Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

). Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. Există. şi prin supunerea. americană. caracterizate în general prin lipsa. cel puţin formală. putem presupune că structura socială era una egalitară. în lumea asiatică. consilii orăşeneşti. America centrală şi de sud. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). pe măsura organizării statului papal. cel puţin teoretică. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. de diverse tipuri. oraşe state. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. 1. Asia. Alte forme de organizare politică sunt principatele. cu cele din vestul şi centrul continentului). De exemplu. O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. la populaţiile de vânători culegători . caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. Există. faţă de un imperiu sau un regat. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). 2. a suveranităţii desăvârşite. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. de asemenea. umma. organizate în bande de vânătoare. africană. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. Toată hrana 5 . sociale şi de organizare familială. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). etc. Cazuri de acest tip găsim în Europa. în general.formală. unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. Africa. O regăsim în lumea islamică. Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. în multe privinţe.

Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. probe dificile. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. conform unor reguli clare. unele grupuri practicând poligamia. Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. foarte importante sunt cele legate de vârstă. nu existau posibilităţi de stocare. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. între toţi membrii grupului. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. care presupun uneori iniţieri. în care producerea hranei. fie prin creşterea animalelor. cele mai multe însă fiind monogame. sau mai valorizată social. ca la pigmei sau boşimani. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice.obţinută se împărţea. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. dar femeile participau. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). gen şi vârstă. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . De asemenea. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. 6 . toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. prin vânătoare şi pescuit. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere. Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). La eschimoşi. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. rudenie.

dar şi triburile Hopi şi Crow). descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. în unele insule din Pacific. din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. De asemenea. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. sau mai mult pământ. de la o plantă sau un animal sacru. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. (grupuri matriliniare). alcătuită din trei generaţii. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. 7 . Adeseori. Aceste grupuri îşi socotesc. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. la foarte puţine societăţi. soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. Exista însă şi poliandrie. Ca şi vânătorii-culegători. neamul. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. care se revendică de la un strămoş comun. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. mai multe capete de animale aduse ca zestre. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. în unele regiuni din sud-vestul Africii. aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. social şi politic în societăţile tribale. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). din punctul nostru de vedere. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. de regulă. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia.

la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. ca de exemplu la irochezi. Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. statutul femeilor era mai înalt. care adesea tind să aibă caracter ereditar. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. De asemenea. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. Natura economiei. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. care. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. de asemenea. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. care erau strict subordonate bărbaţilor. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. În societăţile matriliniare. şi anume cea între liberi şi 8 . abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). practicau poliandria). şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. ele având un rol important în activitatea economică.

sau al şefilor incaşi). la arabi. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. americane. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. De asemenea. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. au 9 .non-liberi. etc. Statutul femeii rămâne unul inferior. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. pe de o parte. Agricultura intensivă. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. mongoli. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. africane. Practicarea agriculturii pe scară largă. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. polineziene. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. care caracterizează economia statelor. indieni. spaţiul islamic. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). alte populaţii asiatice. social şi politic de către bărbaţi. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. şi meşteşugari şi negustori. pentru anumite segmente ale populaţiei. turci. pe de altă parte. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. domesticirea unor animale variate. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. prestigiul social şi politic al familiilor. China. Japonia. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. ea fiind dominată economic. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. Statele din Europa.

Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. cu destulă greutate. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. în unele cazuri. monogamia strictă. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. Familia. La azteci. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. în care creştinismul a reuşit să impună.folosit monedă din metale preţioase. sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. preoţii sau călugării. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. de aceea. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). Astfel. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. rămâne o structură socială importantă. Islamul. precum în Arabia. Desigur. Se adaugă. De asemenea. În Asia. specialiştii sacrului. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. Europa. după constituirea statului. precum sacerdoţii de diferite tipuri. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi. care tolera sclavia. În America centrală şi de sud. predomina familia extinsă. inclusiv în Europa. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. În cele mai multe dintre aceste societăţi. în cele mai 10 . tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. în cadrul societăţilor organizate în stat. cu transmiterea ereditară a statutului.

Astfel. fiind doar excepţii (împărătese bizantine. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. Hr. budismul dispare practic din ţara sa de origine. Vom analiza. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat. 1. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. Hr. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. de o manieră mai concretă. în care mitologia vedică este reinterpretată. între secolul VI î. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor..1. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. pe parcursul prelegerilor următoare. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. În schimb. Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. femeia era asociată cu sfera privată. Hr. 1.3. în parte şi datorită 11 . 3. unele împărătese chineze). doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. In India. în general se constată continuitatea. şi secolul V d. haremul islamic sau chinez. cazurile de femei care au reuşit să exercite. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp.). iar altele reprezintă creaţii noi. puterea. etc. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. budismul apărut prin secolul al VI-lea î.

Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. un monoteism consecvent. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . Religie politeistă. problemele teologice. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice.. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam. religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor. pe tot parcursul evului mediu. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. tehnicile yoga. care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. abolirea sistemului castelor. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. abluţiunile rituale. budismul coexistă cu religia naţională. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. În Japonia. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Fiind o creaţie artificială. etc. şi o mare zeiţă. care au adoptat budismul (secolul IV d.influenţei budismului. Acesta. şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. Shiva.Hr. Coreea. shintoismul. In China. Tot în secolul al XVI-lea. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. In secolul al XVI-lea. ofrandele şi libaţiile. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. apare religia sikh. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. dintre care Krishna şi Rama). sec. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. teoria castelor. Hr.

de altfel. elementelor naturale (cer. dar bazându-se pe evoluţia locală. Izanami şi Izanagi. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. soare. spre soare-apune. Viracocha). venerează spiritele strămoşilor. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte.). utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. cu eroi civilizatori şi salvatori. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. din care apar apoi celelalte zităţi. au o serie de practici şamanice. conform profeţiei. sunt practicate sacrificii umane. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. şamanism şi religii politeiste. care. 13 . apare. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). islamul. din spaţiul marilor civilizaţii maya. aztecă şi incaşă. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. lună. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. 1. Aceste religii au un panteon foarte complex. de culte animiste. cartoful). altare aflate în locuinţele credincioşilor. apă. 3. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. Sub posibila lor influenţă. Începând din nordul continentului. Acest mit a sost. în Peninsula Arabică. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. în secolul al XVIlea. 2. creştinismul şi iudaismul. în secolul al VII-lea. etc. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi. sub influenţa arabă. zeiţa soarelui. un al treilea mare monoteism al lumii. In concepţia japoneză.

datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). divinitate unică. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Profetul (Rasul). însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. care provin din Fatima. născut pe la 570 în familia Hasim. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. care va reveni 14 . Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. caracterul nedrept al sclaviei. şi Muhammad. şi Ali. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. Prin arhanghelul Gabriel. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. un fiu secret al lui Hasan. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. ginerele său. simplu muritor. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. (partizanii ideii imamului ascuns. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. În urma unor complexe evoluţii politice. de tipul sfinţilor intercesori. care au avut efect în planul doctrinar. singurii califi legitimi au fost Ali. fii acestuia Hasan şi Husein. din Mecca. transcendentă. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). fiica acestuia. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. un fiu natural al lui Ali. între care duodecimanii. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Şiiţi refuză sunna. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. atotputernică şi atotprezentă. născuţi din Fatima. tribul Quraish. creatorul lumii şi al oamenilor.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. Ca atare.

prin dezvoltarea Mişnei. colecţie de legi rabinice. a ortodoxiei. ca locuri de studiu şi de cult. ismaeliţii sau Asasinii. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. Convins de argumentele iudaice. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină. etc. suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini.Hr. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”.Hr. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. Centrul vieţi religioase. septimanii.ca Mahdi. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. stăpân al Universului). şi a Talmudului. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. De asemenea. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. fiind exponenţi de seamă ai 15 . mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. o ramură a acestora din urmă. Sinagogile. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. se dezvoltă Cabala. Se spune că pe la 958. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. Hr. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. comentarii la Mişna. de prin secolul al IV-lea d.

Caracteristici generale China se prezenta. într-o relativă linişte. China 2. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. articulat. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea. între care populaţia Han era majoritară. demonstrau gravitatea acestor probleme. Spre sfârşitul perioadei medievale. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. sec. cu vocaţie misionară. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. de-a lungul celor două axe majore. 1. persecutaţi în ţările occidentale. 16 . 2. 1. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. ca un mozaic de populaţii.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). În cele din urmă. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. Civilizaţiile extraeuropene 2. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. în mare. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. Creştinismul. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. cu limbi şi culturi diferite.

al unei culori şi al unui punct cardinal. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). Continuitatea. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. dinastie de origine mongolă). numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. taoismului şi budismului. în conducere au fost preferaţi eunucii. în pofida momentelor de ruptură. şi în cele din urmă prin a se siniza. Song (960-1279). Ming (1368-1644). din dinastia Tang (680). în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. religii care nu se exclud reciproc. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. cunoaşterea doctrinei confucianiste. finanţe. şi verificau cultura generală a candidaţilor. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale. primul împărat de origine ţărănească. lucrări publice. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. Imperiul chinez este unul universal. Acest sistem. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. justiţie. culte) . Yuan (1279-1368. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. cu şase ministere (afaceri publice. În timpul dinastiei Ming. Examenele erau scrise. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. populaţii originare în regiunile nordice. căci împăratul este considerat Fiul Cerului. 17 . Tang (618-907). armată. atestat încă din dinastia Han. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. fără să se renunţe cu totul la mandarini. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. deşi uneori pot exista conflicte.

între 311. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud. mereu mai numeroase. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). hegemonia este disputată de mai multe principate barbare.2. din secolul al III-lea. 2. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. Marele Secretariat imperial. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. ca şi în Europa. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. Această perioadă este numită. asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. în mod tradiţional. şi în China. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. dincolo de Fluviul Galben. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. demografică. economică. În această perioadă tulbure. să crească proporţional. care transcria şi controla decretele imperiale.1. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. "a celor şaisprezece regate". Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. contribuind la sinizarea acestei regiuni. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. populaţie de origine turco-mongolă. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. care par să fi fost avari. care redacta textele oficiale. Cancelaria imperială. În ceea ce priveşte armata. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. În nord. fapt ce a grevat profund cheltuielile statului. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436.Consiliul de Stat. Tuo ba (sau Tabghatch). Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. fără însă ca eficienţa trupelor. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. 18 . Ruan ruan. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită.

Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. capitala imperiului. care obţin. până atunci budistă. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. foarte importante în perioadele precedente. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. impozite indirecte pe sare. oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. China cunoaşte o perioadă dificilă. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). prin unificarea monetară. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. regionalismele. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. A fost stabilizată economia. Chang an. scutite de taxe şi de 19 . introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri.Reunificarea a fost opera nordului. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. băuturi alcolice). revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". An Lu shan. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. care. care reuşeşte să cucerească. mai ales în perioada următoare. iar sistemul de examene a fost reluat. în timpul dinastiei Sui (581-618). a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. Forţele centrifuge. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. iar Japonia. s-a diminuat. reforme administrative şi militare. în 755. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. în 751. ceea ce a contribuit. prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. a reuşit să reorganizeze imperiul. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. ceai. către Asia Centrală şi către Coreea. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. s-a sinizat din punct de vedere cultural. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. victoria pe râul Talas. Puterea centrală încearcă să reacţioneze.

De partea poporului prin origine. Unificarea este reuşită. Din 1115. cu capitala în zona actualului Beijing. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. care instaurează dinastia Song (960-1279). taie Drumul Mătăsii. pentru a relansa circulaţia monetară. datorată şi refugiaţilor din nord. în 1234. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. de Zhao Kuang yin. care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. În 1038. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. aproape fără luptă. prin constituirea categoriei negustorilor. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. ceea ce conduce. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. În această perioadă. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. în schimb. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. pentru un secol şi jumătate. datorită mongolilor. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. Până în 960. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. Jin. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . care fuseseră subordonaţi statului Liao. uigurii. pretind şi obţin tributuri. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. Pentru a mări masa de contribuabili. În secolul XI. În sud se reconstituia dinastia Song. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. după model chinez. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale.serviciul militar). dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. din nord s-a exercitat o continuă presiune. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. Turcii. djurceţii. sub numele Song de Sud. întemeind proprie lor dinastie. O transformare profundă afecta societatea chineză. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală.

între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. care avea însă doar un caracter formal. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. destinate hergheliilor şefilor militari. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. Oamenii aveau statute profesionale rigide. după ce. De asemenea. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). Puterea imperială devenise despotică. precum Coreea. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. în frunte cu fostul şef al mişcării populare.cucerirea mongolă. Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. Teoretic. Vietnam. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. în 1271. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Marele Secretariat imperial e suprimat. ca în epoca Song. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. transmise ereditar. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. 21 . dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. desăvârşită în 1279. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. cu staţii de cai de schimb. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. Japonia. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii.

creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. şi a permis o creştere demografică pe care. China medievală era impărţită în două mari zone. şi China de sud. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. o putem considera explozivă. Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. astfel încât. Astfel. În aceste condiţii. cultural.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. acestea există în număr mic. De altfel. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. cei mai mulţi în zonele sudice. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni. în diferite etape ale istoriei. caracteristici climatice şi de civilizaţie. Astfel. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. în general. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. Raportul demografic se inversase astfel. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. vin din aceste regiuni nordice. Pe de altă parte. China de Nord. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. aflată într-o poziţie inferioară. În funcţie de relief. a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. de ordin tehnologic. în sud. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. raportată la condiţiile epocii. cele mai importante în imperiu. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor.

daoismul şi budismul. Aceasta presupune o anumită conduită socială. care ar fi fost reprezentată de confucianism. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. al VI-lea î. dintre care figuri dominante 23 . epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. în cele din urmă. Hr. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. de la ideea identităţii culturale specifice chineze.desprindă. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). respect pentru superiori sau vârstnici. Această sinteză a înglobat elemente budiste. urmat de numeroşi alţi gânditori. consideraţie pentru ceilalţi. latinizat de iezuiţi în Confucius. umanitate. în scopul de a oferi o armătură religioasă.3. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. concept ce desemnează atât riturile.). Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. în general paşnică. Religia In China. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. pornită. pe tot parcursul evului mediu. a devenit. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. 2. centrându-se în jurul conceptului Ren. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). Numărul mare de locuitori.1. Confucianismul. cât şi regulile de convieţuire civilizată. Li. Astfel. pentru confucianişti. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. Convieţuirea. virtute omenească. confucianismul. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini.

care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. Din punct de vedere metafizic. a ideilor înaintaşilor. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. scriitori artişti. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. Dao este principiul superior. cât în expunerea novatoare. într-o cuprinzătoare sinteză. devenind astfel un principiu de ordine naturală. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. potrivit legendei. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . Lao Zi. Din secolele III-IV. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. Budismul pătrunsese din secolul I d.Hr. reprezentant al şcolii Raţiunii. Literal. Daoismul ar fi fost întemeiat. opusă unităţii reprezentată de Dao. dao înseamnă cale. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate. ci să-şi observe propriul spirit. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. De asemenea. morală şi politică. ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. Antiintelectualist. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200).. dar şi în Coreea şi Japonia. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. poeţi. şi Cheng Yi (1033-1107). orientat mai mult spre idealism. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene.

intense persecuţii ale budismului. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. şi nu sunete. în afară de sistemul examenelor. Coreea. cu limbi diferite. dar influentă pe plan social şi politic. în prezenţa suveranului. Notând idei. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate.1. şi ulterior. djurceţilor şi mongolilor. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. China reprezenta de fapt. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. cele mai importante fiind cele indiene. Budismul chinez. 25 . Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. dar şi în capitală. sec. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe. mai ales în oraşe. uneori chiar în palatul imperial. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. cele islamice. în urma promovării unor examene. mai ales după cucerirea mongolă. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. în evul mediu. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. din partea kitanilor. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. indiferent de originea lor socială. rămâne însă. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. profund influenţat de taoism. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. Pe de altă parte. Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. 2. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. cele venite din Asia Centrală. un conglomerat de popoare.4. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). şi scrierea. Hr. în evul mediu o religie importantă şi influentă. care au adoptat budismul (secolul IV d.

tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. în China epocii Song. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale. Desigur.etc. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite. de exemplu a poeziei. prin secolul al XIV-lea. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură. se pare. arhaică. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). literaţii-funcţionari. teatrul.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti.). Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. în Coreea. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. De asemenea. cum au fost negustorii. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. Totuşi. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. Hr. pentru că el necesita mii de caractere. Oricum. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. reprezentate de oraşe. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. difuzarea operelor scrise. Povestirile. inclusiv al ilustraţiilor. pentru populaţiile din Asia Centrală. cele coreeană sau 26 . japoneză. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. Cunoscând mai puţin limba clasică. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. noul gen al « simplelor note ». principalul focar cultural al Chinei medievale. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice.

în general privind dinastiile precedente. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. ilustrate de genul ci. se dezvoltă filologia clasică. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . şi răspândite unele prin intermediul tiparului. de asemenea strâns legată de muzică. Tot un roman istoric. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. a fost cel realizat de Shi Nai An. realizată de Si Ma Guang. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. De asemenea. mai ales cel în limbile vorbite.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. Yong Le. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. 937 de capitole. pe cât se pare. În epoca Yuan. etc .) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. de către Luo Guanzhong. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. pătrund influenţe mongole şi musulmane. Astfel. Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. din ordin imperial. mici poeme lirice. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. realizt în secolul al XIV-lea. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. în vremea dinastiei Song se realizează. chitara cu trei coarde. interzis celor de rând). căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. teatrul. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. în oraşul « purpuriu ». romanul. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming. publicată în 1060. în 22. cu metrică strictă. epigrafia. realizate în zeci de volume. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. arheologia chiar. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. de către Ou Yang Xiu. spre sfârşitul dinastiei Yan. Cronica Tang.

considerată « moartă ». iar după sporirea contactelor cu europenii. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. în linii mari. în general. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. producţia de porţelanuri şi lacuri. legată de cea a societăţii în ansamblu. 28 . care uneori sunt chiar eliminaţi. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. ale vieţii de zi cu zi. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. Evoluţia ştiinţei chineze este. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic.5. deoarece. 2. acesta evită linia dreaptă. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. strâns legată de poezie şi de literatură. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. De exemplu. precum pictura.1. în general. uneori chiar miniaturală. de apăsare. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. caligrafia. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă.senzaţiei de materialitate. ci stâlpilor sau coloanelor. de aceea construcţiile sunt zvelte. producţia de porţelan atinge apogeul. pe hârtie sau pe mătase. Sculptura chineză nu are. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming.

cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. care.Trebuie început. în 1090. firesc. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. în secolul al XI-lea. căci alături de progresele matematicii. Astfel. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. în epoca Song. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris. calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. sub redacţia lui Zhu Shijie. Se ajunsese. pentru desenarea hărţilor celeste. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. În domeniul matematicii. Puţin propice creaţiei culturale în general. Shao Yong. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. De asemenea. prin Biroul astronomic de la Nanjing. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. În timpul dinastiei Yuan. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. la realizarea de hărţi în relief. şi asupra realizării hărţilor terestre. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. la nivelul tehnicii. Progresele cartografiei se repercutează. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. regulată şi continuă. ci şi Africa şi chiar Europa. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Încă din secolul al XI-lea. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. 29 . pe baze hidraulice. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. în secolul al XVI-lea. mai ales prin dezvoltarea algebrei. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia.

dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. a busolei. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. perfecţionarea turnării fierului. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei.1. obţinut din planta numită chaulmoogra. cu rezultate remarcabile. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. un mare atlas. 2. păsări. crizanteme. Din secolul al XIV-lea.inventate de Shen Gua. bujori. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. unde munca umană era foarte ieftină. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». în cercetările privind pediatria. ginecologia. caolinul. Caracteristici generale 30 . India 2. citrice. savant şi om politic. În planul tehnicii. 2. camforul. etc. în urma a nouă ani de muncă. de închidere în faţa influenţelor externe. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. bolile infecţioase şi vasculare. iar pe de altă parte.2. La începutul secolului al XIV-lea. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. bambus. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. precum fierul pentru tratarea anemiilor. poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. crabi. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. călugărul taoist Zhu Siben realiza. efedrina sau ginsengul. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. Yuditu.

Se adaugă Islamul. La sud de Narbada. în mare. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. principe din Patalipputra. care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. cu capitala la Badami. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. religie sincretică şi politeistă. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. şi regatul Pallava (sec. întemeind statul Gupta. la începutul secolului al IV-lea. care a condus la generalizarea sistemului castelor. De asemenea. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. 2. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. dar care pot. de către împăratul persan Chosroes. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. precum arienii. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. vechea capitală a regilor Maurya. Ghandragupta. 975-1189). şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord.India. În timpul Imperiului Gupta. sudra (agricultori). IV-IX). sau intangibilii. cum a mai fost numită această formaţiune. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. budismul în declin coexistând cu hinduismul. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. extrem de numeroase. exista o mare diversitate religioasă. În afara sistemului castelor se aflau paria. la 31 . dintre care unele erau seminegroide. erau indoeuropene. pe platoul Deccan. în cele din urmă. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. kşatria (războinici). care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. iar altele. aliat cu turcii. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă.2. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. învăţaţi). în 565. unde astăzi se află şi alte state.2. vayşia (neguţători). Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism.

în valea Indusului. care se islamiza apoi. Este o perioadă de strălucire culturală. VII . cucerit de englezi la începtul sec. În valea Kabulului. în Malaysia şi Indonezia. Bengalul condus de dinastia Pala (sec. dar îşi păstra şi diviziunea politică. şi care încercau să reziste avansului musulman. cu capitala la Kabul. care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. În secolul al XII-lea. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. stând la baza civilizaţiei khmere. Înfrângerea arabilor la Navsari. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). asigură Indiei 275 de ani de pace. pe coasta de răsărit.răsărit de acesta. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. cu excepţia extremităţii sale sudice. După 1206. se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. în 731. treptat. stabilindu-şi capitala la Delhi. anul morţii lui Muhammad. numit Sultanatul de la Delhi. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. împărţit între diferite statulţe. şi îşi constituie propriul stat. din secolul XI. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. un stat vasal al Chinei. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. La sfârşitul domniei lui Harsha. inclusiv musulmane. VIII-XII) era orientat spre răsărit. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. în Siam. Spre vest. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. Din 712 era ocupat regatul din Sind. XIX). care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. Aceştia erau un fel de şefi de clan. 32 . afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. se constituia Kapisha. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul.

Micul Vehicul. reîncarnare a lui Buddha etern. întemeiat în 1336. între care cele mai importante erau Hinayana. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. şi ca atare ele trebuie redescoperite. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. din Asia Centrală. În secolul al XVII-lea. În 1526. conducătorul Ferghanei. Între acestea. Religia In India. un emir turc. condus de o dinastie de şahi musulmani. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. 2. în zonele sale centrale şi sudice. în zonele centrale şi vestice. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. În secolul al XVI-lea. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Nepotul lui. Cel mai 33 .2. un descendent al lui Timur Lenk.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. fondat în 1347. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. condus de maharajahi indieni. de tradiţie antică. în zona de sud. statul Bahmani. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605).3. în frunte cu Babur. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. conduse de musulmani sau de hinduşi. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. imperiul mogul intra în declin. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). la Panipat. iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi. şi Mahayana..Hr. şi imperiul Vijayanagara. Marele Vehicul. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva. Şah Jahan. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi.

Vishnu ( şi avatarurile sale. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. între secolul VI î. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. Religie politeistă. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. Hr. etc. Shiva. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. Hr. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. în parte şi datorită influenţei budismului. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă. şi o mare zeiţă. În perioada care ne interesează. între care budsimul tantric. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Importanţa elementului feminin.. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. teoria castelor. În schimb. budismul dispare practic din ţara sa de origine. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. pe la jumătatea secolului al XI-lea. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. În cadrul acestei forme de budism. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. în India dar mai ales în Extremul Orient. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. şi secolul V d. Dintre aceşi bodhisattva. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. dintre care Krishna şi Rama). tehnicile yoga. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. problemele teologice. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale.

Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. vadagalai. principiul universal. brahman tamil din secolul al XI-lea. ceea ce a influenţat cristalizarea. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. În secolul al XII-lea. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. s-a divizat ulteiror în două direcţii. În vremea imperiului Gupta. dualistă a Vedantei. Madhva (1238-1317). Adorator al lui Vişnu. ca şi budismul. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. 35 . şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. ofrandele şi libaţiile. iar în evul mediu a suferit. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele. care au încercat. mai târziu.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. o apropiere între sufism şi vedanta. el nu făcea distincţii între credincioşi. indiferent de casta căreia îi aparţineau. După el. Întemeietorul său. cea din nord. ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. persecuţiile generate de Islam. numită Srivaisnava. importantă este doctrina lui Ramanuja. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. în perioada noastră. identificată cu Vişnu. mare interpret al Vedantei. între care. abluţiunile rituale. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. Şcoala întemeiată de el. brahman adorator al lui Vişnu. Jainismul a fost o altă religie care promitea. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. realizate. şi cea a lumii reale. fidelă textelor sanscrite. tengalai. care se conducea mai ales după textele tamile. Vedanta. Jina sau Mahavira. Hr. ca şi budismul. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. Nimbarka. ar fi prin secolele VIV î. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. şi cea din sud. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. o cunoaştere şi o conduită corecte. Spre deosebire de budism. susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. propune o interpretare diferită. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene.

devenite vehicole ale creaţiei literare. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. 2. căci şi aici. în teoriile sale psihologice fundamentale. limba de cultură a Asiei Centrale. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale.probabil în prileme veacuri creştine. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. recrutată mai ales din castele superioare. a existat o dihotomie între limba savantă. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. ca şi în alte arii culturale. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. bengali. etc. şi în principal din cea a brahmanilor. 4. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. Învăţământul era rezervat în India. unei elite. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. ca pretutindeni în acea vreme. 2. assami. 36 . atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. dar care a devenit de la un moment dat (sec. dar şi datorită influenţelor externe. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). tamilă. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. al XII-lea) un idiom artificial. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. să fie diferite : hindi. sanscrita. venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. marathi. nu e mai puţin adevărat că yoga. în care au fost scrise marile opere. la care învăţau mii de studentţI din India. China şi Asia Centrală. şi limbile vorbite. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului.

în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. partea de nord a Indiei a fost 37 . pictura murală. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. prin obiecte realizate din lemn. moscheilor şi palatelor. Arta indiană a fost profund marcată de religie. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Poemul lui Prithviraja. În perioada de care ne ocupăm. uneori cu existenţă istorică. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. operă a lui Chand Bardai. folosite în realizarea templelor. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. până la crearea unei arte indiene unitare. Alături de arhitectură. şi din aceeaşi perioadă. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. În ceea ce priveşte creaţia poetică. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. Dar în compensaţie. a lui Zia ud-din Barani. influenţăandu-se reciproc. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). autorul operei Sakuntala. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. din secolul al XIV-lea. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. din secolul al XI-lea. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. metale preţioase. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. fildeş. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec.În perioada Gupta a creat Kalidasa. care însă au comunicat una cu alta. De altfel. fără a dispărea cu desăvârşire. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. os. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». sculptura monumentală.

între care şi populaţia ainu.3. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii.Hr. din secolul al XI-lea. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. De asemenea. precum Bhaskara. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. cu trăsături asemănătoare albilor. În mileniul I î. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. Japonia 2. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. cu o configuraţie geografică extrem de variată. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. din secolul al XIV-lea. Medicina continuă să se dezvolte. Hemâdri. s-au afirmat prin lucrările lor. 2. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. în secolul al XII-lea şi Arundatta. precum şi un manual medical. în secolul al XIII-lea. şi a participat. au 38 . după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate.inclusă în lumea musulmană. oricum acolo. Matematicile. Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. prin aceasta.3.1. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă.

fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. în vremea epocii Nara. A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. Nara (710-794). Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist.3. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. percepea impozit funciar în produse şi. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez. iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. S-a impus budismul ca religie oficială. Astfel.2. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. precum şi a armatei. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d.Hr. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. Aparatul central şi local. 2. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. pământurile au fost declarate proprietate publică. Heian (794-1192). în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Kamakura (1192-1333). asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. în acest fel. A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec. Muromachi (1333-1573). III – 710). Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. în care sistemul de proprietate nu era individual. Oricum. Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu.

ridicarea de numeroase construcţii din lemn. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. Practic. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene.din cele mai diverse. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. cu caracter laic sau religios. atunci s-a constituit categoria samurailor. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. cu formă simbolică şi tradiţionalistă.. juridice etc. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. adevărate războaie civile. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării. Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. cu atribuţii militare. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. în repetate rânduri anarhie. precum Taira sau Minamoto. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. 40 . mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. precum mineritul şi turnarea metalelor. Astfel. având ca unică ocupaţie meseria armelor. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. Între altele. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. ceea ce a generat între altele. stabilindu-se printr-un contract.

” În ansamblu. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. neavând nici un fel de atribuţii politice. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. original. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. 41 . iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. în special din anii 1274 şi 1281. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. statal sau în domeniul vieţii materiale. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. tradiţionalistă. de la nivel local. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. ulterior acesta a fost înlăturat. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. Fiind multă vreme izolat.subordonate direct doar Marelui şogun. în curusul istoriei sale medievale. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. având aşadar monopolul puterii. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă. Ideologia oficială a devenit confucianismul. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal.

mongolii erau adepţii şamanismului. a pâslei. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Cerul divinizat. lacurile. În evul mediu. Din punct de vedere religios. beletristică. treptat. Munţii. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. adorau focul. sub numele Tangri. cu origini etnice diferite. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. numită Kuriltai. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. Mongolii 2. Existau şi triburi de pădure.4. etc. de asemenea. au început să-şi afirme trăsăturile comune. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. şi venerau. realizarea armelor. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. 42 . Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. existau două grupuri mari de populaţii. 2. mai ales la triburile de pădure.2.poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. precum prelucrarea fierului. care dispare însă pe la 1161. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. confecţionarea hamurilor.1. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor.4. care marca drumul spre apariţia statului. în primul rând.4. soldată cu stabilirea unei regalităţi. impletirea funiilor. dar care. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. 2. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau.

oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. Marea Iasă. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). extrem de rapide. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. şi extinse pe un teritoriu imens. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. începând cu Gingis Han. Constituind unităţi de cavalerie. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. prin cruzimea lor calculată. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). acceptat de o parte a mongolilor. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. Marele han exercita o importantă putere. Asia Centrală. născut probabil pe la 1155. o mie. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. şi de un cod juridic. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. Europa estică şi centrală. Hanatul mongol dispunea. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. oboseală. rezistenţa lor deosebită la foame. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. noionul Temugin. Încă de la Kuriltaiul din 1206. intemperii. De asemenea. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale.Descendent al ultimului rege. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Cuceririle acestea. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. alcătuite din grupuri de familii. colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. şi din partea creştinismului nestorian. care trimiteau la oaste o sută. de tipul despoţilor orientali.

Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. în special la cele chineze şi musulmane. ci încep chiar conflicte 44 . Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia.armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. cele situate spre Europa. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. Tuli. Ogoday devenea mare han. moştenirea a revenit urmaşilor lui. arcane. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. Ca tactici de luptă. etc). şi exemplele ar putea continua. multe dintre ele superioare lor.şi pentru cucerirea altora noi. inclusiv Afganistanul. aceştia nu se mai concertează. mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. După distrugerile provocate de campaniile militare. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor. În anumite cazuri. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. În timp. Cel mai tânăr fiu. Djuci. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. suliţe. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. Djagatai primea Asia Centrală. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. De exemplu. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. În urma cuceririlor mongole. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). În urma contactelor cu China. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. Apoi.

Timur Lenk. conduce Ilhanatul Persiei. subordonează Hoarda de Aur. Ulusul lui Djuci. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. un emir mongol turcizat.5.1. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. Siberiei. Civilizaţia Islamului 2. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. fratele acestuia. ocupă Delhi. când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. până spre Obi. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. După moartea lui Timur (1405. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Hulagu. Ulusul lui Kubilay. Kazanului. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. vămilor. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. care vizase stăpânirea apusului. 2. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. cuprindea Mongolia şi China. în India. Astrahanului.5. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată.intermongole. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). El cucereşte Persia. La mijlocul secolului al XV-lea.Geneza Islamului 45 . păşunilor. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. privitoare la controlul oamenilor. nepot al întemeietorului imperiului. care se destramă îm 1335. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). Khorasan. Afganistan. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. precum Ferghana. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han.

musulmanii au fost. Aceasta explică în parte de ce.Islamul. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. a fost întemeiat de Muhammad. dar avea şi o încărcătură socială importantă. De altfel. caracterul nedrept al sclaviei. fiind rămas de timpuriu orfan. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. tribul Quraish. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. într-o grotă de lângă Mecca. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. la începuturile predicii lui Muhammad. de-a lungul istoriei. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. întrucât deţin o revelaţie scrisă. divinitate unică. Acestea au început să apară prin 610. dar au înţeles-o doar parţial. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. Într-unul din aceste momente. din Mecca. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. dar şi „profetizeză”). în timp. în general. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. Muhammad are o situaţie destul de grea. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Khadija. Profetul (Rasul). căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). pe când ea avea 40. Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. una dintre marile religii universaliste ale lumii. creatorul lumii şi al oamenilor. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. numit Allah în limba arabă. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. la începutul secolului al VII-lea. de tipul sfinţilor mijlocitori. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. chiar dacă. precursor al lui Muhammad. (Iqra înseamnă „citeşte”. simplu muritor. atotputernică şi atotprezentă.

Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate. 47 . sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. • Rugăciunea. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). ceea ce-i îndeamnă. care încep persecutarea adepţilor acestuia. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice.Quraish. Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. cu faţa înspre Mecca. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. Ei se refugiază la Yathrib. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. în cele din urmă. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. La Mecca. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. Cei din Mecca acceptă să se convertească. Muhammad precizează doctrina. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. transformă Islamul într-o putere redutabilă. după purificări rituale. • Mărturisirea de credinţă. împreună cu un grup de adepţi. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. la anumite ore. Această fugă. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. Muhammad. hegira. Muhammad revine în oraşul său natal. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. (Pe când se afla la Medina. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. pe qurayshiţi să cedeze. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

gramatica şi dreptul. numele islamic al acesteia este adab. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală. 53 . persană. Pe de altă parte însă. De altfel. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. Desigur. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. la fel ca bizantinii sau occidentalii. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. se poate spune că arabii.În perioada medievală. India. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. ştiinţele profane. au preluat o serie de elemente. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. şi se află la apogeul dezvoltării sale. indiană sau chineză. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. sau pe creaţiile noi. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. reprezentate de exegeza coranică. Artele. la fel ca şi în cea creştină. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. De aceea. prin confruntările de idei. sau “ştiinţe ale anticilor”. suspecte. care continuă să se definească. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. dar acestea au fost întotdeauna. în lumea arabo-islamică. ca şi în Europa creştină. Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. Ca şi în spaţiul european. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. Este de netăgăduit că arabii. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. cultura. Asia Centrală. O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. este în primul rând un « paşaport social ». literatura. bazate pe tradiţii preislamice. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. pe vivacitatea religiei. Astfel.

destul de mult vechilor modele. Învăţământul în lumea islamică este. întinsă până spre secolul al XIII-lea. în principal. pe originalitate. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. numite madrasa. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate. Astfel. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. plasate mai ales în marile oraşe. califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. Bagdad. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. În marile oraşe. pe baza Coranului. care constituie şi principalele centre de cultură. de exemplu. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. subsumat teologiei. Literatura arabă s-a constituit. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . universităţilor europene. accentul nu era pus pe inovaţie. accesibil doar câtorva iniţiaţi. ajutau la realizarea partajelor succesorale. dar care datorează. în care araba este singura limbă de cultură. s-a trecut la o elaborare mai originală. într-un anumit sens. Kufa. După epoca traducerilor din greacă sau persană. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. Dincolo de acest nivel elementar. mai ales celor persane. care au marcat primele secole ale Islamului. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. după primele secole. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. Pe de altă parte. există şi instituţii corespunzătoare. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. ca la Basra. etc. pe de o parte. de asemenea. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă.

o are istoriografia. cea andaluză din Spania. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. şafiită. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. hanafită. cea fatimidă din Egipt. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. este profund tributară modelelor orientale mai vechi. definitoriu pentru arhitectura islamică. XI). precum Ibn Hazm. arta islamică a preluat sculptura. iar minaretul. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. hadith. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. frescele. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. O valoare deosebită. cuprinzând genuri vechi. tributare influenţelor exterioare. mozaicurile. La începutul perioadei noastre. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. Saadi. cât cele persane. la rândul lor. preislamice. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. inspirat de modelul creştin. au fost construite după modelul celor iraniene. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. Dacă tipul cronicii universale. hammam. Datorită interdicţiilor coranice. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. este de fapt preluarea termelor romane. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. Palatele califale. Proza. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Baia musulmană. din secolul al XV-lea. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. Pe de altă parte. dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. Hafiz. fixate în scris în secolul al XIV-lea. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. ci în Spania. Ca elemente decorative. preluate prin filieră persană.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. hanbalită. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. dar şi creaţii noi. se constituie şi şcoli artistice regionale. recunoscută şi azi.

o summa care trata probleme de metafizică. esenţial în dezvoltarea goticului european. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. ceramica smălţuită. stilizare a motivelor vegetale. Personalitate enciclopedică. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. lângă Buhara. Astfel. nu poate fi negată. în celebrele sale miniaturi). de exemplu). Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. Artele minore au fost. născut în 980. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. adesea cu reflexe metalice. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. după cucerirea provinciilor orientale. Pe de altă parte. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. lucrări filosofice originale. o imensă enciclopedie. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine.reprezentarea figurii umane. dacă nu şi mai târziu. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. Bijuteriile. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. ar fi putut sta la baza arcului ogival. arabescul. în filosofia greacă. filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. pierdută din păcate în 56 . toate acestea au constituit obiecte de lux. într-o familie de şiiţi duodecimani). A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. de asemenea. Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. folosit la construcţii din Spania musulmană. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. pătrunse şi în Europa. Decorul zoomorf. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. logică şi fizică.

Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. face totuşi concesii teologiei. ca atare imortalitatea este doar impersonală. Filosof. Sistemul său filosofic. O astfel de teză. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. numit de latini Avempace. Ibn Bağğa. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. deşi lipsit de un plan sistematic. şi de asemenea. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. al religiei şi al filosofiei). Mistica musulmană. profund tributar lui Aristotel. Colierul porumbiţei. Ibn Roşd. Colierul înţelepciunii. subliniind. evident. nu putea decât să suscite vii împotriviri. poet şi jurist. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. maestrul lui Thoma d’Aquino. care se inspiră din Banchetul lui Platon. dar individualul e coruptibil. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. Averroes pentru occidentalii europeni. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. justificându-i pertinenţa demersului. Ibn Hazm (1013-1063). cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. superioritatea musulmanilor. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . În secolul al XIII-lea. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. este considerat cel mai mare filosof musulman. Materia este pentru el principiu de individuaţie. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna. atât din partea teologilor musulmani. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. născut la Cordoba. lipsită de compromisuri cu teologia. mort în 1240 la Damasc). cât şi a celor creştini. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Tunisia. asupra cetăţii Szigetvar. După aceasta. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Siria. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. de exemplu împotriva Persiei. Iordania. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. unii reuşind să se strămute în insula Malta. România. Ulterior. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. În 1533. Egipt. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Crimeea. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. sudul Rusiei. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. În timpul asaltului general. fie în totalitate. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Ucraina.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. 62 . Turcia. Libia. Iran. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord. La moartea sa. Grecia. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. nu numai teritorial al statului otoman. Israel. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. Liban. favorabil de altfel otomanilor. Înregistrăm astfel practic apogeul. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. Soliman lăsa ca moştenire. fiind atacat şi Tunisul. Albania. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. Irak. Abisinia. în 1566. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Algeria. Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. În mai multe rânduri. Iugoslavia. Bulgaria.

cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. administraţia centrală şi locală şi. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. dar care practic a rămas o victorie izolată. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. justiţia. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. În paralel. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. O vreme însă. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. a continuat politica în forţă în diferite zone. a fost anexat Ciprul. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. regele Franţei. fiscalitatea. acţiune militară de mare răsunet în Europa. Este adevărat că. nu în ultimul rând. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. precum armata. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient.1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. producători direcţi. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. Mai mult chiar. datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. la 7 octombrie 1571. în anul 1571. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. în acelaşi an. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto.

în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. În parţile centrale ale Europei. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. pe direcţia subcontinentului indian. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. între anii 1638-1639. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. despotică. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. cu anumite intermitenţe. 64 . devenit vreme de câţiva ani. s-a purtat un lung război cu Persia. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. Astfel. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. De asemenea. soldată cu un dezastru. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. Ulterior. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. împotriva Imperiului otoman. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci).

justiţia. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. dar şi visteria. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. anarhie etc. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. precum akângii. cât mai cu seama armata de uscat. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar.6. deci finanţele. Era o oaste permanentă. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. bucurându-se de o serie de privilegii. Un dregător special. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. timaruri şi ziameturi.. Imediat după acesta urma deftertarul. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. pentru a ajunge apoi. marele nişangiu. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . respectiv palatului său şi cea a împărăţiei. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar.2.2. administraţia provinciilor imperiale etc. cea aparţinând în mod direct sultanului.

000 acce. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. în lumea otomană exista timarul. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. cea a contribuabililor. ei şi urmaşii lor.3. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). populat cu producători aserviţi.6. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. iar cele de peste 100. cu venituri de până la 100. aşa numita turmă „reaia”. iar altele mai mari. revocabili şi viageri. precum şi marea masă a populaţiei. în cavalerie. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios. purtau denumirea de ziamet. După modelul oriental. de exemplu creştinii. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. respectiv paşa). după numele celui care conducerea militar şi civil zona. Au existat şi unele proprietăţi personale. Practic. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. scutită de obligaţii fiscale. 66 . Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste.000 denumirea de has. care era un domeniu condiţionat. 2. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”.000 acce. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20.

Aceste ţări s-au bucurat de un statut special. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. în caz de nevoie. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. În schimb.3. Desigur că. M. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. fără nici un amestec otoman. În schimb. deci ca ţări tributare. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). mai mult chiar. căruia trebuia chiar. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. domnitorul provenind din ţară. În acest din urmă caz. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. până la începutul epocii moderne. În sfârşit. nu lipsită însă şi de abuzuri. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor. Astfel. de exemplu. 2. pe baza vechilor instituţii. situaţie caracteristică în mare măsură. atât în 67 . Apoi.6. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. peşcheşuri etc. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan).

Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Giurgiu. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun.7. Banatul şi Crişana. multilaterală şi sistematică. Sursele scrise sunt puţine. Masudi. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. unele nedescrifrate până azi. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire. 2. Orşova. lucrările de specialitate sunt încă puţine. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.1. Africa neagră 2. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. precum Chilia şi Cetatea Albă. păduri şi jungle 68 . ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. Abul Feda. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii.7.. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. Turnu. până la Capul Bunei Speranţe. savane. Nu se cunoaşte azi. la fel ca şi pe alte continente.). Ibn Batutta etc. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. dar şi cu o serie de trăsături proprii. precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea.plan economic cât şi în plan politic. tot mai sistematic şi mai masiv. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. antropologi etc. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului.2. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice.7. Dobrogea. Datorită climatului. 2. apoi şi Tighina. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. Oradea.

Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. ca stadiu de dezvoltare. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. masive muntoase etc.Hr. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. mai ales pe valea Nilului.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare.tropicale. s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică.. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. transformarea Saharei într-un întins deşert. Pe teritoriul african. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. sud-est şi sud-vest. au înflorit şi au dispărut state. au apărut. se exploatau şi prelucrau metale. existente uneori pe o arie întinsă. timp de multe secole. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. Ulterior. structuri proprii. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. În mileniile IV-II î. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. în medii geografice diferite. în special fierul. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. obiceiuri şi tradiţii distincte. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. fiecare cu trăsături. faze istorice. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. Întinderea mare a continentului. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. limbă. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. 69 . să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. Oricum. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura.Hr. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm.

oraşul Meroe. guez (coptă). kush şi meroe. la sud de Tropice. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii. La sud de prima cataractă a Nilului. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. cu menţionări chiar şi în Biblie. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. a devenit limbă de cult. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. în Kenia. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. iar limba populaţiei. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. în spaţiul Africii negre. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental.7. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). 70 . Regatul Axumit. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Zimbabwe. între cele două oceane ce mărgineau continentul.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi.. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale.3. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială. în secolul al III lea e.n. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. Axumul a avut importante relaţii comerciale. Astfel. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. când populaţia era relativ numeroasă. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. 2. Mozambic. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. capitală a unui stat însemnat. sunt prea puţin cunoscute. În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin.

savana a uşurat viaţa oamenilor. până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. Pe un teritoriu vast. ca de exemplu dinastia Zagwe. cu realităţi din mediul asiatic. plină de aur. încă din secolul al XIII lea. S-au succedat mai multe dinastii. în special iezuiţi. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba. Structura proprietăţii. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. mai cu seamă în natură. fără a se suprapune. cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. ca şi raporturile sociale seamănă. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . de la răsărit de lacul Ciad. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. precum şi cu negoţul. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. Acolo trăiau populaţii nomade. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. judiciare şi militare. precum în spaţiul european. răspândită în întreaga ţară. nefiind de natură feudală. Nu au apărut forme de imunitate. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. În Europa. dar şi populaţii sedentare. au activat acolo. fie obştilor săteşti. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută.

Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. obiecte de podoabă şi arme. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. dinspre sud. mătăsuri şi ţesături. care s-a menţinut până în secolul XI. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. Mahmud Kati. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. Kamen. În ţara Wangara. Songhai. Gao. veniţi din nord. De-a lungul a circa 1000 de ani. Almoravizii. Benin şi altele. Tombuktu. Kano. Mabruc şi altele. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Mali. pe râul Nioro. Cronologic. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. între secolele V-XVI. iar mai la sud Ioruba. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. aur şi adeseori robi. S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. au impus impozite permanente în bani sau produse. de Almoravizi. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. Statul s-a extins considerabil. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. primul dintre acestea a fost statul Ghana. au apărut o serie de centre importante: Walata. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. la sud. ca El Bakr. Ibn Kaldun şi alţii. în cea mai mare parte. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. la sud de Sahara au existat câteva mari state. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani.

Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. Se ştie că. El Bakr notează. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză. 73 . Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. impozitele percepute de la populaţie. Capitala statului. Regele a trimis două expediţii. unele cu mai multe etaje. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. îl avea cavaleria. că armata ghaneză era de 200. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană.000 alcătuiau trupe de elită. cu numeroase clădiri de piatră. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. în care un rol hotărâtor. care avea puteri nelimitate. fiecare cu numeroase vase. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. între care Abu Bakar II (1303-1312). mai spre sud. în fruntea statului nou apărut. 30. Acolo. veniturile dobândite din activitatea comercială. Kumbi Saleh. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. Regele. În fruntea statului era monarhul. în Ioruba. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. încă din secolul X. cu instituţii de cultură şi moschei. decorate după modelele artei islamice.organizare socială şi politică. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. Forţa militară a statului era însemnată. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. în secolul XI. începând cu secolul al XI lea. dar şi în surse arabe. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. În vremea acestuia. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. fiind aduşi cai din lumea arabă. s-a islamizat în secolul XI. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. se cultiva porumbul. destule asemănări cu modele asiatice. era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor.000 locuitori). spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. existând aşadar.000 războinici din care peste 40. era un oraş mare (cca. considerat de esenţă divină.

dar şi activitatea culturală. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. dar şi vânatul. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. în special la Tombuktu. Toate funcţiile erau eligibile. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Cairo şi Granada. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. arahidele. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. mai ales pe plan economic. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. sub conducerea familiei Songhai. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. până la lacul Ciad. cu marile centre arabe. finalizându-se prin dispariţia sa. Ki-zerbo). Statele Hausa au influenţat în mod deosebit. alese de populaţie. La est de fluviul Niger. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. bucurându-se de un regim privilegiat. aveau în atenţie bumbacul.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. Astfel. Societatea maliană era relativ complexă. statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. Mai multe familii alcătuiau o obşte. 74 . întreaga regiune a Africii centrale. nuca de cola. Ulterior. Alături de culturi necesare alimentaţiei. Semnificativă a fost înflorirea culturală.

Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Angola (secolele XV-XVII) etc. unele bine organizate. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 . ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. manganul şi fierul. asemănătoare realităţilor de pe alte continente.La sud de savană. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. În podişul Matabele. La fel ca şi în alte părţi. până la formaţiuni statale. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. cuprul. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare. precum Benin. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. precum şi un templu de formă elipsoidală. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. iar alături altele. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Cetatea era de formă circulară. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. cositorul. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. nici sedentarizarea. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. În interiorul cetăţii. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. într-o tehnică ce nu folosea mortarul. Congo (între secolele XIV-XVII). atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice.

2.4. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. unde există medrese. precum nunta. artistic. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale.în consideraţie din punct de vedere economic. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. şi uneori poate chiar incidentală. concepţiile religioase şi regulile morale. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. pe etape. componenta estetică fiind secundară. cu excepţia oraşelor musulmane. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere.7. în slujba căreia este pusă. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. păstrau. de a-i spori coeziunea. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă. se transmiteau cunoştinţe. printr-o serie de rituri de trecere. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. într-uncuvânt. Ele reprezintă expresii riguros codificate. unde din secolul al 76 . cultura. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. Desigur. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. memoria colectivă. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat. invocarea divinităţilor. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. Astfel. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. despre pasiunile omeneşti. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. sau plecarea la război ori la vânătoare.

conferă artei africane pecetea inconfundabilă. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. într-un larg evantai. De asemenea.8. mai ales cea în lemn. în jurul anului 1500.1. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. Toate aceste domenii. în zona deşertului Kalahari. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. a zeilor şi strămoşilor. sculptura în os şi fildeş. Atunci. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. împletiturile. la care trebuie adăugate olăritul. Sculptura africană este departe de realism. din Zimbabwe. spiritual.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc. 77 . America Precolumbiană 2. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura. 2. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb.8. respectiv „Lumea nouă”. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei.

puţine şi disparate. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. cacao. ulterior şi orăşeni. înainte de Columb. Se opinează că. într-o vreme recentă. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. Descoperirile arheologice. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. În ultimele două milenii înainte de Hristos. ardei. de la sud spre nord. timp de foarte multe milenii. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. cartofi. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. Multe milenii. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. În acest fel. precum şi contactele acestui continent cu Europa. portughezi etc. pescuit şi vânat. prin Alaska. considerându-se aproape unanim.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb.000 de ani. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii. nu mai veche de 50. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public. tomate. 78 . fază în care au rămas destule. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. Unii afirmă că un proces de colonizare. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. ananas etc. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură.. mai ales a porumbului. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. deci ţărani. evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. Asia şi Africa.

olărit şi alte meşteşuguri casnice. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice. În ansamblu. într-o perioadă corespunzând. în cursul secolului al XVI lea. maya şi incaşă. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene.Hr. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. câinele şi unele păsări. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central.. în planul vieţii spirituale. ba chiar au fost ridicate primele piramide. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. şi fără contacte nemijlocite. distruse de europeni în mare măsură. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. Paradoxal poate. înflorită întrun stat relativ puternic. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. nu s-a extras şi prelucrat fierul. astronomia sau anatomia. precum agricultură. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î. religioase. în regiunea 79 . Ulterior. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. înainte de venirea europenilor. mai mult sau mai puţin evului mediu european. în trei regiuni. populaţiile domesticind doar lama.De altfel. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. Treptat. oi şi porci. cornute mari. incompletă. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. cea a olmecilor. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. fără influenţare reciprocă. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. în mod independent. La debarcarea lor în spaţiul mexican. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. Încă în plină antichitate.

Nu era o societate împărţită pe caste. lucrători ai pământului şi chiar sclavi. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii.8. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 .Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). unde au fondat capitala Tenochtitlan. Între altele. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. incluzând un mare ansamblu de piramide. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. cu centrul la El Tajin. în general irigat şi care aparţinea statului. negustori. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. A apărut şi un monarh eligibil. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor. 2. de exemplu. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Se adăugau apoi meşteşugari. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. putând fi transmise loturile în mod ereditar. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. originari din California. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m.1. dar şi meşteşugăreşti). Astfel. la o înălţime de 2260 m. pe o insulă înconjurată de ape. Conform tradiţiei. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. militare şi judecătoreşti. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului.

Hr. Despre oraşele mayaşe. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. enigmatice. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. a facilitat. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior.8. marele istoric A. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. în Peninsula Yucatan. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. 2. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). Mayaşii Deja înainte de azteci. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. a consemnărilor cronologice. în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. cu excepţia.000 kmp. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. Civilizaţia maya. în decurs de câteva decenii. În condiţii neelucidate. Tycal. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. în final. între acestea remarcându-se Uaxactun. Axayakatl (1469-1481). distrugerea statului aztec între anii 15191521. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. se află departe de orice aşezare omenească. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. în principal. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre. ceea ce. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite. în mijlocul pădurii 81 .3. Palanque. Montezuma I (1440-1469).. Jungla a distrus multe din realizările lor. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). Guatemala şi Honduras.

situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.tropicale. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare.4. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii. cu centrul în Peru. fiu al zeului Soare.. Astfel. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. înainte de venirea europenilor. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. din Columbia până în sudul statului Chile. din rocă extrem de rezistentă.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate.8. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462). dar şi cu o serie de meşteşuguri. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. mai vechi. a înflorit civilizaţia incaşilor. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. de-a lungul Anzilor. de la est spre vest... ce a existat între secolele VIII-XIII. Acest popor.. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. civilizaţii ale altor popoare. 2. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă. civilizaţia Chavin. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite.

Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. în interiorul familiei. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată.4. alcătuită din legende mitologice. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Astfel. Educaţia se făcea. treptat. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. ca şi în Africa neagră. 83 . populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. de la sud de Rio Grande. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie.000 de locuitori. fabule moralizatoare. povestiri eroice. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). 2. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice. orientată spre necesităţi practice şi de cult.pământului”) ce se pare că. preoţi şi slujitori ai cultului etc. Cultura În domeniul cultural. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. în momentul cuceririi avea peste 200. orală. abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate. poeme lirice. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. al clanului sau tribului. Pe de o parte.8. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. integrată în Imperiul colonial portughez).

Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. probabil. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Poezia maya avea un rol cermonial. exclusiv cultului. Din arta maya. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. pe obiecte de jad. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. care depindea probabil de temple. se pare.De asemenea. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. cu edificii predominant cu caracter religios. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. de muzică şi de dans. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. cu fragmente cosmogonice şi mitologice. într-un centru consacrat. Acestea erau grupate. mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Rachinal Achi. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. Din spusele episcopului Diego de Landa. în oraşe. Chilal Balam. de exemplu). căci întovărăşea riturile religioase. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. continuă tradiţii mult mai vechi. poem dramatic. alături. Scrierea maya avea caracter pictografic. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. Din imensa producţie de manuscrise maya. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. impresionează mai ales arhitectura. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului.

ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. De aceea. pe faţadă. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. unde cele mai importante centre urbane. iar pe de altă parte. conduse şi organizate de preoţi. dar exista şi o scară principală. dar. Mayapan. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. bogat decorate. Templele erau dreptunghiulare. câteva au supravieţuit. calmecac. construite în vârful unei piramide tronconice . Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. a putut fi la rândul ei reconstituită. Palatele. şi face apel mai frecvent la simboluri. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. vorbită pe o arie largă. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi.oarecare depărtare de spaţiul sacru. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. reprezentată de vase elegante. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. reprezentând divinităţi. din perioada clasivă. Uxmal. Labna. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. cu decor policrom. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . accesul la templu se făcea pe scări laterale. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. erau ridicate pe platforme mai joase. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. În perioada de care ne ocupăm. confecţionarea podoabelor din pene. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. probabil locuinţe ale preoţilor. iar limba nahuatl. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă.

Arhitectura aztecă. precum cea mayaşă. de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. etc. anterioară. slăvit astfel ca zeu al vântului. Mexico. de asemenea. astronomia. nu doar pe console. cel puţin în capitală. La azteci. precum Tlatecatzin. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. şI adesea de dans. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. regele Nezaualcoyotl. prinsă în nesfârşite războaie.Tenochtitlan se învăţau religia. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. 86 . condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. caracterul războinic al societăţii. era dominată de aspectul religios. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. istorice. apreciate poemele epice. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. sau cea toltecă. Erau. Tochihitzin. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. cu scări abrupte pe faţadă. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. dramele cu subiect mitologic. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. precum mayaşii. cel puţin cu instrumente de percuţie. Piramidele erau tot în trepte. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. noţiuni de istorie şi de drept. Specific aztecă este piramida teocalli. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. Existau şi temple circulare. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică.

Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. În realizarea imaginilor divinityăţilor. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. cu ideea de canon bizantin). ceramica. granate. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. animale diverse. 87 . Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. deşi nu era cunoscută roata olarului. sau oameni din popor. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. avea un evident rol ornamental. jadeitul. folosit pentru a comunica date contabile. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. după cum am mai spus. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. fiind subrodonată arhitecturii. pitici. în prinicipiu. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. În absenţa scrierii. asemenea lui Quetzalcoatl. De asemenea. literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. cristalul de rocă. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. maceualtin. adesea încrustate cu turcoaze. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. pictografică. atinsese un deosebit nivel artistic. jadul. precum purtătorii culturii Mochica. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. cu ajutorul unor panglici cu noduri. obsidian. sidef. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. şi erau neîntrecuţi orfevri. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. quippu. dar aceste fresce nu s-au păstrat. chiar scrierea aztecă. De altfel.

geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. şi sobrietate. prin folosirea pietrei cioplite. cu uşi în formă trapezoidală. cronicari spanioli. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. zoomorfe şi vegetale. Istoriografia. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. atât cât a fost consemnată după Conquistă. unde se învăţa limba oficială a imperiului. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». precum ceramica sau ţesutul. antropomorfe. fără mortar. cosmogonic sau de dragoste. Ţesăturile incaşe. calendar şi astronomie. aşa numiţii amawta. cu caracter epic. După conquistă. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă.Educaţia tinerilor. unii chiar de origine incaşă. şi în general erau lipsite de uşi. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . întărită de predominarea liniilor orizontale. precum Garcilaso de la Vega el Inca. mai degrabă epopei decât cronici. a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. Forma orală a povestirilor istorice. şi sunt decorate cu motive geometrice. De altfel. iar construcţiile aveau un singur nivel. se bucurau de mari privilegii. ale căror faţade sunt în general severe. în relief sau prin pictură policromă. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. au forme şi dimensiuni variate. au fost şi talentaţi poeţi. unde păstrătorii tradiţiilor colective. au consemnat unele din aceste cronici. Şi în zona andină se folosea bolta falsă.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. şi de dans. cuprindea poezii. legislaţie. Suverani incaşi. Literatura incaşă. quechua. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. Ca şi în celelalte arii culturale americane. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. în pofida lipsei consemnării în scris. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. poezia era indisociabilă de muzică. Vasele incaşe. este una de masivitate. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. precum Pachacuti Inca. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. în forma în care ajunseseră până la ei. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor.

matematică şi cronologie. Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. manioc. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). foarte stilizat. Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). precum cea mayaşă. şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . ca la incaşi. un calendar solar. Se adăugau cele cinci zile rămase. trimis să se documenteze în Lumea nouă. căci indigenii. Decorur geometric. purgative. sau pe absenţa scrierii. a câte 20 de zile fiecare. aminteşte uneori. în paralel. deşi războiul era unul foarte primitiv. Acesta e cazul botanicii. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori. etc. În domeniul medicinei. şi un calendar lunar. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. cartof. calculat cu o exactitate uimitoare. ale unui mare număr de plante. roşie. Anul solar era împărţit în 18 luni. cu caracter religios şi divinatoriu. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. fasole. Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. « civil ». aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. de scoarţele vechi româneşti. cacao. Francisco Hernandez.respectivă în întreaga lume. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. ardei. care erau însă considerate nefaste. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. etc. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb.. febrifuge. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. ananas. în mod frapant. diuretice. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. în care existau. acesta a marcat şi calendarul. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină.

Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. cu numere de gradul miliardelor. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. de asemenea. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. al cărui ciclu îl foloseau. căci nu cunoşteau roata. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). Cu toate aceste realizări remarcabile. incaşii foloseau sistemul zecimal. destinate restabilirii echilibrului cosmic. corespund a 65 ani venusieni. în cel mai fericit caz din bronz.importanţă planetei Venus.1. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. adică 104 ani tereştri. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. cu boabe de porumb. ceea ce le permitea să opereze. în măsură foarte mare. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. Matematicile erau foarte dezvoltate. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. în funcţie de poziţia pe panglică. cu relativă uşurinţă. în calculul timpului. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. Marile descoperiri geografice. 3. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. De aceea. Începuturile expansiunii europene 3. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 . Fiecare nod. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. cu nenumărate sacrificii umane. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna.

Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. În ceea ce priveşte navele. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. pentru o economie în continuă expansiune. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. marile 91 . apoi. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. şi de mirodenii la un preţ mai mic. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. vizând navele. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. hărţile. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. devenite o necesitate în viaţa cotidiană. instrumentele de navigaţie. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. Portugalia şi Spania.

Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. etc. Era nevoie. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. caravela avea un sistem complex de vele. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). de asemenea. precum cel chinez sau islamic. De asemenea. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. permiţând calcularea poziţiei navei). ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. De asemenea. astrolabul (pentru calculul longitudinii). hărţile maritime. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. dintr-o parte. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. 3. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii. Pentru orientarea navigatorilor. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. În secolul al XV-lea. şi manevrabilă. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. pătrate pentru folosirea vântului din spate. Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). esenţiale au fost busola. Descoperirile portugheze 92 . dintre care Marco Polo. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. în declanşarea marilor expediţii.2. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. evitând imobilizarea în larg. Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta.

Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. În etapa următoare.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. puterii politice sau particularilor. Prima etapă. cu o mare lungime a ţărmurilor. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. Portugalia este o ţară relativ săracă. Pe de altă parte. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. De la Malindi. pe rând. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). se realizează cercetarea coastei Africii din nord. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). în care iniţiativa aparţine. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. până la Insulele Capului Verde. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. insulele Madeira şi Azore. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. o singură 93 . reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. în zona Etiopiei. de la Ceuta. Din expediţie se întoarce. cu un pilot arab. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. în stăpânire portugheză. la Calicut. şi în 1497. regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. În declanşarea expediţiilor. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. În 1486. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. organizând metodic cercetările. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. doi ani după plecare. Vasco da Gama. Sub patronajul său. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale. şi fără potenţial demografic deosebit. iniţiativa este preluată de particulari.

Când în 94 . Urmează alte trei călătorii.3. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. Goa. 1498. prin căderea Granadei în 1492. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). Insulele Sonde şi Moluce.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. În orient. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. De asemenea. În 1500. pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. interzicând accesul altor nave. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. afirmând că e vorba de un alt pământ. care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. Malacca. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti.corabie. cu vestea că au ajuns în Indii. de aceea. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie. Ceylon. explorează litoralul Americii de Sud. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. din Malaezia. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. în 1493. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. În august acelaşi an. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. Cristofor Columb pleca spre vest. în drum spre Indii. 1502. viitoarea Brazilie. Jamaica. dornic să descopere un nou drum spre Indii. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. la gurile fluviului Orinocco. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. şi nu despre Indii. forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. 3. Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial.

Tazmania. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. 95 . dar reuşind explorarea zonelor din nord. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). fără însă a reuşi. în 1529 se trasează o nouă linie. ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Ruşii realizează expediţii de uscat. Noua Zeelandă. olandezii descoperă Australia.4. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. În urma progresului descoperirilor. 3. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. francezii (prin Jacqus Cartier). dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. care completa partajarea domeniilor coloniale. Astfel. de aceea. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor. spre Siberia. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. Englezii (prin John Cabott). spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. prin tratatul de la Saragoza. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. pe care ruşesc să o cucerească treptat. de partea cealaltă a pământului.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific.5. pe care o numesc Noua Olandă. 3. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est.

tutunul. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. 4. aduc de acolo cartoful. . negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional . vitele mari . viţa de vie. -se pun bazele unificării economice a lumii. animale precum calul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . se estimează că datorită şocului microbian au murit. precum oraşele italiene. care uneau Europa. -formarea imperiilor coloniale . America pe de o parte. în primele secole ale conquistei. fasolea. şi conducând la ridicarea altora. (minele de argint de la Potosi. acesta din urmă introdus în colonii.6. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . -noi curente comerciale. porumbul. precum gripa şi variola. în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . etc. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . europenii au preluat din America sifilisul. roşiile. curcanul. implicând declinul unor foste puteri comerciale. -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. precum Olanda şi Anglia. Africa. -descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . şi Europa cu Asia pe de alta . -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. ardeii.3. precum grâul.

Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. apar epidemiile de gripă. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. precum Bizanţul. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. fără sa dispară. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. tifos şi sifilis. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar.1. Dincolo de aceste cifre globale. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit.2. Estimările propun drept cifre cca. Unele dintre acestea. E adevărat că apar noi boli contagioase. 4. lumea arabă. pătrat.4. până în zilele noastre. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). Acestea scad înspre est şi nord. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. În schimb. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea. după expresia lui Braudel. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. loveşte mult mai rar. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . ciuma. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII.

cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. peste medie. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ. culturile americane de mare randameant. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. precum Constantinopolul. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. clericii. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural.1. precum porumbul. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. aici se cresc animale. 4. o lume proponderent rurală şi agrară. în această perioadă. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. etc. cum ar fi meşteşugarii rurali. Creşteri mai mari ale populaţiei. în unele zone. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi.3. precum Italia de Nord. Există însă diferenţe regionale foarte mari. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. Londra. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. nobili.Evoluţii economice şi sociale 4. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . se întâlnesc în oraşe. livezi. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. Pe de altă parte. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte.mai mare număr de oameni. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. Astfel. precum porci sau păsări. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare.3. dintre care unele. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele.

Astfel.3. Polonia. unde ajung din zonele limitrofe. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Italia. iar în Italia se practică de asemenea asanările. Moldova.2.3. ca şi cele de fier şi de cărbune. Astfel. acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. în vestul continentului. Ucraina. Ungaria. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale. 4. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. mai ales Polonia şi Ucraina. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării. prin îndiguiri şi desecări. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. 4. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii.puţin. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar.3. Germania. Pe această bază. în urma crizei secolului al XIV-lea. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.

pieptănatul. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Nuremberg. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. şi dispersate. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. din postăvărit. culesul paginii. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. Anglia. care realizează toate operaţiunile.inovaţii tehnice. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. legarea) făcute de persoane diferite. torsul lânii) în mediul rural. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. sunt foarte mari. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. de exemplu din Tirol la Baia Mare. De asemenea. unde forţa de muncă e mai ieftină. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Tesutul. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. de la un capăt la altul a procesului de producţie. Nou apărute. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. din America de Sud. Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. În secolul al 100 . aflate în exploatarea Spaniei. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. precum Augsburg. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. imprimarea. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. ca produs final. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. Investiţiile. în care cartea. prepararea cernelii. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. Tările de Jos. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). adesea în mediul rural. Din aceste motive.

datorită şi preţului mai redus. bazat pe creşterea oilor. pe de o parte datorită conservatorismului. 101 . prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. politica statului e diferită. tocmai datorită conflictului cu Spania. Pe de altă parte. se dezvoltă în continuare. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. cu tradiţii medievale. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. În această perioadă. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. postăvăria italiană este în declin. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. dar şi mai puţin durabile. De exemplu. şi moda poate acum evolua mai rapid. se poate vinde mai mult. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. care erau groase şi foarte durabile. mai frumos finisate şi mai ieftine. statul favorizează exportul de postav. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. În Anglia. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. Pe de altă parte. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. Astfel. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. schimbări determinate. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. acum se realizează postavuri mai subţiri. Astfel. desigur. parte a imperiului său multietnic. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. şi de alţi factori. probabil şi sub influenţa postăvarilor. aşa numita “nouă postăvărie”. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. client tradiţional. şi drept consecinţă. satele sâont distruse.

Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. tocmai datorită importanăei preciziei. legat de munca în ateliere şi manufacturi. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. aplicată prima oară la Amsterdam. Legată strâns de progresele umanismului. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii. eficientizării producţiei.Sectorul financiar-bancar 102 . Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. Germania. De asemenea. s-a dezvoltat în mod constant. domeniu nou. Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. 4. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. planificării. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. Tarile de Jos). Anglia. O dată cu folosirea orologiilor. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. scădeau costurile. ca în Italia. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. ci şi unul economic. renaşterii şi reformei. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. Anglia. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. se facilitau reparaţiile la corăbii. care revoluţionează şi concepţia despre timp.3. chemând la slujba religioasă. Paris). sortit unei dezvoltări de succes.4. ci devine treptat un timp laic. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. Franţa (Lyon. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia).

ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. caracterizată de relaţii de tip capitalist. care pot fi de mai multe tipuri. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. acordarea de credite. nespecializate. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. şi mai puţin pe activităţi bancare. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. Ambrosiana de la Milano. cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). transferuri de capital. la schimbări sociale şi poliltice. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. Apar însă şi companiile comerciale. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. Forţa acestor companii familiale este foarte mare. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. la instaurarea societăţii moderne. La Anvers. la sfârşitul secolului al XVI-lea. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. Uneori. se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. 103 . de deschidere şi cotaţii. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. O instituţie specific capitalistă este bursa. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. meşteşugarii). în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. pentru a proteja interesele companiei. iar din 1531 trece la un sistem modern. În acest sens. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. faţă de companiile de familie. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. La Amsterdam. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. Companiile de familie. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei. De exemplu. Casa din San Giorgio la Florenţa. în activitate din 1581. De altfel. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite.

altele celor politice şi militare. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Italia centrală şi de Nord. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante. Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. mai ales cele în bani. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. până atunci majoritară.4.1. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. Anglia. Italia de Sud. 4. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. adesea simbolice.4. În Europa de la Est de Elba (Germania. Ţările Române. în înţelegerea cu statul. care au variat în funcţie de zonă.4. Franţa. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. De aceea. 104 . impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. În Franţa de Nord. Polonia. satul şi senioria. Germania.Aspecte sociale 4. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Ungaria.2. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ».4. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale.

la care pot avea acces şi alte categorii. În Franţa. onoarea s-au păstrat. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. 4. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. În Anglia.3.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. Pe câmpul de luptă. ci pe talentul politic. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate. ci în slujba regelui. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. Structural. Vechile idealuri cavalereşti. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. uneori din ce în ce mai 105 . În secolele XVI-XVII. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. suveranul tuturor. fidelitatea. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. între elita urbană. de darurile bogate care li se fac. În societate. Originea străveche. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. acum destul de secătuit. mai ales prin cumpărarea acestora.4. unde se pot bucura de favorurile regelui. aceasta este denumită “de robă”. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit. care ştie să se dueleze la nevoie. Transformarea idealului de nobil. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic.

republicile Sienna. limitată autonomia.numeroşi. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. şi funcţionari bine pregătiţi. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. Veneţia. se dovedeşte neguvernabilă. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. Pe de altă parte. dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. 106 . care le furnizează resurse financiare. În raporturile cu statul. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. de regulă. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. Spania. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. 5. în ţările scandinave sau în Rusia. marchizatul de Montferrat. Monarhii de tradiţie medievală. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. de regulă. prin impunerea principiului de liberum veto. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. În Italia continuă fărâmiţarea politică. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. oraşele îşi văd. precum Franţa. prin impozite. Mantova. Spre marginile Europei. Anglia. Astfel. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. mai ales în centru şi nord. care treptat. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. Florenţa.

Hochstetter). Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. ducatul Milanului. din 1516. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. Bamberg.1. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. În faţa unor competitori precum Francisc I. Worms. rege al Spaniei. Passau. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. Moştenirea maternă îî aduce Spania. prinţi şi oraşe imperiale. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. în special Austria. ducele de Saxa. contele palatin). adică esenţialul Ţărilor de Jos . adunarea reprezentativă a Imperiului German. Münster. margravul de Brandeburg. după cel al papei. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. regele Franţei. Osnabrück. 107 . fiica ducelui Carol Temerarul). Sicilia. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. Sardinia. teritoriile din America. regatul Neapolului. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. fiul împăratului Maximilian de Habsburg. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia.5. condus de Carol Quintul. între care Fugger. Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. regele Angliei. şi al Ioanei. arhiducele Burgundiei. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. de asemenea. şi Henric al VIII-lea. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. Baden) sau ecleziastici (Speyer. etc). zis cel Frumos. Salzburg. care era electivă. Besançon. Hessa. Wurtemberg. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Brunswick.

principate laice. Bremen. 108 . În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. Augsburg. Lübeck. Carol este obligat.Existau. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. De alfel. când avea cam 100 000 de locuitori. etc). Isabela de Portugalia. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos.cavaleri). cu o serie de privilegii garantate. împreună cu fiul său. în număr de peste 300. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. Gegenbach. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. oraşele imperiale. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. şi contestarea luterană era la începuturile sale. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. idealul său creştin. predicate de Luther. Köln. persoana suveranului constituia un element de unitate. Nu există o capitală propriu-zisă. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. 1555. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. eclezistice. Strasbourg. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. prin pacea de la Augsburg. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. care le transformau în autonomii locale (Aachen. Filip al II-lea. Soţia sa. de asemenea. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Ulm.

Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. redus la o juxtapunere de principate independente. Ferdinand al II-lea(1619-1637). spre sfârşitul vieţii. În acelaşi timp însă. din care Imperiul iese şubrezit. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. Rudolf al II-lea (1564-1612). controlul asupra domeniilor patrimoniale. Imperiul se confruntă. unul dintre ei chiar fratricid. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. în vremea domniei lui Rudolf. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. cedând Spania. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Mathias (1612-1619) să restabilească. de tip medieval. Carol asistă la eşecul visului său. despre stat. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa. recunoaşterea ca succesor a fiului său. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. 109 . care au continuat. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. încă din timpul vieţii. şi care au condus. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609).cu diferite conflicte. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. între Rudolf şi fratele său Mathias. în prima parte a secolului al XVII-lea. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. şi reuşeşte să impună. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. Pe de altă parte. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă.

care nu este însă nelimitată.2. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. şi care se apropie de interesele burgheziei. într-o clasă de curteni. care succedă monarhiei stărilor. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. prin care accesul femeilor la tron este interzis). aflată totuşi sub autoritatea regelui. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. dar poate fi şi mai bine controlată. nobilimea. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. de fapt. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. De asemenea. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului. cum ar fi adunările de stări. orientată spre o producţie destinată pieţei. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. Resursele financiare. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. parte.5. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. În Franţa. Pe de altă parte. ca în evul mediu. din care face. mai întotdeauna insuficiente. De asemenea. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. Monarhul joacă rolul de arbitru. de altfel. în Franţa. dependenţi economic şi politic de rege. Astfel. care. burghezia 110 . oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. şi transformată. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”. În Anglia. unde beneficiază de privilegii.

este anglicanismul.Franţa În Franţa. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. 111 . pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. de a numi funcţionari în teritoriu. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. de robă. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. Aici regele este capul suprem al bisericii. care. prin cumpărarea de titluri. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. 5. În Franţa. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. de a fi judecător suprem. Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. iar religia de stat. Papalitatea. Spania centralizarea politică a reuşit. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). care fac din el înaintaşul direct al statului modern.pune la dispoziţia regelui specialişti. sau limitarea activităţii Statelor Generale. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora. armata regulată. Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610). ca instituţie supranaţională. birocraţia profesionistă. de a bate monedă. Anglia. un anumit progres spre laicizare).3. reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. de a stabili şi percepe impozite. deşi continuă să existe ca instituţie. Acestea din urmă. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. în timpul lui Henric al VIII-lea. se transformă într-o nouă nobilime. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560.

de Bourbon. care o exercită pe rând. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca. funcţiile încep să fie vândute de către rege. oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. să-l lase moştenire sau să-l 112 . Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. fiind alcătuit din mari nobili. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715).Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. numărul acestora este multiplicat. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie.ele nu mai sunt convocate până în 1614. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. în vremea Frondei. Cu timpul însă. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. conetabilul (conducătorul armatei). secretarii de stat. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative. prin simplă atingere scofulele. care făcea din el seniorul suprem în regat. şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. cu excepţia unor delicte grave. La rândul lor.3. câte un trimestru sau semestru). iar pentru a asigura noi intrări financiare. la una de tip absolut.1. El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi. 5. La început. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane.

Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Bordeaux. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. superintendent general al regatului. dar şi din Franţa. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. Dijon. Curţile superioare sunt Parlamentele. regele Francisc I încheie cu papa 113 . gabella. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. În 1516. Colaboratorul său. fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. iar regalitatea. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. Evoluţia armelor de foc. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective.vândă. În 1604. dintre care cel mai important e cel din Paris. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Aix. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. Rennes). Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. accentueză acest proces. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. Se adaugă o marină permanentă. mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. Grenoble. Rouen. care purta greul taxelor. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. riguros controlată pentru a evita jafurile. ceea ce duce la o bancrută parţială. La nevoie se făcea apel la mercenari. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. ducele de Sully. cu legea care avea să se numească Paulette.

învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. se arată tolerant. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. Adesea.3. reacţia catolică la progresul calvinismului.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. era o protectoare a reformaţilor. începeau să se recruteze din toate stările sociale. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă. mai cu seamă că sora sa. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. 5. La început. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. dar şi cu unele state italiene. adeziunea la Reformă sau la Ligă. Pe de altă parte. În vremea sa.Concordatul de la Bologna. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. În acest fel. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. numiţi hughenoţi. dar apoi. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. puterea regală creşte. inclusiv din înalta nobilime. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis.2. iar adepţii săi. Margareta. s-au manifestat multiple violenţe. De asemenea. în prima parte a secolului. calvinismul făcea progrese în regat. în tradiţie umanistă. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. În acea perioadă. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. în cea de-a doua parte a acestuia. când apar scandaluri publice. şi a celor interne.

pe atunci rege al Poloniei. fiind rănit accidental într-un turnir. şi în 1562 izbucnea un război. regina Scoţiei. Regenţa este asigurată de mama acestuia. O primă fază. o parte din sud-est e controlată de catolici. Într-o încercare de conciliere. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. şi în cea catolică. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. şi războaie civile. Caterina de Medici. unele zone centrale de protestanţi). particularisme regionale. Catolici intransigenţi. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. Tânărul rege. pe atunci un copil de zece ani. considerat şeful protestanţilor. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). Războiul reîncepe. coasta sud-vestică. soldată cu arestări şi execuţii. membri influenţi ai Cosiliului regal. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. cu garnizoane proprii. Carol al IX-lea(1560-1574). moare în decembrie 1560. ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei.pe politica internă. şi este urmat de fratele său. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. cea mai mare parte a Provenţei. căsătorit cu Maria Stuart. fără rezultat clar. în 1572. În 1570. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). Războaiele religioase sunt. Margareta. În 1574 Carol al IX-lea murea. regele murea. bolnav. se întinde între 1562-1584. care au însângerat ultima parte a secolului. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. cardinalul. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. Urma la tron fiul său cel mare. Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. sora lui Carol al IX-lea. Henric. Luptele dintre 115 . se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. în folosul familiei regale. Nordul. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. dar în 1559. în acelaşi timp. era căsătorită cu Henric de Navarra. Francisc al II-lea (1559-1560).

Războiul reîncepe. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. regele Navarrei. 116 .catolici şi protestanţi continuă. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. şi cetăţi de siguranţă. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage). Jacques Clement. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. în cele din urmă. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. Contestat în propria capitală. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. iar ducele de Guise. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. dar care a permis refacerea. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. dar şi ca apărător al credinţei catolice. Francois d’Anjou. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. În numele acesteia. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. reuşită cucerire a regatului. Henric al IV-lea. şi aveau împreună o fiică. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. infanta Clara-Isabela. În 1593 abjură protestantismul. În acel moment. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. când fratele regelui. În 1589 Henric al III-lea este. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. sora regelui Henric. cardinalul de Lorena. printr-o politică de impozite moderată. în 1588. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. 1598). întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. Henric al III-lea fuge din Paris. moştenitorul prezumtiv al tronului. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar.

Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. apărute încă din secolele XII-XIII. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Structuri instituţionale Ïn Anglia. care avea autoritate asupra înaltului cler. În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Anglia 5. sub regenţa mamei sale. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. şi la tron urma fiul său minor. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii. monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). şi Camera comunelor. absolutismul regal ajunge la maturitate. Ludovic al XIII-lea. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. 5. a doua soţie a lui Henric.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610.4.1. 117 . şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. fiind împărţit între Camera Lorzilor. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi. cardinalul Richelieu. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. care reprezintă baza judiciară a regatului. care pune capăt Războiului celor două roze. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. Prin astfel de instituţii. Maria de Medicis. şi extinse mereu.4. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez.

i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. dar care necesita sume mari de bani. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. În comitate continuă să existe şerifii. Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. Henric al VIII-lea (1509-1547). regele a evitat să convoace Parlamentul.Armata este recrutată când este nevoie. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. ca reprezentanţi ai puterii centrale. anexată în 1535. generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. Între 1509-1529.2. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . cu autoritate asupra mai multor comitate. a continuat această politică de întărire a puterii regale. din care fac parte cancelarul. Astfel. când principalul său consilier a fost Wolsey. La nivel local. fiind alcătuită din profesionişti. recuperarea domeniilor coroanei. Regele este ajutat de un Consiliu privat. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. reorganizarea armatei. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. trezorierul. păstrătorul Sigiliilor. care nu l-a obligat să impună noi impozite. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. Fiul lui Henric al VII-lea. în funcţie de dorinţa suveranului. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. 5.4. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. Politica sa fiscală echilibrată. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. şi diferite alte persoane. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell.

Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. Eduard al VI-lea (1547-1553). Regina a întărit instituţii mai vechi. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. Tânărul rege a dispărut destul de repede. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. lăsând deschisă problema succesiunii. Spre deosebire de tatăl său. întrucât. a urcat pe tron fiind minor. În condiţiile în care ţara era în război. Maria Tudor (1553-1558). Căsătorită cu Filip al II-lea. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. Pe această bază. John Dudley. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută. a continuat războiul cu Spania. de tip rus sau francez. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. îşi înlăturase surorile. iar la stingerea unor 119 . în total. Robert Cecil.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. ci de o a treia cale. sub influenţa unuia din sfetinicii săi. Pe parcursul lungii sale domnii. ajungând la ruptura cu Roma. ultima posesiune engleză în Franţa. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. în sesiuni care au durat. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. a încurajat comerţul. iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. doar trei ani. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. Elisabeta (1558-1603). fiica Annei Boleyn. semn al maturizării atinse de puterea regală. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. deoarece succesorul său imediat. În vremea sa. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace.

pe care trebuia s-o protejeze. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. După o domnie îndelungată şi glorioasă. ca şi producţia internă. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri. fiul Mariei Stuart. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. conflictul deschis era inevitabil. Filip al IIlea. Cum în acelaşi timp. fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. regele Spaniei. rivala pe care o decapitase. Apelul la corsari. în 1604. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. bastionul catolicismului. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. Virginia). era cel mai fervent apărător al catolicismului. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). Scoţia 120 . Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct.5. Din punct de vedere religios.case nobiliare. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. aduce reginei avantaje financiare şi militare. Pe plan extern. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. 5.

ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. După moartea regentei. cu scopul de a jefui. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. fiica regelui Francisc I. la ruda sa Elisabeta. În absenţa acesteia. aflată adesea în conflict cu Anglia. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). După moartea acesteia. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). condamnată şi executată în 1587. soldate cu conflicte militare. Tulburările dintre catolici şi protestanţi. şi Madeleine. Iacob.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. soţul său. Maria de Guise asigură regenţa. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. este crescută din fragedă copilărie în Franţa. prezentată de John Konx. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. Maria Stuart a fost judecată. mama ei. Bothwell. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. unde devine soţia delfinului. pentru a-şi consolida puterea în interior. Iacob al VI-lea. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. viitoarea Maria Stuart. şeful spiritual al partidei reformate. Sprijinitoare a catolicismului. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. în 1557. Lordul Darnley. şi se refugiază în Anglia. În Scoţia continua să domnească fiul ei. cu ajutorul amantului. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. 121 . dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. viitorul Francisc al II-lea. iar fiica lor. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani.

iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. reuşind să devină foarte repede nepopular. În 1649. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. numit de regele Angliei. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. în 1565. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. 122 . în loturi. acordând ajutor răsculaţilor. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. englezilor de confesiune anglicană. Când. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. în special în rândul coloniştilor. Acestea. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. în nord şi în est. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale. 5. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. a fost decapitat. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi.6. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei.

5. moştenitoarea tronului Castiliei. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. vămi la graniţa dintre ele.sau Consiliu de stat. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. definitivând organizarea în comitate. reuşesc să-i înfrângă. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 .Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. adunări de stări (Cortesuri) separate. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. separate de nivelul economic. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. principalul conducător al răsculaţilor.7. mult mai ridicat în cazul englezilor. Exista un Consiliu al Castiliei. În 1603. favoritul reginei. aşa numiţii letrados. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării.1. dar forţele engleze. O’Neill. 5. Aceştia încep să domnească din 1479. fiscale. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. de religiile diferite. izgonindu-i pe iezuiţi. şi având chiar. conduse acum de Mountjoy. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. moştenitorul tronului Aragonului. şi Isabela.7. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. când irlandezii. învingătorul rebelilor. cu competenţe legislative. economice. renunţă la luptă. Englezii conduşi de contele de Essex. în continuare. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. administrative. conservându-şi instituţii specifice. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor.

regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. 124 . funcţionau consilii specializate. folosită şi în scopuri politice. Consiliul Italiei. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. controlate de corregidor. Calatrava. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. prin capitularea Granadei. De asemenea. Santiago. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. în 1492. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. reprezentant al regalităţii.Aragonului. cu puteri administrative şi judiciare. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. Până la urmă. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. Consiliul Inchiziţiei. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. din partea autorităţilor. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. Cei convertiţi la creştinism. urmând unui război civil îndelungat. Alcantara. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. care colabora activ cu Inchiziţia. stabilindu-se în Italia. Consiliul Portugaliei. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. dar şi a populaţiei. Consiliul Indiilor. În oraşe există consilii municipale. oferind regilor resurse materiale importante. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). aşa numiţii conversos. şi până la urmă sunt expulzaţi. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. De asemenea. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. finanţele regale au fost reorganizate. precum Consiliul de finanţe. denunţându-i pe « falşii creştini ».

Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. cu ajutorul funcţionarilor regali. care a fost în cele din urmă înfrântă. pe lângă Spania. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. la Madrid. Astfel. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. mult în urma altor puteri europene. în forma de grătar. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. ci şi adversarii politici ai regalităţii. Franche-Comté. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. 125 . Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. dar şi al guvernului şi al consiliilor. În vremea lui Filip al II-lea. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. un palat ca o mănăstire. Fiul lui Carol. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Tările de Jos. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Filip al II-lea (1556-1598). în special cu Inchiziţia.2. teritoriile de peste ocean. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. Filipinele. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. în inima Spaniei. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. După aceea. din 1561. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). Aici este sediul curţii. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează.7. aşezându-se în Nordul Africii. Regatul celor două Sicilii). Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia.5. al armatei şi al bisericii. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). Carol (1516-1556). semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. interzicerea limbii arabe.

reducerea privilegiilor oraşelor. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. ca şi vecina ei Portugalia. şi cu alte state europene. În cele din urmă. Au continuat conflictele cu Franţa. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. Regii care au urmat. de fapt. sau Gaspar de Guzman. de favoriţi.1. pierderea influenţei de către Cortesuri. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri.8. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. în pofida veniturilor aduse de colonii. căreia i-a recunoscut independenţa. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. 5. devenită regat din secolul al XII-lea. o serie de teritorii. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. şi în urma tratativelor din Westfalia. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. în pofida menţinerii imperiului colonial. într-o putere de rang secund. precum Francisco de Lerma în timpul primului. Portugalia Portugalia. Spania intrase într-un declin pronunţat. şi se transformase şi ea. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . Prin confiscări de averi. de războaie şi lupte dinastice. 1659. în timpul lor puterea fiind exercitată. 5. Diminuarea puterii marilor nobili.8. Franţa. ca şi în Castilia. careia i-a cedat. în 1668. prin pacea din Pirinei. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). resursele materiale ale regalităţii cresc.La moartea lui Filip al II-lea.

a Peninsulei Iberice. La 1640. datorită atacurilor olandezilor. în contextul războiului cu Ţările de Jos. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. Regele Ioan al II-lea (Joao II). implicat şi el într-o conspiraţie. văr şi cumnat al monarhului. În urma unei conspiraţii nobiliare. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. până la urmă. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. avea să ducă la pierderea. să se ralieze regelui Spaniei. Al doilea senior din regat. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba.rar. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. 127 . în speranţa unei posibile unificări. sub sceptru portughez. ceea ce pentru Portugalia. duce de Viseu. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. contribuie la progresul centralizării. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). din cea mai puternică familie feudală portugheză. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. care domneşte între 1481-1485. este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. Între diferiţii pretendenţi. a unei mari părţi a imperiului său colonial. Diogo. nobilimea alege. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. când uniunea dinastică se desfăcea. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Ca şi în Spania. a fost înjunghiat chiar de rege.

erau puternic afectate. Nisa. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. Piemontul şi Savoia propriuzisă. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. pe văile Padului şi a Ronului. prin circumnavigarea Africii. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. integrând comitatul Vaud. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii.9. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă. care au reuşit să instituie impozite permanente. şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. În plan politic. să-şi organizeze o ramată profesionistă. să modernizeze administraţia şi justiţia. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Administraţia şi armata sunt 128 . De asemenea. În această perioadă. şi marile puteri comerciale italiene. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. în pofida afirmării unei unităţi culturale. Veneţia şi Genova. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice.5. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene. Milanul devenise ducat în 1395. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Bine populat. Italia În secolele XVI-XVII.

preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . numărând apropae un million de locuitor. şi având în alcătuirea sa. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. de 6 membri. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu.puternice. Milanul era condus de un guvernator. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. politica externă. în insulele Mediteranei orientale. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. care număra 150-200 membri. de tradiţie mai veche. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. Datorită acestor pierderi teritoriale. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. Exista şi un Senat. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. Deşi bine populat. Din nefericire. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. care îl asista pe Doge. olandezi în Levantul otoman. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. şi care avea atribuţii privind economia. războiul. pe cursul inferior al Padului. Aceasta. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). având puteri foarte largi. În perioada următoare. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. beneficiind de o economie destul de modernă. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. bazată pe industrii de lux. pe coasta Adriaticii. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. Dogele. englezi. reprezentant al regelui Spaniei. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. unde se extinsese pe terra ferma. Teoretic republică. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. responsabil cu problemele fiscale.

practic. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. între partizanii şi adversarii Medicilor. Piero. Exista şi aici un doge. a izbândit cea cu caracter popular. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. în 1492. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. de 400 de membri. Genova rămânea o republică aristocratică. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. Genova continua să stăpânească insula Corsica. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. din 1435. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Quarantia. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. dar puterea era deţinută. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. care a restabilit instituţiile republicane.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. format din 40 de membri. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. fiind astfel izgonit de la putere în 1494. ales pe viaţă. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. Ca şi la Veneţia. în cele din urmă înfrânte. şi de diferite ale consilii. Exista şi un tribunal suprem. din punct de vedere formal. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. cu sprijin francez. datorită ocupării acestora de către turci. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. După moartea lui Lorenzo de Medici. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. mai multe mişcări separatiste. de către familia de Medici. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. de 100 de membri.

În 1527. unele au fost restituite 131 . care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. În cele din urmă. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574). Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. dar care erau golite de conţinut. stăpânirea ducatului Toscanei. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. s-a extins. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. iar acesta. anunţau. în tradiţie milenaristă. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. cu ajutorul Imperiului German. Dintre cuceririle făcute de Cezar. dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. şi. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. Organul colectiv de conducere era Signoria. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. la petreceri. duce. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). familia Medici era din nou izgonită de florentini. Cosimo a dus o politică de centralizare. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. etc. arderea operelor de artă considerate imorale. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. de 48 de membri. Statul papal Sub conducerea papei.Savonarola. înglobând republica Siennei. şi de întărire a puterii ducale. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. regimul lui Savonarola a fost răsturnat. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. în primăvaralui 1498. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. cum se numea acum. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. după lupte cu sorţi schimbători. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. numit de imperiali duce ereditar. prin acţiunile fiului său.

Suveran temporal asupra unui stat puternic. ca Bologna. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. precum Colonna sau Orsini. în 1453. În Regatul Neapolelui. conducerea era asigurată de un vice-rege. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. Respublica christiana. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. De aceea. 132 . nobiliar şi domenial. pe coastă. În acest context. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. cruciada împotriva turcilor. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. în teritoriile statului său. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. 1460. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. reprezentant al regelui Spaniei. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. iar în timpul războaielor italiene. pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. 1500. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. dar altele au fost alipite statului papal. Papii predică deci. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. precum Rimini sau Urbino.vechilor seniori. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. fără efecte prea mari însă. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. reprezentând interesele bisericii. care doresc să-şi afirme independenţa. Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. Această regiune juca rolul de grânar. Pe de altă parte. 1456. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol).

care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 . Pe de altă parte. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. care controla trecerea Alpilor. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. precum Ferrar. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. în secolul al XIV-lea. prin tratatul de la Bassel. în 1476. intrau în confederaţia şi Bassel. Berna) şi a senioriei Glaris. Piacenza. Din punctul de vedere al organizării. Schaffhouse şi Appenzell. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. Astfel. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. dar există şi elemente comune.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. Carol Temerarul. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Confederaţia originară. La începutul secolului al XVI-lea. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. Zurich. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. de la sfârşitul secolului al XV-lea. Parma. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. şi cu ducele Burgundiei.10. Mantova. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. 5. a cantoanelor montane. Lucca. de aşa numitele “războaie italiene”. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. În 1499. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei. după modelul spaniol. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani.

pe care conta în lupta cu hanseaticii. a reginei Margareta a Danemarcei. În prima parte a secolului al XVI-lea. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. şi prin tradiţia apărării independenţei. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. care se implica în problemele Germaniei. juridice. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Isabela. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. Danemarca. la Kalmar. cu acelaşi nume) în 1520. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Dar în timp. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . care evoluau în direcţia absolutismului. instituţiile şi legile specifice. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. El poate trece la o recucerire a Suediei. Şi în Danemarca. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos. 5. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. de origine germană. În 1397. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. De asemenea.11. adminisrative. Pe de altă parte. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul.instituţionale.

aflată în componenţa Suediei. ducele 135 . secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). 5. fie cu caracter politic. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. Ca şi în Anglia. Dar acesta. regele este şeful unei biserici separate de Roma. în teorie. pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă.revoltă. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. fie religios. pe o armată puternică. La moartea lui Gustav Vasa. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. şi pe un sentiment naţional în formare. vizând controlul Mării Baltice. animată de un sentiment patriotic puternic. regele e nevoit să fugă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. Frederik de Holstein. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. Suedia devenise o monarhie absolută. în 1524. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Ioan. chiar dacă. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. Clerul trece la Reformă.1. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. profund influenţat de confesiunea reformată. În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări.11. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. şi unchiul său. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. Serviciul militar este obligatoriu.

Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. Cristian al III-lea. La moartea lui Frederic I. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. Frederic I (15231533). La capătul mai multor conflicte. 136 . luteranismul face progrese. fratele lui Ioan al III-lea. Cu sprijinul aristocraţiei. pe tron urcă unchiul său. deja rege al Poloniei. şi ocupă Ingria şi Carelia. În plan intern. În vremea lui. sprijinit de oăşenii din Lubeck. În vremea sa. Fiul său Sigismund. refugiat în Ţările de Jos. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. Apoi are loc conflictul cu Rusia.11. şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză. Ioan al III-lea.Finlandei. Carol devenea rege în 1600. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. care dădea acces la Marea Nordului. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. revoltaţi împotriva seniorilor lor. sora regelui Poloniei Sigismund August. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. prin Cartea Roşie. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611).2. prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. clerul este plasat sub tutela regelui. învingător. care se înstăpânise în Estonia din 1595. pentru Ingria şi Carelia. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. În 1576 impune o nouă liturghie. ceea ce conduce la conflicte interne. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. Din 1527. 5. în cele din urmă. Suedia. se impune cu forţa armelor. fiul acestuia. Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. căsătorit cu Caterina Iagellon. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. Gustav al II-lea Adolf (16111632). Cristian al III-lea iese.

academie) şi sprijinirea universităţilor existente. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. este controlată prin intermediul baronilor danezi. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. În Danemarca. iar apoi participarea. Insulele Gotland şi Ösel. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. în favoarea coroanei şi a nobililor. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. când sunt obţinute. Norvegia. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. summum episcopus. către sfârşitul secolului al XVI-lea. cu rezultate dezastruoase.În scop politic. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. în 1536. marea aristocraţie. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. alcătuită din circa 150 de familii. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. fiind percepută ca un instrument danez. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. Pe de altă parte. În pofida dezastrelor militare. prin tratatul de la Stettin. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei. În Norvegia reforma se bucură de succes. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. 137 . 5.12. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice. În aceste condiţii. lipsită de o nobilime puternică. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii.

încă de la începutul domniei lui Filip.care. Nobilii se vedeau excluşi. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. prin rolul acestor personaje. şi era destul de străină realităţilor din zonă. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. reprezentative. de la luarea deciziilor. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. de o manieră concertată împotriva Spaniei. la nivelul epocii. şi. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. dar care s-au manifestat. De asemenea. născut şi educat în această regiune (1500. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . Opoziţia începe în rândul nobililor. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. în care fuseseră implicaţi până atunci. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. Filip al II-lea. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. la Gand). ci rămăseseră catolici. în anumite momente. sora naturală a lui Filip. Zuichem şi Berlaymont. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. cu interese divergente. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. de asemenea.

la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. se manifestă prin petiţii. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. În decursul evenimentelor ce vor urma. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă. de altfel. termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines.Reformei. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. în primăvara lui 1566. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. nobilimea. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. în cerşetori) sunt numiţi gueux. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. în decursul unei întrevederi. Dar predicatorii calvini. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. în special în varianta calvinistă. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. Pe de altă parte. 139 . care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. şi aşa numiţii gueux d’état. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. în tradiţia vechilor sale libertăţi.

cea nobiliară. care. „Calicii mării”. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. în vreun fel. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. iconoclastă. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. o trădare faţă de coroana spaniolă. la gurile Meusei. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. cu caracter în primul rând politic. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. ia acum forma cetelor de răsculaţi. La 1566 existau două mişcări diferite. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. prost văzută de intransigenţi. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba.Campania în vederea înţelegerii religioase. 140 . Opoziţia. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. cu 10 000 de soldaţi de elită. Moartea celor doi. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. executaţi în 1568. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. şi cea populară. fără a obţine însă rezultatele scontate. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. afectând comerţul şi meşteşugurile. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. şi să obţină reprimarea pe plan local. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel.

pe lângă mijloacele militare. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. să se alieze cu provinciile nodice. La Gand. convocarea Statelor Generale. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. fiul Margaretei de Parma. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. şi calea tratativelor. În 1578. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. rămase încă loiale Spaniei. Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei. dar înaintarea lor este dificilă. după modelul celei de la Geneva. zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. anularea măsurilor luate de Alba. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. Unii şefi calvini. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. aşa cum cereau răsculaţii. 7000 de localnici. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . frate natural al lui Filip al II-lea. fără a putea însă promite. în noiembrie 1576. care încearcă. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. şi până la numirea altui guvernator. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. la cererea sa. garantarea libertăţii religioase. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. libertate religioasă (în esenţă. Requesens murea în 1576.În contextul creat. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. calvini radicali organizau o republică teocratică. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. între altele. cu Luis de Requesens. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios.

partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. calvinismul a fost declarat religie oficială. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania.Bruxelles. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. Wilhelm de Orania. din mai 1579. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. Războiul dintre provinciile nordice. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. Drenthe. Conducătorul de fapt a fost. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. În aceste condiţii. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). provinciile nordice Olanda. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. al cărui exponent fusese Erasmus. rolul Statelor Generale. Mauriciu de Orania. Cu toate acestea. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. În nord. retragerea trupelor spaniole. După moartea sa. conducerea a fost preluată de fiul său. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. În 1581. dar nu accepta decât cultul catolic. prevedea recunoaşterea autonomiei. Pacea de la Arras. stadhouder general. de către mase. cu patriotismul anti-spaniol. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Gand. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Bruges. peste câteva zile. la 23 ianuarie 1579. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. care avea să capete consistenţă republicană. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. Utrecht. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. Zeelanda.

progresul spaniolilor spre nord. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Începută de o manieră conservatoare. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. consecinţe revoluţionare. de natură culturală. În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. După Războiul de 30 de ani. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. diferenţa nu era nici etnică. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. la o stabilizare a situaţiei. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice. arhiducele Albert. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. Nefiind religioasă. în cele din urmă. zonele sudice numărau. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. În 1598. în cele din urmă. în continuare. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. Pe de altă parte. E adevărat însă că. Ţările de Jos. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. în pofida rezistenţei lor comune. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate.

Chiar şi Prusia. finanţe şi armată. alături de Imperiul Otoman. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. cât şi puterea regală. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. concomitent cu întărirea regimului feudal. cea mai mare parte a Ucrainei. încheierea păcii.Olanda şi Belgia. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. mobilizarea armatei. în partea central-răsăriteană a Europei. Monarhia ereditară era desfiinţată. justiţie. Pe lângă elegibilitatea regelui. Se crea un singur organ central comun – seimul general. Polonia În secolul al XVI lea. 5. cărora. era una dintre marile puteri. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. Iar în plan religios. conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. inclusiv Kievul. Polonia. urma să fie ales de nobili. întrunindu-se regulat şi periodic. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. Împrejurările interne. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. ţinuturile baltice etc. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. acesta. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. Ştefan Bathory (1575- 144 . revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării.13. O adunare specială. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). respectiv administraţie. devenit ulterior rege al Franţei. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite.

Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. de la începutul secolului XVII. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. Rusia 145 . ca de altfel şi a Turciei. turcii şi tătarii musulmani.1586). Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia. 5. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. Austria. Prusia. denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia. provocând o situaţie deosebit de grea. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. în apropiere de raiaua Hotinului. atât din partea turcilor. Imperiul Otoman. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Suedia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care.14. susţinând activ pe habsburgi. conducători ai marilor familii nobiliare. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. deosebit de bogate. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia.

Riazan. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. precum stările generale în Franţa. în Siberia. respectiv din anul 1547. profesioniste.. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Vasile III continuă opera acestuia. Efectiv. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. opricina. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali. Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. cortesurile în Spania etc. În contextul de atunci. iar Moscova devine « a treia Romă ». astfel a reorganizat justiţia. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. confiscarea averilor etc. După cucerirea Bizanţului de către otomani. Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. În anii următori el a promovat numeroase reforme. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. boierimii. Dver. fiul său.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. deportări. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. deci împărat). negustorilor şi meşteşugarilor. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. Incontestabil. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. cu reprezentanţi ai clerului. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). cea a streliţilor. călugăriri cu forţa. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”.

care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. care a domnit până în 1645. Iniţial s-au obţinut unele victorii. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. S-a desfăşurat un război popular. reprezentând. Rusia a 147 . După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. timp de peste 20 de ani. Oricum. patriarhul Filaret. În aceste condiţii. pe mai multe direcţii. Polonia. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional. În fapt. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. de regulă. căruia i-a adăugat în 1556. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. secondată de Suedia împotriva Rusiei. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. teritorii periferice sărace. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel.ţării. condus de Minim şi Pojarski. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. Suedia şi Danemarca.

A urmat un război ruso-polonez. Petru I (1682-1696). în Ucraina. prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. de exemplu). Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. sub conducerea hatmanului cazacilor. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. În statul rus economia era preponderent rurală. multinaţional al acestui stat. La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. reprezentat alături de cel al bisericii. precum zemski sobor. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. predominând sistemul domeniilor boierimii. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. cu rol consultativ. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Existau relaţii feudale. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. Bogdan Hmelniţki. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. urmat de Ivan al V lea. XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute. împreună cu fratele său vitreg. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. În guvernare ţarul era asistat.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. Sporadic. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. într-o stare de anarhie. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. Alexei Mihailovici (16451676). în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Încă de la început. La 8 ianuarie 1654. de duma formată din curteni şi boieri.

Treptat. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste.1. voievodatul Transilvaniei. regatul Croaţiei etc. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei. germană. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. atât din continentul European. 5. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. de Habsburg. Europa Centrală 5. cu forţa. jucând un rol important datorită şi 149 . la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală.chiar în rândurile clerului. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. de Luxemburg. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. fiul românului Ioan Corvin. Începând cu secolul al XI lea. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. acolo. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. Ungaria Originari din zona munţilor Urali. respectiv dinastia Angelină. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. cât şi din cel asiatic. ocolind lanţul carpatic. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. drept Ştefan I. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. cu o dublă origine.15. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. Iagelo (poloneză).15. napolitană. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei. dincolo de Nistru. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc.

Acesta a reuşit. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. respectiv celebra victorie românească de la Posada. Pentru puţină vreme. înăsprind şi fiscalitatea. fiscal. în mai multe rânduri. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane.întinderii sale consistente. de la ţărmurile Mării Adriatice. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. Astfel. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. maghiarii au avut un rol important. alături de Ţările Române. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. următorii doi monarhi. Regele decedat neavând urmaşi. militar etc. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. în primul rând a ţărănimii aservite. Cehia etc. cu Polonia. din Dalmaţia. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. cel puţin pentru o vreme. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii. pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . respectiv cu Imperiul romano-german. începând cu anul 1330. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. În veacurile XIV şi XV. de exemplu. respectiv în lumea catolică a vremii. dar şi armata şi birocraţia. după înstăpânirea treptată în Balcani. Între altele. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. politic. A reformat justiţia. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. circumscrise cronologic între anii 1442-1456.

Urcat pe tron în 1520. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. În acest context. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. în anul 1514. la îndemnul papei. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. după care o serie de conducători. Cinci ani mai târziu. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. net superioare. nobili. Astfel. Trei ani mai târziu.unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. cât şi al înzestrării tehnice. lângă Dunăre. s-a strâns o masă importantă de oameni. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. înalţi prelaţi. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. În acest context. până la ţărani de diverse neamuri. În anul 1521 Belgradul. se întărea Unio trium nationum. secuilor şi saşilor. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. încorporat în regatul maghiar. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. în 1517. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. Între altele. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. ca de exemplu anularea şerbiei. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. atât din punct de vedere numeric. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. acolo s-a strâns o armată de tip popular. În tabăra de la Racoş. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 .

expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. fost voievod al Transilvaniei. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. Profitând de luptele interne. nu o dată foarte strânse. Tisa şi Dunăre. cât şi de Ioan Zapolia. ca de altfel regi ai Boemiei. Practic. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. ai Croaţiei. Tot atunci. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii. În acest context. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. principi ai Transilvaniei etc. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. În anii imediat următori. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. atunci. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. în centrul Europei. cel mai adesea victorioasă. având drept scop ocuparea Vienei. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. aflat sub suzeranitate otomană. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. cu centru la Zagreb.. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. Mureş. ce a rămas apoi 152 . Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. unde au suferit însă un eşec. respectiv în Ungaria. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial.

şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate. economic etc. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. în 1686. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor. multi-naţional. Tirol. în fapt Ungaria propriu-zisă. 5. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. dintr-un stat pluri-etnic. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. părţi ale viitoarei Slovenii etc. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. Rudolf de Habsburg. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. Între altele. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. respectiv ţările române din imediata apropiere. precum Stiria. dată considerată în general ca debut al statului austriac). politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 .15. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. până la finele primei confragraţii mondiale. La început. exercitată în diverse modalităţi. Carintia. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. Salzburg. Aşadar.2.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. asupra populaţiei maghiare. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite.

FrancheComte. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. posesiunile Habsburgilor. Bramant. în toamna anului 1918. după 1519. respectiv Carol Quintul. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Totodată. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. Slovacia. Deosebită 154 . În aceeaşi perioadă. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. la Marea Adriatică. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Ferdinand. precum Flandra. în timpul împăratului Rudolf al II lea. în timp ce fratele său mai tânăr. otomanii. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. devenit împărat între anii 1493-1519. care a trăit la Praga. Francisc I. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. Habsburgii. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. Astfel. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. cât şi calvinismul. Maximilian. Astfel. în cadrul căruia. Astfel. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. Artois. Luxemburg. atât lutheranismul.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. Ţările de Jos.

de la Rin spre Câmpia rusă. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. italieni. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. de exemplu. de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Astfel. fiscală etc. împotriva Imperiului Otoman. Slovacia. Sicilia. aparat administrativ de tip guvernamental. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor. flamanzi etc. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei.16. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani. sârbi. o bună parte a Ungariei. Şi în acest stat. Milano. adunări reprezentative etc. în forme variate. ele întinzându-se. De fapt. dispersat. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. Transilvania. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. români. să supună definitiv Boemia. 5. după 1700. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului. cehi. Habsburgii stăpâneau. Aceste teritorii însumau peste 600. Croaţia. Sardinia. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. organizare constituţională. Cehia.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. Habsburgii au reuşit atunci. maghiari. Regatul Neapolelui. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. francezi. Statul nu avea o unitate politică. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Ţările de Jos (Belgia).pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). Era un stat multinaţional. juridică.

continuându-se realităţi mai vechi. o parte a Ungariei. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. a mozaicului de popoare precum greci. BosniaHerţegovina. modul de viaţă era în bună măsură. Strânsa legătură 156 . În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. după mai multe implicări. în plan instituţional. trăind laolaltă sârbi. Şimenic. Split. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. situaţiei religioase. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. Muntenegru. acţiuni ale Imperiului otoman. s-au creat trei realităţi politice distincte. republicii Veneţia. propriile instituţii de tot felul. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. croaţi. parţial români balcanici etc. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Popatia şi Pola. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. în principal în Dalmaţia. Aşa cum s-a mai arătat. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. italieni etc. dar şi comercial. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Slovenia. Imperiului habsburgic.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. sârbi. albanezi. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. În spaţiul ex-iugoslav. de-a lungul litoralului adriatic. de altfel. români balcanici. precum posesiunile ereditare. slavomacedoneni. Serbia. Bar etc. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. bulgari. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). statutului politic. respectiv a modelului italian. Acolo. o parte a Croaţiei etc. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. În sfârşit.

atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. 6. Relaţiile internaţionale (sec. în comparaţie cu veacurile anterioare. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. prin Marele Consiliu. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. era deţinut de câteva zeci de nobili. mici negustori. dar şi de meşteşugari. proces ce a durat 157 . rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. demarararea unei ample expansiuni europene. o dată cu epopee descoperirilor geografice. mai ales în calitatea lor de păstori. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. Mica republică de pe malul mării Adriatice. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. Braudel).cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. precum şi un număr de aromâni. Descoperirile geografice. ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. marinari şi chiar ţărani. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. cărbănari etc. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. aşa numita revoluţie a preţurilor. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale.

al XVI lea şi în cel următor. Astfel. economice. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. necesitând între altele sporite resurse demografice. Tot acolo. într-un mod specific. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. lumea europeană s-a confruntat în sec. evident distincte. Astfel. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. Anglia şi Franţa. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. respectiv Spania.mai multe veacuri. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. perfecţionări sensibile în domeniul militar. s-au înfruntat. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. cu câteva mari probleme. diferite. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. în condiţii complexe. financiare etc. în părţile vestice. sistemele de fortificaţii. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. În fapt. La cealaltă extremitate a continentului european. în cea de-a doua jumătate a veacului. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. În fapt. estice sau sud-estice ale continentului. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. 158 . să ajungă mari puteri. înnoirile precum introducerea armelor de foc. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. în părţile apusene. cel al „interesului de stat”. dincolo de expansiunea sa colonială. cel spaniol şi cel portughez. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană.

ducatul de Milano etc. statul papal. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea.) sau au căutat: Veneţia. dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. rezolvată parţial abia în veacul XX. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război.În sfârşit. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. dar nu în cele din urmă. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”.1. Machiavelli. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. Într-o primă perioadă. Temporar. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. 6. devenită mai apoi. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519. 159 . într-un fel sau altul. Franţa a fost înfrântă. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. Florenţa. După ce în spaţiul italian. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste. în a doua jumătate al secolului al XV lea.

cel puţin teritorial. cu victorii schimbătoare. cât şi în Peninsula Iberică. respectiv de materializare a unui concept medieval. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. noul rege al Franţei. Practic. Carol Quintul. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo. Era o ultimă tentativă de revigorare. prin tratatul de la Noyon. În acest context. după 1511. din 24 februarie 1525. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). Prin jocul moştenirilor. la Rin etc. din 1516. în 1499. războaiele italiene s-au extins. dus apoi în captivitate în Spania.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. În faţa supremaţiei habsburgice. coaliţia antifranceză formată din italieni. acesta dobândise. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. diametral opus statelor centralizate. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. 160 . de altfel complet depăşit. unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. În acest context. Luptele au avut o evoluţie dramatică. o situaţie preponderenta în Europa. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. respectiv al păgânilor musulmani. împotriva Imperiului habsburgic. Practic. pentru ca. În bătălia de la Pavia. iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. cel al universalismului politic. luându-l prizonier pe regele Francis. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul.

ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. Totuşi. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. 6. de fapt un prim război. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul.2. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice). cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. instaurarea sa. aşa numitul război de treizeci de ani. Franţa. Franţa putând să-şi continue astfel. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor. în timp. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi.În aceste condiţii. găsise aliaţi în Danemarca. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale. în acea 161 . În final. 1558. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. între principalele state occidentale ale vremii. Mai multă vreme. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. şi de la Atlantic până la Carpaţi. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. De asemenea. nu peste multă vreme. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. dar şi militare. Anglia. Polonia şi chiar Transilvania. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. respectiv Spania.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. Suedia. Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. state în fruntea cărora. respectiv al pactelor de familie.

între anii 1558-1603. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. În revanşă. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. Anglia promovează o netă politică antispaniolă. mulţi renumiţi. mai ales corsarii. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. după 1566. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. În final. forţele engleze. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. Iniţial. 6. materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială.3. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. regina Angliei între anii 1553-1558. o vreme. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. De asemenea.perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. Războaiele religioase din Franţa 162 . de un tonaj mai redus. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. de furtuni. precum Francisc Drake. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. Elisabeta I. până la încheierea unei păci în anul 1604.

163 . uman şi material. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. În mai multe rânduri. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594.4. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. atât spre Marea Baltică. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă.Timp de mai multe decenii. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. cât şi spre Marea Neagră. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. Astfel. între altele. invocând. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga. 6. financiar şi uman.

deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. practic se stingea vechea dinastie rusească. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. După moartea lui Ivan cel Groaznic. încheindu-se prin păci separate în anii 1617.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. între Marea Neagră şi Marea Baltică. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. În jurul anului 1600 Polonia. până la Petru cel Mare. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. 164 . desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. atât cu Polonia. la 1654. stăpânind o bună parte a continentului. cât şi Suedia. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. Războaiele dintre Rusia. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. începând o perioadă de frământări interne. De fapt. de-a lungul întregului secol al XVII lea. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. În acest context. ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. respectiv 1618. a existat o stare de război cvasipermanentă.

165 . A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Urmaşul său. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. urmaşii săi. În această calitate. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri. Mecca şi Medina. continuând de acolo acţiunile antiotomane. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta.6. stabiliţi în insula Rhodos. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. între stăpânirile efective ale Imperiului.5. Totodată. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. au fost alipite imperiului Siria. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. timp de aproape doi ani. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. de califi. Pe rând. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. Deja la moartea lui Selim I. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. pentru o vreme. După eforturi militare susţinute. Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. Astfel. până la Dunăre. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european.

În cadrul politicii externe. Spre sfârşitul vieţii sale. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. unde. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. în anul 1529. Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. În câteva rânduri. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. după o serie de frământări interne. manifestându-se astfel. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. Tot atunci.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Trei ani mai târziu. În anul 1541. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. în 1526. a devenit principat sub suzeranitate otomană. până spre Bavaria. de altfel. respectiv spre Europa centrală. Astfel. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Transilvania. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. bătrân şi bolnav. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. a şi murit. Viena. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. inclusiv în cel germanic.

începea declinul otoman. parţial Iranul. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. mai ales conflictul cu habsburgii. precum şi Africa de Nord. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. în anul 1676. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. cuprinzând. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. Astfel. Spania şi papalitatea. în primul rând în spaţiul european. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. al situaţiei deosebite al unor occidentali. sudul Ucrainei şi al Rusiei. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. ca de exemplu anexarea Podoliei. a creştinilor. Siria. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. din Egipt până în Tunis. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. Palestina. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. devenită raia. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. În a doua jumătate a secolului XVII. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. Iordania. În ultimele decenii ale secolului XVI. la o dată ce nu poate fi precizată. 167 . Irakul. întregul spaţiu balcanic. acte sultanale etc. inclusiv Crimeea. Asia Mică. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. în contextul înfruntării cu habsburgii. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. La moartea sa. de exemplu.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. ţările române. poate fi amintită de exemplu. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. consfinţite prin tratate. Între acestea. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. dintre anii 1594-1606.

respectiv pe papalitate. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică.6.În acest context. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. 6. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. cât şi de raporturile dintre statele europene. principii catolici s-au grupat în Liga catolică. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. Cel de-al doilea asediu al Vienei. deci a unei supremaţii politice. acţionând şi ca un instrument al acesteia. continuând şi la începutul celui următor. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. cel mai important conflict internaţional. Astfel. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. la nivel continental. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Franţa se temea să nu 168 . care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. într-un fel sau altul. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Contrareforma. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. de exemplu. cât şi reluarea mai vechii direcţii.

printre care se găsea şi Cehia. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Armata împăratului. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. deci şeful principilor protestanţi din Germania. În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. a înfrânt pe cehi lângă Praga. precum Ian Amos Comenskky. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. la Muntele Alb (1629). ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. formată din nobili şi orăşeni cehi. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648). în special pământuri. Din această pricină. În anul următor. perioada suedeză (1629-1635). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Cehia a devenit o simplă provincie germană. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. Comenius. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. perioada daneză (1625-1629). în sud Spania.fie prinsă între doi duşmani puternici. o provincie din apusul Germaniei. Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. 169 . iar la răsărit imperiul. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe.

alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. în ajutorul căruia. inclusiv titlul de rege al Ungariei. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. foarte bun militar. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. Boemia etc. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. A intervenit în ajutorul cehilor. 170 . Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. dar mai ales pe uscat. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. pe valea Rinului. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. Au reintrat în război şi suedezii. El a reuşit în urma unor lupte navale. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. în Ţările de Jos. conflictul s-a extins. deocamdată timidă. Intervenţia Franţei. de la Europa medievală la timpurile moderne”. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. anume trecerea. invadat vremelnic de trupe spaniole. dar şi politician ambiţios.. în Europa ooccidentală şi centrală.una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. în Bavaria. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii.După aceasta. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Astfel. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Transilvania. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei.. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). Franţei alăturându-i-se Olanda. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. principele protestant al Transilvaniei. alungând de acolo pe principele elector.

171 . În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. Astfel. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului. Se consemna eşecul reconquiestei catolice. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. respectiv 24 octombrie 1648. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. catolică şi calvină. în lumea germană a casei de Austria. evident în favoarea. a învingătorilor. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. deci limitate. Se punea astfel capăt practic politicii. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. practic independente. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. de o dietă imperială. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. eius religio”. prin achiziţii teritoriale. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană.

precum suveranitatea statelor. cel puţin pentru o vreme. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. egalitatea lor juridică etc. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. Între altele. 7. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”). atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou.. Biserica şi viaţa religioasă 7. În rândurile credincioşilor. de aceea. a relaţiilor dintre state. Franţa a devenit prima putere continentală. 172 . interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Pe de altă parte. chiar în această formă. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. Pentru asigurarea mântuirii.1. după 1660. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. În sfârşit.

pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. De asemenea. favorizată de folosirea geamurilor transparente. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . iar pe de altă parte datorită predicilor. iar nu pe conţinutul credinţei. ţinerea postului în perioadele prescrise. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. construite sau împodobite de membrii confreriilor. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. Pentru aceasta. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. adoptaţi ca patroni de către confrerii. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. Se multiplică bisericile parohiale. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. împărtăşania cu ocazia Paştelui. exemplelor extrase din biblie. caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). sau a bibliilor ilustrate. De asemenea. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ».Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. spovedania o dată pe an. Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. generozitatea manifestată prin danii. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. « fiul credincios al bisericii ». În secolul al XV-lea.

preotul este figura cheie a mântuirii. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. în episcopatul de Cambrai. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. devenite. exprimată în special prin răspândirea orgilor. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. statutul aparte al preotului. pietatea să devină ceva mai interiorizată. pe care o poate acorda sau refuza. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. se pare. printre altele. Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. Pe de altă parte. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). datorită acestei concepţii. separat de masa credincioşilor. ci pe acţiunea individuală. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Această doctrină justifica. prin imitarea lui Christos. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. prin perfecţionarea de sine. inspirat. la care se poate ajunge prin 174 . adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. cunoscută sub numele de Devotio moderna. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. din secolul al XV-lea. De asemenea. prin experienţa extazului). apar şi se impun noi obiecte liturgice. precum cultul Eucharistiei. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. XI-XII).constată sporirea rolului muzicii religioase. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos. prin harul care îi îngăduie să performeze taina. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381).

care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. cum li se cerea în secolele anterioare. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Devotio moderna. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. şi care. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). legată de interiorizarea trăirilor religioase. 1380-1471). antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Fraţii vieţii în comun. Acesta scrie Urmarea lui Christos.contemplare perpetuă. prin examenul de conştiinţă. Imagini difuzate prin xilografie. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. cum au fost numiţi aceştia. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. prin analiza de sine. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. este sentimentul tragic al morţii. De aceea. acestea frapau 175 . Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. după invenţia lui Gutenberg. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. a fost cea mai tipărită carte. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. după Biblie. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. probabil. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania.

în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. John de Gand. aflată sub influenţa Franţei. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate. 1330-1384). În acţiunile sale. laici şi clerici. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. şi nu doar unui vicar unic. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. născut în Yorkshire spre 1330. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). profesor la Oxford. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. Prinţul Negru. averile ei să fie considerate doar posesii. cu care Anglia era în război.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. Prin extensie. precum regele Eduard al III-lea. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). pe care o ataca în tratatele sale. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. regina Joan de Kent. putea însă scăpa controlului autorităţilor. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. alături de unii colaboratori. Wycliff a contestat rolul 176 . el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. Reflexia personală. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. preot. orice obicei. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. duce de Lancaster. De altfel. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. între care Despre stăpânirea divină. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. Despre stăpânirea civilă. astfel că.

conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. Ideile lui Wycliff. şi nu prin propriile merite. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. Pentru punerea în practică a ideilor sale. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. care. dar şi sociale dintre oameni. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. şi şi-a sfârşit zilele în pace. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. după 1400. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. însă. ordinele cerşetoare care au decăzut. nobil atunci cine era?). şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. El ca persoană nu a avut însă de suferit. ceea ce explică. Wycliff a fost condamnat ca eretic. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. care l-au influenţat pe Ian Hus. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. numiţi apoi lollarzi. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. practica indulgenţelor. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea.penitenţelor şi pelerinajelor. instruirea poporului. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. în operele lui se găseşte ideea predestinării. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. astfel. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. După moartea sa. în 1384. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. 177 . datorită protecţiei de care se mai bucura. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. care trecea drept un discipol al lui. în parte. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. rectorul Universităţii din Praga. De asemenea. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. în 1381. De asemenea. combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor.

El critică. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. O altă idee. În plan social. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. idee ce va fi clar enunţată de Luther. Toate atacurile sunt respinse. în care motivaţiile religioase. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. pusă deja în practică. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. În acest context. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. Adunarea îi era însă ostilă. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. Un an mai târziu. văzute ca instrumente ale Imperiul german. i-a atras lui Hus simpatia populară. a studiat teologia. cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. transformate în adevărate războaie. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. de asemenea. şi biserica din Cehia începe 178 . Pe urmele lui Wycliff.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. a devenit preot (la Capela Bethleem. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici.

În cele din urmă. excesele sociale ale taboriţilor. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. susţineau revendicări radicale. În cele din urmă. secularizarea bunurilor bisericii. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. 179 . Moderaţii. în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. Pe de altă parte. o parte a husiţilor. numiţi şi taboriţi. la transformarea totală a societăţii. Spre deosebire de utraquişti. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. dar treptat elementele de originalitate se resorb. numiţi şi calixtini (de la potir. încoronat între timp ca împărat. Din punct de vedere religios. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. reforma morală a clerului. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. statuate în Compactatele de la Iglau. slujba în limba cehă. prelungirea stării de război. curentele radicale au fost foarte variate. care pune capăt războiului devenit civil. Acestea erau însă diferite. aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce.să îmbrace forme originale. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. 1436. caliciu) sau utraquişti.

foametea erau realităţi frecvente. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. prin care. aşa cum ne mărturiseşte arta.Nesiguranţa mântuirii.1. într-o manieră „democratică”.2.2. politic şi naţional. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. de a stopa progresele noilor culte. cu caracter religios. 7. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente.Factori religioşi şi intelectuali 1. economic şi social. Din secolul al XIV-lea. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. aparţinând diferitelor domenii. social-politic şi ideologic. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. sunt o prezenţă constantă 180 . Există o serie de aspecte generale. dar dincolo de acestea. se face apel la o multitudine de factori. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. consecinţe şi asupra catolicismului.1.2. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. temele macabre.7. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. prin ricoşeu. acea reformatio in capite et in membris.1. Într-o lume în care războaiele. 7. In general. care îi antrenează pe toţi muritorii. molimele. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. religios şi intelectual. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. mai ales „Dansul macabru”. în secolul al XVI-lea.

să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. pelerinajele. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. fie la o viaţă pasională. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. In Occident. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. cel puţin teoretic. 3. dar care le aduceau beneficii materiale. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. al sfintelor moaşte. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. În plan religios. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. 2. În pofida reformei gregoriene. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. ideea eliberării individului. În acest sens. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. care pun accentul pe om ca persoană. acum se preconizează. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. sau la curţi ale principilor. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. Activitatea de susţinători ai 181 .în orizontul cultural al oamenilor medievali.

rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. 182 . (ştiutorii şi neştiutorii de carte). facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. în mod poate greu de înţeles astăzi. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. Evident. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. În aceste condiţii. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. în timpul pubertăţii. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. De altfel. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. 4. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. căci ele reprezentau. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. De asemenea. consecinţe negative asupra Bisericii. pe termen scurt. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. în care căsătoriile se contractau devreme. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă.

Pe de altă parte. intelectuale. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând.dar şi a operelor umaniştilor. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. În concluzie. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă. şi ca atare dobânda nu e permisă. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice.3. în secolul al XV-lea. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. angajată pe calea profitului de tip capitalist. în principal. bogăţia bisericii.2. dezvoltă exegeza filologică. prin „inventarea” Purgatoriului. mai ales cea funciară. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală.1. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. morale. Aceştia. al treilea loc destinat. Factori politici 183 . să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. a falsităţii Donaţiei lui Constantin. De exemplu. 7. De exemplu. 7. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia.1. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. mai ales din partea aristocraţiei. preocupaţi de întoarcerea la surse. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament.2. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. ceea ce justifica acum contestarea lor. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu.2.

Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. ci în exterior. principate. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. În general însă. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). doreau să elimine un centru concurent de putere.2. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. promite să se 184 . 7. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma.2. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti. Din aceste motive. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern. In alte condiţii. autoritatea exclusivă a Bibliei.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. care evolua în direcţia naţională. În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. şi universalismul Bisericii romane. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. care se prezenta ca un organism supranaţional. Francisc I şi papă. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura). monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. cantoane. Cu excepţia Angliei. Statele pornite pe calea modernizării. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. la Roma.

Acolo. Frederic cel Înţelept. traduce în germană Noul Testament (1522). fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. papa Leon al Xlea. Se declanşase conflictul deschis. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. şi în 1517. În 1515. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel. susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther. dar şi în constituirea limbii germane literare. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. dându-i garanţii ferme de securitate. după ediţia realizată de Erasmus. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea.călugărească dacă scapă). la universitatea din Wittemberg unde era profesor. Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. dar Luther. arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. la dieta de la Worms. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. putând fi prins şi ucis de oricine. şi dieta îl declară în afara legii. în 1521. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. care îl ascunde în castelul de la Wartburg. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. Pe drumul de întoarcere însă. survenită în 1519.

din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). De asemenea. în 1530 Melanchton.împărtăşească soarta lui Ian Hus. cumpărarea de indulgenţe. Pe de altă parte. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. întrucât credinciosul. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. redactează Confesiunea de la Augsburg. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. în anumite condiţii. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. care are acces la 186 . Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase. a aceluia este şi religia). pe termen lung. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. discipol apropiat al lui Luther. pomeni. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. principatul. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. În 1529. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. după aceea. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. ceea ce. etc. Au loc şi clarificări doctrinare. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. a contribuit la întărirea şerbiei. eius religio( a cui este conducerea. In 1526. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. Răscoala este înfrântă. pelerinaje.). Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. prin pacea de la Augsburg. care în 1555 statua principiul cuius regio. putea părăsi. oferindu-i astfel protecţia popularităţii.

şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. altar. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. în 1536. şi întrucât orice creştin este preot. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. Cucerit de ideile lutherane. Reîntors în Franţa. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. Instituţiile religiei creştine.2. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra.3. care nu se poate 187 . Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. greacă. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). numai prin Scriptură). Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler.Biblia tradusă în limba sa. sola fide. În fond. nici valabile. Ei nu sunt preoţi. În viziunea sa. numai prin credinţă. Sub conducerea sa. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. data reîntoarcerii la Geneva. nici liturghie. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. singurele pomenite explicit în Evanghelii. publicată prima dată în latină. Calvin face studii de drept. icoane. în 1534. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. unde redactează opera sa esenţială. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. Fiecare credincios devine el însuşi preot. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. şi care au ca principal rol predica. Serviciul religios este realizat de pastori. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Născut într-o familie de jurişti. care şi-a latinizat numele în Calvinus. unde rămâne până în 1541. 7. este nevoit din nou să fugă. Pleacă la Strasbourg. datorită contactului său direct cu Biblia. Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

dar continuă să acţioneze printre laici. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. la Roma. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. franciscanii şi dominicanii. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor. În Spania. după eşecul definitiv al cruciadelor. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). preoţi care trăiau în comunitate. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. instrumente utile au fost ordinele religioase. pe vremea cruciadelor. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. Astfel. în ordin cerşetor). 192 . iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. în 1535. precum capucinii. depun jurăminte. oferind învăţătură acestora. Prin disciplina sa riguroasă. reformate sau nou înfiinţate. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. jucând rolul unor directori de conştiinţă. indiferent de confesiune. care dobândesc individualitate din 1619. transformându-se apoi. organizarea cvasi-militară. somascii. prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. predicând. la Brescia. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. Între aceştia s-au afirmat teatinii. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. Din 1524. din iniţiativa Angelei Merici. barnabiţii.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. şi fusese recunoscut de papă în 1226. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia.

spaţiul scandinav).4. Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. Spania).5. Polonia). 193 . Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. pe o linie care s-a observat că urmează. cu puţine schimbări. Prin măsurile de reformă interioară. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale.3. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt.7. până astăzi. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). mai accentuată în zonele reformate. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. După Trento. pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. Chinei. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei.3. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. Japoniei. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. considerat apostolul Indiei. 7. Pe termen lung. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. în mare. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. vechiul limes roman. Bavaria. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.

ieşită din uniunea de la Kalmar. iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. dinamică. Prusia. micilor principate. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. cantoanelor. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. 7. Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. contribuind. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. al lumii oraşelor state. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. cum ar fi Suedia. Marele Maestru teuton. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică.4. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. în jumătatea 194 . unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei. cum s-a întâmplat în Italia. ca în Anglia. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. la dezvoltarea capitalismului. De asemenea. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă.

Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. unii creştini au îmbrăţişat islamul. Destul de 195 . Astfel de cazuri au fost în Albania. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. Ghenadios Scolarios. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. Cu alte cuvinte. starea civilă a populaţiei etc. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. în părţi ale Asiei Mici. lui şi urmaşilor săi. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. În fapt. Bosnia. în viaţa populaţiei ortodoxe. au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. în secolul XVII. probleme de educaţie. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. fără însă a fi avut un caracter masiv. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. Între altele. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. Prin reglementări specifice. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. când sultanii au devenit şi califi. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. Ortodoxia. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. o serie de scutiri. nu o dată brutale.

unde populaţia era predominant catolică. ce au fost sprijiniţi şi de 196 . respectiv unguri. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. mitropolitul Sava Brancovici. În 1543. de mitropolitul Simion Ştefan. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. Astfel. de exemplu. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. Imediat după apariţia lor. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. o parte din ortodoxii din Polonia. a patriarhiilor slave din Balcani. Alexandria sau Ierusalim care. în cazul Transilvaniei. canonizat ulterior. numită şi greco-catolice în Transilvania. respectiv un număr de ucrainieni. între anii 1685-1688. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Bosnia. înregistrându-se mai ales. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români.rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. nestoriană şi monofizită. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. mai cu seamă între saşi. de asemenea canonizat şi alţii. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. cât şi ale lui Calvin. ca şi prin o serie de misionari. habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. de altfel.

Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. 197 . mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. treptat. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. Kiev. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh. adolescent. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. în secolul al XVII-lea. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. patriarhul rus Nikon (1652-1658). ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. respingând mai cu seamă idei calvinizante. Astfel. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. La mijlocul secolului XVII. mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. mitropolitul Petru Movilă etc. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. În secolul al XVII lea. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. însă pe termen lung. s-au ţinut la Costantinopol. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. în biserica ortodoxă. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. precum şi o serie de inovaţii. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. al cărui fiu.

Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. De acum înainte. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu. distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos.1. şi instituţia vizibilă. devine tot mai importantă. ba dimpotrivă. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. 198 . 8.În Balcani. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. Între suferinţă şi bucurie. Nu lipsită de importanţă. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. între nenorocire şi fericire. adevărată şi eternă. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. pieritoare. unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Întoarcerea spre sine. amestecată în treburile lumeşti. Cultura 8. o anumită nelinişte. distincţia între biserica invizibilă. În plan spiritual.

Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. aflăm de la cronicari că jucătorii. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. Henric Suso. din 1409. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. căutarea volupăţii celei mai carnale. Ïn cazul jocului de şah. în cazul aceloraşi persoane. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. De exemplu. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. adesea prinţi sau capete încoronate. apoi. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. asociat de noi cu un comportament aristocratic. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. Astfel. răspândită printre unii creştini. gesturi dezordonate şi reacţii violente. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. mare mistic 199 . pricipilor. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. În viaţa religioasă. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude.În transformarea sensibilităţilor. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. De exemplu. chiar în trei. regilor. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite.

obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. Desigur. Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. se pot combina sau opune unele altora. Sentimentul morţii existase şi înainte. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. din secolul al XIII-lea. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. autorul unor opere de mare elevaţie. neintegrate. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. conform caracterizărilor psihologilor. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. Forme de comportament şi de sensibilitate. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. a unor temeri ancestrale. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. în cimitirul Inocenţilor din Paris. în secolul al XV-lea. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Aceste 200 . fără a face distincţie de vârstă. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. de bună calitate. sex. orizonturi total diferite pot coexista. stare socială sau profesională.german. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. răspândite mai ales în Italia. fără a apela la intermediari. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. memento mori fiind una din temele lor predilecte. a unor emoţii necontrolate. şi mai ales Dansul macabru. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit.

calamităţilor naturale. de Jean de Meung. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. al epidemiilor ce marchează epoca. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. şi el iese de cele mai multe ori victorios. de sorginte clericală. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. Această angoasă în faţa morţii. Slăvirea femeii. şi adesea odios. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. dar mai ales cu umbrele sale.teme inspiră şi lucrări literare. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. cu luminile. Acelaşi spirit nou. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. destul de searbădă pe alocuri. lumea e prezentată mult mai realist. romanul este continuat. Rămas neterminat. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. câteva decenii mai târziu. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. care pune la cale tot soiul de înşelătorii. este probabil efectul predicilor. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. sau trucuri. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. caracteristică iubirii curteneşti. prin care uneori se creează. mai bine sau mai rău. meditaţiilor. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. sau Romanul Vulpoiului. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. părţi ale lumii. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. alteori se distrug. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. a cunoştinţelor epocii sale. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. În partea da doua a Romanului Trandafirului. personajul ambiguu din miturile multor popoare. este ilustrat de Romanul lui Renart. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite.

De monarchia este un tratat de filosofie politică. de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. atât de contradictorie. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. nu îi datorează însă şi existenţa. sau Reinecke. a studiat retorica şi medicina. în 1321. pe care el o consideră ca unitară. Exilul i-a marcat puternic opera. Moare la Ravenna. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. total devotaţi papei. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. Dacă lucrurile stau astfel. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. a participat la campanii militare. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. a nobililor şi a oamenilor bisericii. 202 .ticăloşiile sale. De altfel. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart. false şi artificiale. Aceeaşi epocă. se numără Dante Alighieri. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. Partizan al supremaţiei pontificale. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. tratat despre importanţa limbii italiene. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. Dante este exilat din oraşul său. în 1302. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. independent de papalitate. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. după cum am prezentat-o mai sus. în pofida diferenţierilor dialectale certe. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. la adresa iubirii curteneşti. întreaga societate umană.

ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. În Vita nuova. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. politice ale epocii în general şi ale autorului în special. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. Purgatoriu şi Paradis. mult mai frământată în cazul lui Villon. este poetul francez François Villon. Mult mai medieval în concepţii. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. căreia urmaşii. teologice. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. din punct de vedere al biografiei. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. 203 . supus planului Providenţei Divine. Marele Testament . diată ironică în versuri. cu goliarzii. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. Licenţiat al Universităţii din Paris. inclusiv papi. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. alături de arta sa poetică desăvârşită. conferă perenitate operei sale. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. dedicată Beatricei Portinari. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Se aseamănă astfel. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. structurată în Infern. Guinizelli şi Cavalcanti. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. dar guvernat de liberul arbitru. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. şi opera sa poetică realizată în franceză. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. i-au adăugat epitetul de Divina. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. de care îl separă totuşi mentalitatea. începând cu Boccacio. 1465).

În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. Istoria a reţinut operele sale în italiană. cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. uneori 204 . Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. făuritor al măreţiei Romei. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”. e o femeie în carne şi oase. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. Scrie opere în latină. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente. este opera sa capitală. dedicat lui Scipio Africanul. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Cel mai erudit om al vremii sale. lipsită de orice concreteţe.compus spre 1461.. ce prevesteşte Renaşterea. Petrarca a reacţionat. spune el. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. umanist pasionat de manuscrisele antice. La 33 de ani. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. urma lui Villon se pierdea. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. dar poeziile sale i-au supravieţuit. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. dar şi balade armonios integrate în întreg. Animam cum corpore amavi. precum poemul eroic Africa. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. care cântau cel mai adesea o imagine ideală.

Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. caracterizată. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. sau chiar din povestiri de origine folclorică. nu atât de nobleţea sângelui. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. Desigur. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». fiind preluate din nuvele anterioare. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. alteori tragic. bineînţeles. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. care poate înfrânge adversităţile. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. ci cel 205 . uneori fericit. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. Dar nu trebuie să uităm. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. ci de cea a sufletului. spiritul. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic. autonomia omului. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul.

intitulat Troilus şi Cresida. ajunge în slujba curţii engleze. depozitara unor idealuri valoroase. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent. Decameronul rămâne ca o operă vie. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. pentru ipocrizie.2. Ca şi la Boccaccio. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Evul mediu. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Geoffroy Chaucer (1340-1400). lăcomie. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. au început să fie depăşite de realităţi. ca şi tehnica sa literară. şi ideile lui. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. satira. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. 8.cultural. pe care încep să o considere 206 . dar care. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. Tot ca la modelul său italian. pare să fie conştient autorul. ca şi unele din subiecte. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. Fiu al unui negustor de vinuri. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă. aplecarea spre cele lumeşti. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale.

La origine. termenul vine din italianul umanisti. o epocă obscură şi barbară. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. printr-un « mănunchi de schimbări ». un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis).2. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. este cel de mişcare intelectuală. Un alt înţeles. de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). 8. sculptori şi arhitecţi. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. definite mai întâi în Italia. Vieţile celor mai de seamă pictori. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. readusă la puritatea din perioada clasică.o perioadă întunecată. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. o dată cu termenul propriu-zis.1. inclusiv cele ale creştinismului de început. Termenul a fost popularizat apoi. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. termenul de Renaştere a început. Uneori. în secolul al XIX-lea. 1350-1620). Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 . termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns. din secolul al XIX-lea. apărut din secolul XIX. 1550-1567. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. Într-o primă accepţie. caracterizat. In cele ce urmează. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. situată între evul mediu şi epoca modernă. conform expresiei lui Peter Burke. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. eventual pe cei ce predau aceste discipline. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. De asemenea. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei.

şi în special la Florenţa. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. neobosit căutător al acestora. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). care. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. 1520. în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. unele reguli privind editarea manuscriselor. deoarece se constată. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. a fost donată Veneţiei în 1468. au fost stabilite. prin compararea diferitelor variante. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. cardinalul Bessarion. în preajma cuceririi Constantinopolului. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor.italiene. greaca. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. Sub patronajul familiei Medici. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. De aceea. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. după expresia lui Poggio Bracciolini. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale.

după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. de Pietro Pomponazzi (14621525). Italia. Erasmus din Rotterdam. în primul rând.ideilor. nu au dorit. A întreprins numeroase călătorii. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). Umanism şi creştinism Umanismul. Doreau. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. artizan al destinului său: „tu omule. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul.2. la rândul său. Erasmus a devenit. acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. o vreme. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). în calitatea sa de mişcare complexă. care l-au adus în contact cu 209 . cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. umaniştii. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. dar fără medierea obligatorie a bisericii. există şi un curent neoaristotelician. purificarea sa de adaosurile medievale. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. să renunţe la creştinism. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. preot. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Spre deosebire însă de aceştia. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. în marea lor majoritate. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. Anglia. Intelectualii umanişti. Dimpotrivă. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. 8. de asemenea. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. fiind.2. Astfel. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate. în Franţa. În relaţia omului cu Dumnezeu. de aceeaşi părere cu reformaţii. În afara neoplatonismului. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii.

8. dimpotrivă. a Noului Testament. în 1455. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare.2. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină. mult mai corectă decât Vulgata.personalităţile cele mai importante ale momentului. Germania. între care literele mobile. prin caracterul său elevat. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. ediţii de texte antice. imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc. Franţa. la Mainz. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Elogiul nebuniei. în Orient şi din lemn. Anglia. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . Ungaria (Nicolaus Olahus). umaniştii circulau foarte mult. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Italia. cenacluri. deja realizate din ceramică. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. Literele mobile. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. Biblia cu 42 de rânduri. De asemenea. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». în Europa. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea.3.

De asemenea. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. pe de o parte. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. în contextul progresului alfabetizării. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. Paris. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. se inventează noi caractere. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. Lyon. 211 . clerici. devenită uzată. devenit presă tipografică. De asemenea. (La Anvers. Succesul întreprinderii s-a datorat. Basel.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. precum cele « romane » sau cele « italice ». care. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Din aceste motive. iar în secolului XVI. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. Ulterior. atât din punctul de vedere al formei literelor. fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. cât şi al punerii în pagină. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. în 1575. cum era manuscrisul medieval. Anvers. profesori. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. jurişti. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. medici. transformarea ei dintr-un obiect de lux. etc. Efectul este scăderea preţului cărţii. ceea ce permite începutul democratizării culturii. într-un bun relativ accesibil. cererii de carte.

5% în franceză. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. individual. socialeconomice. devenit şi o afacere profitabilă. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. impune cenzura operelor tipărite. tiparul. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. în condiţiile în care. 77% au fost scrise în latină. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. politice. multe creaţii medievale sunt anonime. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. de a elabora noi idei şi ipoteze. majoritare până atunci. etc. apare un nou tip de cititor. beneficiar al operelor sale. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. un secol înaintea sa. într-o epocă în care Biserica. 7% în italiană. dar şi responsabil pentru ce a scris. şi nu autorul ei. nu creaţia originală era valorizată. în încercarea de a 212 . deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. De acum înainte. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. În plan cultural. Acest schimb este facilitat. care practică lectura în tăcere. De altfel. iar autorul ca persoană conta foarte puţin. ci fidelitatea faţă de model. religioase. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. în primele decenii de după apariţia tiparului. la importanţa ataşată autorului. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. atacată de reformatori. ca atare.). între autor şi operă. 6% în germană. prin folosirea preponderentă a limbii latine.

Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. Capete încoronate. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă. Apare treptat ideea de copy-right. tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. prin privilegii regale sau princiare editorilor. de care am mai vorbit.stopa progresele contestării sale. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . evoluţia latinei. în detrimentul aprofundării celor citite). forma ei definitivă este stabilită acum. începe revoluţia în domeniul lecturii. acordat iniţial. fără medierea profesorului. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. prin fixarea ei riguroasă în scris. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. Dacă ne referim la tipar. Prin accentul pus pe autor. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. prin difuzarea gramaticilor. călugărului. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. principi. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. se opreşte. timp de câteva secole. şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. care nu s-a mai transformat. ca limbă de comunicare internaţională. latina a devenit o limbă moartă. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. de stabilire a regulilor. preotului. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. într-un fenomen de masă. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. De asemenea.

Mecenatul 214 . absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. cât şi în cel catolic. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. într-un secol şi jumătate. întrucât aceasta relevă. a tipografilor. În colegii. Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. De aceea. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. iar pe de altă parte. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. corespunzătoare vârstei. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. După manifestarea Reformei. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. se adaugă până la 1500 încă 33. spre deosebire de facultăţi. pe de o parte. De exemplu. băieţii erau repartizaţi în clase omogene. (filosofie. începând de pe la 10-12 ani.activităţii oamenilor de cultură. În acest din urmă caz. centrate pe om. colegiile se vor multiplica. gramatică) înspre complex. logică. îşi continuă existenţa. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. Dar Universitatea. instituţie specific medievală. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. Universitatea. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. Şi în spaţiul românesc. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. scriere. inspirat de vechea facultate de arte. matematică). atât în mediul protestant. tiparul este introdus în Franţa la 1470. Învăţământul dura şapte ani. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. care dublează. a artiştilor. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. şi încă 15 până la 1550. numărul mai vechilor întemeieri. cu un indiscutabil prestigiu. şi nu pe divinitate.

papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). şi al lui Rafael. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . De asemenea. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. se zice. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. fiu al lui Lorenzo de Medici. Regii Franţei susţin artiştii indigeni. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. dar atrag şi creatori italieni. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. care să le ofere comenzi pentru operele lor. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo. De altfel. fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. să-i plătească şi să-i întreţină. după ce. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. au fost comandate atâtea opere de artă. Nobilimea. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. începând cu biserica.

spre deosebire de perioada anterioară. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. germane. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. dezvoltat în oraşele italiene. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor. pentru a consuma la faţa locului produsele. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. Apariţia genului picturii de şevalet. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 . Astfel. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. mai cofortabilă şi mai luxoasă. Acesea din urmă nu dispar. având în acelaşi timp şi rol practic. de protecţie împotriva frigului. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. existând şi o serie de factori materiali. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. Individual. « Sedentarizarea » nobililor. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. în care principalele elemente decorative. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. a redus dimensiunile operelor de artă. devenită mai funcţională. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. ci evoluează. Din secolul al XV-lea. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. erau tapiseriile. flamande. la Florenţa. dar şi în cadrul corporaţiilor. dar şi a literaţilor şi filosofilor.

Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. specificului personalităţii sale. care reprezintă produse de export deosebit de căutate. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii. a propriei valori a creatorului. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes.5. cănile. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. concepţia aceasta se schimbă. care acum e o individualitate. cum ar fi farfuriile. plăcile de faianţă. nu un simplu membru al unei bresle anonime. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. 217 . accentul pus pe om. Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul.Sixtine). 8. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. importanţei originalităţii. Desigur.4. aceste obiecte de mici dimesiuni. Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. în Renaştere. 8. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . elementele folosite la construcţia sobelor. care făcea parte dintr-o breaslă. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură.2. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune.2.

prin încrederea în om şi în forţele sale. ci promovând un nou tip de pietate. -bucuria de a trăi. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. -natura ca sursă de inspiraţie. în sens peiorativ. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . spre deosebire de perioada medievală când aceasta. 218 . şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. -individualismul. Ca şi umaniştii. în general. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. 8. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). de barbar.3. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor. Renaşterea artistică şi literară 8. care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. care decurge din conştiinţa valorii omului. vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). mai interiorizată.3. titanul. de unde şi numele de “gotic”.1. ceea ce conduce la o creştere a specializării. ca şi trupul omenesc.-nou raport între om şi divinitate. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ».

în jur de 100 au teme legate de creştinism. sunt preluate teme mitologice. Ca materiale. şi al sculpturilor ecvestre. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. extrem de valorizată. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. mai întâi masculin. în afară de piatră şi marmură. prin care iluzia spaţiului. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. neglijat în perioada anterioară. pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. în acest domeniu. dar continuă să domine temele religioase creştine. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. Fie că e vorba de pictură. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). se foloseşte tot mai mult şi bronzul. se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. De exemplu. la Boticelli. începutul săpăturilor arheologice. 219 . pentru a ilustra simetria perfectă. Pe de altă parte. De aceea. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. I). cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Pe de altă parte însă. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. sculptură sau arhitectură. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. Tot de la antici era preluat genul portretului.Şi în plan artistic. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). întruchipare a forţei şi frumuseţii. adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. din circa 150 de tablouri. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. utilizate pe tot parcursul evului mediu. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară.

mai clasicist (faţade plate. frize). pilaştri. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera.2. compoziţii renascentiste. Acesta.3. teme. de pe domeniul rural. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia.). Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. si insistau pe armonia proporţiilor. Arhitectura În arhitectură. lucarne sub acoperiş. cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. edificii publice sau clădiri particulare. fresca). Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). din Franţa. mai propice locuirii şi mai elegantă. ferestre înalte. erau realizate la scară umană. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. etc. 8. Continuă să se construiască şi castele. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. lasă locul vilei urbane. deoarece se puteau rula. 220 . Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. după începutul războaielor italiene. De asemenea. doric. corintic). dincolo de consecinţele sale reprobabile. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. variaţii de tonuri. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. Castelul de tip feudal. însă în noul stil. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. succesiune strictă a celor trei ordine antice. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514).

spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. trăsături esenţiale ale artei. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. variante locale. Artiştii au avut astfel mai multă libertate. Donato Bramante. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Michelangelo Buonarotti (1475-1564).3. aici s-au definit. de adâncime în interiorul compoziţiei. parţial contopite cu fundalul. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Leonardo da Vinci. au inovat mai mult. în ordine cronologică şi a importanţei. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. 221 . S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. De asemenea. Boticelli (1445-1510). Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. a fost cea florentină. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană. redă contururi vaporoase. există şi diferenţe. Războaiele italiene. De exemplu. în secolul al XV-lea. prin sfumato. dintre care prima. caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. realizarea camerelor obscure. etc). sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. izgonirea Medicilor. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli. Leonardo da Vinci (1452-1519). pictori flamanzi. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune.8. la sfârşitul secolului.3. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. la plecarea multor artişti către ale spaţii. Rafael Sanzio (1483-1520). Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri.

4. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. În Germania. dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. dar mai ales ca gravor. 8. Padova. creaţii precum Pieta. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. cea bizantină. arta este marcată de multiple influenţe. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. unde se afirmă Corregio (cca. Sculptura 222 . În tot acest timp. Michelangelo s-a format la Florenţa. pictor. Aurorei şi Crepusculului. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. precum Milano. poet. între care rămâne importantă. David. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. în secolul al XV-lea. cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). S-a afirmat la început ca sculptor. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). răscruce de drumuri comerciale. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. În Spania. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat.3. Redevenit pictor. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). în spiritul propagat de Contrareformă.La Veneţia. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. impresionante prin modernitatea lor. în altarul Capelei Sixtine. (După lucrări la Florenţa. e rechemat la Roma. Ghirlandaio. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. de asemenea. Parma. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. arhitect. aducându-i celebritatea. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. din familia Medici. Papa Iuliu al II-lea. sculptor . pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. Hans Holbein (1497-1543). pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. 1489-1534). realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite .

ca şi la antici. rondel. Dante Alighieri (1265-1321). Lorenzo Ghiberti (13781455). este mai aproape de divin. Pe de altă parte. în operele lor. începe mai de timpuriu în Italia. de a se autodepăşi. inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. cât prin operele de orfevrărie. a operelor lui Homer. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. limba italiană 223 . O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). Renaşterea literară.5. operă care a creat. ca şi cea artistică.În sculptură. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. 8. influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. echilibrat. etc. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. Frunuseţea înseamnă armonie. romanul alegoric. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. La începuturile Renaşterii. în traduceri latine. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă. istoriografia. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. în general. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Filippo Brunelleschi (1377-1466). unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. şi astfel ceea ce este armonios. Donatello (1386-1466).3. într-un anumit fel. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. operele dramatice (comedia. tragedia).

dar şi în urma evoluţiilor interne. 224 . Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze. Nicolo Machiavelli (1469-1527).literară. Unii dintre aceşti poeţi. de asemenea. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. pe care le tratează însă în forme noi. şi au creat opere viabile. Pesimist. covins că natura umană e în esenţă rea. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Lucrările lui François Rabelais (c. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului.1490-1533). care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. la începuturile Renaşterii literare. şi cu o teribilă poftă de mâncare. este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). de umorul adesea grosier. Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. autor al Decameronului. cruciadele). ca urmare a influenţei manifestate de italieni. Autorul unor interesante Istorii florentine. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Gargantua. poet sensibil. secretar al republicii florentine. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. la rândul lor modele pentru urmaşi. În Franţa. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. în Iubirile. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. dar justificate de raţiunea de stat. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. Giovanni Boccacio (1313-1375). Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. manual de teorie şi practică politică.

dar transfigurate creator de talentul său dramatic. englezul William Shakespeare (1564-1616). ideea că arta poate da eternitate iubirii. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. 225 . regretul în faţa trecerii timpului. Furtuna. Thomas Morus (1477-1535). Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea.În Anglia. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. Este perioada supremaţiei politice. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. Romeo şi Julieta. Regele Lear. Antoniu şi Cleopatra. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. În afara pieselor de teatru. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. datorită valorii universale a concluziilor acestora. ulterior. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi. probabil. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. militare şi economice spaniole. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. În Spania. Prin intreaga sa creaţie. Hamlet. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. numele ei să devină un substantiv comun. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale.

Johannes Kepler 226 . Înfrângerea sa finală. Evul mediu cavaleresc. autor de nuvele. autor a peste 2000 de piese. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. că Soarele. şi Calderon de la Barca (1600-1681). Acesta susţinea. 8.5. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. din 1543. a dispărut o dată pentru totdeauna. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. nu pământul.3. probabil. idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. şi i-a luat locul o societate modernă. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). Aceastea nu au reuşit în totalitate. dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular. idealizat. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Dar cercetările astronomice au continuat. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Puritatea morală. în De revolutionibus orbium caelestium. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616).

Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. a putut avansa. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). şi că soarele se află nu în centrul. maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Concluzii Apărută în Italia. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. interzise până atunci de Biserică. Astfel. cunoscut ca Regiomontanus. Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia.3. 8. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). Palestrina.(1571-1630). care evoluează şi ea. dar şi comportamental. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. Andreas Vesalius (1514-1554). Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. În trigonometrie. astronom german. Clement Jannequin. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. etc. cum se credea până atunci. conducând la mutaţii în plan artistic. nu circulare. ştiinţific. datorită observaţiilor proprii.6. literar. adesea datorită reformei.7. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav.3. liedul şi cântecul coral în Imperiu. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. începe să lase loc şi muzicii profane. mai puţin 227 . chanson în Franţa. datorită disecţiilor. Muzica religioasă.) 8.

receptive la noile tendinţe. În continuare. cuprinzând circa 20. Ceaslovul etc. cu un important decalaj temporal).1. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite. Astfel.000 de ilustraţii. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. în diversele ei forme de manifestare. respectiv redactarea unor 228 . predominantă fiind oralitatea. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. respectiv Faptele apostolilor. alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. în douăsprezece volume. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. au fost grupate la un loc.4. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. cât şi altele de istorie universală.4. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. ştiinţific. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat. Odată cu secolul al XVI-lea. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale.000 pagini şi 10. 8. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi.000 de abecedare. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese.

A avut o activitate culturală deosebită. De fapt. Moscova etc. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică). Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. fie pentru necesităţile cultului. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. în condiţii complexe. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. sub titlul de Domostroi. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Pe lângă aceasta. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească.

cât şi al unor construcţii laice.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. s-a creat un nou stil. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. În cursul cuceririi. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Se ştie că în evul mediu biserica. Cultura popoarelor sud-est europene sec. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor.2. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. au avut loc o serie de distrugeri. Multe dintre acestea. Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. mai cu seamă destinate scopurilor militare. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. cu bază octogonală. cu precădere în arhitectură. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Ori în o serie de zone. timidă şi sinuoasă. Totuşi. inclusiv cele de la muntele Athos. ca şi mai târziu. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . 8. atât în domeniul edificiilor bisericeşti.4. În secolul al XVI-lea în artă.

de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. 231 . de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. părintele „renaşterii bulgare”. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. Manifestările culturale au fost în general modeste. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. Practic. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. slavona. Târnovo. Constantinopol. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. precum şi unele biserici din Sofia. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. mai cu seamă în aşezămintele monahale. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). cât şi în limba vorbită de popor.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Acolo. Plovdiv. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi. Cărturarii erau mai ales clerici. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. producţia originală fiind foarte modestă. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. în domeniul artelor. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste.

Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. amândoi raguzani. în Istria. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. croaţi. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. O figură aparte. în care era larg răspândită şi limba latină. relativ numeroase. de către autori croaţi şi sloveni. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. Începând cu Primoz Trubar. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. M.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. atât din rândurile populaţiei slave. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. clerici. macedoneni etc. negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. în oraşele Dalmaţiei. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. traducător al Bibliei în limba populară. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. cât şi a italienilor. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. J. Astfel. în părţile apropiate de Marea Adriatică. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. iar mai târziu a reformei. Astfel. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. uneori pe bază de documente. în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. precursor al iugoslovenismului. Pribojevici. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. Orbini. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 .

Predomina tradiţionalismul. fizician şi filosof. Gundulici. biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. dramatice etc. Alături de ortodoxi. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. În domeniul artelor. cele mai multe cu conţinut religios. manifestările au fost modeste. unde se transcriau manuscrise. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. mai ales la Ohrida şi Peci. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. în special despre Mihai Viteazul. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. Milesevo. astronom. 233 . ciclul despre Marco Cralievici etc. dar şi cu caracter literar şi artistic. respectiv culegeri de texte. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. Peci. multe din acestea având şi un rol cultural. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. arareori artiştii se apropiau de realităţi. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. mai ales în mediul urban. matematică etc.. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. autori anonimi creând proverbe. Imediat după cucerire. În spaţiul stăpânit de otomani. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară.Roger Boscovici. limbile orientale. majoritatea religioase. unde se predau dreptul musulman. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. În zona dalmatină. precum cel denumit al lui Brancovici. precum Ohrida. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. lirice sau epice. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. hamame etc. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. geamii. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. matematician. mai ales la Ragusa. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I.

4. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia. prima apariţie în limba albaneză. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural.4. funcţionau pe lângă moschei. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. o carte de rugăciuni: Beshari. de pe poziţii catolice. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. de exemplu. ştiinţa şi arta turcească. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Gjon Buzuku a publicat. şcoli de tip primar. medrese. în secolul al XVI lea. De fapt. Acolo era un învăţământ elementar religios. În Capitală exista o şcoală superioară. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. au funcţionat acolo atât medrese. O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. Astfel. şcoli confesionale musulmane. respectiv italiană.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. pentru băieţi. Astfel. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. Totuşi.

gustul pentru frumos. Astfel. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. O serie de sultani. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. promovând totodată ca mecenaţi. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. original. Un domeniu aparte. au ocrotit cultura. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. imnuri. matematici. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. creatori de cultură. precum medicină. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. 235 . Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. spaţiul pontic etc. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. În secolul al XVI lea. I s-au adăugat şi alţii. Astfel. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. ce a fost cultivat. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. a fost cel al geografiei istorice. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre.Ştiinţei. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. Golful Persic. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo. multe cu încărcătură mistică etc. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. urmaţi de viziri şi mari demnitari. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). cu creaţii epice. recent descoperită de Columb. în epoca clasică. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul.

ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. precum Moscheea lui Selim I. poduri etc. a devenit arhitect. fost o vreme ienicer. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. în capitală. supranumit Michelangelo al Turciei. monumente unice în lumea islamică. pentru miniaturistică de tot felul. moschea Seyhzade. urmându-se o tradiţie orientală. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. nu şi în cel european renascentist. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. Astfel de exemplu. spitale. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. baraje şi apeducte. A mai lăsat urmaşilor medrese. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. În spaţiul cultural constantinopolitan. a fost cultivată deosebit astronomia. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. Bibliografie 236 . moschea Suleymanie etc. pe lângă cea românească. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. pentru gravurile în metal etc... mausolee. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). a fost înfiinţat un observator astronomic.astronomie etc. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529. excepţie făcând Moschea Albastră. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. În 1575. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti.

Michel. Hachette. Leo. Yves-Marie. 2006.I: Europa apuseană. 2002 Cros. Danielle şi Vadime. Sedes. Alain. Robert (coord. Istoria evului mediu. 1492-1620. 2003 Cristian. 1992 Muchembled. Manolescu. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Civilizaţia japoneză. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Istoria Asiei. Michel. 1982 237 . Michel. Péronnet. Cultura Africii. Histoire moderne. Corint. R. Paris. Bucureşti. Anul I. Frobenius. Ellipses. Învăţământ la distanţă. 1980. Elisseeff. Bréal. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610. 2003 Sinteze şi monografii 1. Bucureşti. De lq Contre-Réforme aux Lumières. 1992 Cassan.. părţile I-II. Bucureşti. 1996. Meridiane. Paris. Danielle. Editura Fundaţiei România de Mâine.Manuale Bercé. Le XVIe et XVIIe siècles. 1993. 1620-1740. Bucureşti. Michel. 1999 Delsalle-Faid’herbe. Paul. 2002 Manolescu. Radu (coord. Péronnet. Vasile. Bucureşti. Hachette. 2002 Elisseeff. Istoria medie universală. Istoria Japoniei. C. Bucureşti. Bucureşti. Editura Meridiane. Paris. L’Europe au XVIe siècle. Vol.). Editura Lucman. Paris. Molinier.). Sinteze. Istoria Indiei. Bucureşti. Bucureşti.). Le XVIe siècle. Între China şi Pacific. Civilizatiile amerindiene. Le XVIIe siècle. Corint. Radu (coord. 1995 Universitatea Spiru Haret. Corint.

Bernard. 2 vol. Renaşterea italiană. Ţvetan. 1985 Granet. vol. Bucureşti. Bucureşti. Peter. André. Mayaşii.. 2 vol. Istoria arabilor. China imperiala. Istoria vieţii private. 1974 Simoni Abbot. Georges (coord. Paul. Henri. Renaşterea europeană. Paris.. Fernand. Burke. Meridiane. 2001 Lehmann. Dominique. Bartolomé. Bucureşti. Paris. Timpul lumii. Le temps de l’Espagne. Jocurile schimbului. Civilizatiile africane. vol.3-4. Problema Celuilalt. 1977 Aries. Fernand. Armand Colin.. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. 1995. Bucureşti. 1996 Braudel. Bartolomé. Meridiane. Corint. Fernand. Cucerirea Americii. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. Meridiane. 2003 Miquel.. Fernand. Bucureşti. Corint. Bucureşti. Renaşterea. Lineages of the Absolutist State.). Lumea chineză. 2002. Humanitas. Jean.1989. Bucureşti. Daniel. I-II.. Duby. Bucureşti.1985. Bucureşti. Bucureşti. Fred. Corint. 2004 238 . 1994 Parsons. Meridiane.1995 Lombard. Bennassar. Perry. 1999 Berence. Institutul European. 1969 Boorstin. Soustelle. Lee A. Anne. 1979 Sourdel. Braudel. Aztecii. Bucureşti. Hachette. Centru şi periferii. XVIe-XVIIe siècle. Braudel. Marcel. Le 16e siècle. Vincent. Gendrop.. Islamul şi civilizaţia sa. London. Denise. Aztecii. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul. 2 vol. Civilizatia chineza. Peter. Jacques. Civilizaţiile precolumbiene. 2002 Stamm. Meridiane. Iaşi.1985-1986. Meridiane. Bennassar. Ed. Bucureşti. Bucureşti. Incaşii. Descoperitorii. 2003 Todorov. 6 vol. Iaşi. Braudel. Meridiane.1984. Bucureşti. Meridiane. 1998. Bucureşti. All. M. Henri. Pre-columbian America. Jacques. Burke. Bucuresti.Gernet. Jacquart. Philippe. 1994 2. Favre.

Ed. Hachette.. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Ed. Lebrun. 1977 Dickens. 1961 MacDonald. 1972 Delumeau. 2002 Favier. 1999. Jean. 239 . Universul unui morar din secolul al XVI-lea. 1971 Hale. Europe in the Fourteenth. Bucuresti. Jean. 2002 Febvre.Carpentier. Perrin. Paris. All. 2003 Ginzburg. 1969 Comorovski. Carol Quintul: suveran. Stewart.G. Histoire de l’Europe. Pierre. un destin. PUF. François. S. Seuil. XVIe et XVIIe siècles. London. Jill. 1973 Dickens. Paris. 1985. Paris. A. Jean. Aur şi mirodenii. 2 vol. Cornelia. Paris. A. Bucureşti. London. 200 Favier. Artemis.. Paris. 1975 Mandrou. 1998.. Flammarion. Jean. Bucureşti. All. Bucureşti. Immanuel. Seuil. 1992 Chaunu. Histoire des relations internationales. L’Aventure de la Reforme. Paris. de la Alexandru Macedon la Magellan. Marshall. Thames and Hudson.G. 2003 Kilsby. 1964 Geiss. Bucuresti. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Le Moyen Âge.). L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. 1998. Fifteenth and Sixteenth Centuries. The Counter Reformation. Galaxia Guttenberg. Bucureşti. Carlo. 1991 Chaunu. Naissance et affirmation de la Reforme.. Marile descoperiri geografice. Civilizaţia Renaşterii. Robert. Artemis. Editions Complexe. 1474-1643. Paris. Lucien. Corint. Epoca marilor descoperiri geografice. All. 1968 Elias. Faure. François (dir. Histoire de la pensée européenne. Bucureşti. Le monde de Jean Calvin. Bucureşti. Bucureşti. Pierre. Histoire générale du Protestantisme. Goldenberg. Corint. tome premier. 2001.. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Bucureşti. S. Norbert. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. Delumeau. Spania: mărire şi decădere. Meridiane. Prentice Hall International. dinast şi apărător al credinţei. Brânza şi viermii. Leonard. Jean. The Age of Humanism and Reformation. Paris. Paris. John. McLuhan. Ganshof. Emile. Renasterea. Paul. 1500-1558. Bucureşti. Teora. 1995. Belu. La société de cour. Bucureşti. 1973. Des humanistes aux hommes de science. Martin Luther.

Claude. H. Bucureşti. 2001. 2001. Corint. vol. XIV-XVIII). Luther şi Reforma în Germania. Martin. 2001. Bucureşti. Keith. Bucureşti. Keith. Venard. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. 2. Arc. All. Morineau. Simona. 1931 Rady. 1968. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. Le monde et son histoire. Jean Calvin şi Reforma târzie. Randell. Rapp. Jaqueline. Bucureşti. Bucureşti. Mousnier. O istorie a secularizării. A. 1550-1650. Luce. All. All. Iaşi. 2000 Muchembled. Franţa: renaştere. Accent. II. Librairie Félix Alcan. Edouard. 2005 Skinner. Tallandier. Bucureşti. 1994. Marc.Mignot. Pillorget. Bernard. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Paris. Marcel. Imperiul mongol şi Gingis Han. All. Martin. Univers. Aventura gândirii europene. Louis. Randell. Randell. Francis. 2008 Russ. vol. Renaudet. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. All. Chişinău. Pietri. Robert. 1999. Bucureşti. Histoire de l’art Flammarion. Politică şi politeţe în Franţa. Jean-Paul. Chişinău. 1996 Oţetea. Le Saint Empire romain germanique. Bucureşti. All. Keith. Reforma catolică şi contrareforma. Henri. D’Otton le Grand à Charles Quint. Randell. de. Roland. La fin du Moyen Âge. 240 . Jean. Guillemain. Bucureşti. Istoria Universală Larousse. Bucuresti. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. 2005. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Halphen. Augustin. Suzanne. 1517-1555. Bucureşti. Pierre. 1989 Pirenne. Quentin. Michel. 2004 Nicoară. 2000. O istorie a ideilor occidentale. Institutul European. Rabreau. Editura Enciclopedică. Societatea rafiinată. Keith. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Univers Enciclopedic. 2001. religie şi refacere: 1494-1610. Keith. Andrei. Daniel. Flammarion. Paris. Istoria Portugaliei. Randell. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. 2006 Roux. Cluj-Napoca. Handelsman. 1996. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Rady. Cartier. Machiavelli. Paris. Bucureşti. Renaşterea şi Reforma. Favier. 2005 Oliveira Marques. Perroy. Paris. 2000 Riché.

Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). 1978. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Cluj-Napoca. 2000. Bucureşti. Manual pntru uzul studenţilor. 1968 Wallerstein. Corint. Sistemul mondial modern. Odorheiul Secuiesc. Bucureşti. Kondratieva. Virgil. Bucureşti. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. Iaşi. 1996. Bucureşti. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Max. Robert. Maxim. Istoria Imperiului Otoman. Vătăşianu. Bucureşti. Bucureşti. All. Richard. Bucuresti. Bucureşti. Bucuresti. Bucureşti. 1999. 1523-1721. Bucureşti. 1961. Virgil. Brăila. Bucureşti. Raţiunea dominantă. John. Andrina. I. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. 1300-1600. Istoria slavilor. Epoca clasică. Bucureşti. Imperiul otoman. Elisabeta I: religia şi politica externă. 2004 Chirtoagă. 1993. 1610-1661. Tamara. Istoria turcilor. Aurel. Anastasia. 2001. All. Nicolae. Jean. 2001. Meridiane. Histoire de l’Autriche. Nicolae. Franţa şi cardinalii. 1992. vol. 1998 Clot. Ileana. Istoria artei europene. Bucureşti. 2004 Ciachir. vol. Warren. 1979. Immanuel. Vechea Rusie. 1997. 1956. Bucureşti. 2000 Mantran. Paris. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Jacques. Istoria Ungariei. Bucureşti. Xxx Istoria bisericească universală. Halil. II. Ion. Inalcik. Arta Renaşterii. Turcii-otomani. Droz. Suedia şi zona baltică. 1994 Wilkinson. All. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. Teora. Bucureşti.1-2. 3. Weber. Bizanţ după Bizanţ.Stiles. Mehmed. vol. Meyendorf. vol. Meridiane. 241 . Barbara. Gergely. 1997. Soliman Magnificul. Iorga. Istoria Balcanilor. 1971. Istoria Imperiului Otoman. Bucureşti. André. 1976. 1996. II. Căzan. 1993 Cândea. Jelavich. Mustafa Ali. Decei.

De la începuturi până în prezent. Michelina. Milan. Introducere: structuri politice. Şesan. Bucureşti. Pace. Istoria bisericească universală. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . XV-XVII). Istoria bisericii ortodoxe române. 1992. Bucureşti. Ungaria. Preţul libertăţii. 1994. Andrina. I. Panaite. Imperiul Otoman. 1992.Păcurariu. Dan. sociale şi religioase 2. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Bucureşti. Zamfirescu. Viorel. vol. II (1054-1982). 1450-1700. Constantin. Ioan. Bodogae. vol. Istorie. Rămureanu. Ioan. tradiţii monastice. 1997. 1992. Piotr. Creştinismul bizantin. Istoria Austriei. Zollner. Bucureşti. Rezachevici. Pentru Institutele teologice. Janos. teologie. Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Teodor. 1998. Bucureşti. 1995. Stiles. Szavai. Mircea. Bucureşti. Istoria bisericească universală. vol. Bucureşti. Tenace. 2005 Wandycz. Rămureanu. război şi comerţ în Islam. Bucureşti. Bucureşti. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. Manual pentru seminariile teologice. Bucureşti. Chişinău. 1998. Cuprins Cuvânt înainte 1. I-II. Erich. 2002. 1993. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu.

Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7.America Precolumbiană 3. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Începuturile expansiunii europene 4. Marile descoperiri geografice.

Bibliografie 10. Cuprins 244 .9.

245 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful