsătorit cu Maria Stuart. cardinalul. În 1570. Războaiele religioase sunt. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. fără rezultat clar. particularisme regionale. Într-o încercare de conciliere. regele murea. Margareta. pe atunci rege al Poloniei. Regenţa este asigurată de mama acestuia. unele zone centrale de protestanţi). şi în cea catolică. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. în acelaşi timp. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. dar în 1559. era căsătorită cu Henric de Navarra. regina Scoţiei. Urma la tron fiul său cel mare. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. Nordul. În 1574 Carol al IX-lea murea. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Caterina de Medici. O primă fază. Luptele dintre 115 . bolnav. considerat şeful protestanţilor. Tânărul rege. moare în decembrie 1560. Henric. cu garnizoane proprii. cea mai mare parte a Provenţei. care avea să fie primul dintr-o serie de opt.pe politica internă. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. pe atunci un copil de zece ani. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. care au însângerat ultima parte a secolului. sora lui Carol al IX-lea. şi este urmat de fratele său. membri influenţi ai Cosiliului regal. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. Carol al IX-lea(1560-1574). Războiul reîncepe. o parte din sud-est e controlată de catolici. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Francisc al II-lea (1559-1560). şi războaie civile. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. coasta sud-vestică. soldată cu arestări şi execuţii. şi în 1562 izbucnea un război. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. în 1572. fiind rănit accidental într-un turnir. în folosul familiei regale. Catolici intransigenţi.

ca descendent direct din Sfântul Ludovic. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. Henric al IV-lea. în 1588. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. 1598). dar care a permis refacerea. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. sora regelui Henric. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. moştenitorul prezumtiv al tronului. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. şi cetăţi de siguranţă. Henric al III-lea fuge din Paris. Războiul reîncepe. reuşită cucerire a regatului. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. în cele din urmă. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. 116 . infanta Clara-Isabela. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. În 1589 Henric al III-lea este. Jacques Clement. cardinalul de Lorena. Contestat în propria capitală. regele Navarrei. dar şi ca apărător al credinţei catolice. printr-o politică de impozite moderată. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. În 1593 abjură protestantismul. În acel moment.catolici şi protestanţi continuă. Francois d’Anjou. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. iar ducele de Guise. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). şi aveau împreună o fiică. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. În numele acesteia. când fratele regelui.

alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610. 117 . sub regenţa mamei sale. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. Anglia 5. Maria de Medicis. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. care avea autoritate asupra înaltului cler. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. Prin astfel de instituţii. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. fiind împărţit între Camera Lorzilor. a doua soţie a lui Henric. şi Camera comunelor. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). care pune capăt Războiului celor două roze. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. cardinalul Richelieu. apărute încă din secolele XII-XIII.1.4. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. şi extinse mereu. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. Structuri instituţionale Ïn Anglia. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. şi la tron urma fiul său minor. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. care reprezintă baza judiciară a regatului. Ludovic al XIII-lea. 5. absolutismul regal ajunge la maturitate.4.

Astfel. regele a evitat să convoace Parlamentul. din care fac parte cancelarul. reorganizarea armatei. anexată în 1535. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. trezorierul.4. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Între 1509-1529. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. cu autoritate asupra mai multor comitate. dar care necesita sume mari de bani. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. 5. Henric al VIII-lea (1509-1547). fiind alcătuită din profesionişti. Fiul lui Henric al VII-lea. când principalul său consilier a fost Wolsey. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate.2. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. ca reprezentanţi ai puterii centrale. recuperarea domeniilor coroanei.Armata este recrutată când este nevoie. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. În comitate continuă să existe şerifii. păstrătorul Sigiliilor. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. Politica sa fiscală echilibrată. care nu l-a obligat să impună noi impozite. şi diferite alte persoane. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. La nivel local. a continuat această politică de întărire a puterii regale. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. în funcţie de dorinţa suveranului. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi.

s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Maria Tudor (1553-1558). de tip rus sau francez. în sesiuni care au durat. Pe această bază. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. a urcat pe tron fiind minor. iar la stingerea unor 119 . aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. a încurajat comerţul. Elisabeta (1558-1603). ajungând la ruptura cu Roma. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. ci de o a treia cale. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). Căsătorită cu Filip al II-lea. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. în total. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. Regina a întărit instituţii mai vechi. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. doar trei ani. ultima posesiune engleză în Franţa. lăsând deschisă problema succesiunii. Pe parcursul lungii sale domnii. îşi înlăturase surorile. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. Eduard al VI-lea (1547-1553). reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. În condiţiile în care ţara era în război. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. deoarece succesorul său imediat. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. În vremea sa. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. fiica Annei Boleyn. a continuat războiul cu Spania. Tânărul rege a dispărut destul de repede. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. semn al maturizării atinse de puterea regală. Spre deosebire de tatăl său. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. întrucât. Robert Cecil. John Dudley. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal.

5. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Cum în acelaşi timp. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. ca şi producţia internă. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. Apelul la corsari. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Scoţia 120 . bastionul catolicismului. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi).5. Pe plan extern. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Filip al IIlea. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. în 1604. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. regele Spaniei. conflictul deschis era inevitabil. După o domnie îndelungată şi glorioasă. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. rivala pe care o decapitase. Din punct de vedere religios. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Virginia). pe care trebuia s-o protejeze. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. fiul Mariei Stuart.case nobiliare. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. era cel mai fervent apărător al catolicismului.

care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). şi Madeleine. iar fiica lor. Maria Stuart a fost judecată. 121 . După moartea regentei. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. în 1557. Iacob al VI-lea. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. viitoarea Maria Stuart. unde devine soţia delfinului. Iacob. soţul său. prezentată de John Konx. cu scopul de a jefui. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. După moartea acesteia. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. fiica regelui Francisc I. şeful spiritual al partidei reformate. pentru a-şi consolida puterea în interior. Lordul Darnley. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. În Scoţia continua să domnească fiul ei. Bothwell. viitorul Francisc al II-lea. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. la ruda sa Elisabeta. aflată adesea în conflict cu Anglia. mama ei. cu ajutorul amantului. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. soldate cu conflicte militare. condamnată şi executată în 1587. Maria de Guise asigură regenţa. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Sprijinitoare a catolicismului. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. În absenţa acesteia. şi se refugiază în Anglia.

În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. acordând ajutor răsculaţilor. englezilor de confesiune anglicană. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei. În 1649. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. reuşind să devină foarte repede nepopular. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. în 1565. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate.6. 5. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. în special în rândul coloniştilor. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. în loturi. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. Acestea. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. 122 . în nord şi în est. a fost decapitat. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. Când. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. numit de regele Angliei.

conservându-şi instituţii specifice.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. principalul conducător al răsculaţilor. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. vămi la graniţa dintre ele. adunări de stări (Cortesuri) separate. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. conduse acum de Mountjoy. moştenitoarea tronului Castiliei. fiscale.7. reuşesc să-i înfrângă. În 1603. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. mult mai ridicat în cazul englezilor. izgonindu-i pe iezuiţi. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. renunţă la luptă. separate de nivelul economic. Englezii conduşi de contele de Essex. favoritul reginei. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. O’Neill. administrative. economice. moştenitorul tronului Aragonului. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia.sau Consiliu de stat. când irlandezii. în continuare. 5. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . şi Isabela. învingătorul rebelilor. definitivând organizarea în comitate. dar forţele engleze. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase.7. aşa numiţii letrados. Aceştia încep să domnească din 1479. 5. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. şi având chiar. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. Exista un Consiliu al Castiliei. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. cu competenţe legislative.1. de religiile diferite.

sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478).Aragonului. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. stabilindu-se în Italia. precum Consiliul de finanţe. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. funcţionau consilii specializate. Până la urmă. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. aşa numiţii conversos. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. şi până la urmă sunt expulzaţi. Consiliul Inchiziţiei. din partea autorităţilor. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. Calatrava. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. controlate de corregidor. finanţele regale au fost reorganizate. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. oferind regilor resurse materiale importante. De asemenea. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. urmând unui război civil îndelungat. reprezentant al regalităţii. În oraşe există consilii municipale. Santiago. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. Consiliul Indiilor. Consiliul Portugaliei. care colabora activ cu Inchiziţia. cu puteri administrative şi judiciare. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. 124 . prin capitularea Granadei. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. Cei convertiţi la creştinism. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. Consiliul Italiei. Alcantara. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. dar şi a populaţiei. denunţându-i pe « falşii creştini ». folosită şi în scopuri politice. în 1492. De asemenea.

Regatul celor două Sicilii). din 1561. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Aici este sediul curţii. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Filip al II-lea (1556-1598). în forma de grătar. Carol (1516-1556). care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. interzicerea limbii arabe. la Madrid. 125 . stăpânea un vast imperiu care cuprinde. După aceea. ci şi adversarii politici ai regalităţii.5. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Portugalia şi coloniile sale din Africa. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). în special cu Inchiziţia. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. mult în urma altor puteri europene. teritoriile de peste ocean. cu ajutorul funcţionarilor regali. în inima Spaniei.2. dar şi al guvernului şi al consiliilor. Fiul lui Carol. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. aşezându-se în Nordul Africii. care a fost în cele din urmă înfrântă. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. Franche-Comté. zone întinse din Italia (ducatul Milanului.7. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. al armatei şi al bisericii. pe lângă Spania. Astfel. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). În vremea lui Filip al II-lea. Filipinele. Tările de Jos. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. un palat ca o mănăstire.

careia i-a cedat. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. Franţa. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. 1659. 5. de fapt. ca şi vecina ei Portugalia.8. Regii care au urmat. prin pacea din Pirinei. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv.La moartea lui Filip al II-lea. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. Portugalia Portugalia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. în 1668. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. sau Gaspar de Guzman. reducerea privilegiilor oraşelor. în pofida veniturilor aduse de colonii. în timpul lor puterea fiind exercitată.1. în pofida menţinerii imperiului colonial. de războaie şi lupte dinastice. de favoriţi. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Au continuat conflictele cu Franţa. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Prin confiscări de averi. şi se transformase şi ea. şi în urma tratativelor din Westfalia. pierderea influenţei de către Cortesuri. ca şi în Castilia. într-o putere de rang secund. resursele materiale ale regalităţii cresc. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. 5. căreia i-a recunoscut independenţa. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. În cele din urmă. o serie de teritorii. Spania intrase într-un declin pronunţat. devenită regat din secolul al XII-lea.8. şi cu alte state europene. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Diminuarea puterii marilor nobili.

care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. a unei mari părţi a imperiului său colonial. La 1640. văr şi cumnat al monarhului. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. în speranţa unei posibile unificări. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. Regele Ioan al II-lea (Joao II). Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. contribuie la progresul centralizării. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. a fost înjunghiat chiar de rege. până la urmă. 127 . Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. a Peninsulei Iberice. Diogo. nobilimea alege. În urma unei conspiraţii nobiliare. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. Al doilea senior din regat.rar. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. datorită atacurilor olandezilor. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. ceea ce pentru Portugalia. care domneşte între 1481-1485. din cea mai puternică familie feudală portugheză. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Ca şi în Spania. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. în contextul războiului cu Ţările de Jos. Între diferiţii pretendenţi. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. avea să ducă la pierderea. să se ralieze regelui Spaniei. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. implicat şi el într-o conspiraţie. duce de Viseu. când uniunea dinastică se desfăcea. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. sub sceptru portughez.

reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). care au reuşit să instituie impozite permanente. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Piemontul şi Savoia propriuzisă. prin circumnavigarea Africii. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. integrând comitatul Vaud. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. De asemenea. să-şi organizeze o ramată profesionistă. Bine populat. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. pe văile Padului şi a Ronului. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». Italia În secolele XVI-XVII. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. În plan politic. Veneţia şi Genova. să modernizeze administraţia şi justiţia. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. În această perioadă. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Milanul devenise ducat în 1395. şi marile puteri comerciale italiene. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Administraţia şi armata sunt 128 .9.5. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. Nisa. erau puternic afectate.

având puteri foarte largi. Teoretic republică. Din nefericire. englezi. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. Aceasta. numărând apropae un million de locuitor. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. şi având în alcătuirea sa. politica externă. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. în insulele Mediteranei orientale. războiul. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. responsabil cu problemele fiscale. bazată pe industrii de lux. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). şi care avea atribuţii privind economia. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). În perioada următoare. Deşi bine populat. care număra 150-200 membri. olandezi în Levantul otoman. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. pe cursul inferior al Padului. Milanul era condus de un guvernator. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. beneficiind de o economie destul de modernă. şi a pătrunderii unor negustori francezi. care îl asista pe Doge. de 6 membri. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. unde se extinsese pe terra ferma. Exista şi un Senat. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. de tradiţie mai veche.puternice. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. Dogele. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. pe coasta Adriaticii. Datorită acestor pierderi teritoriale. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. reprezentant al regelui Spaniei. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional.

securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. dar puterea era deţinută. Genova rămânea o republică aristocratică. de 400 de membri. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. Exista şi un tribunal suprem. între partizanii şi adversarii Medicilor. în 1492. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. care a restabilit instituţiile republicane. Piero. Exista şi aici un doge. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Genova continua să stăpânească insula Corsica. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. din 1435. datorită ocupării acestora de către turci. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Quarantia. în cele din urmă înfrânte. a izbândit cea cu caracter popular. în special a Franţei şi apoi a Spaniei.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. format din 40 de membri. de 100 de membri. După moartea lui Lorenzo de Medici. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. practic. şi de diferite ale consilii. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. mai multe mişcări separatiste. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Ca şi la Veneţia. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. din punct de vedere formal. de către familia de Medici. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. cu sprijin francez. ales pe viaţă.

statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. Organul colectiv de conducere era Signoria. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. unele au fost restituite 131 . în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. iar acesta. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. Cosimo a dus o politică de centralizare. cu ajutorul Imperiului German. şi de întărire a puterii ducale. Statul papal Sub conducerea papei. În 1527. şi. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. În cele din urmă. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. dar care erau golite de conţinut.Savonarola. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. cum se numea acum. în primăvaralui 1498. duce. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. prin acţiunile fiului său. familia Medici era din nou izgonită de florentini. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. Dintre cuceririle făcute de Cezar. numit de imperiali duce ereditar. după lupte cu sorţi schimbători. înglobând republica Siennei. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. stăpânirea ducatului Toscanei. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. s-a extins.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. de 48 de membri. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. la petreceri. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. anunţau. arderea operelor de artă considerate imorale. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. etc. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. în tradiţie milenaristă.

reprezentând interesele bisericii. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. în 1453. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. pe coastă. Această regiune juca rolul de grânar. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. Suveran temporal asupra unui stat puternic. cruciada împotriva turcilor. 1500. fără efecte prea mari însă. precum Colonna sau Orsini. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. Papii predică deci. nobiliar şi domenial. 132 . stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri.vechilor seniori. iar în timpul războaielor italiene. care doresc să-şi afirme independenţa. În Regatul Neapolelui. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. Pe de altă parte. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. dar altele au fost alipite statului papal. 1460. Respublica christiana. ca Bologna. 1456. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). conducerea era asigurată de un vice-rege. De aceea. în teritoriile statului său. precum Rimini sau Urbino. În acest context. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. reprezentant al regelui Spaniei.

Piacenza. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. precum Ferrar. 5.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Din punctul de vedere al organizării. de aşa numitele “războaie italiene”. a cantoanelor montane. prin tratatul de la Bassel. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg.10. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. dar există şi elemente comune. Confederaţia originară. de la sfârşitul secolului al XV-lea. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. Astfel. Carol Temerarul. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. şi cu ducele Burgundiei. În 1499. La începutul secolului al XVI-lea. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Berna) şi a senioriei Glaris. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. care controla trecerea Alpilor. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. după modelul spaniol. Mantova. Lucca. Schaffhouse şi Appenzell. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. în 1476. Parma. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. Pe de altă parte. în secolul al XIV-lea. intrau în confederaţia şi Bassel. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Zurich. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene.

juridice. care se implica în problemele Germaniei. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. la Kalmar. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. cu acelaşi nume) în 1520. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. adminisrative. care evoluau în direcţia absolutismului. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. De asemenea. Şi în Danemarca. Dar în timp. şi prin tradiţia apărării independenţei. Pe de altă parte. de origine germană. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. pe care conta în lupta cu hanseaticii. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. El poate trece la o recucerire a Suediei. Danemarca. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. În prima parte a secolului al XVI-lea. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. instituţiile şi legile specifice.instituţionale. În 1397. a reginei Margareta a Danemarcei. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea.11. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . Isabela. 5. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze.

1. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. în 1524. Ca şi în Anglia. Clerul trece la Reformă. fie cu caracter politic. fie religios. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. Frederik de Holstein. vizând controlul Mării Baltice. pe o armată puternică. în teorie. Suedia devenise o monarhie absolută. ducele 135 . regele e nevoit să fugă.11. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. şi unchiul său. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată.revoltă. aflată în componenţa Suediei. 5. La moartea lui Gustav Vasa. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Dar acesta. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. profund influenţat de confesiunea reformată. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. şi pe un sentiment naţional în formare. regele este şeful unei biserici separate de Roma. chiar dacă. animată de un sentiment patriotic puternic. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Ioan. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. Serviciul militar este obligatoriu. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei.

În vremea lui. 5. Ioan al III-lea. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. Fiul său Sigismund. Frederic I (15231533). prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. La moartea lui Frederic I. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. învingător. revoltaţi împotriva seniorilor lor. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. În 1576 impune o nouă liturghie. în cele din urmă.2. care dădea acces la Marea Nordului. prin Cartea Roşie. fiul acestuia. Apoi are loc conflictul cu Rusia. luteranismul face progrese. Cu sprijinul aristocraţiei. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. clerul este plasat sub tutela regelui. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Cristian al III-lea. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. se impune cu forţa armelor. La capătul mai multor conflicte. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. refugiat în Ţările de Jos. deja rege al Poloniei. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. Gustav al II-lea Adolf (16111632). sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). fratele lui Ioan al III-lea. sprijinit de oăşenii din Lubeck. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Cristian al III-lea iese. care se înstăpânise în Estonia din 1595. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Suedia. Carol devenea rege în 1600. pentru Ingria şi Carelia. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. căsătorit cu Caterina Iagellon. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. În vremea sa. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. pe tron urcă unchiul său.Finlandei. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. Din 1527. şi ocupă Ingria şi Carelia. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. În plan intern. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein.11. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. sora regelui Poloniei Sigismund August. ceea ce conduce la conflicte interne. 136 .

Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. este controlată prin intermediul baronilor danezi. În Norvegia reforma se bucură de succes. Insulele Gotland şi Ösel. prin tratatul de la Stettin. 137 . accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. Pe de altă parte. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. 5. lipsită de o nobilime puternică. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. cu rezultate dezastruoase.În scop politic. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. fiind percepută ca un instrument danez. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. În aceste condiţii. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. alcătuită din circa 150 de familii. În Danemarca. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. Norvegia. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). şi se tranformă într-un soi de castă închisă. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. către sfârşitul secolului al XVI-lea. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. când sunt obţinute. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. în 1536. în favoarea coroanei şi a nobililor. regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. summum episcopus. marea aristocraţie. În pofida dezastrelor militare.12. iar apoi participarea. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei.

care. la nivelul epocii. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în anumite momente. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. de asemenea. şi. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. Filip al II-lea. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. reprezentative. Zuichem şi Berlaymont. Nobilii se vedeau excluşi. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. De asemenea. de la luarea deciziilor. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. născut şi educat în această regiune (1500. şi era destul de străină realităţilor din zonă. în care fuseseră implicaţi până atunci. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. încă de la începutul domniei lui Filip. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. dar care s-au manifestat. prin rolul acestor personaje. de o manieră concertată împotriva Spaniei. cu interese divergente. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. sora naturală a lui Filip. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. ci rămăseseră catolici. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. la Gand). Opoziţia începe în rândul nobililor. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma.

în primăvara lui 1566. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Dar predicatorii calvini. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. 139 . de altfel. în decursul unei întrevederi. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. În decursul evenimentelor ce vor urma. care nu doreau destabilizarea totală a ţării.Reformei. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. nobilimea. în special în varianta calvinistă. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. şi aşa numiţii gueux d’état. Pe de altă parte. se manifestă prin petiţii. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. în cerşetori) sunt numiţi gueux. în tradiţia vechilor sale libertăţi. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă.

se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă.Campania în vederea înţelegerii religioase. cea nobiliară. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. 140 . prost văzută de intransigenţi. la gurile Meusei. cu caracter în primul rând politic. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. afectând comerţul şi meşteşugurile. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. executaţi în 1568. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. o trădare faţă de coroana spaniolă. în vreun fel. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. Moartea celor doi. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. care. cu 10 000 de soldaţi de elită. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. fără a obţine însă rezultatele scontate. Opoziţia. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. şi să obţină reprimarea pe plan local. şi cea populară. iconoclastă. ia acum forma cetelor de răsculaţi. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. „Calicii mării”. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. La 1566 existau două mişcări diferite.

dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. să se alieze cu provinciile nodice. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. cu Luis de Requesens. Requesens murea în 1576. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. 7000 de localnici. frate natural al lui Filip al II-lea. libertate religioasă (în esenţă. Unii şefi calvini. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. după modelul celei de la Geneva. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. la cererea sa. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. fără a putea însă promite. şi calea tratativelor. anularea măsurilor luate de Alba. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. rămase încă loiale Spaniei. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. şi până la numirea altui guvernator. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. garantarea libertăţii religioase. În 1578. fiul Margaretei de Parma. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. convocarea Statelor Generale. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . care încearcă. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. calvini radicali organizau o republică teocratică. pe lângă mijloacele militare.În contextul creat. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. dar înaintarea lor este dificilă. în noiembrie 1576. La Gand. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. între altele. aşa cum cereau răsculaţii. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală.

la 23 ianuarie 1579. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Conducătorul de fapt a fost. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. În 1581. stadhouder general. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. După moartea sa. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. În aceste condiţii. Mauriciu de Orania. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. care avea să capete consistenţă republicană. cu patriotismul anti-spaniol. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Războiul dintre provinciile nordice. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. peste câteva zile. al cărui exponent fusese Erasmus. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Bruges. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. din mai 1579. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Cu toate acestea. dar nu accepta decât cultul catolic. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. Zeelanda. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. conducerea a fost preluată de fiul său. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . Utrecht. Pacea de la Arras. retragerea trupelor spaniole. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. prevedea recunoaşterea autonomiei. provinciile nordice Olanda. rolul Statelor Generale. Wilhelm de Orania. calvinismul a fost declarat religie oficială. Gand. de către mase. Drenthe. În nord.Bruxelles.

independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. În 1598. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. arhiducele Albert. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. în cele din urmă. la o stabilizare a situaţiei. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. consecinţe revoluţionare. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. de natură culturală.progresul spaniolilor spre nord. zonele sudice numărau. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. diferenţa nu era nici etnică. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. Începută de o manieră conservatoare. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. După Războiul de 30 de ani. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. în cele din urmă. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Ţările de Jos. Pe de altă parte. în pofida rezistenţei lor comune. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. Nefiind religioasă. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. în continuare. E adevărat însă că.

devenit ulterior rege al Franţei. Polonia. ţinuturile baltice etc. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. finanţe şi armată. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. 5. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. urma să fie ales de nobili. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. respectiv administraţie. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. în partea central-răsăriteană a Europei. Monarhia ereditară era desfiinţată. inclusiv Kievul. întrunindu-se regulat şi periodic. Împrejurările interne. mobilizarea armatei. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Polonia În secolul al XVI lea. Chiar şi Prusia. O adunare specială.13. Ştefan Bathory (1575- 144 . la începuturile sale era vasala regilor polonezi.Olanda şi Belgia. cea mai mare parte a Ucrainei. alături de Imperiul Otoman. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. cărora. acesta. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. încheierea păcii. concomitent cu întărirea regimului feudal. Se crea un singur organ central comun – seimul general. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. era una dintre marile puteri. cât şi puterea regală. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. Pe lângă elegibilitatea regelui. justiţie. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. Iar în plan religios. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto).

pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. Rusia 145 . Prusia. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). conducători ai marilor familii nobiliare. turcii şi tătarii musulmani. Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. deosebit de bogate. susţinând activ pe habsburgi. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. Austria. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. Suedia. de la începutul secolului XVII. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. 5. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. cât şi din partea suedezilor care ulterior. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. atât din partea turcilor. provocând o situaţie deosebit de grea. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei.14. în apropiere de raiaua Hotinului. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. Imperiul Otoman. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez.1586). Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. ca de altfel şi a Turciei. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia.

a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. precum stările generale în Franţa. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. După cucerirea Bizanţului de către otomani. boierimii. călugăriri cu forţa. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. deportări. negustorilor şi meşteşugarilor. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. în Siberia. Vasile III continuă opera acestuia. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. Riazan. În contextul de atunci. astfel a reorganizat justiţia. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. Incontestabil. iar Moscova devine « a treia Romă ». Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. opricina. cortesurile în Spania etc. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). cea a streliţilor. Dver. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. profesioniste.. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. deci împărat). respectiv din anul 1547. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Efectiv. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. confiscarea averilor etc. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. fiul său. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. În anii următori el a promovat numeroase reforme.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. cu reprezentanţi ai clerului. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat.

În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Iniţial s-au obţinut unele victorii. În aceste condiţii. căruia i-a adăugat în 1556. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. pe mai multe direcţii. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. În fapt. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. Oricum. reprezentând. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. Polonia.ţării. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. Suedia şi Danemarca. care a domnit până în 1645. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. de regulă. S-a desfăşurat un război popular. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. patriarhul Filaret. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. secondată de Suedia împotriva Rusiei. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. Rusia a 147 . condus de Minim şi Pojarski. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. teritorii periferice sărace. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. timp de peste 20 de ani.

precum zemski sobor. În statul rus economia era preponderent rurală. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Alexei Mihailovici (16451676).trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. în Ucraina. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. Sporadic. sub conducerea hatmanului cazacilor. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. La 8 ianuarie 1654. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. urmat de Ivan al V lea. A urmat un război ruso-polonez. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. cu rol consultativ. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. într-o stare de anarhie. de exemplu). multinaţional al acestui stat. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. predominând sistemul domeniilor boierimii. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. Bogdan Hmelniţki. împreună cu fratele său vitreg. În guvernare ţarul era asistat. de duma formată din curteni şi boieri. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. Existau relaţii feudale. Petru I (1682-1696). Încă de la început. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. reprezentat alături de cel al bisericii. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia.

atât din continentul European. cu o dublă origine.chiar în rândurile clerului. dincolo de Nistru. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. de Luxemburg. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. respectiv dinastia Angelină. cât şi din cel asiatic. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. Iagelo (poloneză). Ungaria Originari din zona munţilor Urali.15. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). cu forţa. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. regatul Croaţiei etc. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei.1. 5. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc. mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. germană. napolitană. Europa Centrală 5. acolo. voievodatul Transilvaniei. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. de Habsburg. fiul românului Ioan Corvin. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. jucând un rol important datorită şi 149 . Începând cu secolul al XI lea. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. Treptat. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. drept Ştefan I. ocolind lanţul carpatic. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat.15.

politic. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. Regele decedat neavând urmaşi. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. după înstăpânirea treptată în Balcani. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. înăsprind şi fiscalitatea. în primul rând a ţărănimii aservite. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. din Dalmaţia. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. respectiv cu Imperiul romano-german. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. A reformat justiţia. Pentru puţină vreme. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. respectiv în lumea catolică a vremii.întinderii sale consistente. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. alături de Ţările Române. Acesta a reuşit. începând cu anul 1330. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. Între altele. fiscal. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. în mai multe rânduri. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. cel puţin pentru o vreme. militar etc. maghiarii au avut un rol important. dar şi armata şi birocraţia. Astfel. de exemplu. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. În veacurile XIV şi XV. de la ţărmurile Mării Adriatice. Cehia etc. respectiv celebra victorie românească de la Posada. următorii doi monarhi. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. cu Polonia. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 .

cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. până la ţărani de diverse neamuri. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. ca de exemplu anularea şerbiei. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. Trei ani mai târziu. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. acolo s-a strâns o armată de tip popular. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . lângă Dunăre. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. Între altele. se întărea Unio trium nationum. net superioare. În acest context. Urcat pe tron în 1520. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. în anul 1514. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. după care o serie de conducători. În anul 1521 Belgradul. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. cât şi al înzestrării tehnice. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. Cinci ani mai târziu. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. s-a strâns o masă importantă de oameni. încorporat în regatul maghiar. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. În acest context. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. Astfel. atât din punct de vedere numeric. înalţi prelaţi. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. În tabăra de la Racoş. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. secuilor şi saşilor. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. în 1517. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. nobili. la îndemnul papei. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor.

Tisa şi Dunăre. În anii imediat următori. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. Tot atunci. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. cât şi de Ioan Zapolia. aflat sub suzeranitate otomană. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. În acest context. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. fost voievod al Transilvaniei. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. principi ai Transilvaniei etc. ce a rămas apoi 152 . căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. cel mai adesea victorioasă.. atunci. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. cu centru la Zagreb. nu o dată foarte strânse. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. ca de altfel regi ai Boemiei. Mureş. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. Profitând de luptele interne. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. ai Croaţiei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. având drept scop ocuparea Vienei. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. unde au suferit însă un eşec. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. în centrul Europei. Practic. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. respectiv în Ungaria.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată.

Rudolf de Habsburg. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 .un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Aşadar. Tirol. 5. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor.15. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. respectiv ţările române din imediata apropiere. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. economic etc. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. multi-naţional. La început. dată considerată în general ca debut al statului austriac). şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. Salzburg. în fapt Ungaria propriu-zisă. dintr-un stat pluri-etnic.2. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Carintia. în 1686. Între altele. exercitată în diverse modalităţi. precum Stiria. până la finele primei confragraţii mondiale. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. asupra populaţiei maghiare.

cât şi calvinismul. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. respectiv Carol Quintul. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. care a trăit la Praga. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. În aceeaşi perioadă. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. precum Flandra. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. Astfel. Ferdinand. în timp ce fratele său mai tânăr. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Totodată. Deosebită 154 . imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. în cadrul căruia. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Maximilian. după 1519. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. atât lutheranismul. Luxemburg. Ţările de Jos. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Astfel. Artois. Bramant. în toamna anului 1918. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. devenit împărat între anii 1493-1519. Habsburgii. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. Astfel. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. posesiunile Habsburgilor. FrancheComte. la Marea Adriatică. otomanii. Slovacia. Francisc I.

adunări reprezentative etc. Statul nu avea o unitate politică. Transilvania. o bună parte a Ungariei. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). în forme variate. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. 5. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. organizare constituţională. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. flamanzi etc. Astfel. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. după 1700. maghiari. români. Croaţia. dispersat. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. Sicilia. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. Habsburgii au reuşit atunci. Slovacia. Sardinia. juridică. italieni. francezi. Era un stat multinaţional. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. ele întinzându-se. de la Rin spre Câmpia rusă. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Habsburgii stăpâneau. De fapt. împotriva Imperiului Otoman. cehi. de exemplu. Aceste teritorii însumau peste 600. Regatul Neapolelui. aparat administrativ de tip guvernamental. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Şi în acest stat. să supună definitiv Boemia. sârbi. Milano. Cehia.16. fiscală etc. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. Ţările de Jos (Belgia). în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa.

Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. o parte a Ungariei. Acolo. de-a lungul litoralului adriatic. Şimenic. Aşa cum s-a mai arătat. a mozaicului de popoare precum greci. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. continuându-se realităţi mai vechi. albanezi. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. acţiuni ale Imperiului otoman. în plan instituţional. în principal în Dalmaţia. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. parţial români balcanici etc. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Slovenia. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. o parte a Croaţiei etc. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. români balcanici. Popatia şi Pola. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. BosniaHerţegovina. În spaţiul ex-iugoslav. Imperiului habsburgic. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. după mai multe implicări. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. dar şi comercial. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. republicii Veneţia. Serbia. propriile instituţii de tot felul. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. Split. precum posesiunile ereditare. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. Muntenegru. În sfârşit. situaţiei religioase. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. bulgari. de altfel. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. sârbi. slavomacedoneni. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. Bar etc. Strânsa legătură 156 . modul de viaţă era în bună măsură. s-au creat trei realităţi politice distincte. croaţi. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. statutului politic. italieni etc. trăind laolaltă sârbi. respectiv a modelului italian.

Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. Relaţiile internaţionale (sec. cărbănari etc. 6. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. proces ce a durat 157 . rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. prin Marele Consiliu. demarararea unei ample expansiuni europene. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Braudel). rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. marinari şi chiar ţărani. o dată cu epopee descoperirilor geografice. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte.cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. mai ales în calitatea lor de păstori. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. aşa numita revoluţie a preţurilor. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. mici negustori. Mica republică de pe malul mării Adriatice. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. era deţinut de câteva zeci de nobili. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). în comparaţie cu veacurile anterioare. precum şi un număr de aromâni. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Descoperirile geografice. dar şi de meşteşugari. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice.

în părţile vestice. Astfel. să ajungă mari puteri. evident distincte. în condiţii complexe. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. Tot acolo. estice sau sud-estice ale continentului. La cealaltă extremitate a continentului european. Astfel. 158 . diferite. Anglia şi Franţa. cu câteva mari probleme. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. necesitând între altele sporite resurse demografice. dincolo de expansiunea sa colonială. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. înnoirile precum introducerea armelor de foc. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. lumea europeană s-a confruntat în sec. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. s-au înfruntat. cel spaniol şi cel portughez. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană.mai multe veacuri. în părţile apusene. cel al „interesului de stat”. al XVI lea şi în cel următor. economice. În fapt. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. într-un mod specific. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. respectiv Spania. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. În fapt. perfecţionări sensibile în domeniul militar. în cea de-a doua jumătate a veacului. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. financiare etc. sistemele de fortificaţii. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese.

Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Franţa a fost înfrântă. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Machiavelli. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. în a doua jumătate al secolului al XV lea. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. 159 . statul papal. După ce în spaţiul italian. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). ce avea să fie ulterior teoretizat de N. rezolvată parţial abia în veacul XX. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. Florenţa. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. dar nu în cele din urmă. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic.) sau au căutat: Veneţia. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. ducatul de Milano etc.În sfârşit. devenită mai apoi. 6. Temporar. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. într-un fel sau altul. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. Într-o primă perioadă. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică.1.

cel al universalismului politic. în 1499. o situaţie preponderenta în Europa. În acest context. respectiv al păgânilor musulmani. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. cât şi în Peninsula Iberică. Luptele au avut o evoluţie dramatică. În acest context. Carol Quintul. Practic. coaliţia antifranceză formată din italieni. luându-l prizonier pe regele Francis. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. noul rege al Franţei. pentru ca. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. după 1511. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. războaiele italiene s-au extins. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. de altfel complet depăşit. respectiv de materializare a unui concept medieval. din 24 februarie 1525. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. În faţa supremaţiei habsburgice. 160 . preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. la Rin etc. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. În bătălia de la Pavia. Era o ultimă tentativă de revigorare. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. Prin jocul moştenirilor. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. împotriva Imperiului habsburgic. prin tratatul de la Noyon. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. cu victorii schimbătoare. Practic. cel puţin teritorial. din 1516. dus apoi în captivitate în Spania. diametral opus statelor centralizate. acesta dobândise.

În final. Anglia. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. respectiv al pactelor de familie. în timp. găsise aliaţi în Danemarca. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul.În aceste condiţii. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Franţa putând să-şi continue astfel. aşa numitul război de treizeci de ani. state în fruntea cărora. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. dar şi militare. Polonia şi chiar Transilvania. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. în acea 161 . Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice).2. instaurarea sa. între principalele state occidentale ale vremii. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. respectiv Spania. Mai multă vreme. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. Suedia. De asemenea. 1558. Totuşi. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. 6. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. nu peste multă vreme. de fapt un prim război. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. Franţa.

care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune.3. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. o vreme. 6. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. mulţi renumiţi. În final. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. de un tonaj mai redus. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. după 1566. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. până la încheierea unei păci în anul 1604. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. mai ales corsarii. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. În revanşă. Războaiele religioase din Franţa 162 . Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. regina Angliei între anii 1553-1558. Elisabeta I. între anii 1558-1603. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. Iniţial. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. precum Francisc Drake. forţele engleze. de furtuni. De asemenea. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat.

financiar şi uman. Astfel. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. uman şi material. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă.Timp de mai multe decenii. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). Spania şi monarhul ei Filip al II lea. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. 6. atât spre Marea Baltică. 163 . În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. În mai multe rânduri. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. cât şi spre Marea Neagră. între altele. invocând. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. În istoria statului rus din secolul al XVI lea.4. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană.

În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. Războaiele dintre Rusia. până la Petru cel Mare. a existat o stare de război cvasipermanentă. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. începând o perioadă de frământări interne. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. practic se stingea vechea dinastie rusească. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. cât şi Suedia. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. respectiv 1618. de-a lungul întregului secol al XVII lea. atât cu Polonia. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. În acest context. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. După moartea lui Ivan cel Groaznic. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. 164 . între Marea Neagră şi Marea Baltică. la 1654. În jurul anului 1600 Polonia. stăpânind o bună parte a continentului. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. De fapt. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus.

continuând de acolo acţiunile antiotomane. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. Totodată. stabiliţi în insula Rhodos.5. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. timp de aproape doi ani. Urmaşul său. urmaşii săi. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. 165 . de califi. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Mecca şi Medina. Pe rând. au fost alipite imperiului Siria. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. între stăpânirile efective ale Imperiului. După eforturi militare susţinute. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. pentru o vreme. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic.6. Deja la moartea lui Selim I. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. Astfel. În această calitate. până la Dunăre. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit.

ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. în 1526. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. de altfel. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. până spre Bavaria. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. după o serie de frământări interne. În anul 1541. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. În câteva rânduri. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . În cadrul politicii externe. Transilvania. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. inclusiv în cel germanic. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. a devenit principat sub suzeranitate otomană. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. Viena. bătrân şi bolnav. Spre sfârşitul vieţii sale. unde. Trei ani mai târziu. a şi murit. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. în anul 1529. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. Tot atunci. manifestându-se astfel. Astfel. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. respectiv spre Europa centrală.

inclusiv Crimeea. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. dintre anii 1594-1606. poate fi amintită de exemplu. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. în anul 1676. de exemplu. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. ţările române.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. În a doua jumătate a secolului XVII. parţial Iranul. Spania şi papalitatea. Astfel. Siria. Asia Mică. Palestina. ca de exemplu anexarea Podoliei. din Egipt până în Tunis. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. acte sultanale etc. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. la o dată ce nu poate fi precizată. al situaţiei deosebite al unor occidentali. Între acestea. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. La moartea sa. În ultimele decenii ale secolului XVI. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. în primul rând în spaţiul european. începea declinul otoman. devenită raia. a creştinilor. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. mai ales conflictul cu habsburgii. sudul Ucrainei şi al Rusiei. întregul spaţiu balcanic. Iordania. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. în contextul înfruntării cu habsburgii. Irakul. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. precum şi Africa de Nord. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. consfinţite prin tratate. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. 167 . precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. cuprinzând.

urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Astfel. cât şi de raporturile dintre statele europene. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani.6. Contrareforma. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. într-un fel sau altul.În acest context. Cel de-al doilea asediu al Vienei. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Franţa se temea să nu 168 . Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. respectiv pe papalitate. de exemplu. 6. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. cât şi reluarea mai vechii direcţii. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. la nivel continental. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. cel mai important conflict internaţional. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. acţionând şi ca un instrument al acesteia. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. deci a unei supremaţii politice. continuând şi la începutul celui următor. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania.

ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Comenius. o provincie din apusul Germaniei. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. Din această pricină. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare.fie prinsă între doi duşmani puternici. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. Armata împăratului. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. printre care se găsea şi Cehia. la Muntele Alb (1629). formată din nobili şi orăşeni cehi. a înfrânt pe cehi lângă Praga. deci şeful principilor protestanţi din Germania. perioada suedeză (1629-1635). Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. iar la răsărit imperiul. în special pământuri. în sud Spania. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. 169 . perioada daneză (1625-1629). Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. În anul următor. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. precum Ian Amos Comenskky.

astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. foarte bun militar. deocamdată timidă. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. Franţei alăturându-i-se Olanda. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII.După aceasta. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. pe valea Rinului.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. în Europa ooccidentală şi centrală. în ajutorul căruia. 170 . Astfel. dar mai ales pe uscat. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare.. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. Intervenţia Franţei. conflictul s-a extins. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. în Bavaria. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. Au reintrat în război şi suedezii. El a reuşit în urma unor lupte navale. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. de la Europa medievală la timpurile moderne”. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. alungând de acolo pe principele elector. A intervenit în ajutorul cehilor. Transilvania. inclusiv titlul de rege al Ungariei. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). dar şi politician ambiţios. Boemia etc.. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. invadat vremelnic de trupe spaniole. în Ţările de Jos. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. anume trecerea. principele protestant al Transilvaniei. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor.

deci limitate. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. respectiv 24 octombrie 1648. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. catolică şi calvină. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. evident în favoarea. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. prin achiziţii teritoriale. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Se punea astfel capăt practic politicii. în lumea germană a casei de Austria. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. practic independente. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. eius religio”. de o dietă imperială. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Astfel. 171 . Se consemna eşecul reconquiestei catolice. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. a învingătorilor. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic.

Între altele. Pentru asigurarea mântuirii. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. Biserica şi viaţa religioasă 7. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. În rândurile credincioşilor. după 1660. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. a relaţiilor dintre state. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. cel puţin pentru o vreme. Franţa a devenit prima putere continentală. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. În sfârşit. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. precum suveranitatea statelor. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu.. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. egalitatea lor juridică etc.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. de aceea. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. 172 . 7. Pe de altă parte.1. chiar în această formă. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”).

construite sau împodobite de membrii confreriilor. iar pe de altă parte datorită predicilor. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. iar nu pe conţinutul credinţei. exemplelor extrase din biblie. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. De asemenea. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. « fiul credincios al bisericii ». caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase).Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. De asemenea. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. generozitatea manifestată prin danii. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. adoptaţi ca patroni de către confrerii. Se multiplică bisericile parohiale. spovedania o dată pe an. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Pentru aceasta. sau a bibliilor ilustrate. ţinerea postului în perioadele prescrise. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ». imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. împărtăşania cu ocazia Paştelui. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. favorizată de folosirea geamurilor transparente. În secolul al XV-lea.

Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. pe care o poate acorda sau refuza. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). prin perfecţionarea de sine. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). precum cultul Eucharistiei. la care se poate ajunge prin 174 . (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. inspirat. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. cunoscută sub numele de Devotio moderna. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. statutul aparte al preotului.constată sporirea rolului muzicii religioase. Această doctrină justifica. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. printre altele. se pare. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). în episcopatul de Cambrai. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. preotul este figura cheie a mântuirii. exprimată în special prin răspândirea orgilor. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. Pe de altă parte. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. De asemenea. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. ci pe acţiunea individuală. apar şi se impun noi obiecte liturgice. separat de masa credincioşilor. datorită acestei concepţii. devenite. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. prin imitarea lui Christos. prin experienţa extazului). XI-XII). pietatea să devină ceva mai interiorizată. din secolul al XV-lea. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu.

prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. 1380-1471). meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi.contemplare perpetuă. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. Imagini difuzate prin xilografie. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. după invenţia lui Gutenberg. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. Fraţii vieţii în comun. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. cum au fost numiţi aceştia. după Biblie. Acesta scrie Urmarea lui Christos. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. şi care. probabil. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. prin analiza de sine. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. legată de interiorizarea trăirilor religioase. este sentimentul tragic al morţii. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. prin examenul de conştiinţă. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. De aceea. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. acestea frapau 175 . a fost cea mai tipărită carte. cum li se cerea în secolele anterioare. Devotio moderna.

pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. alături de unii colaboratori. 1330-1384). pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). pe care o ataca în tratatele sale. De altfel. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). Reflexia personală. laici şi clerici. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. cu care Anglia era în război. putea însă scăpa controlului autorităţilor. regina Joan de Kent. Despre stăpânirea civilă. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. născut în Yorkshire spre 1330. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. averile ei să fie considerate doar posesii. aflată sub influenţa Franţei. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. precum regele Eduard al III-lea. John de Gand. între care Despre stăpânirea divină. preot. Prin extensie. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. orice obicei. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. profesor la Oxford.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. astfel că. duce de Lancaster. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Wycliff a contestat rolul 176 . şi nu doar unui vicar unic. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. În acţiunile sale. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. Prinţul Negru. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii.

conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. în 1384. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. ceea ce explică. însă. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. practica indulgenţelor. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. şi şi-a sfârşit zilele în pace. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. rectorul Universităţii din Praga. şi nu prin propriile merite. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. în operele lui se găseşte ideea predestinării. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. De asemenea. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. El ca persoană nu a avut însă de suferit. în 1381. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. După moartea sa. 177 . deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. care. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. nobil atunci cine era?). care l-au influenţat pe Ian Hus. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. Pentru punerea în practică a ideilor sale. astfel. dar şi sociale dintre oameni. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. ordinele cerşetoare care au decăzut. numiţi apoi lollarzi. în parte. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. De asemenea. după 1400. care trecea drept un discipol al lui. Wycliff a fost condamnat ca eretic. instruirea poporului. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. datorită protecţiei de care se mai bucura.penitenţelor şi pelerinajelor. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. Ideile lui Wycliff. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi.

a devenit preot (la Capela Bethleem. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. El critică. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. În acest context. a studiat teologia. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. în care motivaţiile religioase. şi biserica din Cehia începe 178 . pusă deja în practică. Adunarea îi era însă ostilă. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. În plan social. idee ce va fi clar enunţată de Luther. i-a atras lui Hus simpatia populară. transformate în adevărate războaie. O altă idee. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. Pe urmele lui Wycliff. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. de asemenea. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. văzute ca instrumente ale Imperiul german. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. Toate atacurile sunt respinse. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Un an mai târziu.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec.

excesele sociale ale taboriţilor. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. caliciu) sau utraquişti. o parte a husiţilor. dar treptat elementele de originalitate se resorb. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Acestea erau însă diferite. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. statuate în Compactatele de la Iglau. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. susţineau revendicări radicale. numiţi şi taboriţi. curentele radicale au fost foarte variate. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. care pune capăt războiului devenit civil. 1436. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. Moderaţii. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. numiţi şi calixtini (de la potir. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. Spre deosebire de utraquişti. secularizarea bunurilor bisericii. încoronat între timp ca împărat. În cele din urmă. reforma morală a clerului. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. Din punct de vedere religios. În cele din urmă. slujba în limba cehă. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. 179 . Pe de altă parte. la transformarea totală a societăţii. cu pâine şi cu vin şi pentru laici.să îmbrace forme originale. prelungirea stării de război. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor.

se face apel la o multitudine de factori. politic şi naţional. 7.1.2. temele macabre. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. în secolul al XVI-lea. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.7. aparţinând diferitelor domenii. dar dincolo de acestea. mai ales „Dansul macabru”. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. acea reformatio in capite et in membris. Există o serie de aspecte generale. In general. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. de a stopa progresele noilor culte. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. economic şi social. aşa cum ne mărturiseşte arta. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. religios şi intelectual. Într-o lume în care războaiele.1. molimele.2. care îi antrenează pe toţi muritorii. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale.1. foametea erau realităţi frecvente. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente.Nesiguranţa mântuirii. sunt o prezenţă constantă 180 . social-politic şi ideologic. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. prin care. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. Din secolul al XIV-lea. prin ricoşeu. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. într-o manieră „democratică”. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. cu caracter religios. consecinţe şi asupra catolicismului.Factori religioşi şi intelectuali 1. 7.2. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor.

Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. Activitatea de susţinători ai 181 . mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. In Occident. 2. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. acum se preconizează. care pun accentul pe om ca persoană. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. În plan religios. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. În acest sens. cel puţin teoretic. pelerinajele. În pofida reformei gregoriene. ideea eliberării individului. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. 3. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. dar care le aduceau beneficii materiale. al sfintelor moaşte. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari.în orizontul cultural al oamenilor medievali. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. sau la curţi ale principilor. fie la o viaţă pasională.

De asemenea. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. în mod poate greu de înţeles astăzi. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. 182 . întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. De altfel. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Evident. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. în care căsătoriile se contractau devreme. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. consecinţe negative asupra Bisericii. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. În aceste condiţii. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. 4. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. pe termen scurt. rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. căci ele reprezentau. în timpul pubertăţii. pentru bărbaţi dar şi pentru femei.

dar şi a operelor umaniştilor. morale. intelectuale. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. preocupaţi de întoarcerea la surse. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.2. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. 7. 7. prin „inventarea” Purgatoriului. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. dezvoltă exegeza filologică. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. a falsităţii Donaţiei lui Constantin.3. în secolul al XV-lea. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. Pe de altă parte. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. De exemplu. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Aceştia.2. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. De exemplu.1. mai ales cea funciară. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. ceea ce justifica acum contestarea lor.1. şi ca atare dobânda nu e permisă. mai ales din partea aristocraţiei. al treilea loc destinat. Factori politici 183 . stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. angajată pe calea profitului de tip capitalist. În concluzie.2. în principal. bogăţia bisericii. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi.

un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. Francisc I şi papă. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. doreau să elimine un centru concurent de putere. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. 7. la Roma. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). Cu excepţia Angliei. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. autoritatea exclusivă a Bibliei. În general însă. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. care se prezenta ca un organism supranaţional. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Statele pornite pe calea modernizării. promite să se 184 .În succesul pe care l-a cunoscut Reforma.2. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Din aceste motive. care evolua în direcţia naţională. In alte condiţii. ci în exterior. cantoane. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. şi universalismul Bisericii romane.2. principate. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu.

şi în 1517. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. după ediţia realizată de Erasmus. dar Luther. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. În 1515.călugărească dacă scapă). papa Leon al Xlea. traduce în germană Noul Testament (1522). la dieta de la Worms. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. Frederic cel Înţelept. dar şi în constituirea limbii germane literare. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. şi dieta îl declară în afara legii. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. dându-i garanţii ferme de securitate. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. Pe drumul de întoarcere însă. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. în 1521. survenită în 1519. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. putând fi prins şi ucis de oricine. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. Se declanşase conflictul deschis. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . Acolo. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa.

În 1529. a contribuit la întărirea şerbiei. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). pe termen lung. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. Au loc şi clarificări doctrinare. putea părăsi. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. care în 1555 statua principiul cuius regio. pomeni. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. principatul. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. Răscoala este înfrântă. în 1530 Melanchton.împărtăşească soarta lui Ian Hus. după aceea. pelerinaje. care are acces la 186 . document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. De asemenea. eius religio( a cui este conducerea. Pe de altă parte. discipol apropiat al lui Luther. întrucât credinciosul. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. In 1526. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. prin pacea de la Augsburg. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. în anumite condiţii. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul.). dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. ceea ce. cumpărarea de indulgenţe. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. a aceluia este şi religia). redactează Confesiunea de la Augsburg. etc. oferindu-i astfel protecţia popularităţii.

dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Sub conducerea sa. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală.2. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. Instituţiile religiei creştine. data reîntoarcerii la Geneva. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. sola fide. În viziunea sa. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. şi întrucât orice creştin este preot. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. numai prin Scriptură). care şi-a latinizat numele în Calvinus. Reîntors în Franţa. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. greacă. Cucerit de ideile lutherane. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. şi care au ca principal rol predica. 7. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. singurele pomenite explicit în Evanghelii. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez.Biblia tradusă în limba sa. În fond. Serviciul religios este realizat de pastori. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Pleacă la Strasbourg. în 1536. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. care nu se poate 187 . nici liturghie. publicată prima dată în latină. unde rămâne până în 1541.3. numai prin credinţă. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. nici valabile. icoane. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. în 1534. Fiecare credincios devine el însuşi preot. Ei nu sunt preoţi. Născut într-o familie de jurişti. datorită contactului său direct cu Biblia. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. este nevoit din nou să fugă. altar. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. unde redactează opera sa esenţială. Calvin face studii de drept.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

barnabiţii. reformate sau nou înfiinţate. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. Astfel. franciscanii şi dominicanii. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. transformându-se apoi. precum capucinii. dar continuă să acţioneze printre laici. somascii. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. indiferent de confesiune. În Spania. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. la Roma. în ordin cerşetor). prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. oferind învăţătură acestora. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. şi fusese recunoscut de papă în 1226. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. Din 1524. 192 . prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. preoţi care trăiau în comunitate. care dobândesc individualitate din 1619. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. pe vremea cruciadelor. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. instrumente utile au fost ordinele religioase. Prin disciplina sa riguroasă. depun jurăminte. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. predicând. jucând rolul unor directori de conştiinţă. în 1535. după eşecul definitiv al cruciadelor. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. din iniţiativa Angelei Merici. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. organizarea cvasi-militară. Între aceştia s-au afirmat teatinii. la Brescia.

rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană.7. Pe termen lung. considerat apostolul Indiei. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. spaţiul scandinav). cu puţine schimbări. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Japoniei. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. mai accentuată în zonele reformate. în mare. Prin măsurile de reformă interioară. vechiul limes roman. Bavaria. pe o linie care s-a observat că urmează. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. până astăzi. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. Chinei. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.4.5. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. Polonia). şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). 193 . pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. 7. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. După Trento.3.3. Spania). dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice.

De asemenea. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. cum ar fi Suedia. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. Prusia. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. ieşită din uniunea de la Kalmar. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. 7. Marele Maestru teuton. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. micilor principate. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. la dezvoltarea capitalismului. cum s-a întâmplat în Italia. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. în jumătatea 194 . cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii.4. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. cantoanelor. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. dinamică. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. al lumii oraşelor state. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. contribuind. ca în Anglia. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică.

o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. Prin reglementări specifice. în viaţa populaţiei ortodoxe. starea civilă a populaţiei etc. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. unii creştini au îmbrăţişat islamul. Cu alte cuvinte. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. nu o dată brutale. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. Ghenadios Scolarios. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. fără însă a fi avut un caracter masiv. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. în părţi ale Asiei Mici. Între altele. lui şi urmaşilor săi. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Ortodoxia. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Bosnia. în secolul XVII. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. Astfel de cazuri au fost în Albania. probleme de educaţie. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Destul de 195 . În fapt. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638).răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. o serie de scutiri. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. când sultanii au devenit şi califi.

Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. Imediat după apariţia lor. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . de mitropolitul Simion Ştefan. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. ca şi prin o serie de misionari. nestoriană şi monofizită. respectiv unguri. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. unde populaţia era predominant catolică. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. de exemplu. de altfel. o parte din ortodoxii din Polonia. înregistrându-se mai ales. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. numită şi greco-catolice în Transilvania. Alexandria sau Ierusalim care. În 1543. mai cu seamă între saşi. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. Astfel. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. mitropolitul Sava Brancovici. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. a patriarhiilor slave din Balcani. canonizat ulterior. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. în cazul Transilvaniei. respectiv un număr de ucrainieni. cât şi ale lui Calvin. între anii 1685-1688.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. de asemenea canonizat şi alţii. Bosnia. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia.

Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. 197 . patriarhul rus Nikon (1652-1658). însă pe termen lung. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. treptat. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. în biserica ortodoxă. respingând mai cu seamă idei calvinizante. Astfel. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. precum şi o serie de inovaţii. La mijlocul secolului XVII. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. al cărui fiu. adolescent. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. s-au ţinut la Costantinopol. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Kiev. În secolul al XVII lea. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. în secolul al XVII-lea. mitropolitul Petru Movilă etc. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci.

Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. Nu lipsită de importanţă. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. Între suferinţă şi bucurie. Cultura 8. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. distincţia între biserica invizibilă. ba dimpotrivă. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. o anumită nelinişte. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. şi instituţia vizibilă. De acum înainte. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. amestecată în treburile lumeşti.1. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. 198 . pieritoare. devine tot mai importantă. adevărată şi eternă. între nenorocire şi fericire. 8. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». În plan spiritual. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Întoarcerea spre sine. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor.În Balcani.

În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. De exemplu. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. De exemplu. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. căutarea volupăţii celei mai carnale. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Henric Suso. Ïn cazul jocului de şah. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. în cazul aceloraşi persoane. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. răspândită printre unii creştini. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. aflăm de la cronicari că jucătorii.În transformarea sensibilităţilor. chiar în trei. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. Astfel. mare mistic 199 . din 1409. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. pricipilor. apoi. gesturi dezordonate şi reacţii violente. regilor. asociat de noi cu un comportament aristocratic. În viaţa religioasă. adesea prinţi sau capete încoronate. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o.

sex. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. autorul unor opere de mare elevaţie. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. în cimitirul Inocenţilor din Paris. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. de bună calitate. Aceste 200 . Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. a unor temeri ancestrale. stare socială sau profesională. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Sentimentul morţii existase şi înainte. fără a face distincţie de vârstă. conform caracterizărilor psihologilor. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. orizonturi total diferite pot coexista. răspândite mai ales în Italia. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. fără a apela la intermediari. şi mai ales Dansul macabru.german. memento mori fiind una din temele lor predilecte. în secolul al XV-lea. Forme de comportament şi de sensibilitate. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. din secolul al XIII-lea. se pot combina sau opune unele altora. Desigur. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. a unor emoţii necontrolate. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. neintegrate. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii.

de sorginte clericală. În partea da doua a Romanului Trandafirului. cu luminile. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca.teme inspiră şi lucrări literare. Slăvirea femeii. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. părţi ale lumii. este ilustrat de Romanul lui Renart. este probabil efectul predicilor. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. sau trucuri. dar mai ales cu umbrele sale. al epidemiilor ce marchează epoca. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. a cunoştinţelor epocii sale. Rămas neterminat. şi el iese de cele mai multe ori victorios. calamităţilor naturale. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. mai bine sau mai rău. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. personajul ambiguu din miturile multor popoare. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . Acelaşi spirit nou. şi adesea odios. prin care uneori se creează. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. câteva decenii mai târziu. de Jean de Meung. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. romanul este continuat. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. alteori se distrug. caracteristică iubirii curteneşti. lumea e prezentată mult mai realist. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. meditaţiilor. Această angoasă în faţa morţii. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. destul de searbădă pe alocuri. sau Romanul Vulpoiului. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor.

a nobililor şi a oamenilor bisericii. a participat la campanii militare. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. total devotaţi papei. De altfel. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. Partizan al supremaţiei pontificale. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. nu îi datorează însă şi existenţa. independent de papalitate. Dacă lucrurile stau astfel. Exilul i-a marcat puternic opera. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. tratat despre importanţa limbii italiene. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. pe care el o consideră ca unitară. sau Reinecke. atât de contradictorie. în 1321. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. De monarchia este un tratat de filosofie politică. 202 . El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. întreaga societate umană. în 1302. a studiat retorica şi medicina. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. se numără Dante Alighieri. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. după cum am prezentat-o mai sus.ticăloşiile sale. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. la adresa iubirii curteneşti. în pofida diferenţierilor dialectale certe. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. Moare la Ravenna. Dante este exilat din oraşul său. Aceeaşi epocă. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. false şi artificiale.

căreia urmaşii. începând cu Boccacio. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. 203 . Se aseamănă astfel. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. teologice. Licenţiat al Universităţii din Paris. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. şi opera sa poetică realizată în franceză. dar guvernat de liberul arbitru. alături de arta sa poetică desăvârşită. cu goliarzii. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. conferă perenitate operei sale. Mult mai medieval în concepţii. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. În Vita nuova. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. Marele Testament . definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. structurată în Infern. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. din punct de vedere al biografiei. diată ironică în versuri. supus planului Providenţei Divine. 1465). el scrie o sensibilă poezie de dragoste. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. mult mai frământată în cazul lui Villon. Purgatoriu şi Paradis. dedicată Beatricei Portinari. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. este poetul francez François Villon. inclusiv papi. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. Guinizelli şi Cavalcanti. i-au adăugat epitetul de Divina. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. de care îl separă totuşi mentalitatea.

dar şi balade armonios integrate în întreg. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. Istoria a reţinut operele sale în italiană. precum poemul eroic Africa. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină.compus spre 1461. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. uneori 204 . făuritor al măreţiei Romei. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. dedicat lui Scipio Africanul. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. e o femeie în carne şi oase. La 33 de ani. Petrarca a reacţionat. urma lui Villon se pierdea. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. spune el. lipsită de orice concreteţe. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Animam cum corpore amavi. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Scrie opere în latină.. dar poeziile sale i-au supravieţuit. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. umanist pasionat de manuscrisele antice. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. este opera sa capitală. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. Cel mai erudit om al vremii sale. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. ce prevesteşte Renaşterea.

Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Dar nu trebuie să uităm. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. spiritul. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Desigur. care poate înfrânge adversităţile. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. autonomia omului. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. caracterizată. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. bineînţeles. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. uneori fericit. ci cel 205 . fiind preluate din nuvele anterioare. ci de cea a sufletului. nu atât de nobleţea sângelui. sau chiar din povestiri de origine folclorică. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. alteori tragic.

ajunge în slujba curţii engleze. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. 8. Tot ca la modelul său italian. ca şi tehnica sa literară. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. pentru ipocrizie. au început să fie depăşite de realităţi. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale.cultural. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. pare să fie conştient autorul.2. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. aplecarea spre cele lumeşti. satira. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Geoffroy Chaucer (1340-1400). punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. ca şi unele din subiecte. dar care. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. pe care încep să o considere 206 . Decameronul rămâne ca o operă vie. Fiu al unui negustor de vinuri. şi ideile lui. lăcomie. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. depozitara unor idealuri valoroase. Ca şi la Boccaccio. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. intitulat Troilus şi Cresida. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. Evul mediu.

din secolul al XIX-lea. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. în secolul al XIX-lea. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. situată între evul mediu şi epoca modernă. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. In cele ce urmează.o perioadă întunecată. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. 8. apărut din secolul XIX. eventual pe cei ce predau aceste discipline. De asemenea. sculptori şi arhitecţi. este cel de mişcare intelectuală. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. inclusiv cele ale creştinismului de început. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. o epocă obscură şi barbară. printr-un « mănunchi de schimbări ». Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. Vieţile celor mai de seamă pictori. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). termenul de Renaştere a început. 1550-1567. termenul vine din italianul umanisti. o dată cu termenul propriu-zis. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». caracterizat. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. Un alt înţeles. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. Uneori. definite mai întâi în Italia. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. readusă la puritatea din perioada clasică. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. conform expresiei lui Peter Burke. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. Termenul a fost popularizat apoi. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu.1. La origine. 1350-1620).2. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. Într-o primă accepţie.

prin compararea diferitelor variante. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. neobosit căutător al acestora. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . Sub patronajul familiei Medici. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. în preajma cuceririi Constantinopolului. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. după expresia lui Poggio Bracciolini. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. care. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. cardinalul Bessarion. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. unele reguli privind editarea manuscriselor. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. au fost stabilite. greaca. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. a fost donată Veneţiei în 1468.italiene. şi în special la Florenţa. De aceea. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. deoarece se constată. 1520. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care.

existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. dar fără medierea obligatorie a bisericii. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. În relaţia omului cu Dumnezeu. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. Spre deosebire însă de aceştia. Anglia. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. purificarea sa de adaosurile medievale. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. în Franţa. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. la rândul său. Erasmus a devenit. Astfel. artizan al destinului său: „tu omule. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. A întreprins numeroase călătorii. 8. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. în calitatea sa de mişcare complexă. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. de asemenea. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. în primul rând. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. care l-au adus în contact cu 209 . manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. Umanism şi creştinism Umanismul. există şi un curent neoaristotelician. de Pietro Pomponazzi (14621525). cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. Dimpotrivă. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes.ideilor.2.2. În afara neoplatonismului. Doreau. umaniştii. preot. o vreme. Erasmus din Rotterdam. în marea lor majoritate. nu au dorit. să renunţe la creştinism. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. Intelectualii umanişti. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). Italia. de aceeaşi părere cu reformaţii. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. fiind.

dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. în 1455. deja realizate din ceramică. Ungaria (Nicolaus Olahus). a Noului Testament. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. la Mainz. prin caracterul său elevat. mult mai corectă decât Vulgata.personalităţile cele mai importante ale momentului. Biblia cu 42 de rânduri. în Orient şi din lemn. Literele mobile. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Italia. dimpotrivă. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. ediţii de texte antice. umaniştii circulau foarte mult. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală.2. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. De asemenea.3. Germania. Elogiul nebuniei. 8. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. cenacluri. Franţa. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). în Europa. Anglia. între care literele mobile. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ».

De asemenea. Basel. precum cele « romane » sau cele « italice ». Anvers. De asemenea. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. într-un bun relativ accesibil. etc. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. în contextul progresului alfabetizării. pe de o parte. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. transformarea ei dintr-un obiect de lux. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. cum era manuscrisul medieval. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. (La Anvers. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. ceea ce permite începutul democratizării culturii.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. jurişti. atât din punctul de vedere al formei literelor. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). pentru a realiza imprimarea propriuzisă. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. profesori. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. 211 . dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. Efectul este scăderea preţului cărţii. iar în secolului XVI. Succesul întreprinderii s-a datorat. clerici. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. medici. cererii de carte. care. devenită uzată. devenit presă tipografică. Paris. Din aceste motive. Lyon. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. se inventează noi caractere. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. în 1575. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. cât şi al punerii în pagină. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. Ulterior.

De acum înainte. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. apare un nou tip de cititor. 77% au fost scrise în latină. la importanţa ataşată autorului. 7% în italiană. şi nu autorul ei. într-o epocă în care Biserica. în condiţiile în care. politice. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor.). majoritare până atunci. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. În plan cultural. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. beneficiar al operelor sale. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. care practică lectura în tăcere. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. un secol înaintea sa. socialeconomice. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. ci fidelitatea faţă de model. etc. impune cenzura operelor tipărite. multe creaţii medievale sunt anonime. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. individual. De altfel.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. în primele decenii de după apariţia tiparului. de a elabora noi idei şi ipoteze. 6% în germană. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. dar şi responsabil pentru ce a scris. ca atare. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. devenit şi o afacere profitabilă. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. tiparul. nu creaţia originală era valorizată. Acest schimb este facilitat. religioase. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. între autor şi operă. atacată de reformatori. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. în încercarea de a 212 . prin folosirea preponderentă a limbii latine. 5% în franceză.

latina a devenit o limbă moartă. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. timp de câteva secole. călugărului. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». care nu s-a mai transformat. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. preotului. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. Prin accentul pus pe autor. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. Dacă ne referim la tipar. evoluţia latinei. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. acordat iniţial. ca limbă de comunicare internaţională. prin difuzarea gramaticilor. Apare treptat ideea de copy-right. fără medierea profesorului. începe revoluţia în domeniul lecturii. prin fixarea ei riguroasă în scris. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. principi. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. într-un fenomen de masă. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. prin privilegii regale sau princiare editorilor. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. în detrimentul aprofundării celor citite). constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. De asemenea. forma ei definitivă este stabilită acum. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. se opreşte. de care am mai vorbit.stopa progresele contestării sale. Capete încoronate. de stabilire a regulilor.

De aceea. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. gramatică) înspre complex. (filosofie. În acest din urmă caz. Şi în spaţiul românesc. logică. care dublează. inspirat de vechea facultate de arte. centrate pe om. într-un secol şi jumătate. atât în mediul protestant. pe de o parte. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. cu un indiscutabil prestigiu. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. instituţie specific medievală. şi încă 15 până la 1550. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. a tipografilor. Învăţământul dura şapte ani.activităţii oamenilor de cultură. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. Mecenatul 214 . Universitatea. colegiile se vor multiplica. După manifestarea Reformei. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. matematică). asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. În colegii. se adaugă până la 1500 încă 33. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. scriere. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. îşi continuă existenţa. De exemplu. Dar Universitatea. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. tiparul este introdus în Franţa la 1470. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. începând de pe la 10-12 ani. numărul mai vechilor întemeieri. cât şi în cel catolic. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. spre deosebire de facultăţi. întrucât aceasta relevă. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. şi nu pe divinitate. a artiştilor. corespunzătoare vârstei. iar pe de altă parte.

Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. începând cu biserica. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. dar atrag şi creatori italieni. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. şi al lui Rafael.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. Nobilimea. De asemenea. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. au fost comandate atâtea opere de artă. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. fiu al lui Lorenzo de Medici. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. care să le ofere comenzi pentru operele lor. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . să-i plătească şi să-i întreţină. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). De altfel. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). după ce. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. se zice.

foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. dar şi a literaţilor şi filosofilor. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. mai cofortabilă şi mai luxoasă. pentru a consuma la faţa locului produsele. având în acelaşi timp şi rol practic. în care principalele elemente decorative. erau tapiseriile. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. a redus dimensiunile operelor de artă. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. existând şi o serie de factori materiali. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. germane. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. la Florenţa. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. « Sedentarizarea » nobililor. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). Apariţia genului picturii de şevalet. Acesea din urmă nu dispar. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. Astfel. Din secolul al XV-lea. de protecţie împotriva frigului. ci evoluează. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. flamande. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. devenită mai funcţională. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Individual. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . dar şi în cadrul corporaţiilor. dezvoltat în oraşele italiene. spre deosebire de perioada anterioară. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor.

cănile. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. accentul pus pe om. 8. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. nu un simplu membru al unei bresle anonime. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. plăcile de faianţă. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . în Renaştere. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. elementele folosite la construcţia sobelor. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul.Sixtine).2. care făcea parte dintr-o breaslă. cum ar fi farfuriile. 217 . concepţia aceasta se schimbă. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. aceste obiecte de mici dimesiuni. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. Desigur.4. 8. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură.2. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. a propriei valori a creatorului.5. specificului personalităţii sale. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. importanţei originalităţii. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. care acum e o individualitate. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti.

ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort.-nou raport între om şi divinitate. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. de unde şi numele de “gotic”. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. -natura ca sursă de inspiraţie. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. Ca şi umaniştii.1. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. ceea ce conduce la o creştere a specializării. ci promovând un nou tip de pietate. 218 . care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). de barbar. titanul. în general. Renaşterea artistică şi literară 8. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor.3. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . prin încrederea în om şi în forţele sale. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». -individualismul. atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. în sens peiorativ. mai interiorizată. ca şi trupul omenesc. 8.3. -bucuria de a trăi. Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. care decurge din conştiinţa valorii omului. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit).

În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. Pe de altă parte însă. din circa 150 de tablouri. Ca materiale. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. pentru a ilustra simetria perfectă. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. şi al sculpturilor ecvestre. prin care iluzia spaţiului. Pe de altă parte. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. utilizate pe tot parcursul evului mediu. mai întâi masculin. la Boticelli.Şi în plan artistic. sunt preluate teme mitologice. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. I). în acest domeniu. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. întruchipare a forţei şi frumuseţii. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. Fie că e vorba de pictură. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. 219 . se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. sculptură sau arhitectură. extrem de valorizată. în afară de piatră şi marmură. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. începutul săpăturilor arheologice. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. De exemplu. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. neglijat în perioada anterioară. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. dar continuă să domine temele religioase creştine. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. în jur de 100 au teme legate de creştinism. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. De aceea. Tot de la antici era preluat genul portretului.

Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. însă în noul stil. Castelul de tip feudal. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. după începutul războaielor italiene. teme. Continuă să se construiască şi castele. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera. etc. din Franţa. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. doric. dincolo de consecinţele sale reprobabile. variaţii de tonuri. Arhitectura În arhitectură. corintic). De asemenea. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514).). Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. fresca). lucarne sub acoperiş. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul.3. mai propice locuirii şi mai elegantă. succesiune strictă a celor trei ordine antice. erau realizate la scară umană. 8. de pe domeniul rural.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. deoarece se puteau rula. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic.2. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. edificii publice sau clădiri particulare. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. frize). compoziţii renascentiste. pilaştri. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). ferestre înalte. Acesta. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. lasă locul vilei urbane. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. si insistau pe armonia proporţiilor. mai clasicist (faţade plate. 220 . îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic).

izgonirea Medicilor. prin sfumato. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. în ordine cronologică şi a importanţei. în secolul al XV-lea. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). De exemplu. pictori flamanzi. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. De asemenea. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. redă contururi vaporoase. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei.3. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). de adâncime în interiorul compoziţiei. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. 221 . au inovat mai mult. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. Donato Bramante. Leonardo da Vinci (1452-1519). Rafael Sanzio (1483-1520). care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. variante locale. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. a fost cea florentină.8. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. la sfârşitul secolului. aici s-au definit. Leonardo da Vinci. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. Războaiele italiene. trăsături esenţiale ale artei. etc). la plecarea multor artişti către ale spaţii. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. dintre care prima.3. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. există şi diferenţe. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Boticelli (1445-1510). fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. parţial contopite cu fundalul. realizarea camerelor obscure. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor.

de asemenea. Aurorei şi Crepusculului. Redevenit pictor. (După lucrări la Florenţa. e rechemat la Roma. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Michelangelo s-a format la Florenţa. între care rămâne importantă. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Parma. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. în spiritul propagat de Contrareformă. arta este marcată de multiple influenţe. Sculptura 222 . răscruce de drumuri comerciale. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. din familia Medici. aducându-i celebritatea. arhitect. poet. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. În Spania. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Hans Holbein (1497-1543). unde realizează noua sacristie San Lorenzo. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. impresionante prin modernitatea lor.3. sculptor . S-a afirmat la început ca sculptor. precum Milano. În Germania. Padova. cea bizantină. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. David. 1489-1534). realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . în secolul al XV-lea. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. creaţii precum Pieta.4. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. dar mai ales ca gravor. 8. Ghirlandaio. în altarul Capelei Sixtine. unde se afirmă Corregio (cca. pictor. Papa Iuliu al II-lea. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii.La Veneţia. În tot acest timp. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano.

influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. ca şi cea artistică. în traduceri latine. operele dramatice (comedia. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. este mai aproape de divin. ca şi la antici. începe mai de timpuriu în Italia. Filippo Brunelleschi (1377-1466). istoriografia. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. Dante Alighieri (1265-1321). cât prin operele de orfevrărie. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. 8. de a se autodepăşi. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. operă care a creat. Pe de altă parte. într-un anumit fel. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Lorenzo Ghiberti (13781455). în general. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. şi astfel ceea ce este armonios. limba italiană 223 . romanul alegoric. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. rondel.În sculptură. în operele lor. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. Donatello (1386-1466). La începuturile Renaşterii. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă.3. a operelor lui Homer. O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. echilibrat. Frunuseţea înseamnă armonie. Renaşterea literară. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet.5. tragedia). Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. etc.

ca urmare a influenţei manifestate de italieni. autor al Decameronului. Autorul unor interesante Istorii florentine. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. dar şi în urma evoluţiilor interne. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Nicolo Machiavelli (1469-1527). Gargantua. pe care le tratează însă în forme noi. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. în Iubirile.literară. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Unii dintre aceşti poeţi. la începuturile Renaşterii literare. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). 224 . Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară.1490-1533). În Franţa. de umorul adesea grosier. Lucrările lui François Rabelais (c. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. covins că natura umană e în esenţă rea. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. manual de teorie şi practică politică. secretar al republicii florentine. cruciadele). caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. poet sensibil. de asemenea. şi cu o teribilă poftă de mâncare. dar justificate de raţiunea de stat. la rândul lor modele pentru urmaşi. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Pesimist. şi au creat opere viabile. Giovanni Boccacio (1313-1375). şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice.

şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. În Spania. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. numele ei să devină un substantiv comun. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. ulterior. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. englezul William Shakespeare (1564-1616). Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. Regele Lear. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. În afara pieselor de teatru. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Hamlet. datorită valorii universale a concluziilor acestora. ideea că arta poate da eternitate iubirii. probabil. Prin intreaga sa creaţie. Antoniu şi Cleopatra. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. Furtuna. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. 225 . desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Este perioada supremaţiei politice. militare şi economice spaniole. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne.În Anglia. Thomas Morus (1477-1535). propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. regretul în faţa trecerii timpului. Romeo şi Julieta.

Johannes Kepler 226 . şi i-a luat locul o societate modernă. Acesta susţinea. Dar cercetările astronomice au continuat. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. din 1543. că Soarele. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. Evul mediu cavaleresc. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. nu pământul.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Aceastea nu au reuşit în totalitate. a dispărut o dată pentru totdeauna. idealizat. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. autor de nuvele. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). probabil. şi Calderon de la Barca (1600-1681). când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. Înfrângerea sa finală. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. Puritatea morală. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular.5. în De revolutionibus orbium caelestium. autor a peste 2000 de piese. 8. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă.3.

3.6. Astfel. interzise până atunci de Biserică. astronom german. Concluzii Apărută în Italia. nu circulare. şi că soarele se află nu în centrul.7. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă.(1571-1630). conducând la mutaţii în plan artistic.) 8. care evoluează şi ea. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. cunoscut ca Regiomontanus. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. chanson în Franţa. liedul şi cântecul coral în Imperiu. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. Clement Jannequin. Muzica religioasă. ştiinţific. dar şi comportamental. începe să lase loc şi muzicii profane. mai puţin 227 . La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). datorită disecţiilor. Palestrina. datorită observaţiilor proprii. adesea datorită reformei. a putut avansa. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. etc. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. literar. Andreas Vesalius (1514-1554). Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale.3. cum se credea până atunci. 8. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. În trigonometrie.

000 pagini şi 10. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. au fost grupate la un loc. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. predominantă fiind oralitatea. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. Ceaslovul etc. Odată cu secolul al XVI-lea. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. cuprinzând circa 20. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. în douăsprezece volume.1.receptive la noile tendinţe. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie.4. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. cu un important decalaj temporal). coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. ştiinţific. în diversele ei forme de manifestare.000 de abecedare. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Astfel. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre.4. În continuare. cât şi altele de istorie universală. 8. respectiv redactarea unor 228 . precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8.000 de ilustraţii. respectiv Faptele apostolilor.

Sub influenţa bizantino-ortodoxă. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. sub titlul de Domostroi. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Pe lângă aceasta. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. în condiţii complexe. De fapt. Moscova etc. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. fie pentru necesităţile cultului. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Cea mai însemnată dintre cărţile sale.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. A avut o activitate culturală deosebită.

cât şi al unor construcţii laice. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. Se ştie că în evul mediu biserica. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. Ori în o serie de zone. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită.4. timidă şi sinuoasă. În cursul cuceririi.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. cu bază octogonală. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Cultura popoarelor sud-est europene sec. 8. ca şi mai târziu. cu precădere în arhitectură. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. au avut loc o serie de distrugeri. Multe dintre acestea. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. inclusiv cele de la muntele Athos. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. mai cu seamă destinate scopurilor militare. s-a creat un nou stil. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. Totuşi. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ.2. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. În secolul al XVI-lea în artă. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii.

Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. Constantinopol. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Acolo. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. Plovdiv. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. mai cu seamă în aşezămintele monahale. precum şi unele biserici din Sofia. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Târnovo. Practic. slavona. părintele „renaşterii bulgare”. producţia originală fiind foarte modestă. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. ce a avut un periplu pe la Târnovo. în domeniul artelor. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. Cărturarii erau mai ales clerici. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Manifestările culturale au fost în general modeste. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. cât şi în limba vorbită de popor.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. 231 . dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora.

asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . de către autori croaţi şi sloveni. atât din rândurile populaţiei slave. M. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. relativ numeroase. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Astfel. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. amândoi raguzani. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. precursor al iugoslovenismului. macedoneni etc. iar mai târziu a reformei. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. Astfel. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. cât şi a italienilor. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. în părţile apropiate de Marea Adriatică. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. Orbini. O figură aparte. clerici. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. J.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. în care era larg răspândită şi limba latină. Pribojevici. în Istria. uneori pe bază de documente. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. croaţi. în oraşele Dalmaţiei.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. Începând cu Primoz Trubar. traducător al Bibliei în limba populară.

A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. fizician şi filosof. Predomina tradiţionalismul. autori anonimi creând proverbe. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. matematică etc. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. Alături de ortodoxi..Roger Boscovici. 233 . multe din acestea având şi un rol cultural. Milesevo. mai ales la Ohrida şi Peci. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. mai ales în mediul urban. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. lirice sau epice. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. geamii. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. astronom. Peci. dar şi cu caracter literar şi artistic. ciclul despre Marco Cralievici etc. precum cel denumit al lui Brancovici. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. manifestările au fost modeste. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. Imediat după cucerire. hamame etc. În domeniul artelor. în special despre Mihai Viteazul. În spaţiul stăpânit de otomani. arareori artiştii se apropiau de realităţi. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. Gundulici. dramatice etc. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. matematician. unde se transcriau manuscrise. limbile orientale. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. majoritatea religioase. mai ales la Ragusa. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. unde se predau dreptul musulman. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. respectiv culegeri de texte. cele mai multe cu conţinut religios. În zona dalmatină. precum Ohrida. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr.

Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. de pe poziţii catolice. Astfel. Gjon Buzuku a publicat. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. pentru băieţi. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. o carte de rugăciuni: Beshari. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. Acolo era un învăţământ elementar religios. şcoli confesionale musulmane. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. ştiinţa şi arta turcească. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . În Capitală exista o şcoală superioară. în secolul al XVI lea. medrese. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. De fapt.4. şcoli de tip primar. de exemplu. prima apariţie în limba albaneză. respectiv italiană. Totuşi. funcţionau pe lângă moschei. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia.4. au funcţionat acolo atât medrese. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. Astfel. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale.

gustul pentru frumos. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. au ocrotit cultura. Astfel. ce a fost cultivat. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. a fost cel al geografiei istorice. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. în epoca clasică. matematici. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. recent descoperită de Columb. precum medicină. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. cu creaţii epice. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. spaţiul pontic etc. multe cu încărcătură mistică etc. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. imnuri. 235 . urmaţi de viziri şi mari demnitari. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. creatori de cultură. I s-au adăugat şi alţii. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. promovând totodată ca mecenaţi.Ştiinţei. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. original. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. Un domeniu aparte. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Astfel. În secolul al XVI lea. O serie de sultani. Golful Persic.

monumente unice în lumea islamică. pe lângă cea românească. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. Astfel de exemplu. precum Moscheea lui Selim I. a devenit arhitect.astronomie etc. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. mausolee. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). ridicată la începutul secolului XVII în capitală. pentru gravurile în metal etc. excepţie făcând Moschea Albastră. a fost cultivată deosebit astronomia. a fost înfiinţat un observator astronomic. baraje şi apeducte. În spaţiul cultural constantinopolitan.. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. urmându-se o tradiţie orientală. fost o vreme ienicer. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. nu şi în cel european renascentist. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. spitale. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. supranumit Michelangelo al Turciei. poduri etc. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. Bibliografie 236 . devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. pentru miniaturistică de tot felul. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. moschea Suleymanie etc. În 1575.. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. în capitală. A mai lăsat urmaşilor medrese. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. moschea Seyhzade. Acolo au fost ridicate însemnate monumente.

). L’Europe au XVIe siècle. Editura Meridiane. părţile I-II. Bucureşti. Corint.). Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Istoria Asiei. Civilizaţia japoneză. 2002 Manolescu.). 1995 Universitatea Spiru Haret. Elisseeff. Hachette. Bucureşti. Civilizatiile amerindiene. Vol. Paris. Danielle şi Vadime. Istoria medie universală. Istoria evului mediu. Cultura Africii. Istoria Japoniei. Bucureşti. Paris. 1992 Muchembled. Le XVIIe siècle. Sinteze. 2002 Cros. Péronnet.. Învăţământ la distanţă. Frobenius. Alain. Molinier. 1982 237 . Paris. Corint. Hachette. De lq Contre-Réforme aux Lumières. Manolescu. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Péronnet.I: Europa apuseană. 2003 Cristian. 1980. Bucureşti. Istoria Indiei. R. 2006. Histoire moderne. Le XVIe siècle. Paris. Bucureşti. Leo. C. 1492-1620. 1996. 2002 Elisseeff. Între China şi Pacific. Bucureşti. Paul. Sedes. 2003 Sinteze şi monografii 1. Bucureşti. Michel. Bréal. Michel. Michel. Radu (coord. Le XVIe et XVIIe siècles. Robert (coord. Bucureşti. 1620-1740. Meridiane. Michel. Yves-Marie. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Ellipses. Editura Lucman. Danielle. Vasile. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. 1992 Cassan. Radu (coord. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Corint. Anul I.Manuale Bercé. 1993.

Gendrop. Institutul European.1984. Perry. Bucureşti. Istoria vieţii private. Philippe. 1979 Sourdel.. Pre-columbian America. Meridiane. Lineages of the Absolutist State. Corint. Paris. Meridiane. Civilizaţiile precolumbiene. Bucureşti. Anne. Renaşterea italiană. Marcel. Denise. Duby. Jocurile schimbului. Meridiane. China imperiala. 2 vol. Bucureşti. 1999 Berence. Civilizatia chineza. 1974 Simoni Abbot. Aztecii. 1969 Boorstin. London. 2003 Todorov. Renaşterea europeană. Burke. 6 vol. Fred. Burke. Favre. 2 vol. Bucureşti. Braudel.). Braudel...1985.3-4. Lumea chineză. Fernand. 1995. Cucerirea Americii. Bucureşti. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea.1995 Lombard. Daniel. Bucureşti. Bucureşti. Fernand. Bucureşti. Bartolomé. Civilizatiile africane. Vincent. Humanitas. Problema Celuilalt. Bucureşti. All. Bucureşti. 2 vol.. Bucureşti. 1998. Timpul lumii. Ţvetan. Hachette. Bartolomé. Bucureşti. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. 1994 Parsons.1985-1986. 2002. Henri. Soustelle. André. Le 16e siècle. vol. Dominique. Peter. 1985 Granet. Bucuresti. Bennassar. Jean. Jacquart. Iaşi. Ed. Bernard. Le temps de l’Espagne. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. Incaşii. Meridiane. Armand Colin. 1977 Aries.1989. 2004 238 . Bucureşti. Corint. Peter. Fernand. Bennassar. Georges (coord. 2002 Stamm. 2003 Miquel. 2001 Lehmann. Lee A. Centru şi periferii.Gernet. Braudel. vol. M. Renaşterea. Corint. Istoria arabilor. Descoperitorii. 1994 2. Islamul şi civilizaţia sa.. Aztecii. Iaşi. Bucureşti. Meridiane. 1996 Braudel. Mayaşii.. Meridiane. Paris. Jacques. Henri. Fernand. Jacques. Meridiane. Meridiane. XVIe-XVIIe siècle. Bucureşti. I-II. Paul.

Editions Complexe. 1969 Comorovski. Martin Luther. London. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Bucureşti. 1995. Paris. Aur şi mirodenii. 1973. Paris.). François (dir. London. McLuhan. dinast şi apărător al credinţei. Thames and Hudson. L’Aventure de la Reforme. 1964 Geiss. Paris. 2001. XVIe et XVIIe siècles. John. Europe in the Fourteenth. Robert. Paris. Histoire de l’Europe. Goldenberg..G. Paris..G. The Counter Reformation. Faure. All. Jean. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Lucien. 1474-1643. Ed. François. Seuil. Corint. Renasterea. S. tome premier. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. 2002 Febvre. La société de cour. Bucureşti. Emile. PUF. Paris. 2003 Ginzburg. Spania: mărire şi decădere. 2002 Favier. Marile descoperiri geografice. Bucureşti. 1992 Chaunu. Artemis. Jean. Epoca marilor descoperiri geografice. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Bucuresti. Des humanistes aux hommes de science. 1971 Hale. Paul. Belu.. All. 1972 Delumeau. Jean.Carpentier. Histoire de la pensée européenne. 1985. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Flammarion. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Ed. Le monde de Jean Calvin. Paris. Delumeau. Teora. Paris. A. Leonard. Paris. 1998. 1961 MacDonald. de la Alexandru Macedon la Magellan. Immanuel. 1977 Dickens. Galaxia Guttenberg. Bucuresti. S. Prentice Hall International. Bucureşti. 239 . Corint. Bucureşti.. 1968 Elias. Stewart. Pierre. Histoire des relations internationales. Jean. The Age of Humanism and Reformation. 1991 Chaunu. Norbert. All. Marshall. A.. Le Moyen Âge. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. 2 vol. Jill. 1500-1558. 1999. Jean. Brânza şi viermii. Bucureşti. Ganshof. Bucureşti. Histoire générale du Protestantisme. un destin. Perrin. Carlo. Lebrun. 2003 Kilsby. Pierre. Carol Quintul: suveran. 1973 Dickens. Meridiane. Cornelia. Bucureşti. 1975 Mandrou. Civilizaţia Renaşterii. Seuil. Hachette. Bucureşti. Naissance et affirmation de la Reforme. 200 Favier. Bucureşti. 1998. Artemis.

Bucuresti. Bucureşti. Randell. Istoria Portugaliei. 1996 Oţetea. Accent. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. vol. 2006 Roux. Histoire de l’art Flammarion. II. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Bucureşti. All. Paris. de. 1517-1555. Michel. 2000 Riché. Arc. Franţa: renaştere. Handelsman. Pietri. 2001. La fin du Moyen Âge. Jean. Bucureşti. Roland. 2000 Muchembled. Claude. Bucureşti. Keith. Paris. 1931 Rady. Iaşi. Univers. Cartier. Rapp. Rabreau. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Rady. All. 240 . Istoria Universală Larousse. All.Mignot. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Venard. Randell. All. H. Corint. Aventura gândirii europene. 2004 Nicoară. Perroy. All. Louis. Machiavelli. Keith. Paris. Marc. Mousnier. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Jean-Paul. 2001. Edouard. Librairie Félix Alcan. 1550-1650. Guillemain. 1999. 1968. Editura Enciclopedică. All. Jean Calvin şi Reforma târzie. 1989 Pirenne. Marcel. Jaqueline. Luce. Keith. 2005. 2005 Skinner. O istorie a ideilor occidentale. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Andrei. Daniel. O istorie a secularizării. religie şi refacere: 1494-1610. Randell. Henri. Augustin. Univers Enciclopedic. Martin. Bucureşti. Tallandier. Reforma catolică şi contrareforma. Francis. Martin. XIV-XVIII). Pierre. Renaşterea şi Reforma. 2005 Oliveira Marques. Halphen. Politică şi politeţe în Franţa. 2001. Bucureşti. Bucureşti. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Le Saint Empire romain germanique. Bucureşti. Keith. Chişinău. A. Robert. 2001. Imperiul mongol şi Gingis Han. Favier. Institutul European. Chişinău. Randell. Flammarion. Suzanne. Morineau. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. Quentin. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Keith. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. Cluj-Napoca. 2. vol. Luther şi Reforma în Germania. 1994. Paris. 2008 Russ. 1996. Bernard. Societatea rafiinată. Simona. 2000. Le monde et son histoire. Pillorget. Randell. D’Otton le Grand à Charles Quint. Renaudet.

Raţiunea dominantă. Vătăşianu. I. Andrina. Cluj-Napoca. 2004 Chirtoagă. II. Bucureşti. Istoria Balcanilor. 1523-1721. Anastasia. Bucureşti. Bucureşti. Richard. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Bucureşti. 1993 Cândea. 1956. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. 1610-1661. Imperiul otoman. 2004 Ciachir. Istoria turcilor.Stiles. Elisabeta I: religia şi politica externă. Soliman Magnificul. 1971. Epoca clasică. All. Arta Renaşterii. 1976. 1992. Istoria slavilor. 1997. Tamara. Aurel. 1979. Histoire de l’Autriche. John. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1993. 1961. Bucureşti. André. Bucureşti. Bucureşti. Odorheiul Secuiesc. Gergely. Xxx Istoria bisericească universală. Ion. Bucuresti. 2001. Bucureşti. Immanuel. Nicolae. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. 1997. Bucuresti. Meridiane. Istoria artei europene. 2000 Mantran. Turcii-otomani. Istoria Imperiului Otoman. Max. Bucureşti. Halil. Bucureşti. 1996. Bucureşti. Meridiane. 2001. Manual pntru uzul studenţilor. 241 . Kondratieva. Jacques. Meyendorf. Virgil. vol. vol. 1968 Wallerstein. Teora. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Căzan. Paris. Jelavich. vol. 1999. Bucureşti. Virgil. Barbara. Bucureşti. 3. Droz. 1998 Clot. Bizanţ după Bizanţ. Istoria Imperiului Otoman. Warren. Decei. Suedia şi zona baltică. Bucureşti. All. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Vechea Rusie. All. Nicolae. 2000. Iorga. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Mustafa Ali. Mehmed. II. Brăila. Iaşi. Corint. Weber. Inalcik. Franţa şi cardinalii. Istoria Ungariei. vol. Robert. Maxim.1-2. Jean. 1996. Sistemul mondial modern. 1300-1600. 1994 Wilkinson. 1978. Ileana. Bucureşti. Bucureşti.

Imperiul Otoman. Bodogae. Cuprins Cuvânt înainte 1. II (1054-1982). De la începuturi până în prezent. Pace. Şesan. 1992. Manual pentru seminariile teologice. război şi comerţ în Islam. Dan. Istorie. Bucureşti. tradiţii monastice. Creştinismul bizantin. Erich. Ioan. Janos. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Piotr. vol. Bucureşti. Bucureşti. Szavai. Bucureşti. Panaite. Bucureşti. 1995. 1998. 1450-1700. Chişinău. Bucureşti. Tenace. Ioan. I-II. Teodor. 1993. Rezachevici. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. 1992. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Bucureşti. Stiles. 1997. Istoria bisericească universală. 1998. 2002. Zamfirescu. Rămureanu. 1992. Bucureşti. Constantin. sociale şi religioase 2. Viorel. Michelina. I. vol. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Introducere: structuri politice. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Ungaria. Rămureanu. 2005 Wandycz. Pentru Institutele teologice.Păcurariu. Mircea. Andrina. vol. Istoria bisericească universală. Bucureşti. 1994. Bucureşti. Milan. Istoria Austriei. Preţul libertăţii. Istoria bisericii ortodoxe române. Zollner. teologie. XV-XVII).

Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Începuturile expansiunii europene 4. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Marile descoperiri geografice.America Precolumbiană 3. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.

9. Cuprins 244 . Bibliografie 10.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful