Cuvânt înainte Lucrarea de faţă îşi propune să studieze evoluţia istorică a umanităţii pe două cordonate geografice şi pe două paliere

temporale diferite. Pe de o parte, vom analiza evoluţia societăţii europene, concentrându-ne atenţia pe procesele şi fenomenele caracteristice secolelor al XV-lea, al XVI-lea şi primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Aceasta este o perioadă complexă, în care economia şi societatea europeană sunt marcate de începutul dezvoltării capitaliste, care avea să dea, treptat, bătrânului continent conducerea întregii lumi. Renaşterea şi Reforma religioasă sunt unele dintre cele mai importante transformări culturale ale epocii, marcând cu claritate desprinderea de vechile realităţi medievale. Este, de asemenea, perioada în care Europa descoperă civilizaţiile extraeuropene, dintre care cu unele, cele din Africa sau Asia, avusese deja contacte, dar existenţa altora, cele americane, îi devenea de-abia acum cunoscută. Vom studia deci, marile descoperiri geografice şi consecinţele acestora, dintre care lărgirea orizontului geografic al europenilor presupune şi din partea noastră acordarea unei atenţii deosebite civilizaţiilor acum descoperite. Astfel, vom începe, de fapt, cu o prezentare a civilizaţiilor extraeuropene cu care locuitorii bătrânului continent au intrat în contact, pentru a putea înţelege cum aceste schimbări sau reflectat în evoluţia istorică europeană. De aceea, cursul nostru va analiza, pe de altă parte, evoluţia civilizaţiilor extraeuropene, şi pentru a înţelege mai bine specificul acestora, vom începe tratarea acestora cu perioada de debut a evului mediu. Desigur, putem să reamintim în acest moment că periodizarea pe care o folosim este una europeană şi europocentrică, şi că aceasta extinde la scara întregii umanităţi criterii cronologice cu pertinenţă specifică pentru bătrânul continent. Pentru civilizaţiile din Asia, Africa, America, limitele cronologice ale evului mediu aşa cum e gândit el de europeni nu au o relevanţă decât, cel mult, limitată. De exemplu, istoricii chinezi, folosind criteriul dinastiilor, nu au nevoie de conceptele de ev mediu sau epocă modernă timpurie. Majoritatea populaţiilor din Africa şi America se află în stadii de dezvoltare tehnologică pe care Europa le cunoscuse în preistorie, şi tratarea lor în cadrul acestui curs nu se justifică decât prin stricta contemporaneitate în timp, dar care nu poate face abstracţie de decalajele culturale.

1

Aceste precizări au fost necesare pentru a explica de ce structura cursului ţine seama de două criterii cronologice diferite: pentru partea referitoare la istoria europeană se continuă discuţia începută în alte lucrări pe care le-am publicat până acum, şi se abordează perioada modernităţii timpurii, în vreme ce analiza civilizaţiilor extraeuropene începe cu evul mediu timpuriu. Această perspectivă diferită a fost necesară pentru a explica mai bine complexele interacţiuni care încep să se contureze între Europa şi lumile aflate dicolo de ea din secolele XV-XVI. 1. Introducere 1.1. Tipuri de structuri politice Tot cu titlu introductiv, vom schiţa, în cele ce urmează, o propunere de tipologie a structurilor politice pe care le putem întâlni, la scară mondială în evul mediu şi la începutul epocii moderne, Acestea sunt extrem de variate, în funcţie de diferitele zone geografice la care ne referim şi de nivelul de dezvoltare atins de populaţiile din cadrul acestora. Pentru spaţiile extraeuropene, lipsite de izvoare scrise de provenienţă internă, sau care au generat documente extrem de greu de interpretat, cercetarea istorică poate beneficia de sprijinul antropologiei culturale. Aceasta, studiind civilizaţiile în diversitatea lor, identifică, în mare, următoarele tipuri de organizare politică : bande de vânătoriculegători, triburi, şefii, state. Organizarea de bandă caracterizează grupuri mici de populaţie, de regulă nomade, care sunt autosuficiente şi autonome. Acestea sunt alcătuite din vânători-culegători, au structuri egalitare, iar în cadrul lor autoritatea este informală, în sensul că nu este structurată după reguli fixate cu stricteţe şi respectate identic în toate situaţiile. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, se pot întâlni civilizaţii aflate în acest stadiu în Australia şi Oceania, în Africa (pigmeii, hotentoţii), în America (unele populaţii din jungla amazoniană). Organizarea tribală caracterizează în general societăţile de producători de hrană (agricultori, crescători de animale). Ea este specifică zonelor cu densitate de populaţie

2

mai mare. Populaţiile care ajung la acest tip de organizare sunt mai sedentare decât cele de care a fost vorba anterior. Si acest mod de organizare are o natură egalitară, marcată de lipsa ierarhiei politice şi a claselor. Modelele de conducere informală rămân o trăsătură importantă a populaţiilor aflate în stadiul tribal, deşi apar şi structuri mai clar definite.Astfel, acestea se caracterizează prin prezenţa unor asociaţii care pot integra mai multe grupuri locale într-unul mai larg (clanuri-bazate pe legăturile de rudenie, clase de vârstă). Organizarea tribală poate fi întâlnită în perioada la care ne referim în Africa (mai ales cea de la sud de Sahara), America, Asia (la triburi din Siberia). Şefiile caracterizează societăţi mai dens populate, cu comunităţi mai permanente, cu productivitate mai mare. În cadrul acestora se creează structuri de autoritate formale care integrează unităţi politice multi-comunitare (fiecare comunitate poate fi condusă de un şef, sau de un consiliu).Poziţia şefului poate fi uneori ereditară, în general este permanentă ; ea conferă un statut înalt deţinătorilor. În cadrul acestui tip de comunitate există în general ranguri sociale, ceea ce presupune un acces diferit la prestigiu al membrilor. O responsabilitate importantă a şefilor este de agent de redistribuire, care împarte celor din jur, în funcţie de diferite criterii, bogăţiile pe care comunitatea le-a acumulat. Acest tip de organizare se poate întâlni în cele două Americi, Africa, Asia. Statul poate fi definit ca o unitate politică, alcătuită din mai multe comunităţi pe un anumit teritoriu, care are o conducere centrală cu autoritatea de a realiza şi a impune legile, de a colecta taxele, de a obliga oamenii la munci şi la serviciul militar. Statele se caracterizează prin : structură politică complexă şi ierarhizată ; instituţii numeroase şi permanente cu funcţii legislative, executive şi juridice ; birocraţie numeroasă. Statul asigură monopolul asupra violenţei legitime, ceea ce presupune dezvoltarea unor instrumente de control social formale şi specializate : forţă poliţienească, miliţie, armată permanentă. Dincolo însă de forţă, este nevoie şi de asigurarea legitimităţii conducătorului, care constă în credinţa popolaţiei în dreptul acestuia de a guverna. Statele se mai caracterizează şi prin existenţa unei structuri de clasă, care se exprimă în accesul restricţionat la resursele economice.

3

De regulă, statele apar în zonele unde se practică o agricultură intensivă. Productivitatea înaltă permite apariţia oraşelor, un înalt nivel de specializare a activităţilor, schimburi comerciale (distribuire de bunuri şi servicii şi folosirea monedei), comerţ exterior intens. Civilizaţiile care au dezvoltat state se întâlnesc în Europa, Asia, Africa (Maghrebul arab şi unele teritorii de la sud de Sahara), America (zona centrală şi spaţiul andin). Tipologie a statului În decursul evoluţiei istorice la scară mondială, statul a putut îmbrăca numeroase forme. Printre formele de stat pe care le întâlnim în această perioadă în zonele pe care le abordăm se numără imperiile, regatele, principatele, oraşele-state, etc. De aceea, propunem, în cele ce urmează, o scurtă prezentare a caracteristicilor acelor forme de organizare statală care sunt cele mai importante în epocă. Imperiul, formă de organizare a puterii întâlnită în diferite civilizaţii, este caracterizat prin ideea universală, adică prin credinţa că reprezintă o reflectare terestră a voinţei divine. Ca atare, este destinat să cuprindă întreaga lume cunoscută, sau cel puţin acea parte a ei care are o semnificaţie pentru populaţia imperiului . Dincolo de imperiu se întind neamuri barbare, sau regate aflate în diferite grade de subordonare faţă de acesta. Putem considera că în această perioadă corespund definiţiei de imperiu statul german (Imperiul roman de naţiune germană, readus la pretenţii de universalitate în vremea lui Carol Quintul), Rusia (mai ales din vremea lui Ivan al IV-lea), Califatul arab în epoca maximei sale extinderi teritoriale, imperiul mongol din vremea lui Gingis Han şi apoi restaurarea acestuia în timpul lui Timur Lenk, Imperiul Bizantin şi succesorul acestuia, Imperiul Otoman, China, Imperiul Marilor Moguli, Imperiul aztec, Imperiul incaş, imperiile aurului din Africa sud-sahariană (Ghana, Mali, Songhai), ş. a. Regatele se deosebesc de imperii nu atât prin dimensiuni, deşi teoretic ele au întinderi mai mici, cât prin lipsa ideii universale. În cele din urmă ele se definesc drept state total independente faţă de imperii, cărora nu le mai recunosc nici măcar o autoritate

4

O regăsim în lumea islamică. Cazuri de acest tip găsim în Europa. America centrală şi de sud. pe măsura organizării statului papal. unde Novgorodul este o republică orăşenească asemănătoare. şi în acelaşi timp este şi suveranul unui stat teritorial (statul papal realizat în centrul Italiei). unde califul este în acelaşi timp lider temporal şi spiritual. de diverse tipuri. 2. Africa. caracterizate în general prin lipsa. în general. o legătură strânsă între caracterul economiei şi complexitatea structurilor sociale. a suveranităţii desăvârşite. Alte forme de organizare politică sunt principatele. dar şi în America Centrală (civlilizaţia maya pare să fi fost una a oraşelor state). Se poate discuta în ce măsură imperiul aztec este şi el o astfel de structură teocratică. la populaţiile de vânători culegători . umma. sociale şi de organizare familială. şi prin supunerea. oraşe state. Toată hrana 5 . în multe privinţe. cu cele din vestul şi centrul continentului). caracterizate prin autoguvernarea prin intermediul unor instituţii elective (primari. de asemenea. etc. 1. în care Marele Inca are în acelaşi timp funcţii de şef politic şi de conducător religios. în special în interiorul dar şi dincolo de Imperiul romano-german. africană.). Există. consilii orăşeneşti. cel puţin teoretică. conducătorul statului dar şi al comunităţii credincioşilor. Astfel de structuri politice pot fi întâlnite în Europa (inclusiv în spaţiul rusesc. în lumea asiatică. putem presupune că structura socială era una egalitară. Urmaşul Sfântului Petru tinde să se impună ca lider spiritual al întregii creştinătăţi apusene (Respublica christiana). O formă particulară de organizare a puterii în această perioadă este cea pe care am putea s-o numim teocratică. faţă de un imperiu sau un regat.formală. Structuri economico-sociale Diversitatea politică şi instituţională a grupurilor umane din perioada medievală şi premodernă este legată şi de varietatea structurilor economice. cel puţin formală. organizate în bande de vânătoare. Există. americană. De exemplu. dependente sau nu de o organizare politică superioară. Asia. Forme de organizare a puterii de tipul regatelor se găsesc în evul mediu şi în epoca premodernă în Europa. O tendinţă asemănătoare începe să se contureze în cazul papalităţii.

unde hrana era obţinută aproape în exclusivitate de bărbaţi. foarte importante sunt cele legate de vârstă. fie prin creşterea animalelor. femeile se aflau într-o situaţie de strictă inferioritate. probe dificile. cel mai adesea alături de tatăl mirelui (rezidenţă patrilocală). care presupun uneori iniţieri. ca la pigmei sau boşimani. Tranziţia de la o clasă de vârstă la alta se face prin rituri de trecere.obţinută se împărţea. Ca atare diferenţele între oameni erau legate nu de stăpânirea bunurilor. fie prin cultivare primitivă a plantelor (horticultură). Dacă între membrii unei bande de vânătoare lipsesc distincţiile sociale bazate pe deosebirile de avere. în care producerea hranei. Populaţiile de vânători culegători prezentau mai multe modele de căsătorie. cele mai multe însă fiind monogame. De asemenea. toate acestea având rolul de a-i socializa pe copii şi tineri. Bărbaţii aveau o poziţie mai importantă în cadrul grupului datorită forţei lor fizice. nu existau posibilităţi de stocare. Aceste societăţi sunt structurate în funcţie de familie. între toţi membrii grupului. dar femeile participau. ci în cel mai bun caz de competenţele lor. sau mai valorizată social. culesul oferind o proporţie mult mai mare de alimente decât vânătoarea. deci acumularea de bogăţie nu era posibilă. Societăţile aflate în stadiul de organizare tribală se caracterizează printr-o economie mai diversificată. relaţiile dintre sexe aveau un caracter mai degrabă egalitar. Bătrânii dintr-o bandă de vânători-culegători puteau avea un prestigiu mai mare. mai ales între veri încrucişaţi (căsătoria cu copilul surorii tatălui sau al fratelui mamei). Cum în obţinerea hranei un rol foarte important îl aveau femeile. la luarea deciziilor politice sau privind subzistenţa. statutul femeii deteriorându-se pe măsură ce activitatea masculină devenea mai importantă din punct de vedere economic. Cercetările antropologice au arătat că în aceste societăţi exista de regulă căsătoria preferenţială. Organizarea socială a societăţilor tribale este mai complexă decât a vânătorilorculegători. rudenie. unele grupuri practicând poligamia. conform unor reguli clare. Contribuţia la asigurarea hranei pare deci să fi avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor între sexe. 6 . La eschimoşi. prin vânătoare şi pescuit. Se întâlneau însă şi cazuri în care proaspăt căsătoriţii locuiau împreună cu părinţii miresei (rezidenţă matrilocală). deoarece experienţa lor de viaţă era folositoare grupului în ansamblu. există şi reguli privind locul unde noul cuplu se stabileşte după încheierea căsătoriei. are un rol esenţial în asigurarea vieţii de zi cu zi . gen şi vârstă.

de regulă. Exista însă şi poliandrie. grup de descendenţă care se revendică de la un strămoş comun necunoscut. Acest tip de grupuri matriliniare se întâlneau în America de Nord (cei mai cunoscuţi fiind irochezii. la foarte puţine societăţi. iar cuplul locuieşte cu părinţii soţului. luând în calcul doar descendenţa pe linie feminină. descendenţa numai pe ramură masculină (grupuri patriliniare) sau feminină. în exteriorul propriului grup de descendenţă (deşi. (grupuri matriliniare). social şi politic în societăţile tribale. la alte triburi din Orientul Apropiat (inclusiv evreii) sau din nordul Africii. Şi aici se poate presupune că era vorba de o strategie economică şi socială. cei mai mulţi dintre membrii triburilor practică o căsătorie exogamă. Cele mai frecvent întâlnite erau grupurile patriliniare. mai multe capete de animale aduse ca zestre. dar şi triburile Hopi şi Crow). din regiunile himalaiene (nordul Indiei şi Tibet) şi în sudul Indiei. Unele societăţi tribale preferau căsătoria între verii paraleli (cu fiica fratelui tatei). din punctul nostru de vedere. Poligamia s-a impus ca o strategie de sporire a avutului şi prestigiului. căsătoria se realizează între anumiţi parteneri preferaţi. în unele regiuni din sud-vestul Africii. O unitate mai largă decât familia extinsă este grupul de descendenţă. care se revendică de la un strămoş comun. în condiţiile în care existenţa mai multor soţii putea însemna pentru soţ mai multe braţe de muncă. cu poliginia masculină ca forma cea mai răspândită. care erau alcătuite din urmaşii pe linie masculină ai unui bărbat care este considerat strămoşul tuturor. sau mai mult pământ. Adeseori. Aceste grupuri îşi socotesc. Ca şi vânătorii-culegători. în unele insule din Pacific. Cel mai frecvent tip de căsătorie în societăţile tribale pare a fi fost poligamia. unde o femeie era soţia comună a mai multor fraţi. de la o plantă sau un animal sacru. Mai rare erau grupurile care îşi calculau gradul de înrudire pornind de la o femeie. poliandria se asocia cu infanticidul fetelor. care tindea să limiteze numărul de moştenitori (toţi copii născuţi dintr-un astfel de mariaj poliandric erau consideraţi a fi ai fratelui mai mare) şi fragmentarea patrimoniului. Membrii acestuia au un nume clanic comun dar nu pot prezenta o genealogie exactă.Tipul cel mai răspândit de familie este cea extinsă. alcătuită din trei generaţii. 7 . Căsătoria îşi păstrează şi îşi sporeşte rolul economic. Societăţile tribale cunosc şi organizarea de clan. dacă nu prescrişi (între veri încrucişaţi). soţii pot fi înrudiţi unul cu celălalt). aşa cum se întâmpla la beduinii arabi. neamul. De asemenea.

Societăţile care s-au organizat politic în forma şefiilor au apărut în zone cu resurse mai abundente şi cu economii mai productive decât cele în care s-au dezvoltat bandele de vânătoare sau triburile. Natura economiei. În societăţile organizate în şefii apare şi o altă distincţie socială. deşi existau diferenţe între păstori şi practicanţii creşterii plantelor. şi se transformă în comerţ în adevăratul sens al cuvântului. Inegalităţile de avere şi de statut între membrii comunităţii. Clasele de vârstă continuau să fie deosebit de importante în structurarea societăţilor tribale. mutilate ritual (excizia clirotisului practicată tot în zone din Africa). care pierde treptat caracterul de reciprocitate avut în comunităţile de vânători culegători şi chiar în cele tribale. În societăţile matriliniare. care erau strict subordonate bărbaţilor. prin intermediul lor transmiţându-se cunoştinţele culturale necesare conservării comunităţii şi integrării sociale a indivizilor. în afară de cea între categoriile superioare şi cele inferioare ale populaţiei. diversificarea activităţilor economice favorizează dezvoltarea schimbului. practicau poliandria). de asemenea. statutul femeilor era mai înalt. De asemenea. abuzate fizic (soţii aveau dreptul « legal » de a-şi bate soţia). ca de exemplu la irochezi. La triburile de păstori era clar definită inferioritatea femeilor.documentat în cazul populaţiei Toda din sudul Indiei (dar şi în cel al arabilor de dinainte de Islam. şi putând astfel să exercite şi o influenţă asupra luării deciziilor politice. la triburi din America de Sud sau din Insulele Tobriand. hrănite mai prost decât bărbaţii (în unele societăţi africane li se restrângea accesul la consumul cărnii). care. importanţa diferitelor forme de schimb şi redistribuire accentueză caracterul inegalitar al societăţilor organizate în şefii. ca şi cele bazate pe prestigiu sau pe anumite concepţii religioase conduc la conturarea categoriilor sociale clar definite. indienii Hopi şi Zuni din America de Nord. În societăţile tribale inegalitatea dintre bărbaţi şi femei era mult mai evidentă decât la vânătorii-culegători. care adesea tind să aibă caracter ereditar. Efectele sociale ale dezvoltării economice se oglindesc în întărirea ideii de proprietate privată. şi anume cea între liberi şi 8 . în apariţia unor structuri organizatorice mai complexe. ele având un rol important în activitatea economică. în creşterea diferenţelor de avere dintre membrii comunităţii.

China. Statele au apărut în cadrul unor societăţi care îşi datorează caracterul complex evoluţiilor economice şi sociale. domesticirea unor animale variate. şi care contribuie la rândul ei la menţinerea şi accentuarea diferenţierilor sociale. toate acestea au condus la apariţia unor structuri sociale ierarhizate şi complexe. indieni. Poligamia masculină pare a fi fost cea mai răspândită formă de căsătorie în cadrul şefiilor. O dată cu accentuarea diferenţierilor sociale. o societate cu resurse materiale mai abundente şi cu nevoi mai mari de mână de lucru permiţându-şi acum luarea de captivi. mongoli. adesea oferite de familia mirelui familiei viitoarei mirese. social şi politic de către bărbaţi. la arabi. De asemenea. numărul de soţii fiind asociat cu puterea economică şi politică. turci. americane. polineziene. diviziunea socială a muncii între agricultori-creascători de animale. Agricultura intensivă. şi meşteşugari şi negustori. Situaţii de acest tip sunt documentate din punct de vedere istoric la scandinavi şi slavi înaintea creştinării. Bărbaţii păstrau însă o libertate mult mai mare de a-şi repudia soţiile. Căsătoria rămâne un mijloc de a consolida puterea economică. ea fiind dominată economic. Existenţa producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului impunea folosirea monedei. Ca un mijloc de menţinere a patrimoniului sau a « purităţii » sângelui. pe de o parte. au 9 . etc. Statutul femeii rămâne unul inferior.non-liberi. care caracterizează economia statelor. Practicarea agriculturii pe scară largă. Cum în general căsătoria presupunea transfer de bunuri. şi la apariţia unor organisme de conducere birocratică. alte populaţii asiatice. africane. Apariţia sclaviei pare să fi fost legată de practicile războinice. pe de altă parte. divorţul iniţiat de femei era aproape imposibil. creşterea pe scară largă a animalelor permiteau acumulări importante de bunuri. spaţiul islamic. tendinţa este de a realiza căsătorii în interiorul aceluiaşi grup (endogamie socială). sau al şefilor incaşi). nefiind lăsată în seama liberei voinţe a viitorilor parteneri. contribuind la adâncirea diviziunilor sociale. Japonia. dezvoltarea sclaviei permitea indivizilor cu statut socio-economic înalt să deţină şi concubine de origine servilă. şi nu doar simpla ucidere a duşmanului pe câmpul de luptă. se practicau şi căsătorii în interiorul aceluiaşi grup de descendenţă (incestul « regal » al şefilor din Hawaii. prestigiul social şi politic al familiilor. Statele din Europa. pentru anumite segmente ale populaţiei.

sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război. cu destulă greutate. Sclavia rămâne o prezenţă constantă în toate societăţile organizate în state în perioada medievală. întrucât agricultura intensivă ca şi creşterea pe scară mare a animalelor presupuneau un larg volum de muncă. cu semnificaţie în acelaşi timp economică (măsură a valoriii şi instrument de schimb) şi politică (indiciu al suveranităţii statului). specialiştii sacrului. care tolera sclavia. precum în Arabia. inclusiv în Europa. precum ţăranii (respectiv crescătorii de animale. precum sacerdoţii de diferite tipuri. după constituirea statului. Astfel. în cadrul societăţilor organizate în stat. mulţi fiind meniţi sacrificiilor. şi alături de ea rudenia îşi păstrează rolul. tipul cel mai frecvent de căsătorie îl reprezenta cea poligamă. O tendinţă generală în cadrul statelor pare să fi fost constituirea unor grupuri sociale închise.folosit monedă din metale preţioase. predomina familia extinsă. monogamia strictă. chiar dacă recomanda tratarea scalvilor cu omenie. În Asia. Familia. În America centrală şi de sud. Aceştia pot face parte din pătura superioară a societăţii (brahmanii indieni) sau pot constitui o categorie aparte (clerul creştin). rămâne o structură socială importantă. Desigur. o sursă a sclaviei o constituia vânzarea copiilor de către părinţi în cazuri de foamete sau de extremă sărăcie. în unele cazuri. în interiorul căreia străinii de grup pot pătrunde foarte greu. dovadă a forţei structurilor de stat care pot impune şi garanta circulaţia acesteia. a contribuit la menţinerea acesteia pe arii extinse. În cadrul statelor se menţin şi categoriile socio-profesionale întâlnite în cadrul şefiilor. cu transmiterea ereditară a statutului. aztecii declanşau uneori războaie care nu aveau alt scop decât capturarea de prizonieri care să fie jertfiţi divinităţilor. acestea aveau loc pe scară extrem de mare . De asemenea. zone din Asia sau Africa) şi aristocraţia cu specific în primul rând militar. Europa. de aceea. aristocraţia care îşi datora puterea şi prestigiul funcţiei militare tinde să se transforme într-o “nobilime” de sânge. în care creştinismul a reuşit să impună. Numărul sclavilor negri continuă să crească după contactul direct al portughezilor cu zonele « producătoare ». pe care îl asigură în primul rând cei înrudiţi. În cele mai multe dintre aceste societăţi. Islamul. în cele mai 10 . Se adaugă. constituie o excepţie pentru perioada medievală şi premodernă. preoţii sau călugării. La azteci. Merită subliniată inventarea monedei de hârtie de către chinezi.

Hr.3. In India.. ceea ce duce uneori chiar la forme de recluziune (gineceul bizantin. dintre care unele le continuă pe cele apărute în perioade anterioare. Astfel. religiile anterioare împărţindu-şi spaţiile marilor civilizaţii. unele împărătese chineze). budismul dispare practic din ţara sa de origine. a intrat în declin datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a islamului. în care mitologia vedică este reinterpretată. În schimb. Aspecte religioase Din punct de vedere religios. Hr. haremul islamic sau chinez. se petrece în India aşa numita „sinteză hinduistă”. de o manieră mai concretă. între secolul VI î.). Politeisme şi animisme In spaţiul oriental. pe parcursul prelegerilor următoare. evul mediu se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri de religii. fiind doar excepţii (împărătese bizantine.1. cazurile de femei care au reuşit să exercite. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. în vreme ce bărbatul se manifesta în spaţiul public. femeia era asociată cu sfera privată. Vom analiza. Hr. O dovadă a situaţiei de inferioritate a femeii este tendinţa de menţinere a ei în interiorul locuinţei sau al gospodăriei. unde a fost reintrodus deabia în epoca modernă. etc. felul în care aceste caracteristici se poate regăsi în diferitele spaţii pe care le vom aborda împreună. puterea. în general se constată continuitatea. 1. budismul apărut prin secolul al VI-lea î. doar cei mai bogaţi permiţându-şi întreţinerea mai multor soţii. Accesul la funcţiile politice era rezervat bărbaţilor. în parte şi datorită 11 . ceilalţi fiind constrânşi să aibă o singură soţie sau să trăiască în celibat.multe zone este vorba de o poligamie de resurse. şi secolul V d. iar altele reprezintă creaţii noi. în anumite zone şi pentru scurte perioade de timp. 3. 1.

şi începe să aibă succes mai ales din secolul al VI-lea. Coreea. devenit ideologie oficială în timpul dinastiei Han şi rămas în această poziţie până la 1911. politeism care venerează o multitudine de zei şi de entităţi divine (kami) dintre care unii sunt identificaţi 12 . religia sikh devine elementul definitoriu al unei comunităţi naţionale caracterizată prin deosebite calităţi militare. în sistemul specific chinez al „celor trei religii” . care sub forma lui Khali este asociată cu moartea şi cu diferite ritualuri sângeroase. dintre care de o devoţiune specială se bucură Vishnu ( şi avatarurile sale. Fiind o creaţie artificială. tehnicile yoga. această sinteză religioasă nu a supravieţuit întemeietorului. problemele teologice. continuă să coexiste cu budismul şi cu daoismul. shintoismul. Acum se precizează şcolile filosofice tradiţionale. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. budismul pătrunde din secolul al II-lea d. Aceasta promova dispariţia deosebirilor dintre hiduşi şi musulmani. apare religia sikh. pe baza hinduismului dar şi a unor idei islamice. Noua religie eclectică propovăduită de el manifesta tendinţe monoteiste şi panteiste. şi ar fi avut ca scop realizarea unităţii tuturor oamenilor.Hr. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl au pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. Religie politeistă. în Imperiul Marilor Moguli se înregistrează tentativa împăratului Akbar (1556-1606) de a realiza o sinteză între hinduism şi islam.. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. In secolul al XVI-lea. hinduismul venerează un număr foarte mare de zeităţi. sec. Din secolul al IX-lea începe o perioadă de intense persecuţii ale budismului. Hr. un monoteism consecvent. Persecutată de musulmanii din Imperiul Marilor Moguli. pe tot parcursul evului mediu. şi o mare zeiţă. Tot în secolul al XVI-lea. În Japonia. abolirea sistemului castelor. dintre care Krishna şi Rama). care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. care au adoptat budismul (secolul IV d. Shiva. ofrandele şi libaţiile. cea mai influentă şcoală budistă este Ch’an (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. budismul coexistă cu religia naţională. abluţiunile rituale. care nu reuşeşte să-şi asigure un sprijin social larg. In China. etc.influenţei budismului. teoria castelor. Acesta.

aztecă şi incaşă. urma să se întoarcă înainte de sfârşitul timpurilor (Quetzalcoatl. In concepţia japoneză. elementelor naturale (cer. de altfel. dar bazându-se pe evoluţia locală. cu eroi civilizatori şi salvatori. Pe baza puţinelor date care au supravieţuit distrugerilor provocate de conchistadorii europeni. 13 . Cel mai important kami din panteonul shinto este Amaterasu. conform profeţiei. 1. s-a stabilit caracterul politeist al religiilor din America Centrală şi din zona andină a Americii de Sud. dintre care multe afirmă crearea lumii de către un zeu care s-a retras apoi (deus otiosus). în Peninsula Arabică. Sub posibila lor influenţă. Acest mit a sost. care. 3. islamul a cucerit numeroase triburi ale Africii Negre. apare. spre soare-apune. Marile monoteisme În spaţiul mediteraneean şi european îşi continuă existenţa marile monoteisme. apă. un al treilea mare monoteism al lumii. Începând din nordul continentului. prin identificarea europenilor cu zeii reveniţi acasă. sub influenţa arabă. cartoful). Africanii cred în existenţa unor personificări ale elementelor naturii. din spaţiul marilor civilizaţii maya. zeiţa soarelui. au o serie de practici şamanice. soare. utilizat cu succes de conchistadori în cucerirea imperiilor aztec şi incaş. şamanism şi religii politeiste. islamul. Divinităţile shinto fac obiectul unui cult care presupune ofrande aduse în sanctuare publice sau private. abandonându-şi creaţia unor spirite inferioare. în secolul al XVIlea. Pentru a garanta supravieţuirea universului ameninţat de distrugere. 2. Viracocha). lună. cu zeităţi asociate principalelor alimente (porumbul. sunt practicate sacrificii umane. Spaţiul american este caracterizat până la venirea europenilor. venerează spiritele strămoşilor. Spaţiul african este caracterizat de o multitudine de religii şi culte. Izanami şi Izanagi. în secolul al VII-lea. de culte animiste. din care apar apoi celelalte zităţi.cu elemente ale naturii sau cu strămoşii. De o mare răspândire s-a bucurat mitul zeului plecat pe mare. etc. din haos a apărut spontan o pereche divină de fraţi.). altare aflate în locuinţele credincioşilor. Aceste religii au un panteon foarte complex. creştinismul şi iudaismul.

(partizanii ideii imamului ascuns. de unde va reveni în lume ca Mahdi (alesul lui Allah). care provin din Fatima. doctrina porpovăduită de Muhammad cucereşte întreaga peninsulă arabică şi inspiră cuceririle arabe în afara acesteia. fii acestuia Hasan şi Husein. care vorbeşte despre Dumnezeul Vechiului Testament ca despre Allah. către care se pare că exista deja o anumită evoluţie în lumea arabă. În urma unor complexe evoluţii politice. Ca atare. Prin arhanghelul Gabriel. mesajul lui Muhammad are şi o încărcătură socială importantă. Profetul (Rasul). Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. Şiiţi refuză sunna. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. Predicile lui Muhammad conturau un monoteism riguros. singurii califi legitimi au fost Ali. care au avut efect în planul doctrinar. născut pe la 570 în familia Hasim. din Mecca. atotputernică şi atotprezentă. divinitate unică. de tipul sfinţilor intercesori. El propovăduia egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. ci s-ar fi ascuns în adâncimile unui munte. ceea ce face din Islam o religie răspnândită pe plan mondial. şi Ali. între care duodecimanii. ginerele său. chiar dacă în timp Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. tradiţia căreia îi sunt credincioşi majoritatea celorlalţi musulmani (sunniţii). Primul între aceşti aleşi este Muhammad. transcendentă. profetul a avut revelaţia unicităţii lui Dumnezeu şi a măreţiei sale în raport cu oamenii. un fiu natural al lui Ali. apărând astfel primele schisme dintre cele numeroase care au marcat islamul de-a lungul secolelor. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. care tindea să facă din Allah zeul suprem venerat în sanctuarul de la Kaaba. creatorul lumii şi al oamenilor. înţeleasă parţial sau răstălmăcită de evrei şi de creştini. Unii chiar cred că acest Muhammad n-ar fi murit. Din rândul şiiţilor se desprind alte curente. Însă încă din primii ani de după moartea Profetului. şi Muhammad. fiind imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. au loc o serie de conflicte pentru succesiune. O astfel de concepţie despre divinitate nu poate accepta Întruparea de tip creştin. Dincolo de afirmarea strictă a monoteismului. Şiismul este doctrina care afirmă că succesiunea la califat trebuie să se facă în linia directă a urmaşilor Profetului. caracterul nedrept al sclaviei. un fiu secret al lui Hasan. tribul Quraish. care va reveni 14 . căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). fiica acestuia.Islamul a fost întemeiat de Muhammad. simplu muritor. născuţi din Fatima.

Centrul vieţi religioase. Perioada stăpânirii musulmane în Spania a reprezentat pentru evreii de aici o adevărată „vârstă de aur”. a ortodoxiei. au contribuit prin multiplicarea lor în perioada medievală la creşterea prestigiului rabinilor. şi a chemat reprezentanţi ai creştinismului. stăpân al Universului). de prin secolul al IV-lea d. apărute încă din timpul captivităţii babiloniene din secolul al VI-lea î. ocupat în vremea iudaismului clasic de Templu şi de sacrificiile realizate de către preoţi. şi în special în Orientul Mijlociu şi Peninsula Arabică se află la concurenţă cu creştinismul în ceea ce priveşte activitatea misionară. Supus persecuţiilor în Imperiul roman. şi după emigrarea masivă a evreilor care a urmat zdrobirii în 135 a revoltei conduse de Bar Kochba. el a optat pentru religia lui Avraam şi totţi supuşii săi-au urmat exemplul. comentarii la Mişna. colecţie de legi rabinice. musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii. ismaeliţii sau Asasinii. etc. Hr. iudaismul îşi menţine totuşi vivacitatea. prin dezvoltarea Mişnei. interpreţii Torei (primele cinci cărţi ale Vechiului Testament). Pe baza opiniilor rabinilor s-a realizat unificarea practicilor din diferitele comunităţi din Diasporă. Iudaismul a cunoscut o serie de transformări după distrugerea Templului de la Ierusalim de către Titus în 70 d. şi a Talmudului. ca locuri de studiu şi de cult.ca Mahdi. care au întemeiat califatul fatimid din Egipt. mai ales după transformarea creştinismului în religie de stat. De asemenea. Un caz unic de reuşită a misionarismului iudaic îl reprezintă convertirea chazarilor. septimanii. se mută în perioada numită a „iudaismului rabinic” pe sinagogă şi pe învăţăturile promovate de rabini. ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte. formă de misticism evreiesc ce avea să se bucure de un succes constant în evul mediu. Convins de argumentele iudaice. fiind exponenţi de seamă ai 15 . suscitând inclusiv interesul unor învăţaţi creştini. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc. Influenţa sa în această zonă a fost destul de mare până la apariţia islamului în secolul al VII-lea.Hr. chaganul chazar din Balcani ar fi dorit să renunţe la păgânism. o ramură a acestora din urmă. Sinagogile. Se spune că pe la 958. iudaismului şi islamului ca să-şi expună doctrina. în care reprezentanţii comunităţii iudaice au avut un rol privilegiat de intermediari între culturile arabă şi creştină.Hr. se dezvoltă Cabala.

Civilizaţiile extraeuropene 2. care îşi propusese reformarea bisericii in capite et in membris . 1. cu vocaţie misionară. care ţineau de nereguli manifestate în rândurile clerului de rând şi la nivelul ierarhiei. unde îşi continuă activităţile economice şi culturale specifice. Mutarea sediului papalităţii la Avignon şi marea schismă a bisericii occidentale. 2. biserica occidentală era confruntată cu o serie de probleme. care avea să rupă unitatea bisericii occidentale. la sfârşitul antichităţii şi la începutul evului mediu. de-a lungul celor două axe majore. s-a ajuns la declanşarea reformei din secolul al XVI-lea. Expulzaţi din Spania o dată cu încheierea Reconquistei creştine (1492). în mare. între care populaţia Han era majoritară. ca un mozaic de populaţii. până la recrudescenţa persecuţiilor din epoca modernă. Fluviul Galben (Huang he) în nord şi Fluviul albastru (Yang zi) în sud. sec. evreii se refugiază în Imperiul Otoman şi în diferite regiuni din Răsăritul Europei. Caracteristici generale China se prezenta. 2.platonismului (ca Solomon ibn Gabirol. XI) sau ai aristotelicianismului (ca Moise Maimonide – 1135-1204). China 2. dar avea să-şi impună doar treptat limba şi cultura asupra celorlalte neamuri. ca şi eşecul final al mişcării conciliare. Creştinismul. pe fundalul comploexelor evoluţii de la sfârşitul evului mediu şi de la începutul epocii moderne. Spre sfârşitul perioadei medievale. articulat. cu limbi şi culturi diferite. îşi continuă pe tot parcursul evului mediu evoluţia sa de religie universalistă. demonstrau gravitatea acestor probleme. 1. într-o relativă linişte. 16 . În cele din urmă. Lipsa unităţii etno-lingvistice trebuie corelată şi cu marea diversitate a spaţiului chinez. persecutaţi în ţările occidentale. devenit singura religie licită în Imperiul Roman la sfârşitul secolului al IV-lea.

numită perioada Celor cinci dinastii şi a celor zece regate. populaţii originare în regiunile nordice. cunoaşterea doctrinei confucianiste. din dinastia Tang (680). Tang (618-907). al unei culori şi al unui punct cardinal. Examenele erau scrise. Chiar atunci când reuşesc cucerirea parţială (precum jucenii) sau totală (ca mongolii) a teritoriului chinez. Continuitatea. justiţie. şi este destinat să realizeze pe pământ o replică a ordinii divine. În timpul dinastiei Ming. lucrări publice. şi în cele din urmă prin a se siniza. barbarii sfârşesc prin a adopta modul de viaţă şi instituţiile chineze. Administraţia chineză se remarca printr-o structură complexă şi prin specializarea care îi asigura eficienţa. este afirmată de chinezi prin periodizarea istoriei lor în dinastii. Între dinastiile Tang şi Song a existat o perioadă de fărâmiţare a statului. primul împărat de origine ţărănească. 17 . culte) . dinastie de origine mongolă). Yuan (1279-1368. Un element esenţial al sistemului politic chinez este recrutarea funcţionarilor (mandarinii) printr-un sistem de examene. taoismului şi budismului. fără să se renunţe cu totul la mandarini. şi verificau cultura generală a candidaţilor. În perioada care cuprinde ceea ce din punctul de vedere al periodizării europene cuprinde evul mediu şi începutul epocii moderne. religii care nu se exclud reciproc. armată. la conducerea Chinei s-au succedat dinastiile Sui (581-618). în conducere au fost preferaţi eunucii. deşi uneori pot exista conflicte. atestat încă din dinastia Han. abilitatea acestora de a redacta acte oficiale. care garanta competenţa acestora şi limita puterea marii aristocraţii funciare. Song (960-1279). Acest sistem. Un alt aspect important al istoriei Chinei în această perioadă este relaţia cu barbarii. în pofida momentelor de ruptură. finanţe. Imperiul chinez este unul universal. a fost perfecţionat în vremea împărătesei Wu Zetian. şi se armonizează cu cultul strămoşilor. în pofida perioadelor în care unitatea este înlocuită de dezmembrare şi anarhie. Ming (1368-1644). atrase în permanenţă spre sud de strălucirea civilizaţiei chineze. fiecare pusă sub semnul unuia dintre cele cinci elemente. cu şase ministere (afaceri publice. Administraţia centrală cuprindea patru departamente : Afaceri de Stat. Ţara este guvernată în acord cu principiile morale şi filosofice ale confucianismului. iniţial datorită neîncrederii faţă de intelectuali a lui Hongwe. căci împăratul este considerat Fiul Cerului.China se caracterizează în evul mediu printr-o extraordinară conservare a structurii sale statale.

fapt ce a grevat profund cheltuielile statului.1. care transcria şi controla decretele imperiale. adică al recrutării obligatorii din comunităţile rurale. "a celor şaisprezece regate". care par să fi fost avari. care redacta textele oficiale. între 311. în mod tradiţional. anul cuceririi capitalei Luo yang de către Xiong nu şi până în 436. După tulburările şi distrugerile aduse de fiecare dintre aceste neamuri barbare. Epoca Song a fost caracterizată de limitarea câmpului de acţiune a armatei în stat. Administraţia locală era organizată pornind de la sistemul împărţirii teritoriului imperiului în mari regiuni. cele mai importante grupări sunt Xiong nu (identificaţi de unii cercetători cu hunii. Ruan ruan. În interiorul acestora acţionau funcţionari cu caracter militar sau financiar. Tuo ba (sau Tabghatch). asociată cu invazii barbare şi cu pierderea unităţii. populaţie de origine turco-mongolă. să crească proporţional. contribuind la sinizarea acestei regiuni. Evoluţii politice Printr-o interesantă coincidenţă istorică. a avut loc aculturaţia şi s-a produs sinteza care a asigurat continuitatea civilizaţiei chineze. când nordul este reunificat de către dinastia Wei. Această perioadă este numită. 2. Folosirea armelor de foc joacă un rol din ce în ce mai important în armata chineză. Marele Secretariat imperial. Acestea au fost înlocuite cu mercenari. în perioada de început se folosea sistemul conscripţiei. În această perioadă tulbure. fără însă ca eficienţa trupelor. când sub presiunea barbarilor mari mase de oameni se refugiază în sud.2. 18 . dincolo de Fluviul Galben. locuită până atunci de neamuri de origine etnică diferită.Consiliul de Stat. care la rândul lor cuprindeau prefecturi şi subprefecturi. alcătuit din împărat şi înalţi funcţionari. mereu mai numeroase. din secolul al III-lea. şi în China. economică. În nord. În ceea ce priveşte armata. demografică. ca şi în Europa. fără însă ca toţi istoricii să fie de acord în această privinţă). Cancelaria imperială. şi de reducerea numărului de trupe recrutate din comunităţile rurale. Dintre barbarii care se infiltrează acum în spaţiul chinez. o dată cu căderea dinastiei Han (220) începea o perioadă de criză politică. hegemonia este disputată de mai multe principate barbare.

Tibetul a intrat în sfera de influenţă chineză.Reunificarea a fost opera nordului. s-a diminuat. Imperiul a fost reorganizat din punct de vedere administrativ. care reuşeşte să cucerească. Forţele centrifuge. Cea mai remarcabilă dintre ele este Wu Ze tian (665-705). oprind expansiunea Tang şi conducând la islamizarea regiunii Tarimului. în pofida faptului că s-a impus doar pentru o perioadă scurtă. Chang an. care nu aveau o motivaţie în primul rând religioasă. ceea ce a suscitat reacţii vehemente din partea confucianiştilor. care obţin. în timpul dinastiei Sui (581-618). China cunoaşte o perioadă dificilă. în 755. introducând modificări în sistemul de impozitare (un impozit direct pe pământuri. Dinastia Tang (618-907) a continuat efortul de consolidare a puterii imperiale şi de extindere a controlului chinez în nord. regionalismele. prin unificarea monetară. în absenţa oricărei dominaţii politice chineze. În cea de-a doua jumătate a secolului al VII-lea. victoria pe râul Talas. care a iniţiat o serie de reforme ce s-au bucurat de popularitate. foarte importante în perioadele precedente. reforme administrative şi militare. în 751. dar care au condus la apariţia unor mari tensiuni la curte. pentru a asigura aprovizionarea nordului cu cerealele din sud). care a dobândit forma pe care avea să o păstreze apoi pe întreaga durată a evului mediu. An Lu shan. s-a încercat luarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. s-a sinizat din punct de vedere cultural. ceea ce a contribuit. iar sistemul de examene a fost reluat. prin distribuirea şi redistribuirea regualtă a pământurilor. care. Pericolul reprezentat de neamurile turcice. băuturi alcolice). a reuşit să reorganizeze imperiul. scutite de taxe şi de 19 . prin săparea Marelui Canal (care unea cursurile inferioare ale Huang he şi Yang zi. întărindu-se funcţionarea celor şase ministere. către Asia Centrală şi către Coreea. a cărei manifestare frapantă este revolta condusă de un general de origine turcă. revoltele unor populaţii nonHan conduc la aşa numita "criză a secolului al VIII-lea". A fost stabilizată economia. În această perioadă se desfăşoară şi o serie de persecuţii anti-budiste. impozite indirecte pe sare. pusă în legătură şi cu încercările unor împărătese de a legitima participarea feminină la conducere. ci economică şi politică (mănăstirile budiste beneficiau de întinse domenii. Puterea centrală încearcă să reacţioneze. ceai. Dificultăţile cu care se confruntă dinastia facilitează şi avnasul musulmanilor. capitala imperiului. la reconstituirea unui corp competent de funcţionari. În vremea ei este reorganizat şi sistemul de examene. mai ales în perioada următoare. iar Japonia. până atunci budistă.

Din 1115. care instaurează dinastia Song (960-1279). Kitanii vin dinspre nord-est (Mongolia interioară. Toate aceste măsuri nu au putut opri decăderea dinastiei Tang. Stăpânirea asupra sudului acum sinizat nu a pus multe probleme. de conducătorul unei revolte ţărăneşti. Manciuria) şi stabilesc statul Liao. În 1125 djurceţii cuceresc chiar capitala Song şi îl capturează pe împărat. Dinastia Jin avea să supravieţuiască până la cucerirea mongolă. Jin. teritoriul chinez a fost împărţit între mai multe stătuleţe. de Zhao Kuang yin. Regatul pe care l-au constituit a dispărut în 1227. sub numele Song de Sud. taie Drumul Mătăsii. pământurile mănăstirilor budiste au fost confiscate. datorată şi refugiaţilor din nord. negustorii se apropie prin avere de mediile literaţilor. ceea ce conduce. Până în 960. pretind şi obţin tributuri. dar şi dezvoltării comerţului maritim şi de uscat. de către barbari care întemeiază state ce includ părţi ale teritoriului chinez. pentru un secol şi jumătate. în 1234. În sud se reconstituia dinastia Song. întemeind proprie lor dinastie. prin constituirea categoriei negustorilor. care fuseseră subordonaţi statului Liao. sudul desprins de sub autoritatea nordului intră într-o epocă de înflorire economică. din nord s-a exercitat o continuă presiune. care va conduce această parte a Chinei până la 20 . care îşi exercitau autoritatea asupra unor părţi din nord. care perturba vechea diviziune confucianistă între funcţionari şi cei administraţi. O transformare profundă afecta societatea chineză. unde vor fi cunoscuţi sub numele de Karakitai. datorită mongolilor. aproape fără luptă. al cărui ultim reprezentant a fost detronat în 907. în schimb. clopotele de bronz au fost topite şi transformate în monede. În această perioadă. În secolul XI. şi creşterea importanţei lor se observă în dezvoltarea oraşelor. De partea poporului prin origine.serviciul militar). călugări şi călugăriţe au fost siliţi să părăsească viaţa monahală. cu capitala în zona actualului Beijing. la stabilirea frontierei între Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. uigurii. sudul scăpând total controlului acestor efemere "cinci dinastii". pentru a relansa circulaţia monetară. după model chinez. kitanii reîncep să influenţeze cursul politicii chineze. Unificarea este reuşită. populaţiile Xi xia s-au aşezat pe bucla Fluviului Galben şi au tăiat astfel calea Asiei Centrale. djurceţii. se revoltă împotriva foştilor stăpâni şi îi silesc pe ultimii kitani să se refugieze spre apus. În 1038. Turcii. Pentru a mări masa de contribuabili.

Printr-o serie de măsuri cu caracter etatist. desăvârşită în 1279. Mongolii au preluat o serie de instrumente de guvernare de la chinezi. Posturile de conducere erau rezervate mongolilor şi unora dintre colaboratorii lor nechinezi. 21 . Forţa modelului politic chinez este demonstrată şi de adoptarea lui în alte regiuni. în 1271. prin transferuri masive de populaţii şi colonizări. Se instaura o dinastie de origine ţărănească. care şi-a luat numele imperial de Hongwu. dar în fapt au fost menţinute o serie de caracteristici ale statului din perioada mongolă. Japonia. Vietnam. distrugând sistemele de irigaţii pentru a transforma câmpiile în păşuni. cum ar fi moneda de hârtie sau organizarea poştelor. Marele Secretariat imperial e suprimat. Mongolii au introdus un sistem de discriminări politice. Mongolii au aplicat în China modelul feudalismului lor nomad. noii stăpâni veniţi din nord ăşi luaseră numele dinastic de Yuan. ca în epoca Song.cucerirea mongolă. precum Coreea. au confiscat pământurile şi le-au împărţit feudalilor mongoli. acesta a reuşit în câteva decenii să refacă agricultura şi să refacă echilibrul demografic al Chinei. cu staţii de cai de schimb. Instaurarea stăpânirii mongole asupra Chinei avea să aducă transformări sensibile asupra organizării acestui spaţiu. iar cele şase ministere şi armata intră direct în subordinea împăratului. unde în evul mediu este cunoscută sub numele de « cai de olac »). tratamentul cel mai prost fiind aplicat chinezilor. destinate hergheliilor şefilor militari. Oamenii aveau statute profesionale rigide. în frunte cu fostul şef al mişcării populare. (Această instituţie au introdus-o şi în spaţiul românesc. după ce. administrative şi fiscale între supuşii lor de diferite origini. De asemenea. transmise ereditar. La mijlocul secolului al XIV-lea încep să izbucnească formidabile insurecţii populare. între care cea a « Turbanelor roşii » a reuşit să conducă la izgonirea mongolilor. în paralel însă cu menţinerea uneor instituţii pe care mongolii nu aveau cu ce să le înlocuiască. nemaifiind limitată de aristocraţie sau de mandarini. dinastia Ming şi-a propus întoarcerea la sistemul instituţional al epocilor anterioare. Puterea imperială devenise despotică. care realiza astfel o importantă concentrare de putere. care avea însă doar un caracter formal. Teoretic. antrenând astfel opresiunea crescândă a ţăranilor chinezi şi distrugerea agriculturii. în pofida restaurării sistemului examenelor de stat.

Din acest complex mecanism agro-demografic şi tehnologic China nu a mai reuşit să se 22 . a căror forţă de muncă este foarte ieftină. Începând din secolul al VII-lea şi până spre 1200 (secolul XIII) acest raport se modifică radical. China medievală era impărţită în două mari zone. De la o populaţie de sub 50 milioane în secolul al VII-lea se ajunge în secolul al XIII-lea la circa 100 milioane de locuitori. datorită introducerii culturii orezului inundat în sud. în diferite etape ale istoriei. Această cultură avea o productivitate mai mare de 5-6 ori decât cultura cerealelor. şi a permis o creştere demografică pe care. în sud. deoarece în condiţii de înzestrare tehnică scăzută. caracteristici climatice şi de civilizaţie. cuceritorii care reuşesc să preia controlul asupra Chinei. Această situaţie are şi alt tip de consecinţe. devenind de 1 la 2 între nord şi sud. În aceste condiţii. şi prin dezvoltarea agriculturii şi zonele sudice era de 4 la 1 prin secolele V-V. cei mai mulţi în zonele sudice. cultural.Înţelegerea civilizaţiei chineze nu se poate face fără a cunoaşte unele elemente ale economiei şi demografiei acestui spaţiu. ceea ce diminuează cantitaea de proteine consumată şi are implicaţii asupra taliei mici a oamenilor. Mai bine adaptat la aceste condiţii este doar bivolul. munca agricolă se face fără folosirea animalelor de tracţiune. Astfel. dominantă în antichitate şi la începutul epocii medievale din punct de vedere demografic şi economic. Raportul demografic între nordul caracterizat de răspândirea populaţiilor Han. Condiţiile microbiene au contribuit şi ele la diminuarea şeptelului. vin din aceste regiuni nordice. o putem considera explozivă. acestea există în număr mic. animalele fac concurenţă omului în ceea ce priveşte posibilităţile de hrănire. China de Nord. Astfel. unde alimentaţia se bazează pe alte principii. Cultura orezului inundat nu necesită prea mult folosirea animalelor. raportată la condiţiile epocii. în hrana marii majorităţi a populaţiei chineze carnea are o pondere redusă. Această lume relativ malnutrită este vulnerabilă militar în raportul cu nordul Chinei. Pe de altă parte. Raportul demografic se inversase astfel. De altfel. cele mai importante în imperiu. În funcţie de relief. şi China de sud. astfel încât. două treimi din populaţia Chinei erau dependente de cultura orezului. creşterea continuă a numărului populaţiei face din ce în ce mai dificilă întreţinerea animalelor. de ordin tehnologic. în general. aflată într-o poziţie inferioară. Abundenţa oamenilor şi cvasiinexistenţa animalelor de tracţiune fac ca majoritatea muncilor să fie realizate de oameni.

Convieţuirea. urmat de numeroşi alţi gânditori. Astfel. Confucianismul susţinea puterea supremă a Cerului. consideraţie pentru ceilalţi. a devenit. Funcţionarea universului şi a societăţii umane depindeau. Li.1.desprindă. pentru confucianişti. Hr. al VI-lea î. centrându-se în jurul conceptului Ren. judecător a tot ceea ce se întâmplă pe pământ. pornită. epoca dinastiei Song (960-1179) este cea a sintezei neoconfucianiste. a confucianismului cu daoismul şi budismul nu împiedică privilegierea sa în anumite momente ale istoriei. Esenţa doctrinei confucianiste este însă de natură mai degrabă morală.3. dar considera necesare şi jertfele către strămoşi şi atitudinea reverentă faţă de diferitele spirite şi divinităţi. filosofică şi ideologică acţiunii de guvernare a statului. de la ideea identităţii culturale specifice chineze. cât şi regulile de convieţuire civilizată. confucianismul. pe tot parcursul evului mediu. daoismul şi budismul. concept ce desemnează atât riturile. se manifestă sistemul specific al „celor trei religii”. fiecare fiind dator să se cultive şi să aibă pentru cei din jurul lui atitudinea potrivită. bazat pe învăţăturile morale ale maestrului Kong Fu Zi (sec. care în societăţile preindustriale reprezintă un avantaj pentru state. virtute omenească. „Scoala Raţiunii” (Li xue) şi curentul idealist (Xin xue). Neoconfucianismul a înglobat două curente de gândire destul de diferite. un fel de capcană pentru civilizaţia chineză. de respectarea regulilor şi a relaţiilor stabilite între oameni. Numărul mare de locuitori. Religia In China. Această sinteză a înglobat elemente budiste. în urma numeroaselor conflicte politico-militare dintre chinezi şi străini. în scopul de a oferi o armătură religioasă. Aceasta presupune o anumită conduită socială. care ar fi fost reprezentată de confucianism. Confucianismul. devenise din vremea dinastiei Han ideologia oficială a imperiului chinez. respect pentru superiori sau vârstnici. dintre care figuri dominante 23 . în general paşnică. Primul care a expus principiile metafizicii şi eticii neoconfucianismului a fos Zhou Dunyi (1017-1073). dar şi reacţii emoţionale antibudiste puternice. umanitate.). 2. în cele din urmă. Existenţa unei forţe de muncă ieftine nu a mai încurajat punerea la punct a unor tehnologii care să uşureze munca oamenilor. latinizat de iezuiţi în Confucius.

devenind astfel un principiu de ordine naturală.Hr. Opoziţia la ideile lui Zhu Xi a fost exprimată de pe poziţii idealiste de Lu Xiangshan (1139-1192). scriitori artişti. Antiintelectualist. fiind însă la începuturile sale frecvent confundat cu daoismul. şi începuse să aibă succes mai ales după căderea dinastiei Han.sunt consideraţi fraţii Cheng Hao (1032-1085). ultimul mare gânditor chinez dinaintea eclipsei culturale reprezentate de dinastia mongolă Yuan. Dao este principiul superior. Din punct de vedere metafizic. şi să aibă încredere doar în propria sa fire. dao înseamnă cale. Importanţa lui constă totuşi nu atât în originalitatea gândirii. întemeietor al unei noi ortodoxii foarte influentă până în epoca modernă nu doar în China. influenţându-l şi lăsându-se influenţate de el. care acordă o importanţă deosebită studiului şi intelectului. opusă unităţii reprezentată de Dao. potrivit legendei. Din secolul al IX-lea începuse o perioadă de 24 . orientat mai mult spre idealism. In vremea dinastiilor Sui şi Tang. de un contemporan mai vârstnic al lui Confucius. Cu toată această opoziţie idealistă la raţionalismul practicat de Zhu Xi. şi Cheng Yi (1033-1107). Budismul pătrunsese din secolul I d. poeţi. Se pare însă că această condamnare a ştiinţei viza mai ales valorile confucianiste. a ideilor înaintaşilor. daoismul religios se dezvoltă separat de neodaoismul filosofic. care înglobează şi dirijează alternanţele principiilor masculin –Yin şi feminin – Yang. reprezentant al şcolii Raţiunii. Ambele însă au fost importante în receptarea budismului. acesta din urmă a rămas orientarea dominantă a neoconfucianismului până la sfârşitul dinastiei song şi în timpul dinastiei Yuan. morală şi politică. cea mai influentă şcoală budistă era Chan (Zen în japoneză) care practică tehnici speciale de meditaţie pentru obţinerea „trezirii” imediate. budismul chinez are ca specific un caracter aristocratic. de la care împrumutase anumiţi termeni pentru a faceinteligibele conceptele indiene. întrucât introducea în suflet multiplicitatea. Lu Xiangshan consideră că omul nu trebuie să studieze în mod inutil lucrurile. Cel mai ilustru filosof neoconfucianist este Zhu Xi (1130-1200). Lao Zi. De asemenea. Literal. Daoismul condamna cunoaşterea discursivă ca fiind primejdioasă. el fiind receptat mai ales de cercurile cultivate.. ci să-şi observe propriul spirit. Daoismul ar fi fost întemeiat. dar şi în Coreea şi Japonia. ceea ce a putut fi interpretat în sensul de doctrină sau metodă. într-o cuprinzătoare sinteză. Din secolele III-IV. cât în expunerea novatoare.

Sinteza culturală chineză s-a manifestat în forme şi cu intensităţi deosebite pe parcursul perioadei medievale. Budismul chinez. iar examenele se puteau de asemenea organiza pe plan local. 25 . Cultura Importanţa culturii chineze în evul mediu depăşeşte cu mult graniţele politice ale statului chinez. în prezenţa suveranului. în afară de sistemul examenelor. Şcolile care ofereau pregătirea necesară promovării examenelor se găseau în întreg imperiul. 2. care au adoptat budismul (secolul IV d. Recrutarea funcţionarilor din rândurile ştiutorilor de carte. Notând idei. din partea kitanilor. şi ulterior. Influenţa chineză s-a manifestat şi în Coreea şi în Japonia. a constituit unul din aspectele specifice ale Chinei medievale. La o relativă unificare culturală a Chinei a contribuit. profund influenţat de taoism. dar influentă pe plan social şi politic. uneori chiar în palatul imperial. mai ales în oraşe. prin iradierea pe care aceasta a cunoscut-o în întreaga Asie centrală şi de sud-est. şi dă măsura importanţei pe care educaţia şi cultura le jucau în această societate. şi nu sunete. un conglomerat de popoare. mai ales după cucerirea mongolă.1. după momentul de apogeu din vremea dinastiei Song urmând epocile de relativă stagnare din timpul dinastiilor Yuan şi Ming.4. La fel ca şi în celelalte mari arii de civilizaţie. care presupunea o programă comună şi aceleaşi tipuri de probe. dar şi în capitală. cele venite din Asia Centrală. Specificul Chinei constă chiar în rolul mult mai pregnant pe care achiziţiile culturale îl au în promovarea socială a indivizilor. cultura medievală este apanajul unei categorii restrânse numeric. cele mai importante fiind cele indiene. cele islamice. cărora scrierea ideografică le oferea un mijloc de a se înţelege. cu limbi diferite. VI Japonia) şi confucianismul (religie de stat în Coreea din secolul al XIV-lea). Pe de altă parte. China reprezenta de fapt. în evul mediu. sec. în evul mediu o religie importantă şi influentă. Hr. djurceţilor şi mongolilor. rămâne însă.intense persecuţii ale budismului. Coreea. în urma promovării unor examene. indiferent de originea lor socială. şi scrierea. care pierde tot mai mult teren în faţa confucianismului. nici cultura chineză nu a fost lipsită de influenţe externe.

Beneficiind şi de existenţa hârtiei (atestată cel puţin din secolul II d. de exemplu a poeziei. Scrierea chineză a influenţat crearea altor tipuri de scriere în zonă. reflexii personale inspirate de o călătorie sau o lectură.). Oricum. în Coreea. dintre care cei mai importanţi gravitează în jurul curţii imperiale. Totuşi.aceeaşi hieroglifă semnifica acelaşi lucru în toate limbile vorbite în spaţiul chinez. în care erau scrise marile texte literare şi filosofice. chinezii puseseră la punct cu mult înaintea europenilor procedee de multiplicare. tiparul cu caractere mobile funcţiona de mult în spaţiul chinez. indiferent de felul în care se pronunţa cuvântul respectiv. Tipul de scriere este responsabil în parte şi de destinul pe care l-au avut mijloacele de multiplicare ale creaţiilor literare în acest spaţiu. De asemenea. pentru că el necesita mii de caractere. iar ideea caracterelor mobile metalice s-a concretizat pentru prima dată. cele coreeană sau 26 . japoneză. prin secolul al XIV-lea. literaţii-funcţionari. tiparul cu caractere mobile nu a avut aceeaşi importanţă pentru chinezi ca pentru europeni. care constituie clienţi şi mecenaţi pentru artişti. Povestirile. fapt ce explică şi rolul deosebit jucat de caligrafie. cum au fost negustorii. a unei înfloriri culturale care a fost pe drept cuvânt comparată cu Renaşterea europeană a secolelor XIV-XVI. arhaică. care au contribuit la o răspândire mult mai largă a operelor literare şi ştiinţifice. teatrul. Caracterul special al scrierii chineze este responsabil în mare măsură pentru evoluţia diferitelor genuri literare. în China epocii Song. deoarece expresia scrisă putea avea şi sugestii vizuale puternice. Cunoscând mai puţin limba clasică. pentru populaţiile din Asia Centrală. se pare. toate acestea dovedesc vitalitatea culturii urbane. inclusiv al ilustraţiilor. Hr. mediile propice dezvoltării culturii înalte sunt cele ale mandarinilor. principalul focar cultural al Chinei medievale. pe înmulţirea categoriilor sociale interesate de cultură. iar xilografia era mai ieftină şi mai rapidă. difuzarea operelor scrise. precum gravura cu ajutorul pietrei (litografia) sau al lemnului (xilografia). Aceasta s-a bazat pe multiplicarea centrelor culturale.etc. Toate aceste achiziţii au contribuit la afirmarea. Desigur. s-a făcut în China medievală la o scară ce avea să fie atinsă în Europa de-abia în epoca modernă. reprezentate de oraşe. noul gen al « simplelor note ». aceştia stimulează dezvoltarea unei literaturi în limbile vorbite.

Printre cele mai cunoscute a fost Yong le da dian. compuse pe baza unor bucăţi muzicale deja existente. cu Poemele Fu de pe Faleza Roşie. Cea mai importantă lucrare istoriografică medievală este însă Oglinda Istorică. Istorigrafia chineză este marcată de redactarea unor istorii oficiale. dintre care cel mai celebru este probabil Romanul celor trei regate. rămasă în manuscris şi distrusă în cea mai mare parte cu ocazia ocupării Beijingului de europeni la 1900. În epoca Yuan. Yong Le. ilustrate de genul ci. pe baza tradiţiei ci apare genul poeziei qu. Astfel.) Proza literară este ilustrată de numeroase genuri. pătrund influenţe mongole şi musulmane. tratând istoria Chinei de la origini până în epoca Song. romanul. aceasta din urmă imbogăţită datorită utilizării unor noi instrumente de origine străină (ţiţera cu arcuş. Arta chineză a perioadei medievale continuă să fie tributară influenţelor budiste. interzis celor de rând). Tot un roman istoric. Cel mai important poet al epocii Song a fost Su Shi. epigrafia. şi la care Lou Guangzhong a colaborat. arheologia chiar. Un gen care s-a bucurat de succes pe totaă perioada medievală a fost cel al marilor enciclopedii. căci ea le oferă modele şi surse de inspiraţie. realizt în secolul al XIV-lea. din ordin imperial. spre sfârşitul dinastiei Yan. Merită menţionat interesul suscitat în epoca Song de descoperirea vaselor rituale de bronz a căror fabricare încetase în epoca Han. de către Ou Yang Xiu. şi răspândite unele prin intermediul tiparului. Poezia chineză continuă tradiţiile epocii Tang. publicată în 1060. 937 de capitole. De asemenea. deşi această religie nu se mai bucura de protecţia imperială ca în epocile precedente. Pentru a putea cerceta operele vechi şi vestigiile trecutului. se dezvoltă filologia clasică. în general privind dinastiile precedente. Arhitectura chineză tindea spre eliminarea 27 . pe cât se pare. în 22. realizată de Si Ma Guang. realizate în zeci de volume. a fost cel realizat de Shi Nai An. realizată de o echipă în timpul celui de-al doilea împărat Ming.Istoria este unul din domeniile care îi interesează pe aceşti literaţi în cel mai înalt grad. manifestate în construcţii de moschei şi de palate (curtea imperială de la Beijing ridicată în timpul dinastiei Yuan. tradus în română sub numele de Osândiţii mlaştinilor . mai ales cel în limbile vorbite. în oraşul « purpuriu ». chitara cu trei coarde. de către Luo Guanzhong. Cronica Tang. contribuind la dezvoltarea artelor plastice. dar care sunt imitate la iniţiativa împăraţilor. cu metrică strictă. etc . în vremea dinastiei Song se realizează. de asemenea strâns legată de muzică. teatrul. mici poeme lirice.

Specific ştiinţei chineze este caracterul ei practic. acesta evită linia dreaptă. Chinezii au preferat sculptura de mici dimensiuni. de apăsare. iar după sporirea contactelor cu europenii. Sculptura chineză nu are. considerată « moartă ». caligrafia. în 1433 manufactura din provincia Kiang-si fabricând circa o jumătate de milion de piese doar pentru nevoile curţii imperiale. strâns legată de poezie şi de literatură.1. producţia de porţelanuri şi lacuri. Evoluţia ştiinţei chineze este. Ştiinţa Ştiinţa chineză a cunoscut în perioada medievală o dezvoltare impresionantă. atât calitativ cât şi cantitativ în epoca Ming. Rolul de susţinere a elementelor constructive nu mai aparţine în primul rând pereţilor. ajunsă la un deosebit rafinament în realizarea peisajelor. Remarcabile sunt şi alte domenii ale creaţiei artistice chineze. dar în rândul cărora de o favoare deosebită sa bucurat jadul. în general. întrucât cele mai multe dintre descoperiri au fost destinate aplicării în diferite ramuri ale economiei. producţia de porţelan atinge apogeul.5. Acoperişul este elementul cel mai caracteristic pentru arhitectura chineză. acestea au nutrit dezvoltarea artistică occidentală în epoca modernă. De exemplu. rolul de companion al arhitecturii care se întâlneşte în alte civilizaţii. în linii mari. 2. care uneori sunt chiar eliminaţi. situând vastul ansamblu teritorial chinez în avangarda progresului ştiinţific universal. utilizând la maximum linia curbă care aminteşte zborul elegant al păsărilor. în general.senzaţiei de materialitate. deoarece. uneori chiar miniaturală. 28 . ci stâlpilor sau coloanelor. depăşind cu mult realizările similare din Europa dar şi din alte spaţii. Multe dintre creaţiile artistice chineze medievale au exercitat o influenţă deosebită asupra artei din Asia Centrală şi de Sud-Est. precum pictura. se constată un recul şi apoi stagnarea din vremea dinastiilor Yuan şi Ming. În acest stil au fost construite pagodele şi templele dar şi palatele şi chiar casele obişnuite. după perioada de maximă strălucire din timpul dinastiei Song. pe hârtie sau pe mătase. legată de cea a societăţii în ansamblu. de aceea construcţiile sunt zvelte. realizată cu ajutorul unor materiale diferite. ale vieţii de zi cu zi.

calculează anul tropic cu o eroare de doar patru secunde. pe baze hidraulice. în epoca Song. Astfel. Influenţa astronomilor musulmani continuă să se manifeste şi în timpul dinastiei Ming. în secolul al XVI-lea. el pune la punct metoda rezolvării polinoamelor de orice grad. asupra ei şi-au pus amprenta evoluţiile cunoscute în cartografie sau orologerie. Guo Shoujin este însărcinat să realizeze o reformă a calendarului. Aceasta a permis o mai rapidă circulaţie a ideilor. Hărţile celeste realizate de astronomii chinezi uimesc şi azi prin precizia lor şi prin numărul de constelaţii cuprinse. datorită admiraţiei superstiţioase a noilor stăpâni faţă de meşteşugari şi tehnicieni. în secolul al XI-lea. mai ales prin dezvoltarea algebrei. cele mai eficiente fiind xilografia şi apoi tiparul cu caractere mobile. ci şi Africa şi chiar Europa. le acordă în continuare supremaţia asupra domeniului. redescoperită în Europa de-abia în secolul al XIX-lea. Progresele cartografiei se repercutează. sub redacţia lui Zhu Shijie. prin Biroul astronomic de la Nanjing. epoca mongolă se caracterizează totuşi prin continuarea progreselor ştiinţifice şi tehnice. care a reprezentat una din cele mai precise orologii astronomice cunoscute. 29 . Încă din secolul al XI-lea. care. Qin Jiushao este primul matematician chinez care foloseşte cifra zero. căci alături de progresele matematicii. Se ajunsese. În domeniul matematicii. la nivelul tehnicii. în 1090. firesc. ceea ce are consecinţe asupra astronomiei. epocile Song şi Yuan sunt cele mai fertile. Su Song folosea proiecţia polară şi chiar proiecţia care avea să fie numită Mercator de către europeni. care prezentau cu mare exactitate nu doar relieful Chinei şi al zonelor învecinate. regulată şi continuă. în epoca în care cifrele arabe se răspândeau în Europa începând din Italia. Puţin propice creaţiei culturale în general. Astronomia chineză a acestei perioade era remarcabilă. pentru desenarea hărţilor celeste. În timpul dinastiei Yuan. Shao Yong. şi asupra realizării hărţilor terestre. datorită noilor observatoare care se construiesc şi a traducerii textelor arabe. la realizarea de hărţi în relief. fără însă a elimina izolarea în care uneori se puteau găsi savanţii şi literaţii chinezi. De asemenea. la Kaifeng se realiza un mecanism astronomic cu rotaţie lentă. Unele dintre cele mai celebre tratate de matematici apar la cumpăna secolelor XIII-XIV. Perioada Yuan este caracterizată şi prin pătrunderea în China a unui număr mare de musulmani. cu punerea la punct de către chinezi a diferite procedee de multiplicare a textului scris.Trebuie început.

poate şi pentru că într-o Chină extrem de populată. În planul tehnicii. Caracteristici generale 30 . în urma a nouă ani de muncă. 2. La începutul secolului al XIV-lea.2. Farmacopeea chineză era deosebit de variată. dacă e să judecăm după numeroasele tratate privind istoria plantelor şi animalelor care ni s-au păstrat. India 2. citrice. caolinul. Medicina era considerată de stat un domeniu de utilitate publică. S-au redactat atunci tratate despre ciuperci. a busolei. Hidroterapia şi acupuncuntura erau utilizate de chinezi de foarte multă vreme. chinezii au fost primii care au folosit un remediu al leprei. Stiinţele naturale se bucurau de un mare success în China epocii Song. un mare atlas. bambus. precum fierul pentru tratarea anemiilor. bujori. 2. etc. camforul. chiar apariţia unor mecanisme care foloseau forţa aburului pentru a transforma mişcarea de rotaţie într-o mişcare rectilinie. obţinut din planta numită chaulmoogra. păsări.inventate de Shen Gua. unele dintre remedii fiind preluate şi de europeni şi folosite inclusiv în zilele noastre. fapt pentru care erau tipărite culegeri oficiale de reţete. iar pe de altă parte. ginecologia. În perioada medievală s-au înregistrat progrese în stabilirea legăturii dintre alimentaţie şi unele boli. cu rezultate remarcabile. de închidere în faţa influenţelor externe. a dispărut interesul pentru ceea ce ar fi uşurat efortul uman. perfecţionarea turnării fierului. bolile infecţioase şi vasculare. Din secolul al XIV-lea. călugărul taoist Zhu Siben realiza. sunt extrem de cunoscute realizările chineze privind inventarea prafului de puşcă. Toate aceste invenţii nu au fost perfecţionate la nivelul pe care l-au atins ulterior în Europa modernă. unde munca umană era foarte ieftină. în cercetările privind pediatria.1. Yuditu. instaurarea dinastiei Ming a angrenat o reacţie « naţionalistă ». crizanteme. efedrina sau ginsengul. savant şi om politic. crabi.

pe platoul Deccan. Lipsa unităţii politice întovărăşea marea diversitate de populaţii. India de Nord a cuoscut o nouă perioadă de prosperitate în vremea prinţului Harsha (605-647). La sud de Narbada. Aspecte politice După fărâmiţarea politică din secolul al III-lea. la începutul secolului al IV-lea. întemeind statul Gupta. apăreau în acelaşi timp regatul mahrat Chalukya(543-757. erau indoeuropene. În a doua jumătate a secolului al V-lea însă. vechea capitală a regilor Maurya. 975-1189). cum a mai fost numită această formaţiune. În timpul Imperiului Gupta. care a reuşit să se impună asupra tuturor teritoriilor indiene de la nord de Narbada. sudra (agricultori).India. învăţaţi). şi au integrat regiunile orientale ale Deccanului. şi regatul Pallava (sec. Puterea heftaliţilor a fost distrusă. fi sistematizate astfel: brahmani (preoţi. Se adaugă Islamul. dintre care unele erau seminegroide. vayşia (neguţători). În afara sistemului castelor se aflau paria. Urmaşii săi au contiuat cucerirea spre sud. principe din Patalipputra. dar care pot. în cele din urmă. care distrug totul în calea lor şi fac să domnească teroarea în India de nord. care a condus la generalizarea sistemului castelor. şi nu avea să o reprezinte niciodată până la cucerirea britanică. sau intangibilii. budismul în declin coexistând cu hinduismul. aliat cu turcii. civilizaţia indiană medievală a atins apogeul. extrem de numeroase. care ajunge la hotarele de vest ale Indiei în secolul VIII. Organizarea socială indiană a fost profund marcată de hinduism. cu capitala la Badami. exista o mare diversitate religioasă. la 31 . care în evul mediu cuprindea întreg subcontinentul indian. De asemenea. kşatria (războinici). nu reprezenta o unitate politică înainte de cucerirea nordului de către Islam. unde astăzi se află şi alte state.2. precum arienii. a devenit conducător în Maghada şi de acolo a întreprins cucerirea Indiei orientale. în 565. de către împăratul persan Chosroes.2. Ghandragupta. şi care devine dominant în nordul subcontinentului în secolul al XIII-lea. asupra statului Gupta s-au năpustit hunii heftaliţi. IV-IX). religie sincretică şi politeistă. cărora li se rezervau ocupaţiile considerate impure de către ceilalţi. 2. iar altele. în mare.

Din 712 era ocupat regatul din Sind. musulmanii au reuşit să cucerească până în secolul al XIV-lea zonele nordice şi centrale ale subcontinentului indian. în Siam. Este o perioadă de strălucire culturală. 32 . se impunea regatul mahrat (Imperiul Maharashtra – din sec. în care civilizaţia hindusă este receptată în Cambodgia. Musulmanii s-au arătat în general toleranţi faţă de hinduşi pe plan religios şi le-au respectat organizarea în caste. stând la baza civilizaţiei khmere. După 1206. Sindul şi Kaşmirul se manifestau de sine stătător. în valea Indusului. anul morţii lui Muhammad. se constituia Kapisha. numit Sultanatul de la Delhi. şi îşi constituie propriul stat. Cuceririle erau reluate în forţă la începutul secolului al XI-lea. în 731. Pornind de la fărâmiţarea politică a lumii indiene. iar până pe la mijlocul secolului al VIII-lea era cucerit statul Kapisha. şi care încercau să reziste avansului musulman. cu excepţia extremităţii sale sudice. India de sud rămânea la adăpost de cucerirea musulmană. care a reuşit să se înstăpânească asupra întregii zone indo-gangetice. India de nord se fărâmiţează din nou în mai multe state. Spre vest. cu capitala la Kabul. XIX). Bengalul condus de dinastia Pala (sec. care îşi organizau stătuleţele între Bengal şi Kaşmir. între mai multe stătuleţe care se confruntau în permanenţă unul cu altul. Înfrângerea arabilor la Navsari. cucerit de englezi la începtul sec. angrenându-i în acelaşi timp în conducera politică a sultanatului de la Delhi. treptat. În secolul al XII-lea. inclusiv musulmane.răsărit de acesta. asigură Indiei 275 de ani de pace. care se islamiza apoi. din secolul XI. În valea Kabulului. afganii stabiliţi aici refuză să mai recunoască autoritatea sultanilor ghurizi. un stat vasal al Chinei. La sfârşitul domniei lui Harsha. O putere importantă este reprezentată de dinastia Chola (înainte de 200-1279). care domină întreaga Indie de sud şi cucereşte şi Ceylonul. dar îşi păstra şi diviziunea politică. iar în centrul câmpiei Gangelui încep să se manifeste castele Rajputanilor. VII . VIII-XII) era orientat spre răsărit. împărţit între diferite statulţe. cuceririle musulmane au fost reluate sub conducerea lui Muhammad din Ghor (Afganistanul actual). când Mahmud din Ghazna reuşea să cucerească Punjabul. pe coasta de răsărit. stabilindu-şi capitala la Delhi. în Malaysia şi Indonezia. Aceştia erau un fel de şefi de clan.

iar în 1527 triumfa şi în faţa principilor indieni din Rajputana. şi Mahayana. aducând în vasalitate sultanatele Bijapur şi Golkonda (1636). India era invadată de turco-mongolii din Asia Centrlă. jefuirea Delhi-ului marchează începuturile stăpânirii timuride în India de nord. a extins şi mai mult spre sud puterea mogulă. Marele Vehicul. Cel mai important suveran al acestuia a fost Akbar (1556-1605). budismul apărut prin secolul al VI-lea î.2. şi ca atare ele trebuie redescoperite. orientare reformată apărută după moartea lui Buddha. Cucerirea văilor mijlocii ale Indusului şi Gangelui. Babur învingea ultimul sultan de la Delhi. fiinţă ideală care de dragul umanităţii suferinde renunţă la atingerea rapidă a Nirvanei. În secolul al XVII-lea. în zonele sale centrale şi sudice.Acesta a fost profund zdruncinat în urma cuceririlor realizate de Timur Lenk. statul Bahmani. în zona de sud. era confruntat la începutul perioadei noastre cu divizunea între diferitele curente. un emir turc. 2.3. la Panipat. În secolul al XVI-lea. Sultanatul de la Delhi avea să intre în declin şi în destrămare în secolul al XIV-lea.Hr. Nepotul lui. conducătorul Ferghanei. care a încercat să reînvie vremea lui Gingis Han. din Asia Centrală. ceea ce avea să conducă la întemeierea mai multor state feudale. imperiul mogul intra în declin. care a extins puterea mogulă şi în India Centrală. întemeiat în 1336. în frunte cu Babur. condus de maharajahi indieni. şi care e posibl să se fi cristaliza în vremea Gupta. un descendent al lui Timur Lenk. reîncarnare a lui Buddha etern. conduse de musulmani sau de hinduşi. Cel mai 33 . Micul Vehicul. ceea ce avea să favorizeze cucerirea engleză de mai târziu. Ei valorizau mai mult decât asceza de tip vechi idealul de bodhisattva.. în zonele centrale şi vestice. Susţinătorii acestei din urmă orientări considerau că ideile întemeietorului au fost comunicate printr-o învăţătură ezoterică unui mic număr de iniţiaţi. Şah Jahan. fondat în 1347. În 1526. de tradiţie antică. şi imperiul Vijayanagara. între care cele mai importante erau Hinayana. Erau astfel cucerite Sultanatul de la Delhi şi cea mai mare parte a Indiei de Nord şi se întemeia Imperiul Marilor Moguli. Între acestea. Religia In India. condus de o dinastie de şahi musulmani. preferând să contribuie la iluminarea celorlalţi.

etc. Hr. în India dar mai ales în Extremul Orient. reprezentate în mod simbolic de uniunea sexuală. Fuseseră precizate şcolile filosofice tradiţionale. Printre practicile religioase hinduse un rol important îl aveau 34 . În perioada care ne interesează. în cadrul căreia chiar şi propovăduirea credinţei şi respectarea legii lui Buddha aveau să se sfârşeşscă. se petrecuse în India aşa numita „sinteză hinduistă”. a condus la dezvoltarea unor idei privind complementaritatea principiilor esenţiale. dintre care de o devoţiune specială se bucurau Brahma. datorită promisiunii de a asigura Iluminarea şi accesul la Nirvana fiecărui credincios care îl invocă. budismul dispare practic din ţara sa de origine. formă ezoterică sortită unui mare succes în zona himalaiană şi în Japonia (secta Shingon). Credinţa budiştilor într-o evoluţie ciclică a umanităţii. Importanţa elementului feminin. şi acceptat de o parte a populaţiei datorită mesajului său egalitar. Vishnu ( şi avatarurile sale. care sub forma lui Khali era asociată cu moartea şi ritualuri sângeroase. În evul mediu însă budismul a intrat în declin în India datorită concurenţei hinduismului dar mai ales celei a Islamului. tehnicile yoga. În cadrul acestei forme de budism. între care budsimul tantric. unde a fost reintrodus de-abia în epoca modernă.important bodhisattva din evul mediu a fost Avalokitesvara. mai mare în această orientare a budismului decât în altele. problemele teologice. care s-a bucurat de o popularitate deosebită mai ales în exteriorul Indiei. în parte şi datorită influenţei budismului. În schimb. şi o mare zeiţă. Shiva. pe la jumătatea secolului al XI-lea.. introdus în subcontinentul indian de invadatorii musulmani. un loc deosebit îl ocupau ritualurile. Amitabha (Amida al japonezilor) a jucat un rol deosebit. în care mitologia vedică fusese reinterpretată. a încurajat cultul dedicat marilor personalităţi care puteau asigura izbăvirea fidelilor. Dintre aceşi bodhisattva. ca şi diferitele tehnici de meditaţie sau de naturiă fizică. fiind însă obligat să opună rezistenţă Islamului. hinduismul continua să se manifeste în maniera tradiţională. Religie politeistă. Hr. Prin distrugerea universităţilor indiene de către invadatorii musulmani la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui următor. şi secolul V d. dintre care Krishna şi Rama). între secolul VI î. hinduismul a venerat pe parcursul evului mediu un număr foarte mare de zeităţi. În interiorul Mahayanei s-au dezvoltat şi alte curente. teoria castelor.

susţine o doctrină filosofico-religioasă potrivit căreia sufletele sunt în acelaşi timp distincte şi non-distincte de Brahman. care se conducea mai ales după textele tamile. propune o interpretare diferită. numită Srivaisnava. Adorator al lui Vişnu. o cunoaştere şi o conduită corecte. o apropiere între sufism şi vedanta. realizate. religia jainistă nu a avut niciodată foarte mulţi susţinători. aşa cum valurile sunt una şi diferite de marea din care fac parte. Jina sau Mahavira. importantă este doctrina lui Ramanuja. mai târziu. mare interpret al Vedantei. ca şi budismul. Întemeietorul său. Madhva (1238-1317). ştiinţa fundamentală) cea mai bine cunoscută de musulmani. identificată cu Vişnu. Vedanta. Filosofia lui Nimbarka a fost forma Vedantei (cercetarea Vedei. persecuţiile generate de Islam. Ramanuja acorda o mare atenţie meditaţiei şi comportamentului reglementat ferm pentru toate momentele vieţii. În secolul al XII-lea. Hr. şi cea a lumii reale. cea din nord. ansamblu de credinţe şi practici fiziologice şi psihologice destinat să realizeze controlul desăvârşit al fizicului şi psihicului. abluţiunile rituale. Jainismul a fost o altă religie care promitea. între 350şi 400 a unuia dintre cele mai celebre sisteme filosofice indiene. principiul universal.pelerinajele la locurile sfinte aflate la izvoarele fluviilor sau în oraşe sfinte. eliberarea din ciclul neîntrerupt al reîncarnărilor. indiferent de casta căreia îi aparţineau. ofrandele şi libaţiile. 35 . în perioada noastră. există o distincţie ireductibilă între natura Fiinţei supreme unice. s-a divizat ulteiror în două direcţii. Nimbarka. De un mare succes continua să se bucure în India medievală yoga. şcolile de hinduism erau ocrotite de către suverani. Spre deosebire de budism. În vremea imperiului Gupta. ar fi prin secolele VIV î. vadagalai. brahman adorator al lui Vişnu. dualistă a Vedantei. Şcoala întemeiată de el. jainismul s-a menţinut în India pe tot parcursul evului mediu. ca şi budismul. brahman tamil din secolul al XI-lea. În interiorul hinduismului s-au dezvoltat diferite direcţii de meditaţie filosofică. fidelă textelor sanscrite. adepţii săi păstrându-şi în permanenţă o anumită influenţă socială şi politică. el nu făcea distincţii între credincioşi. tengalai. După el. Adoptată în general de categorii educate ale populaţiei. brahman care a trăit o vreme ca pustnic în Himalaia. între care. care au încercat. şi cea din sud. şi ar fi propovăduit eliberarea printr-o viziune. ceea ce a influenţat cristalizarea. iar în evul mediu a suferit. Cărţile clasice comentate în evul mediu sunt Yogasutrele.

bengali. marathi. dar şi datorită influenţelor externe. Învăţământul era rezervat în India. Dezvoltarea budismului a atras şi întemeierea şi înflorirea universităţilor. considerate a fi cele din timpul imperiului Gupta. în teoriile sale psihologice fundamentale. cât şi din cel al conţinutului şi al formei. dar care a devenit de la un moment dat (sec. ca şi în alte arii culturale. al XII-lea) un idiom artificial. 2. China şi Asia Centrală. limba de cultură a Asiei Centrale. unei elite. în care au fost scrise marile opere. căci şi aici. Diversitatea etnolingvistică a Indiei a făcut ca şi limbile vernaculare. sanscrita. ca pretutindeni în acea vreme. asupra cărora budismul şi hinduismul şi-au pus o deosebit de puternică amprentă.probabil în prileme veacuri creştine. etc. să fie diferite : hindi. devenite vehicole ale creaţiei literare. s-a impus şi aici folosirea dialectului farsi al persanei. în practicile de stăpânire a trupului şi a spiritului a influenţat majoritatea filosofiilor indiene şi are puncte de contact cu toate religiile tradiţionale ale subcontinentului. atât din punctul de vedere al limbii sanscrite. assami. cunoscut doar de o elită de iniţiaţi. dar şi asupra evoluţiei culturii în general. După cucerirea nordului Indiei de către musulmani. şi limbile vorbite. a existat o dihotomie între limba savantă. În analiza culturii indiene trebuie să pornim de la problema limbii. în secolele XI-XII a universităţilor budiste. tamilă. Invazia musulmană şi introducerea Islamului au contribuit la ruinarea şi dispariţia. de Patanjali (principalul comentariu medieval este cel realizat în secolul al XI-lea de Bhoja). 36 . venite mai ales dinspre cultura chineză şi dinspre cea arbo-islamică. 4. şi în principal din cea a brahmanilor. ceea ce a avut efect asupra reculului budismului în India. Cultura Cultura indiană medievală s-a afirmat pe baza tradiţiilor locale. 2. nu e mai puţin adevărat că yoga. Literatura medievală indiană este tributară modelelor clasice. recrutată mai ales din castele superioare. la care învăţau mii de studentţI din India. Dacă în Yogasutre pare să existe un ecou al doctrinelor budiste.

operă a lui Chand Bardai. a lui Zia ud-din Barani. autorul operei Sakuntala. De altfel. până la crearea unei arte indiene unitare. scrisă de Bilhana în secolul al XII-lea. Dar în compensaţie. şi unul dintre cei mai mari poeţi hinduşi. metale preţioase. scrisă în secolul al XII-lea de Kalhana sau cronica sultanilor de la Delhi. care însă au comunicat una cu alta. Alături de arhitectură. prin obiecte realizate din lemn. Istoriografia a fost un domeniu ilustrat în India şi de hinduşi şi de musulmani. Cele mai remarcabile sunt « Şuvoiul regilor ». iar numărul creaţiilor a fost destul de mare. în care componentele hindusă şi islamică s-au contopit într-o sinteză unică. Arta indiană a fost profund marcată de religie. Ştiinţa Antichitatea şi prima parte a evului mediu fuseseră caracterizate în India de o remarcabilă dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii.În perioada Gupta a creat Kalidasa. fildeş. sculptura monumentală. influenţăandu-se reciproc. şi prin intermediul acestora din urmă ajungând în Europa. Poemul lui Prithviraja. În perioada de care ne ocupăm. os. fiecare dorind să-şi aibă propria cronică de curte. din această perioadă influenţele cele mai fecunde fiind cea hinduistă şi cea musulmană. care au folosit la decorarea lor aceleaşi elemente care caracterizau arta hindusă. multe din achiziţiile subcontinentului indian fiind preluate de chinezi sau de arabi. În ceea ce priveşte creaţia poetică. uneori cu existenţă istorică. pictura murală. primele moschei construite pe pământ indian au fost realizate cu ajutorul meşterilor locali. datorită fragmentării politice a subcontinentului şi existenţei a numeroşi suverani. precum minaretul Cutb-minar de la Delhi (secolul al XIV-lea). Reprezentativ pentru arta hindusă este templul de la Tanjore. fără a dispărea cu desăvârşire. moscheilor şi palatelor. Creaţiile literare cu adevărat originale au fost însă epopeile care cântau isprăvile de vitejie ale unor eroi. şi din aceeaşi perioadă. al XIII-lea) de la curtea sultanilor din Delhi. iar arta musulmană s-a manifestat mai ales în construcţiile de cult. din secolul al XI-lea. partea de nord a Indiei a fost 37 . Între acestea se remarcă Faptele prinţului Vikramaditya. folosite în realizarea templelor. în India o creativitate deosebită au dovedit-o artele minore. progresul ştiinţific indian a fost mai puţin spectaculos. se remarcă operele scrise în farsi de Amir Kusrau (sec. din secolul al XIV-lea.

Hr. Hemâdri. Astronomia a profitat de rezultatele calculelor matematice. dintre care o menţiune specială merită Cambodgia (Angkorul medieval). Cultura indiană a influenţat profund zonele învecinate. unde în diverse forme s-a manifestat o societate originală. respectiv un stat încă din perioada antichităţii. prin aceasta. Japonia 2. au 38 . Problema originii poporului japonez este încă controversată în istoriografie. În mileniul I î. De asemenea. care nu se rezumau să compileze operele medicale antice din India. care a stabilit remarcabil de corect numărul revoluţiilor planetare. relativ târziu au venit oameni provenind din diverse părţi ale continentului asiatic. oricum acolo.3.inclusă în lumea musulmană. precum Madanavinoda şi Rajanighantu. în secolul al XIII-lea. în vremea lui Pascal) şi prin rezolvarea ecuaţiilor cu mai multe necunoscute. la marea dezvoltare culturală arabo-islamică. după cum o demonstrează tratatul lui Çrâpati. şi a participat.3. Caractersitici generale În răsăritul continentului asiatic se întinde arhipelagul japonez. Spre deosebire de cazul Chinei apropiate. au continuat să fie ilustrate de figuri de prim rang. în secolul al XII-lea şi Arundatta. 2. din secolul al XIV-lea.1. între care şi populaţia ainu. s-au afirmat prin lucrările lor. ci inovau pe baza observaţiilor proprii. Un aspect interesant al medicinei indiene a fost apariţia de mari dicţionare sistematice privind materia medicală. Medicina continuă să se dezvolte. în secolul al XI-lea Cakrapâni întocmind un tratat de terapie foarte influent. precum Bhaskara. Matematicile. din secolul al XI-lea. cu o configuraţie geografică extrem de variată. ilustru prin calculul combinatoriu pe care l-a folosit printre primii în lume (în Europa acesta apare pe la începutul secolului al XVII-lea. cu trăsături asemănătoare albilor. în care savanţii indieni se remarcaseră în perioada precedentă. precum şi un manual medical. istoria propriu-zisă a japonezilor a debutat odată cu sfârşitul antichităţii.

ce au acoperit şi primele secole ale mileniului I d. Heian (794-1192). S-a impus budismul ca religie oficială. Denumirea perioadelor a fost dată după numele localităţilor în care se afla sediul autorităţilor centrale cu autoritate mai mult sau mai puţin reală asupra întregii ţări. În anul 645 a fost promulgată aşa numita reformă taika (taikwa). în existenţa japonezilor s-au succedat cronologic mai multe etape. Nara (710-794). iar călugării au căpătat un rol deosebit în viaţa statului. Gospodăriile ţărăneşti trebuiau să asigure existenţa administraţiei. fiind împărţite populaţiei în schimbul unor obligaţii în natură şi în muncă. Astfel. fără a fi o succesiune ereditară a unei anume familii. în care sistemul de proprietate nu era individual. Oricum. 2. Aparatul central şi local. odată cu începuturile evului mediu s-a constituit o structură statală distinctă în frunte cu un împărat care ajungea la conducere în contextul unor înfruntări între diferite grupări. Atunci au fost înregistrate o serie de progrese în domenii 39 . Evoluţii politico-instituţionale În cursul evului mediu.2. III – 710). Muromachi (1333-1573). asigura existenţa unor grupări aristocratice privilegiate formate din demnitari onorifici. pământurile au fost declarate proprietate publică. în vremea epocii Nara. percepea impozit funciar în produse şi. una din cele mai însemnate din istoria japoneză. precum şi a armatei.existat anumite forme ce aparţin neoliticului în cadrul aşa numitei culturi jomon şi mai apoi a culturii yayoi. funcţionari ai statului şi vârfuri ale clerului budist.3. Kamakura (1192-1333). A fost desfiinţată sclavia pe întreg teritoriul statului. în Japonia au existat relaţii asemănătoare cu cele din alte ţări neeuropene. în acest fel. Azuchi – Momoyama (1573-1603) şi Edo (1603-1867). A fost reglementat strict şi sistemul de impozitare. Multă vreme în spaţiul Japoniei au predominat relaţii patriarhal-tribale care s-au destrămat treptat generând noi forme de relaţii socio-umane care au prezentat şi anumite asemănări cu relaţiile de tip feudal din Europa medievală. inclusiv curtea imperială au fost organizate după modelul chinez.Hr. statul stăpânea întregul pământ pe care îl dădea în uzufruct. Acest sistem a înflorit pe deplin în secolul al VIII lea. La începutul secolului V în spaţiul japonez s-a impus influenţa deosebită a modelului chinez din vremea dinastiei Tang. respectiv următoarele epoci: Yamoto (sec.

Atunci s-a desfăşurat şi în Japonia un proces fundamental de transformare a pământurilor statului în mari domenii funciare numite shoen. în anul 1192 a început o nouă etapă odată cu introducerea instituţiei şogunatului. având ca unică ocupaţie meseria armelor. cu atribuţii militare.. adevărate războaie civile. mai cu seamă prelucrarea bronzului şi a aurului. ceea ce a generat între altele. obligaţii de serviciu militar şi de slujbă. Practic. 40 . ridicarea de numeroase construcţii din lemn. şogunii au devenit cei care concentrau în mâinile lor toate instrumentele guvernării.din cele mai diverse. După aproape un veac şi jumătate de anarhie feudală. A apărut o curte proprie a şogunilor la Kamakura şi s-au creat organe de guvernare centrală şi locală. în cadrul căreia alături de familia Fujiwara s-au remarcat şi altele. juridice etc. Ei aveau legături cu marii proprietari funciari. Alături de agricultură s-au dezvoltat şi alte îndeletniciri. integraţi într-un stat care cuprindea aproape în totalitate teritoriul actual şi când se consideră că s-a încheiat în general şi fenomenul etnogenezei japoneze. asemănătoare cu omagiul şi jurământul de fidelitate din Europa medievală. cu formă simbolică şi tradiţionalistă. în repetate rânduri anarhie. O dată cu mutarea capitalei de la Nara la Kyoto a început o nouă etapă istorică unde la Kyoto s-a aflat capitala statului japonez până în 1868. stabilindu-se printr-un contract. stăpânite de proprietari împărţiţi între daimyo şi samurai. Astfel. Atunci a fost şi o anumită creştere demografică. precum Taira sau Minamoto. Între altele. cu repercursiuni în întreaga istorie ulterioară a Japoniei. fără ca să dispară instituţia imperială care avea doar atribute formale. nemaiparticipând efectiv în mod decizional la viaţa statului. Aceştia alcătuiau o numeroasă grupare a ceea ce erau în fapt mici feudali. precum mineritul şi turnarea metalelor. atunci s-a constituit categoria samurailor. Multă vreme viaţa politicostatală de acolo a fost monopolizată de familia Fujiwara ce aveau o serie de atribuţii asemănătoare cu cele ale majordomilor din Franţa la sfârşitul dinastiei merovingiene. cu caracter laic sau religios. fără a fi înlăturată dinastia imperială legitimă. după o perioadă de anarhie s-a instaurat în fapt un regim politic al aristocraţiei funciare. recunoscând o suzeranitate asemănătoare din multe puncte de vedere celei din occidentul european. Samuraii au reuşit să asigure o mare forţă politică elementelor locale. trăind acolo între 6-8 milioane de oameni.

În Japonia societatea a continuat să rămână strict ierarhizată. În cursul secolului al XIII lea instituţia şogunatului a asigurat stabilitate şi forţă. statal sau în domeniul vieţii materiale. 41 . Fiind multă vreme izolat. tradiţionalistă. Veacurile XIV şi XV au însemnat în existenţa japonezilor secole de fărămiţare şi anarhie politică căreia au reuşit să-i pună capăt pentru o vreme şogunii din familia Ashikaga. iar procesul destrămării acestora s-a desfăşurat mult mai lent. Dacă în secolul XVI-XVII circa un milion de japonezi îmbrăţişaseră creştinismul. asigurându-se şi unele condiţii favorabile de dezvoltare în plan intern. de la nivel local. în special din anii 1274 şi 1281. Acestuia îi erau subordonaţi funcţionarii civili şi militari. Ideologia oficială a devenit confucianismul. original. necunoscându-se trecutul nu se poate sprijini liniştea în ţară. în curusul istoriei sale medievale. Atunci au fost luate măsuri de limitare şi apoi de interzicere a accesului europenilor în spaţiul japonez. într-o epocă în care multe alte ţări au cunoscut o evoluţie tot mai rapidă în cadrul relaţiilor moderne. asemănătoare din destule puncte de vedere cu realităţile Europei occidentale. pe teritoriul nipon poporul japonez a evoluat de la orânduirea comunei primitive la o societate de tip feudal. având aşadar monopolul puterii. Consolidarea unor relaţii de tip feudal a fost mai târzie decât în Europa. în timp ce poziţiile budiste erau puţin însemnate. Şogunii exercitau întreaga autoritate politică. neavând nici un fel de atribuţii politice. ulterior acesta a fost înlăturat. Politica de izolare a Japoniei a durat până la mijlocul secolului XIX. Într-un decret se arăta că: „Ştiinţele alcătuiesc principala peocupare a împăratului.” În ansamblu. nestudiindu-se ştiinţa nu se poate cunoaşte trecutul. administrativă şi juridică asupra tuturor supuşilor.subordonate direct doar Marelui şogun. În secolul al XVI lea a fost reluată lupta pentru centralizarea statului. evoluând mai multe veacuri fără contacte cu lumea externă. ceea ce între altele a asigurat respingerea mai multor expediţii mongole. S-a asigurat securitatea ţării în faţa ameninţării externe. ca de exemplu în cazul regimului vasalic. trebuia să se ocupe cu ştiinţa şi cu poezia. Izolarea Japoniei a avut urmări atât pozitive cât şi negative. Această izolare a avut loc în condiţiile întăririi unui regim de tip feudal. dar în unele perioade puternic influenţat de societatea chineză. Împăratul căruia i se conferea şi o anume dimensiune de natură religioasă.

poporul japonez şi-a creat o civilizaţie proprie cu remarcabile realizări în unele planuri precum istoriografie. adorau focul. realizarea armelor. Din punct de vedere religios. Cerul divinizat. Munţii. societatea mongolă cunoştea totuşi deosebirile de avere şi existenţa unei aristocraţii (noionii). soldată cu stabilirea unei regalităţi. Caracteristici generale Mongolia era locuită de mai multe grupuri de populaţii. Şamanii aveau o autoritate destul de mare. elementul de unitate reprezentându-l o adunare a reprezentanţilor acestora. lacurile. dar care. beletristică.1. artă sau altele precum pictura sau miniaturistica. etc. 42 . care dispare însă pe la 1161. Mongolii din triburile de stepă erau în majoritatea lor crescători nomazi de cornute şi cai. Pronind de la acest nivel de dezvoltare economică şi spirituală. care îşi obţineau subzistenţa pe seama pădurii sau a stepelor. nu practicau agricultura şi făceau schimb în natură cu populaţiile sedentare din vecinătate. a pâslei. 2. şi venerau. numită Kuriltai.4. pădurile erau înzestrate cu sacralitate . mai ales la triburile de pădure.2. mongolii erau adepţii şamanismului. asupra căruia trebuia să vegheze cel mai tânăr fiu din familie. au început să-şi afirme trăsăturile comune.4. 2. care marca drumul spre apariţia statului. treptat. confecţionarea hamurilor. existau două grupuri mari de populaţii. În evul mediu. de asemenea.4. se pare că se manifestase deja o încercare de unificare a triburilor mongole. Evoluţii politico-instituţionale În secolul al XII-lea. precum prelucrarea fierului. cu origini etnice diferite. impletirea funiilor. sub numele Tangri. în primul rând. Existau şi triburi de pădure. Mongolii 2. Triburile şi uniunile de triburi (ulusuri) se aflau cel mai adesea în conflict. care practicau mai ales vânătoarea şi pescuitul. În interiorul lor se dezvoltaseră şi unele meşteşuguri necesare tipului de existenţă pe care îl duceau.

alcătuite din grupuri de familii. acceptat de o parte a mongolilor. Marele han putea astfel să proclame vocaţia universală a cuceririlor mongole şi să orienteze energia lor războinică împotriva tuturor vecinilor. care consfinţea structura ierarhică a societăţii şi autoritatea despotică a marelui han. Asia Centrală. oştile mongole aveau o extraordinară mobilitate şi o disciplină care le-a făcut imbatabile în vremea marilor cuceriri. şi mai ales a marilor civilizaţii sedentare din apropiere. Cuceririle acestea. Europa estică şi centrală. datorată mai ales extraordinarei mobilităţi pe care o avea 43 . colaborând totuşi în guvernare cu marea aristocraţie. care trimiteau la oaste o sută. Era o tactică de a folosi masacre în masă atunci când nu obţineau supunere imediată. o mie. oboseală. zece mii de ostaşi (aceste unităţi de 10 000 purtau numele de tumen). Baza puterii hanatului mongol o reprezenta organizarea în unităţi teritorial-militare. prin cruzimea lor calculată. şi de un cod juridic. a ajuns prin calităţi pesonale la o putere deosebită în cadrul societăţii mongole. Marea expansiune mongolă a început cu supunerea triburilor din vecinătate. şi extinse pe un teritoriu imens. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Marele han exercita o importantă putere. Se adăugau influenţele ecfeptate din partea imperiului universal chinez. De asemenea.Descendent al ultimului rege. extrem de rapide. Hanatul mongol dispunea. născut probabil pe la 1155. Constituind unităţi de cavalerie. astfel încât universalismul îşi putea găsi temeiuri în chiar credinţele tradiţionale mongole. Gingis-han şi-a dat seama de fragilitatea legăturilor dintre uniunile tribale. rezistenţa lor deosebită la foame. În urma victoriilor împotriva celorlalţi şefi mongoli. Marea Iasă. Încă de la Kuriltaiul din 1206. intemperii. în 1206 este ales de către kuriltai han al întregii Mongolii. care puteau oricând să reînceapă conflictele interne. mongolii s-au ilustrat în faţa celor învinşi prin superioritatea lor militară. aceste având rolul de a descuraja populaţiile care doreau să le opună rezistenţă. şamanii declaraseră că Gingis-han este trimisul Eternului Cer Albastru. se explică prin educaţia războinică a mongolilor. noionul Temugin. Direcţiile de expansiune au vizat apoi China. şi a hotărât canalizarea spre exterior a potenţialului războinic al mongolilor. primind numele de Gingis-han (care s-ar putea traduce prin prinţ oceanic). începând cu Gingis Han. Aceşte trupe erau conduse de şefi numiţi şi revocaţi de marele han. şi din partea creştinismului nestorian. din valea fluviului Ienisei şi a triburilor uigure din Turkestanul estic. de tipul despoţilor orientali.

mongolii au făcut recurs la unele dintre instituţiile găsite în zonele cucerite. În urma cuceririlor mongole. suliţe. favorabilă comerţului şi răspândirii unor achiziţii culturale (instituţii de origine chineză ajung inclusiv în spaţiul românesc). multe dintre ele superioare lor. Ogoday devenea mare han. ci încep chiar conflicte 44 .armata lor alcătuită în mod prioritar din călăreţi înzestraţi cu arme care acţionau la distanţă (arcuri. În urma contactelor cu China. care se întindea de la Oceanul Pacific la ţărmurile nordice ale Mării Negre. etc). Apoi. iar suveranii Song din sud au colaborat cu mongolii pentru înlăturarea acestora. şi treptat acesta este împărţit între succesorii lui Gingis Han. Pentru guvernarea acestui conglomerat de popoare. în special la cele chineze şi musulmane. inclusiv Afganistanul. cucerirea Chinei a fost facilitată de faptul că în nord se instalaseră barbarii djurceni. arcane. a urmat o perioadă de linişte « pax mongolica ». mongolii s-au întors împotriva foştilor aliaţi pe care i-au învins la rândul lor. Ca tactici de luptă. mongolii deprinseseră şi utilizarea prafului de puşcă şi a maşinilor de asediu. Cel mai tânăr fiu. simulau retragerea atrăgându-i astfel pe adversari în ambuscade. aflate în stadii diferite de dezvoltare social-politică. Tuli. stăpânind teritoriile chineze dobândite până în acel moment şi având misiunea de a continua expediţiile. moştenirea a revenit urmaşilor lui. Imensitatea teritoriului cucerit făcea imposibilă conducerea unitară. mongolii au putut profita şi de divergenţele existente în interiorul civilizaţiilor pe care le-au supus. cu marile oraşe Samarkand şi Buhara. În timp. se învârteau în goana cailor în jurul celor cu care luptau. ceea ce le-a facilitat asedierea şi cucerirea oraşelor. Cel mai vârstnic dintre fii lui Gingis-Han. dar cum acesta a murit înaintea tatâlui său. care conduceau fiecare cite un ulus (teritoriu). Supunerea cnejilor ruşi a fost uşurată de incapacitatea lor de a aduna o armată. cele situate spre Europa. După distrugerile provocate de campaniile militare. În anumite cazuri. Djagatai primea Asia Centrală. Conducătorii de ulusuri trebuiau să recunoască autoritatea marelui han şi să continue colaborarea pentru consolidarea stăpânirii mongole în teritoriile deja cucerite. s-a realizat cel mai întins stat din întreaga istorie a umanităţii. şi exemplele ar putea continua. aceştia nu se mai concertează. De exemplu. primea în stăpânire vechiul nucleu din Mongolia. şi se pare că şi de trădarea aliaţilor lor cumani. ar fi trebuit să primească partea apuseană a cuceririlor.şi pentru cucerirea altora noi. foloseau în primul rând atacurile prin surprindere. Djuci.

Hulagu. dar şi după decăderea sa a mai rezistat vreme destul de îndelungată. devenit arbitru al situaţiei interne din imperiul otoman. care se destramă îm 1335. a dat naştere Hoardei de Aur (în lumea rusească. Kazanului. pe când pornise o expediţie spre China) vasta lui stăpânire se dezmembrează în mai multe state. precum Ferghana. La mijlocul secolului al XV-lea. El cucereşte Persia.5. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea lumea mongolă intrase în criză. Hoarda de Aur şi-a păstrat puterea militară şi politică până în secolul al XIV-lea. având centrul puterii în stepele de la nordul Mării Negre). vămilor. cuprindea Mongolia şi China.5. şi în acelaşi timp a mai dat un răgaz de o jumătate de secol Bizanţului. şi îşi extinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a lumii mongole. Siberiei. ocupă Delhi. 2. supusşi unui proces de aculturaţie din partea populaţiilor pe care le cuceriseră. Ulusul lui Djuci. păşunilor. îşi ia numele de Yuan şi rezistă până în 1368. care vizase stăpânirea apusului. La sfârşitul secolului al XIV-lea (după 1370). Afganistan. Înfrângerea sultanului otoman Baiazid şi luarea sa în captivitate a permis întărirea poziţiei domnitorului Mircea cel Bătrân. Timur Lenk. Civilizaţia Islamului 2.Geneza Islamului 45 . când este alungată de la putere în urma marilor răscoale ţărăneşti. cu preţul transformării ulusurilor în state de sine stătătoare. Ulusul lui Kubilay.intermongole. care nu făcea parte din familia lui Gingis-han. un emir mongol turcizat. După moartea lui Timur (1405. fratele acestuia. conduce Ilhanatul Persiei. în India. nepot al întemeietorului imperiului. Khorasan. preia puterea în regiunea Ulusul lui Djagatai. subordonează Hoarda de Aur. Astrahanului. până spre Obi. pe de altă parte datorită efectelor marii ciume. pe de o parte datorită sedentarizării mongolilor. privitoare la controlul oamenilor. pe seama sa se constituiau hanatele Crimeei. Situaţia s-a stabilizat oarecum în vremea celei de-a doua generaţii de urmaşi ai lui Gingis Han.1. În Asia Centrală continua să existe ulusul lui Djagatai. Dinastia instaurată de el în China se conformează tradiţiei locale. numit Mare Han dar nerecunoscut de toate căpeteniile mongole.

şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita. De altfel. cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani. ea fiind printre singurii care au crezut în primele sale revelaţii. Intră ca neguţător în servicul unei văduve bogate. chiar dacă. într-o grotă de lângă Mecca. Deşi tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş. Primul între aceşti aleşi este Muhammad. Acestea au început să apară prin 610. dar au înţeles-o doar parţial. când Muhammad avea în jur de 40 de ani. Dar critica societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului 46 . Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim. în timp. creatorul lumii şi al oamenilor. mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. la începutul secolului al VII-lea. din Mecca. dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie. şi cu credinţa cărora recunosc că au o serie de puncte comune Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros. la începuturile predicii lui Muhammad. pe care îi consideră “popoare ale cărţii”. în afara câtorva convertiţi din familia apropiată. Într-unul din aceste momente. divinitate unică. musulmanii au fost. întrucât deţin o revelaţie scrisă. datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia. dar şi „profetizeză”). Aceasta explică în parte de ce. de-a lungul istoriei. Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament. în general. atotputernică şi atotprezentă. Sprijinul primei sale soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice. simplu muritor. i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. pe care musulmanii cred că evreii şi creştinii au primit-o la rândul lor. Muhammad are o situaţie destul de grea. tribul Quraish. fiind rămas de timpuriu orfan. de tipul sfinţilor mijlocitori. a fost întemeiat de Muhammad. (Iqra înseamnă „citeşte”. numit Allah în limba arabă. dar avea şi o încărcătură socială importantă. Khadija. caracterul nedrept al sclaviei. pe când ea avea 40. toleranţi faţă de creştini şi de evrei. una dintre marile religii universaliste ale lumii. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios. însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii. întrucât consideră imposibilă coborârea Dumnezeirii la starea umană. Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite speciale. Islamul nu acceptă Întruparea de tip creştin. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu. căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere).Islamul. Profetul (Rasul). precursor al lui Muhammad.

alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfântă. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile nemusulmane din oraş. şi de asemenea este înfrântă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei. Cei din Mecca acceptă să se convertească. Ei se refugiază la Yathrib. dintre care un număr important se refugiază la curtea suveranului creştin din Abisinia. în cele din urmă. pe qurayshiţi să cedeze. care trebuie făcută de cinci ori pe zi. iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran. este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi politico-militar al oraşului. care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi că Muhammad este profetul lui. transformă Islamul într-o putere redutabilă. Muhammad precizează doctrina. 47 . Muhammad ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim. • Mărturisirea de credinţă. chiar cu preţul impunerii sale cu forţa). (Pe când se afla la Medina. oraş situat într-o oază la nord de Mecca. mai ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie. Islamul trebuie în cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate.Quraish. care încep persecutarea adepţilor acestuia. ceea ce-i îndeamnă. care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane (qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. Muhammad. Urmează apoi un îndelungat război de uzură. şi în care esenţiali sunt „cei cinci stâlpi ai Islamului”. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia intrării credinciosului în comunitatea musulmană. Această fugă. Muhammad părăseşte în 622 Mecca. împreună cu un grup de adepţi. în care adepţii lui Muhammad atacă şi jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi. al cărui mesaj fusese răspândit de dinainte la Medina. numele pe care îl primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. după purificări rituale. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni adânci şi prosternări. între care colaboratorul său apropiat Abu Bakr. cu faţa înspre Mecca. Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu. La Mecca. • Rugăciunea. oraşul sfânt al evreilor şi al creştinilor). de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului. hegira. Muhammad revine în oraşul său natal. sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor. la anumite ore.

Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit, în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor, întreţinerii ulemalelor, etc.

Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit de musulmani.

Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce simbolizează puterea diavolului, a Satanei.

2.5.2. Urmaşii lui Muhammad Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema succesorului său. Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente până atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul, Cartea Sfântă a musulmanilor, cuvântul lui Dumnezeu. Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizând astfel calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzând arbitrajul organizat între el şi Muawyia, întrând în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai purităţii doctrinare a islamului, Ali sfârşeşte prin a fi asasinat de

48

aceştia în 661. Calif este ales acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă la putere până în 750. Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucât apar primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi. Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a ortodoxiei.

2.5.3.Califatul arab Primele cuceriri Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor arabe în exterior, prin intermediul djihadului. Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik, traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până spre Madagascar. Cauzele succeselor arabe • djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii. 49

luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi, sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.

lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa ortodoxia.

toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism, zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice, juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi. Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane, găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi. Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al familiei Profetului, Abu l’Abass.

50

Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid

Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab. Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă, statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe cuprinsul califatului. Principiile organizării statale Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic, întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor). Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general, instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial, de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele sale. Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui

51

absolută era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele. Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia. Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de prefectul civil, pe de alta. Decăderea califatului arab Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici. Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care, ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt, Ierusalimul. Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

2.5.4. Cultura islamică

52

Evul mediu este perioada în care cultura arabă îşi defineşte caracteristicile cele mai importante. este în primul rând un « paşaport social ». ştiinţele profane. gramatica şi dreptul. culturii islamice nu i se poate nega originalitatea. cultura. între fondul autohton şi numeroasele influenţe şi interdependenţe. Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă. analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală. 53 . O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. Astfel. sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. care continuă să se definească. sau “ştiinţe ale anticilor”. Asia Centrală. pe moştenirea autohtonă preislamică din zone extrem de fecunde precum Persia. Ca şi în spaţiul european. suspecte. Pe de altă parte însă. inspirate direct sau indirect de religia islamică şi de reflexia asupra Coranului. la fel ca bizantinii sau occidentalii. Este de netăgăduit că arabii. bazate pe tradiţii preislamice. se poate spune că arabii. contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale. ştiinţa puteau interesa un musulman doar în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de dinainte de Muhammad. De aceea. prin confruntările de idei. ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se afirma în societate. la fel ca şi în cea creştină. Desigur. ca şi în Europa creştină. pe vivacitatea religiei. sprijinindu-se pe structurile urbane bine implantate pretutindeni pe teritoriul califatului. în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi bizantină. numele islamic al acesteia este adab. India. pe care a remodelat-o conform preceptelor şi ideilor ei esenţiale. persană. înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare spirituală.În perioada medievală. sau pe creaţiile noi. pe care le-au transmis apoi în tot spaţiul stăpânit de ei. şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. şi se află la apogeul dezvoltării sale. dar acestea au fost întotdeauna. religia a exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale. au preluat o serie de elemente. în lumea arabo-islamică. literatura. Artele. reprezentate de exegeza coranică. erau clar distinse de ştiinţele musulmane. în practică au existat şi preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei. De altfel. indiană sau chineză.

pe baza Coranului. arabii au preluat de la celelalte civilizaţii acele cunoştinţe care aveau o valoare anume pentru musulmani: permiteau creşterea prestigiului Islamului. Astfel. ci pe conformarea la modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi. care constituie şi principalele centre de cultură. accesibil doar câtorva iniţiaţi. care au marcat primele secole ale Islamului. mai ales celor persane. Dincolo de acest nivel elementar. uşurau determinarea direcţiei rugăciunii (qibla). califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului. Pe de altă parte. numite madrasa. elementele de bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei. pe măsură ce aceasta se transformă într-un idiom artificial. destul de mult vechilor modele. Kufa. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli 54 . În marile oraşe. După epoca traducerilor din greacă sau persană. etc. există şi instituţii corespunzătoare. iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a elementelor culturale străine. se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident mari biblioteci publice. facilitau înţelegerea revelaţiei divine şi a alcătuirii lumii. datorită specificului revelaţiei transmise de Muhammad. care trebuie să organizeze întreaga viaţă a credinciosului. în principal. în care araba este singura limbă de cultură. universităţilor europene. într-un anumit sens. ajutau la realizarea partajelor succesorale. de exemplu. cartea sfântă musulmană care a modelat limba arabă. Bagdad. întinsă până spre secolul al XIII-lea. pe de o parte. dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal specializat. În epoca de aur a culturii arabo-islamice. pe originalitate. subsumat teologiei. a stabilirii calendarului şi a orelor de rugăciune. ca la Basra. Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic. transformând-o într-un instrument de comunicare internaţională comparabil cu latina sau greaca. accentul nu era pus pe inovaţie. precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. Literatura arabă s-a constituit. plasate mai ales în marile oraşe. Învăţământul în lumea islamică este. s-a trecut la o elaborare mai originală. Nu au fost preluate decât într-o mică măsură literatura sau istoriografia civilizaţiilor non-islamice. dar care datorează. se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de expresie persană. după primele secole. de asemenea. contribuind la înzestrarea unor instituţii specializate.La fel ca în Bizanţ sau în Occidentul medieval.

Ca elemente decorative. O valoare deosebită. precum cea ghaznevidă din Afganistan şi nordul Indiei. numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. cuprinzând genuri vechi. este de fapt preluarea termelor romane. inspirat de modelul creştin. Proza. Dacă tipul cronicii universale. autorul poemelor de dragoste din Colierul Porumbiţei. la rândul lor. cei mai străluciţi poeţi de limbă arabă se afirmă nu în Orient. XI). arta islamică a preluat sculptura. constituie probabil prima încercare de realizare a unei sociologii a istoriei. precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasâda). dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe veacuri. hanafită. Saadi. iar minaretul. Primele moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine. hanbalită. fiind extrem de familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunoscuţi. precum Ibn Hazm. a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei de la bisericile siriene. Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face Persia care nu a renunţat niciodată la 55 . Datorită interdicţiilor coranice. cât cele persane. La începutul perioadei noastre. La baza acesteia a stat iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii orientale. dar şi creaţii noi. cea fatimidă din Egipt. o are istoriografia. recunoscută şi azi. frescele. fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. şafiită. preluate prin filieră persană. “Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun. mozaicurile. Baia musulmană. fixate în scris în secolul al XIV-lea. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe. tributare influenţelor exterioare. Pe de altă parte. au fost construite după modelul celor iraniene. din secolul al XV-lea. se constituie şi şcoli artistice regionale. Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată. dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-lea. ci în Spania. hadith. preislamice. definitoriu pentru arhitectura islamică. reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din Cordoba. sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia. cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de nopţi ». este profund tributară modelelor orientale mai vechi. hammam.teologico-juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită. Palatele califale. Hafiz. cea andaluză din Spania.

de exemplu). o summa care trata probleme de metafizică. Astfel. stilizare a motivelor vegetale. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine. toate acestea au constituit obiecte de lux. esenţial în dezvoltarea goticului european. lângă Buhara. dacă nu şi mai târziu. Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XIIXIII pe Aristotel. născut în 980. Influenţa artei musulmane asupra celei europene. arabescul. în filosofia greacă. moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini. de asemenea. vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit în alte zone. covoarele preţioase şi ţesăturile fine de bumbac. pătrunse şi în Europa. logică şi fizică. prelucrarea lemnului şi a fildeşului. prin intermediul traducătorilor şi comentatorilor musulmani. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în favoarea platonismului şi a neoplatonismului. Pornind de la o tradiţie deja venerabilă. o imensă enciclopedie. Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este subordonată credinţei. adesea cu reflexe metalice. lucrări filosofice originale. Decorul zoomorf.reprezentarea figurii umane. deşi greu de decelat în proporţiile sale precise. Artele minore au fost. el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea. în celebrele sale miniaturi). filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită putere prin Avicenna ( Ibn Sina. cel care va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale. A mai realizat comentarii la operele lui Aristotel. a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală. ar fi putut sta la baza arcului ogival. sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă. Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi. nu poate fi negată. Personalitate enciclopedică. dacă ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo ». Bijuteriile. Pe de altă parte. fie pe calea Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor. folosit la construcţii din Spania musulmană. ceramica smălţuită. pierdută din păcate în 56 . după cucerirea provinciilor orientale. într-o familie de şiiţi duodecimani).

care se inspiră din Banchetul lui Platon. deşi lipsit de un plan sistematic. care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului. profund tributar lui Aristotel. O astfel de teză. Sistemul său filosofic. Ibn Roşd. numit de latini Avempace. este considerat cel mai mare filosof musulman. evident. în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi latini. Colierul porumbiţei. care evidenţia elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată. dar individualul e coruptibil. Colierul înţelepciunii. emanând zece Inteligenţe care în cele din urmă creează lumea pământească. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni. Ibn Bağğa. ca atare imortalitatea este doar impersonală. căci Avicenna consideră existenţa ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine. asupra iubirii lui Dumnezeu pentru făpturile sale. reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. În secolul al XIII-lea. născut la Cordoba. al religiei şi al filosofiei). este cunoscut mai ales prin cartea sa de poeme. nu putea decât să suscite vii împotriviri. cât şi a celor creştini. cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia. a fost ilustrată cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia. Ibn Hazm (1013-1063). şi de asemenea.cea mai mare parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. El insistă asupra experienţei ca singură cale de a cunoaşte starea mistică. justificându-i pertinenţa demersului. poet şi jurist. cosmologia sa fiind pur aristoteliciană. face totuşi concesii teologiei. atât din partea teologilor musulmani. dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale. căreia trebuie să-i răspundă dragostea 57 . Averroes pentru occidentalii europeni. prin comentariile sale la Aristotel şi prin lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel Mare. considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane. Materia este pentru el principiu de individuaţie. Filosof. situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie. lipsită de compromisuri cu teologia. unele teze ale lui Averroes au fost condamnate de biserica occidentală. În epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii. Mistica musulmană. mort în 1240 la Damasc). maestrul lui Thoma d’Aquino. superioritatea musulmanilor. care au crezut că Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate. subliniind. Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna.

acestora pentru creatorul lor. Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane. Ştiinţa În perioada medievală, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa araboislamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale. De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum cea europeană sau chineză. Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie. Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule. Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a fost al-Biruni. Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu. Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani. Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat

58

de al-Idrisi pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord. Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen. Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândinduse în Europa din spaţiul oriental. Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de tratament, extrem de modern în ton şi metodă. Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe

59

respectarea scrupuloasă a unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire. Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere. 2.6. Imperiul otoman 2.6.1. Caracteristici generale Spre finele veacului XV, Imperiul Otoman se întindea în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. După cucerirea Constantinopolului şi lichidarea ultimelor rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, otomanii au ocupat şi transformat în paşalâc Serbia, Bosnia, Albania, Herţegovina, Muntenegru. Ocuparea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice a deschis noi posibilităţi de expansiune ale Imperiului Otoman, fie spre centrul Europei, spre Italia sau Africa nord-sahariană, fie spre lumea răsăriteană a Asiei. 2.6.2.Evoluţii politice Întemeietorul real al Imperiului Otoman, Mahomed al II lea, a fost urmat de o suită de sultani cu realizări remarcabile, precum Baiazid al II lea (1481-1512), Selim I (1512-1520) şi Soliman Magnificul (1520-1566). Baiazid al II lea a continuat expansiunea în bazinul mediteranean, în care a repurtat mai multe victorii asupra flotei de război veneţiene. El a consolidat stapânirea otomană în părţile răsăritene ale Anatoliei şi a promovat o politică de centralizare. După mai mulţi istorici domnia sa a însemnat şi o perioadă de pace relativă ce a favorizat şi consolidarea în planul vieţii materiale, dar şi modernizarea armatei şi flotei, ceea ce avea să favorizeze politica de cuceriri a urmaşilor săi.

60

Primul dintre aceştia, Selim I şi-a îndreptat atenţia cu precădere spre spaţiul asiatic. În vremea sa, în cadrul Imperiului au fost încorporate ţinuturi deosebit de importante pentru destinul ulterior al Imperiului Otoman. În vremea sa au fost anexate Siria, Mesopotamia, Palestina şi Egiptul. Deosebit de important a fost faptul că Imperiul Otoman a devenit practic primordial în lumea musulmană, mai cu seamă după integrarea între posesiunile otomane a importantelor centre Mecca şi Medina. Astfel, sultanul de la Constantinopol a preluat instituţia califatului, succsorii săi adăugându-şi autorităţii lor de conducători ai Imperiului Otoman şi pe aceea de califi, respectiv de protectori şi îndrumători ai întregii lumi islamice. Un contemporan remarca despre el că a fost „sultanul care a ridicat flamurile islamului pe culmile gloriei”. În lunga listă de sultani incontestabil că în frunte se situează, alături de Mahomed Cuceritorul, Soliman (1520-1566), numit de cosângenii săi Legiuitorul, iar de europeni Magnificul. Realizările sale au fost deosebite, atât în plan extern, cât şi în cel al realităţilor externe. Practic, odată cu Soliman Magnificul, Imperiul Otoman înregistrează maxima sa extindere teritorială pe trei continente: Europa, Asia, Africa. Unul dintre obiectivele fixate de tânărul sultan, imediat după urcarea sa pe tron a fost spaţiul central european. Înaintaşii săi încercaseră în mai multe rânduri (de exemplu în 1456 când s-a remarcat ca apărător şi Iancu de Hunedoara) să cucerească Belgradul, această adevărată poartă de intrare în lumea catolică medievală. La sfârşitul lunii august 1521 Belgradul intra pentru mai multe veacuri sub stăpânire otomană, devenind bază de plecare pentru noi acţiuni ofensive. În aul 1526 bătălia de la Mohacs aducea practic sub control otoman bazinul central al Dunării, deja în anul 1529 Soliman, împreună cu armata sa ajungea sub porţile Vienei, unde nu reuşea însă să cucerească capitala habsburgilor. Soliman s-a amestecat în mod direct în disputele interne generate de înfrângerea regelui Ludovic la Mohacs, respectiv înfruntarea dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia. Practic, atunci a dispărut, pentru multe veacuri, un stat maghiar de sine stătător. Părţile centrale ale regatului Sfântului Ştefan au fost încorporate în sistemul otoman în mod direct, devenind aşa numitul Paşalâc de la Buda. Voievodatul Transilvaniei s-a transformat într-un principat, cu regim de autonomie în cadrul Imperiului Otoman, asemenea celor două ţări româneşti extracarpatice, Moldova şi Ţara Românească, iar o mică parte a Ungariei de nord-vest, a Slovaciei şi a unor părţi din Croaţia au intrat sub

61

Soliman Magnificul a continuat bătăliile navale. nu numai teritorial al statului otoman. La moartea sa. Algeria a intrat în sfera suzeranităţii otomane. Albania. fiind atacat şi Tunisul. Soliman s-a preocupat în mod frecvent de realităţile europene din această zonă. Grecia. Israel. care a marcat începutul restrângerii teritoriale a statului sultanilor. Tunisia. fiind însă nevoiţi să se recunoască învinşi la începutul anului 1523. Crimeea. de exemplu împotriva Persiei. unii reuşind să se strămute în insula Malta. Turcia. În timpul asaltului general. Ucraina. Siria. vasele sale de război desfăşurând acţiuni împotriva portughezilor până în insula Sumatra. respectiv ale Imperiului habsburgilor rămânând în genere neschimbate până la marele asediu al Vienei din 1683. 62 . În cadrul politicii europene a lui Soliman Magnificul se înscrie şi expediţia din anul 1538 din Moldova lui Petru Rareş. consolidându-şi stăpânirea şi în nordul Africii. Soliman lăsa ca moştenire. Algeria. ba chiar a desfăşurat acţiuni navale pe întinderile Oceanului Indian. Soliman Magnificul a purtat operaţiuni şi în Orient. Abisinia. Ulterior. Liban. În mai multe rânduri. Iran. Înregistrăm astfel practic apogeul. Eşecul a făcut ca spre sfârşitul domniei sale Soliman Magnificul să organizeze aşa numita expediţie de la Szigetvar din anul 1566. iar în anul 1555 s-a creat beilerbeilicul Abisiniei. asupra cetăţii Szigetvar. A existat chiar o tentativă de realizare a unei înţelegeri durabile cu Austria privind împărţirea stăpânirilor şi a sferelor de influenţă din Europa centrală. favorabil de altfel otomanilor.autoritatea habsburgilor ca părţi componente ale Imperiului austriac ce începea a se afirma în cadrul relaţiilor internaţionale. Irak. fie numai părţi din statele moderne Ungaria. bătrânul sultan a murit la 7 iulie 1566 frontierele despărţitoare ale statului otoman. sudul Rusiei. Bulgaria. considerată „punct culminant al divergenţelor permanente dintre Poartă şi dinastia habsburgică pentru supremaţie asupra Ungariei”. Libia. unde cavalerii ioaniţi au opus o rezistenţă înverşunată. fie în totalitate. Iugoslavia. În anul 1521 a început un război pentru cucerirea insulei Rodos. în 1566. România. A fost o vreme în care cea mai mare parte a bazinului mediteranean s-a aflat sub controlul flotei otomane. Iordania. În 1551 s-a înfiinţat eialetul Tripolitania. După aceasta. Egipt. În 1533. Alte direcţii de acţiune ale lui Soliman Magnificul au fost în bazinul mediteranean şi în Africa de Nord.

1 Soliman Magnificul a desfăşurat o amplă acţiune legislativă. Spre sfârşitul sultanatului lui Soliman Magnificul. cu expediţii ce au ajuns până în Islanda şi pe coastele apusene ale Africii. Mai mult chiar. Prin această alianţă se instituia o nouă etapă în evoluţia diplomaţiei europene. trecându-se la politica raţiunii de stat şi apoi la politica echilibrului european. precum armata. administraţia centrală şi locală şi. respectiv în înfruntarea pentru supremaţie dintre Carol Quintul. precum şi posesorii de feude sau alte categorii de proprietari. în acelaşi an. ceea ce a consolidat stăpânirea maritimă (thalassocraţia Imperiului otoman) în o bună parte a bazinului mediteranean. cum era denumit în epocă monarhul mahomedan de la Constantinopol. Semnificativ este faptul că în 1568 a fost elaborat planul construcţiei unui canal în zona Suezului care 1 V. la mijlocul veacului XVI încep a se face simţite şi primele semne ale stagnării şi declinului Imperiului Otoman. acţiune militară de mare răsunet în Europa. nedebutând atunci o retragere otomană atât de dorită şi declamată de creştini. reglementarea raporturilor socio-economice dintre stat. O vreme însă. împărat romanogerman şi rege al Spaniei şi Francisc I. în anul 1571.Deosebit a fost rolul lui Soliman Magnificul în relaţiile internaţionale ale vremii sale. otomanii au acţionat în continuare ofensiv şi cu succes astfel că în anii următori (1574-1576) au stabilit un control în zona Tunisiei şi parţial a Marocului. fiscalitatea. continuând şi completând pe predecesorii săi şi în acest domeniu. o coaliţie europeană în frunte cu spaniolii. dar care practic a rămas o victorie izolată. Atunci a început sistemul unei alianţe comune a „preacreştinului rege” al Franţei şi „marele turc”. justiţia. Este adevărat că. a fost anexat Ciprul. nu în ultimul rând. obţineau o victorie de răsunet asupra flotei turceşti la Lepanto. Reglementările sale au cuprins domenii din cele mai variate. Mai departe capitolul despre relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 63 . datorită marelui potenţial în toate planurile dobândit în perioada ajungerii la apogeu sub Soliman Magnificul. producători direcţi. regele Franţei. În paralel. La puţin timp după moartea lui Soliman Magnificul. la 7 octombrie 1571. au desfăşurat o serie de operaţiuni ofensive şi în Orient. a continuat politica în forţă în diferite zone. A urmat aşadar o stagnare şi apoi un declin din ce în ce mai accentuat care în epoca modernă avea să se transforme într-o prăbuşire. devenite şi baze ale corsarilor musulmani ce au pătruns în Oceanul Atlantic.

devenit vreme de câţiva ani. inclusiv de reluare a politicii expansioniste în inima Europei ce a culminat cu cucerirea Cameniţei poloneze în anul 1672 şi mai cu seamă cu asedierea Vienei în anul 1683. când a debutat de altfel şi „chestiunea orientală”. pe direcţia subcontinentului indian. începându-se chiar în anul 1569 realizarea unui canal între Don şi Volga. la hotarele dintre Imperiul sultanilor şi cel al habsburgilor. Astfel. Statul otoman de-a lungul existenţei sale în epoca de apogeu a fost dominat de instituţia sultanatului. într-o anumită măsură statul otoman s-a implicat în războiul de 30 de ani.să permită trecerea flotei otomane din Mediterană spre sud. problemă de relaţii internaţionale ce a fost prezentă în istorie până la începutul secolului XX. respectiv rezistenţa românilor atunci a îndepărtat definitiv pericolul atât de consistent în secolul al XVI-lea al transformării Ţărilor române în paşalâcuri. situaţia acolo rămând în continuare instabilă. Ulterior. între anii 1638-1639. a continuat înfruntarea având drept moment culminant războiul turcoaustriac dintre anii 1593-1606. în vremea împăratului Rudolf al II lea se remarcă în mod deosebit acţiunea antiotomană a lui Mihai Viteazul. s-a purtat un lung război cu Persia. întărindu-şi controlul asupra Moldovei şi chiar asupra Transilvaniei. despotică. împotriva Imperiului otoman. cel aflat în fruntea imperiului având o putere absolută. Organizarea şi evoluţia internă a statului otoman în perioada sa de apogeu întinsă de la urcarea pe tron a lui Mahomed al II lea la sfârşitul lui Soliman Magnificul a fost complexă în general şi mai cu seamă în Balcani. Taberei austriece i s-au adăugat o serie de forţe creştine între care. În jurul anului 1600 Imperiul otoman a purtat o serie de războaie atât în Orient cât şi în Occident. soldată cu un dezastru. De asemenea. au avut loc o serie de acţiuni în zona fluviului Volga. 64 . După 1652 conducerea efectivă a statului otoman a fost preluată de către una dintre cele mai reprezentative şi mai eficiente familii de mari viziri: Köprülu care au încercat o politică de redresare generală a imperiului. adevărat campion al „Ligii Sfinte” (patronată de austrieci). ce a durat până spre 1680 între Imperiul otoman şi Imperiul habsburgic. În parţile centrale ale Europei. Subliniem aici faptul că acţiunea lui Mihai Viteazul. cu alternare de victorii şi înfrângeri şi de-o parte şi de alta. cu anumite intermitenţe. Pacea încheiată în anul 1606 a consfinţit în fapt un raport de egalitate de forţe.

respectiv palatului său şi cea a împărăţiei.2. Exista şi o oaste furnizată de diversele provincii în care rol de seamă aveau deţinătorii de proprietăţi condiţionate. bucurându-se de o serie de privilegii. anarhie etc. deci finanţele. Organismul militar otoman cuprindea atât marina. în aceasta din urmă un loc de frunte îl ocupau ienicerii apăruţi ca rezultat al tributului de sânge (devşirbe) încă din secolul al XIV lea.2. cea aparţinând în mod direct sultanului. Un dregător special. După Soliman Magnificul această oaste de elită a intrat într-o criză tot mai pronunţată devenind un factor de indisciplină. Un rol de prim rang îl avea marele vizir care o vreme s-a constituit în fapt în a doua instituţie din stat. Existau şi unele forţe neregulate care destulă vreme au avut un rol deosebit nu o dată de avangardă. cât mai cu seama armata de uscat. în condiţiile eredităţii statutului să se implice tot mai puţin în participarea nemijlocită la războaiele ce le aduseseră altădată atâta faimă. marele nişangiu. administraţia provinciilor imperiale etc. se ocupa în mod direct cu problemele legate de actele legislative fiind într-un anume fel un mare cancelar al statului. Evoluţii instituţionale La începutul secolului XVI sultanul a devenit şi urmaş al califilor. Sub Soliman Magnificul numărul lor a ajuns la 50000. justiţia. pentru a ajunge apoi. cărora ulterior li s-au adăugat şi martolozii între 65 . timaruri şi ziameturi. deci şef al comunităţilor musulmane de pretutindeni. El guverna împreună cu divanul imperial ce grupa sfetnici în frunte cu vizirii şi conducătorii unor instituţii de bază ce aveau în atribuţie nu numai comanda supremă a armatei terestre şi a flotei. pentru uzufructul cărora trebuia să presteze serviciul militar. Existau şi o serie de demnităţi legate de armată în condiţiile în care aceasta era un element de bază într-un stat ce a avut multă vreme un caracter eminamente militar. Era o oaste permanentă. atât din interiorul cât şi din afara graniţelor imperiului. El controla de asemenea şi pe cei care se ocupau cu actele de justiţie controlate însă îndeaproape de către reprezentanţii clerului musulman în frunte cu marele muftiu ale cărui sentinţe erau decisive practic în toate domeniile. dar şi visteria..6. adevărat ministru de finanţe care administra cele două mari visterii ale statului. precum akângii. ce alcătuiau trupe de cavalerie sau azapii. Imediat după acesta urma deftertarul.

în cavalerie. Au existat şi unele proprietăţi personale. scutită de obligaţii fiscale. înarmat pe cheltuiala lui şi în funcţie de avere cu un număr de luptători. Asemenea pronoiei bizantine şi într-o anumită măsură feudului occidental. Acestea erau structuri administrative mai mici încadrate destulă vreme în altele mai mari denumite „sangeakuri”. Posesorul unui timar denumit spahiu era obligat să participe la oaste. în statul otoman avem de-a face în principal cu posesori care se bucurau de uzufruct. respectiv paşa). de exemplu de a lungul importantelor căi de comunicaţii. Structuri sociale Această organizare era legată şi de structura specifică societăţii din statul otoman. După modelul oriental. revocabili şi viageri. populat cu producători aserviţi. cea mai mare parte a proprietăţilor funciare aparţinea statului (la mijlocul secolului XVI de exemplu ponderea acesteia era de peste 80%). cea a contribuabililor. iar cele de peste 100.000 denumirea de has. de exemplu creştinii. care era un domeniu condiţionat. folosiţi de turci atât pentru apărarea graniţelor cât şi pentru asigurarea ordinei în interior. purtau denumirea de ziamet. cu venituri de până la 100. precum şi marea masă a populaţiei. în lumea otomană exista timarul. 2. Ele au existat mai întâi în Asia apoi şi în Europa. ei şi urmaşii lor. Mai multe sangeakuri erau unite într-o provincie numită „beiler beilâc” (pentru care a devenit cunoscută în mod frecvent şi denumirea de paşalâc.6. fără a putea însă să înstrăineze bunurile imobile. precum şi altele ale aşezămintelor de tip religios.000 acce.000 acce.3.care erau şi o serie de voluntari creştini inclusiv vlahi balcanici. 66 . Posesorul unui timar era un spahiu care avea beneficii de pe urma unor ţărani dependenţi care rămâneau pe mai departe sub jurisdicţia statului. Acolo exista în fapt o clasă privilegiată. iar altele mai mari. cei care aparţineau religiei islamice şi cei ce nu renunţaseră la credinţa lor strămoşească. Nu poate fi ignorat nici faptul că aveau statute şi deci drepturi şi obligaţii cu totul diferite. aşa numita turmă „reaia”. după numele celui care conducerea militar şi civil zona. Timarul era un domeniu care aducea venituri de până la 20. Practic. Imperiul era împărţit administrativ în provincii numite „eyalet” şi „vilayet”.

precum şi prin „firmane” şi porunci ale sultanilor.3. Domnul trebuia să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii. nu rare au fost cazurile în care statutul politico-legal al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost încălcat. până la începutul epocii moderne. statul otoman se obliga să apere şi să protejeze ţara de orice agresiune externă şi să-i garanteze integritatea teritorială. 2. Statutul Ţărilor Române în relaţie cu Imperiul Otoman În acest context se înscrie şi relaţia specială pe care Ţările Române au avut-o cu statul otoman. de regulă mereu crescânde obligaţii în natură şi în bani: haraci. peşcheşuri etc. După cum s-a sintetizat (în principal de prof. fără nici un amestec otoman. să-i furnizeze chiar şi forţe militare. cât şi altele aflate în stare de dependenţă. Prin acestea se garanta între altele păstrarea domniei de rit creştin. deci ca ţări tributare. Maxim) statutul a fost fixat în mod expres în anumite acte numite de europeni „capitulaţii”. M. căruia trebuia chiar. în spaţiul european s-au aflat unele organisme statale ce şi-au păstrat vechile lor structuri de stat în schimbul plăţii unui tribut sau executării unor obligaţii diverse faţă de Poartă. Aceste ţări s-au bucurat de un statut special.Sub autoritatea sultanilor s-au aflat în fapt atât teritorii integrate în mod direct şi absolut în sistemul militar feudal otoman în Casa Islamului. atât în 67 . în caz de nevoie. a fost cazul Republicii Raguza (Dubrovnik). la jumătatea secolului al XVI-lea Ţările Române şi-au pierdut calitatea de subiecţi de dept internaţional. În schimb. În acest din urmă caz. ceea ce au dus cu timpul la un control economic tot mai apăsător. domnitorul provenind din ţară. se stabilea un regim preferenţial în ceea ce priveşte schimburile comerciale. situaţie caracteristică în mare măsură. În schimb. mai mult chiar.6. Ţările Române erau obligate la achitarea unor însemnate. reglementări şi credinţe creştine se asigura autoguvernare şi autoadministrare formal. de exemplu. într-un context internaţional favorabil unui asemenea statut. cel de „ahd” ce a fost rezultatul unui echilibru la care s-a ajuns între forţa expansionistă a Imperiului otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române. instaurându-se efectiv dominaţia otomană cu regim specific. pe baza vechilor instituţii. Astfel. multă vreme fiind ereditar sau ales şi confirmat de către padişah (sultan). Desigur că. Apoi. În sfârşit. nu lipsită însă şi de abuzuri.

Oradea. Dobrogea. incomplete şi aparţin mai ales călătorilor şi învăţaţilor arabi (Ibn Khaldun. Giurgiu. savane. Turnu. o serie de rămăşiţe ale culturii materiale s-au distrus. Cunoaşterea istoriei Africii negre pentru perioade mai vechi prezintă încă o serie de dificultăţi extrem de mari pentru o cercetare istorică obiectivă. altele abia în ultima vreme au început a fi cercetate de către arheologi. Abul Feda. Ibn Batutta etc. de variat din punct de vedere geografic (întinderi deşertice. până la Capul Bunei Speranţe. societatea omenească a evoluat din cele mai vechi timpuri. apoi şi Tighina. multilaterală şi sistematică. decât evoluţia (în multe cazuri parţială. de valoare inegală şi scrise în general de pe poziţii extraafricane. la fel ca şi pe alte continente. dar şi cu o serie de trăsături proprii. Surse scrise africane propriu-zise sunt extrem de puţine. lucrările de specialitate sunt încă puţine. Orşova. antropologi etc. ajungând în lumea contemporană în plină schimbare şi înnoire.1. Nu se cunoaşte azi. Procesul de antropogeneză şi evoluţia primelor comunităţi umane Dificultăţile întâmpinate în procesul de descrifrare al desfăşurării vieţii medievale africane sunt extrem de mari. Banatul şi Crişana. Caracteristici generale La sud de deşertul Saharei.7. de la antropogeneză până la o viaţă statală independentă. Datorită climatului. Masudi.7.7. cunoscute astăzi cu termenii de paşalâc sau de raia (nefolosiţi în epocă) s-au aflat în mod direct sub administraţie otomană.2. precum Chilia şi Cetatea Albă. tot mai sistematic şi mai masiv. 2. în ceea ce priveşte istoria medievală a Africii. păduri şi jungle 68 . ceea ce este foarte puţin avându-se în vedere teritoriul extrem de vast. fragmentar) a circa 60 de grupări umane. 2.plan economic cât şi în plan politic..). precum şi unor călători europeni aflaţi acolo începând cu secolul al XV lea. Nu trebuie ignorat nici faptul că o vreme o serie de teritorii româneşti. mai ales în ceea ce priveşte epoca anterioară colonialismului. Sursele scrise sunt puţine. Africa neagră 2. unele nedescrifrate până azi.

Oricum. lumea mediteraneană şi Africa neagră având doar contacte sporadice. fără a se cunoaşte şi a se influenţa decât într-o slabă măsură. condiţiile geografice ale acestuia au favorizat mişcări neîncetate. Pe teritoriul african.Hr. Ulterior. ulterior s-au manifestat forme de cultură şi existenţă corespunzătoare şi realităţilor altor continente. să afirme că Africa a fost indubitabil leagăn al omenirii.. legătura cu populaţia din Africa de nord a fost tot mai slabă. Multe dispute stârnesc încă în lumea savanţilor problemele legate de apariţia tipului negroid. identificând urme ale prezenţei omului în mijlocul Africii în urmă cu circa 2 mil de ani. Cert este faptul că evoluţia comunităţilor umane sud-sahariene a fost multă vreme variată ca ritm. se poate contura în general un tablou al evoluţiei unei societăţi omeneşti la sud de Sahara. se exploatau şi prelucrau metale. au înflorit şi au dispărut state. ceea ce a determinat şi o amplă migrare a unor populaţii spre sud. În mileniile IV-II î. Întinderea mare a continentului. Descoperirile arheologice au făcut ca majoritatea oamenilor de ştiinţă. În multe locuri au existat şi forme chiar îndelungate de sedentarism. transformarea Saharei într-un întins deşert. Permanent s-a petrecut un proces de formare şi de dispariţie a unor triburi. au apărut. în special fierul. perioadă în care s-au constatat şi unele forme de neolitic şi chiar eneolitic. când acolo au fost implantate şi de către cuceritorii europeni unele forme de natură capitalistă. Africa neagră şi-a avut perioadele sale de măreţie şi declin. grad de cultură şi nivel de dezvoltare a vieţii lor materiale. 69 . s-a accentuat de la valea Nilului la coasta atlantică. limbă. ca stadiu de dezvoltare.) locuit de circa 100 de populaţii diferite ca înfăţişare. mai ales pe valea Nilului. sud-est şi sud-vest. existente uneori pe o arie întinsă. uniuni tribale şi chiar formaţiuni de tip statal. faze istorice. nu o dată cu trăsături asemănătoare celor ce se petreceau în spaţiul european sau asiatic. obiceiuri şi tradiţii distincte. structuri proprii. masive muntoase etc. astfel că este greu a se prezenta sistematic o istorie pe regiuni geografice şi pe perioade cronologice distincte.Hr. pornind de la epoca pietrei şi trecând prin stadii succesive până în vremurile moderne. timp de multe secole. realitate considerată ca aparţinând lui homo sapiens recens şi datată în mileniul VII î. fiecare cu trăsături. O anume realitate geografică a avut şi ea un rol important. spirituale şi în puţine cazuri politico-statale. în medii geografice diferite.tropicale. unde se practica şi chiar se perfecţiona agricultura.

Evoluţii politico-instituţionale Există opinii că în era precolonială.n. sunt prea puţin cunoscute. între altele şi datorită faptului că scrierea hieroglifică meroitică. deşi descifrată nu poate fi înţeleasă lingvistic). Locul statului Meroe la începuturile evului mediu a fost luat treptat de statul Axum (Etiopia). În secolele V-VI statul Axum făcea în Egipt importante schimburi comerciale cu Imperiul bizantin. cu menţionări chiar şi în Biblie. la fel ca şi în spaţiul egiptean învecinat spre nord. Zimbabwe. oraşul Meroe. fără a se putea face precizări sigure (diverşi cercetători consideră că în secolul al XVII lea în Africa trăiau între 50-100 de milioane locuitori). în spaţiul Africii negre. la sud de Tropice. guez (coptă). Creştinismul a fost introdus în Etiopia încă din secolul al IV lea. dar el a fost caracteristic mai ales epocii pre-medievale şi medievale. respectiv regiunea lacului Ciad (civilizaţia meroitică este încă insuficient cunoscută. au apărut în antichitate civilizaţiile nubiene. Fiind îndepărtaţi de la Marea Roşie. când populaţia era relativ numeroasă. mai mult de jumătate dintre ele situându-se în apropiere de zona sahariană. Astfel.Probabil că procesul a început în timpuri mai vechi. La sud de prima cataractă a Nilului. iar limba populaţiei. Axumul a avut importante relaţii comerciale. al cărui conducător avea denumirea de negus (împărat) a reuşit să facă faţă expansiunii arabe în secolele VIII-IX. între cele două oceane ce mărgineau continentul. kush şi meroe. Regatul Axumit. mijlocind şi contactele acestuia cu Orientul. a devenit limbă de cult. capitală a unui stat însemnat. ar fi existat nu mai puţin de 37 de vechi regate africane. în terase amenajate la poalele munţilor şi pe geamuri.7. Multe dintre realităţile acestui stat faimos spre sfârşitul antichităţii. 2. avea legături de la Marea Roşie până în Africa centrală. aflându-se la întretăierea unor drumuri comerciale într-o zonă de contact intercontinental. sistem care a fost descoperit şi în alte regiuni ale Africii centrale. Se pare că se practica agricultură bazată pe irigaţii.3. Mozambic.. ulterior biserica etiopiană a devenit monofizită. aşa cum informează Kosmas Indicopleustes în a sa Topografie creştină. în Kenia. 70 . Pe teritoriul Etiopiei creştinismul s-a menţinut în tot timpul evului mediu cu toate presiunile islamice dinspre nord şi păgâne dinspre sud. în secolul al III lea e.

cu o istorie multiseculară de sine stătătoare. Cu ocazia cruciadelor târzii s-a preconizat intrarea în contact cu această lume creştină din răsăritul Africii. dar şi cu bani proveniţi din ţările Maghrebului sau din Egipt. au activat acolo. Structura proprietăţii. răspândită în întreaga ţară. Pe drumurile de caravane care din centrul 71 . până în bazinele fluviilor Niger şi Senegal. mai cu seamă în natură. judiciare şi militare. fie unor fruntaşi ce primeau în uzufruct condiţionat pământuri împreună cu ţărani ce aveau obligaţia atât faţă de stat cât şi faţă de beneficiarii donaţiilor condiţionate. fără a se suprapune. ce se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Acolo trăiau populaţii nomade. fie obştilor săteşti.negustorii din Axum şi-au orientat comerţul mai ales spre regiunile sudice şi sud-vestice. statul păstrând în mâinile sale atribuţiile administrative şi fiscale. devenită legendară pentru bogăţiile ce i se atribuiau. Etiopia a reuşit să-şi menţină independenţa. în special iezuiţi. A existat vremelnic şi o fărămiţare a statului. Evoluţia istoriei politice a Etiopiei în evul mediu a fost deosebit de complexă şi în general puţin cunoscută. dar şi populaţii sedentare. savana a uşurat viaţa oamenilor. cu realităţi din mediul asiatic. Începând cu secolul XV mai întâi călători portughezi şi apoi misionari catolici. În regiunea dintre nisipurile Saharei şi pădurile dese ale bazinului Congolez. Etiopia a început să fie cunoscută ca o ţară bogată. de la răsărit de lacul Ciad. cunoscând chiar unele perioade de consolidare şi unificare. ca şi raporturile sociale seamănă. precum şi cu negoţul. S-au succedat mai multe dinastii. în diferite epoci ale evului mediu au apărut şi au dispărut o serie de formaţiuni statale. Pe un teritoriu vast. În Europa. ca de exemplu dinastia Zagwe. Proprietarul suprem al pământului era negusul care distribuia adeseori loturi în proprietate condiţionată. nefiind de natură feudală. complicată şi de intervenţia turcilor otomani veniţi din Egipt. precum în spaţiul european. În cursul secolelor XV-XVII în Etiopia a dominat anarhia internă. pentru că niciodată Sahara nu a constituit un obstacol de netrecut pentru schimburile comerciale. Nu au apărut forme de imunitate. a portughezilor dinspre Oceanul Indian şi a triburilor nomade dinspre sud. ca şi pe malurile Oceanului Atlantic. încă din secolul al XIII lea. în fruntea căreia se afla legendarul preot Ioan. plină de aur. fiind astfel una dintre puţinele formaţiuni statale africane. Exista şi o sclavie de caracter patriarhal. ce se considera urmaşă a reginei din Saaba.

S-au păstrat ştiri puţine şi contradictorii despre formele de 72 . Mabruc şi altele. Dinspre nord se aducea sare şi cupru. Istoria acestui stat e mai bine cunoscută după secolul VII. înglobând teritorii de la fluviile Senegal şi Niger până în Sudan şi sahel. Tombuktu. bazate pe agricultură şi creşterea vitelor. Mahmud Kati. Gao. Un rol însemnat în viaţa economică îl aveau prelucrarea metalelor şi mai ales negoţul. Kamen. dar şi pe viaţă orăşenească şi negoţ. supunând numeroase triburi berbere din Sahara. în jurul cărora au apărut şi formaţiuni politice: Ghana. Benin şi altele. unele triburi reuşind să-şi creeze mici formaţiuni statale proprii. capitala fiind oraşul Kumbi-Saleh. veniţi din nord. aur şi adeseori robi. ce le-a furnizat şi primii conducători ce au fost berberi de religie creştină. obiecte de podoabă şi arme. când a intrat în contact permanent şi tumultos cu lumea musulmană arabă. primul dintre acestea a fost statul Ghana. ce constituiau principala sursă de bogăţii a conducătorilor ghanezi. Despre viaţa internă din Ghana s-au păstrat ştiri de la călători şi învăţaţi arabi. între secolele V-XVI. Suprafaţa sa era de peste un milion kmp. La sfârşitul secolului XI statul Ghana a fost cucerit. Din operaţiunile comerciale se realizau însemnate sume de bani. dinspre sud. Statul s-a extins considerabil. au stabilit taxe vamale asupra transporturilor de mărfuri în întregul lor stat. Songhai. Mali.Africii se îndreptau spre Sahara sau spre Oceanul Indian. În anul 790 vechea dinastie berberă a fost înlocuită cu dinastia negroidă Cisse Tunkara. Ocupaţiile principale ale populaţiei erau agricultura şi creşterea vitelor. De-a lungul a circa 1000 de ani. Cronologic. iar mai la sud Ioruba. la sud de Sahara au existat câteva mari state. apărute şi evoluate în savană sau de-a lungul marilor fluvii. aurul avea aceeaşi valoare ca şi sarea. de Almoravizi. mătăsuri şi ţesături. În ţara Wangara. apărut în secolul IV şi ca urmare a contactului populaţiei negre cu lumea sahariană. au căutat să impună cu forţa forma malechită a islamismului şi să controleze nu numai minele de sare din nord ci şi cele de aur din sud. la sud. în cea mai mare parte. Cea mai mare înflorire economică şi spirituală se constată în secolul X. au apărut o serie de centre importante: Walata. pe râul Nioro. Regii ghanezi au luat în proprietatea lor minele de aur lăsând lucrătorilor doar pulberea de aur. au impus impozite permanente în bani sau produse. La sfârşitul secolului XI statul Ghana s-a destrămat în urma atacurilor externe. ca El Bakr. Statul se întindea la nord şi nord-vest de fluviul Niger. Almoravizii. care s-a menţinut până în secolul XI. Kano. Ibn Kaldun şi alţii. Adeseori aceste taxe vamale erau de 100%.

era ajutat de funcţionari (chinchiţi) şi de fruntaşii triburilor. între care Abu Bakar II (1303-1312). în fruntea statului nou apărut. Acesta s-a constituit în părţile sud-vestice ale Saharei. Forţa militară a statului era însemnată. impozitele percepute de la populaţie. îl avea cavaleria. Succesiunea dinastiei era asigurată pe linie matrimonială. Sundjata a înfiinţat o armată bine organizată. Kumbi Saleh. era un oraş mare (cca. spre vestul Oceanului Atlantic în vederea descoperirii de noi pământuri. populaţia ce multă vreme s-a ocupat cu vânatul şi agricultura pe pământurile obşteşti. După vremelnica stăpânire a almoravizilor şi o scurtă perioadă de independenţă ce a corespuns şi cu o pronunţată decădere. fiind aduşi cai din lumea arabă. pentru ca în secolul următor să se instaureze dinastia Keita. mai spre sud. Baza puterii o constituia monopolul exploatărilor miniere. considerat de esenţă divină. decorate după modelele artei islamice.000 războinici din care peste 40. existând aşadar. veniturile dobândite din activitatea comercială. Capitala statului. unele cu mai multe etaje. 73 . în Ioruba. cu numeroase clădiri de piatră. fiecare cu numeroase vase. Regele a trimis două expediţii. În vremea acestuia. înregistrăm o acţiune extrem de interesantă. încă din secolul X. 30. Expansiunea teritorială a fost continuată şi de unii dintre urmaşii săi. dar şi în surse arabe. cuprinzând şi o parte a litoralului atlantic. începând cu secolul al XI lea. care avea puteri nelimitate.organizare socială şi politică.000 locuitori). în secolul XI.000 alcătuiau trupe de elită. Se ştie că. că armata ghaneză era de 200. s-a islamizat în secolul XI. El Bakr notează. cea mai mare parte a Ghanei a fost încadrată în statul Mali. stabilindu-şi între altele controlul asupra unor importante mine de aur şi de sare. În fruntea statului era monarhul. spre deosebire de vremea înaintaşilor săi. în care un rol hotărâtor. se cultiva porumbul. în bazinele Nigerului Superior şi al Senegalului. A promovat o activă politică de expansiune spre răsărit şi sud. ca şi asupra principalelor centre ale comerţului caravanier sud-saharian. cu instituţii de cultură şi moschei. Regele. destule asemănări cu modele asiatice. astfel încât pare a fi îndreptăţită presupunerea existenţei unor contacte medievale între lumea africană şi America precolumbiană. Acolo. Unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai acestei familii a fost Sundjata (circa 1230-1255) a cărui viaţă a fost pe larg evocată în literatura epică maleză.

nuca de cola.Cel mai cunoscut conducător al statului Mali a fost Kanku Musa (1312-1332). urmând apoi triburile ce înglobau mai multe obşti (dugu). statul a decăzut atât datorită luptelor interne şi tendinţelor centrifugale. dar şi vânatul. aveau în atenţie bumbacul. ceea ce a dat şi denumirea statului ce a devenit un adevărat imperiul care a atins apogeul în vremea lui Sonnia Ali (1464-1493) şi Mohamed Ture (1493-1528). În oraşe economia era strict reglementată de autorităţile centrale. având rol de „releu şi antenă spre lumea exterioară” (J. La est de fluviul Niger. Alături de culturi necesare alimentaţiei. în secolul al XII lea a apărut acolo o uniune a unor oraşe state între care şapte erau mai importante. mai ales pe plan economic. 74 . arahidele. datorită în special încadrării celei mai mari părţi a teritoriului în imperiul Songhai. Ki-zerbo). finalizându-se prin dispariţia sa. Cairo şi Granada. până la lacul Ciad. dar şi activitatea culturală. a cărui forţă şi bogăţie a fost evocată în literatura orală multă vreme. în timp ce unele spaţii vestice începeau a fi controlate de către portughezi. A fost cunoscut în întreaga lume musulmană şi datorită unui celebru pelerinaj făcut la Mecca în anul 1324. ci şi datorită loviturilor armatelor marocane şi ca urmare a pătrunderii masive a europenilor spre centrul continentului negru. Ulterior. Organizarea internă a fost influenţată de modelul musulman. Astfel. întreaga regiune a Africii centrale. cu marile centre arabe. Spre sfârşitul secolului XIV declinul statului a început. La răsărit de Mali a apărut statul Gao. în special la Tombuktu. sub conducerea familiei Songhai. alese de populaţie. În vremea sa şi a urmaşilor săi oraşul Tombuktu se asemăna în ceea ce priveşte comerţul. bucurându-se de un regim privilegiat. au existat o vreme formaţiunile politico-statale ale triburilor hausa. regele fiind răspunzător pentru actele sale în faţa notabililor. Mai multe familii alcătuiau o obşte. bazându-se pe marea familie ce alcătuia celula socială fundamentală. Societatea maliană era relativ complexă. Extracţia de minereuri şi mai cu seamă de sare a fost o preocupare a conducătorilor statului care au stimulat şi activitatea meşteşugarilor ce alcătuiau de obicei caste închise. Semnificativă a fost înflorirea culturală. Toate funcţiile erau eligibile. Statele Hausa au influenţat în mod deosebit.

într-o tehnică ce nu folosea mortarul. Vestigiile arheologice ale cetăţii Zimbabwe arată nivelul înalt de dezvoltare al civilizaţiei în această regiune. după care şi-a luat denumirea şi fosta colonie britanică Rhodesia atunci când populaţia de acolo a ajuns la independenţă. Cercetările arheologice au scos la iveală şapte nivele de existenţă ce s-au succedat aproape un mileniu. a existat o interesantă formaţiune statală care a durat din secolul al IX lea şi până în jurul anului 1750. Descoperite pentru prima dată de europeni la 1648 ruinele de la Zimbabwe au provocat uimirea cercetătorilor şi au determinat intense studii arheologice şi istorice în această regiune. Evoluţia lumii negre de la Nil până la Niger şi Senegal şi până în extremitatea sudică a continentului. Zidurile şi turnurile au fost construite din piatră. La fel ca şi în alte părţi. în apropierea golfului Guineii a existat o vreme statul Ioruba. de la grupuri umane ce nu au cunoscut producerea şi folosirea uneltelor. cuprul. unele bine organizate. ca şi în regiunea înconjurătoare a fost descoperite numeroase podoabe de aur ornamentate cu pietre preţioase. Cetatea era de formă circulară. Congo (între secolele XIV-XVII). pătrunderea europenilor a avut drept rezultat declinul vieţii statale proprii negrilor şi punerea bazelor imperiilor coloniale controlate de albi. asemănătoare realităţilor de pe alte continente. precum Benin. pe teritoriile actuale ale Mozambicului şi Zimbabwe. manganul şi fierul. cu existenţă istorică din secolul XII până în secolul XVII. înconjurată cu ziduri înalte de circa 12 m. nici sedentarizarea. Angola (secolele XV-XVII) etc. pe cursul superior al fluviilor Zambezi şi Limpopo. Cei mai mulţi dintre cercetători consideră că în această regiune poate fi fixat regatul Ofirului ce furniza lumii arabe importante cantităţi de aur. până la formaţiuni statale. iar alături altele. În podişul Matabele. cositorul. dar de asemenea şi minele din care se exploatau aurul. Civilizaţia zimbabwă a fost rezultatul mai multor influenţe venite din centrul şi nordul Africii care au fost asimilate şi dezvoltate de populaţia locală de origine bantu. Centrul s-a aflat la Zimbabwe. Africa neagră în evul mediu se prezintă ca un larg evantai de civilizaţii. atât de fragmentar relevată de izvoarele scrise sau săpăturile arheologice. În interiorul cetăţii. cuprinzând o puternică construcţie de piată având scopuri de apărare.La sud de savană. precum şi un templu de formă elipsoidală. ne arată că şi pe acest continent au fost în unele cazuri realizări demn de luat 75 .

despre isprăvile unor strămoşi sau eroi. de a-i spori coeziunea. transmisă pe cale orală în sânul unor civilizaţii care nu au cunoscut scrierea. Dansul şi muzica presupun întotdeauna existenţa unui motiv ritual sau ceremonial. care pot fi decriptate la adevărata lor semnificaţie doar de membrii grupului. unde există medrese. Cultura africană În Africa de la sud de Sahara cultura a avut mai ales un aspect folcloric. într-uncuvânt. de regulă secrete pentru cei din clasele de vârstă inferioare sau pentru cei de alt sex. în cadrul grupului familial şi social din care făceau parte tinerii. Artele plastice africane au în primul rând o justificare religioasă.7. Ele reprezintă expresii riguros codificate. şi uneori poate chiar incidentală. iar pe de altă parte de comunitatea pe care performarea diferitelor activităţi artistice are rolul de a o întări. dar se urmărea şi formarea personalităţii pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii comunităţii. componenta estetică fiind secundară. invocarea divinităţilor. memoria colectivă. se transmiteau cunoştinţe. Creaţia artistică africană este legată pe de o parte de religie. păstrau.4. unde din secolul al 76 . pe etape. printr-o serie de rituri de trecere. sau plecarea la război ori la vânătoare. cu excepţia oraşelor musulmane. Nu se poate vorbi de un sistem de învăţământ în Africa neagră. artistic. dar trebuie discutată problema educaţiei pe care o primeau tinerii din societăţile tradiţionale. cultura a fost integrată modelului comun arabo-islamic. Litearatura orală s-a dezvoltat şi manifestat în simbioză cu muzica şi dansul. concepţiile religioase şi regulile morale. precum nunta. Prin intermediul povestirii şi cântecului ei transmiteau istoria. în zonele aflate sub influenţă sau dominaţie musulmană. Meşterii care ştiau să toarne bronzul prin metoda cerii pierdute s-au ilustrat în zona Beninului. 2. despre pasiunile omeneşti. avându-şi astfel locul şi însemnătatea specifică în patrimoniul omenirii. În multe comunităţi africane tradiţionale existau povestitori specializaţi. Educaţia în societăţile africane tradiţionale se realiza treptat.în consideraţie din punct de vedere economic. Desigur. Astfel. care cântau poeme epice despre geneza lumii sau a propriului grup. în slujba căreia este pusă. cultura. Integrarea copiilor în grup se făcea încă de la naştere.

conferă artei africane pecetea inconfundabilă.1. 77 . a zeilor şi strămoşilor. în zona deşertului Kalahari. în jurul anului 1500. Toate aceste domenii. căci obiectele realizate de artiştii locali sunt de regulă destinate realizării comunicării cu lumea spirituală. America Precolumbiană 2. cum demonstrează mormintele bogate descoperite în regatul Monomotapa. şi prezintă asemănări frapante cu frescele din Sahara sau cu arta rupestră preistorică din Franţa şi Spania. din Zimbabwe. mai ales cea în lemn. la care trebuie adăugate olăritul. împletiturile. Realizate cu ajutorul mineralelor pisate. picturile şi gravurile boşimanilor reprezintă mai ales scene de vânătoare şi de luptă . respectiv „Lumea nouă”. 2. din ţinuturile arctice şi până la ţărmurile Ţării de Foc.8. după aceeaşi tehnică folosită în epoca pietrei. Atunci. Caracteristici generale O dată cu călătoriile lui Columb. de la faza inferioară a paleoliticului şi până la societăţi cu complexe structuri statale şi cu însemnate realizări în plan cultural. urmate de grupuri din ce în ce mai umeroase de conquistadori. spiritual. greu de disociat de confecţionarea măştilor ceremoniale. elementele împrumutate din natură fiind prelucrate şi combinate conform concepţiilor religioase ale grupului. într-un larg evantai. africanii au fost foarte pricepuţi în orfevrărie. Sculptura africană este departe de realism. s-au pus bazele unor contacte tot mai strânse între ceea ce avea să se denumească ulterior „Lumea veche”. Pictura şi gravura rupestre sunt caracteristice regiunilor africane locuite de boşimani. De asemenea. dornici de bogăţii şi mai ales de aur. care vorbeşte de sensibilitatea locuitorilor unui continent care mai are multe mistere de revelat. se aflau populaţii în stadii de evoluţie din cele mai diferite. sculptura în os şi fildeş. Domeniul poate cel mai spectaculos al artei africane este sculptura.XIII-lea au pus bazele unei adevărate arte de curte.8.

ardei. Alături de progrese remarcabile în domeniul unor culturi agricole bazate pe irigaţii. Problema originii lor a fost şi este încă extrem de controversată. ananas etc. înainte de Columb. se constată că alte comunităţi au rămas în stadii înapoiate. Majoritatea istoricilor apreciază că pe teritoriul Americii oamenii au păstruns din Asia. ulterior şi orăşeni. puţine şi disparate. cacao.000 de ani. că America nu a intrat în arealul etnogenezei. abia în ultimele milenii înainte de Hristos începând o diferenţiere între populaţii.. oamenii ajungând să populeze acest continent relativ târziu. În acest fel. tomate. precum şi contactele acestui continent cu Europa. În ultimele două milenii înainte de Hristos. la venirea în contact cu cuceritorii spanioli. a ceramicii de tot felul pentru necesităţi de cult sau de uz casnic. nu mai veche de 50. Incontestabil că multă vreme populaţiile au trăit din cules. acestor populaţii băştinaşe li s-a dat numele de indieni. timp de foarte multe milenii. din Canada până în Argentina şi după secolul XVI. nu permite o prezentare unitară a istoriei de dinainte de Columb. cartofi. 78 . evoluţia extrem de diferită a diverselor comunităţi. fază în care au rămas destule. Se opinează că. Unii afirmă că un proces de colonizare. de tipul piramidelor mayaşe sau al construcţiilor incaşe. într-o vreme recentă. dată fiind şi lipsa izvoarelor de altă natură. al tehnicii construcţiilor cu caracter privat sau public.După descoperirea Americii de către Cristofor Columb. prin Alaska. populaţiile din regiunile Mexicului central şi din actualul Peru au luat un avans tot mai consistent ca agricultori. în raport cu alţi locuitori ai continentului rămaşi în genere într-o imobilitate istorică. aceste populaţii au trăit în stadiul de culegători şi vânători. considerându-se aproape unanim. sunt controversate şi căile de pătrundere ale comunităţilor umane pe teritoriul american. numărul acestora era undeva între 50-80 milioane de suflete. respectiv îndeletnicirea cu cultivarea unor plante precum porumbul (devenit aliment de bază şi element existenţial). pescuit şi vânat. Multe milenii. Descoperirile arheologice. între altele şi datorită faptului că unele au început şi practicarea agriculturii. s-a petrecut şi prin venirea unor populaţii ce au străbătut Oceanul Pacific şi erau originare din Asia de Sud-Est. mai ales a porumbului. nu permit reconstituirea evoluţiei unei mari părţi a comunităţilor americane în epoca precolumbiană. de la sud spre nord. portughezi etc. Asia şi Africa. deci ţărani.

astronomia sau anatomia. în spaţiul Mexicului actual s-au manifestat mai multe civilizaţii considerate a fi clasice.De altfel. astfel încât cercetarea istoriei americane mai vechi este încă fragmentară. cornute mari. în trei regiuni. într-o perioadă corespunzând. vechi civilizaţii ce au precedat pe azteci.Hr. cea a olmecilor. Atunci s-a manifestat şi prima civilizaţie mai însemnată de pe teritoriul Americii. La debarcarea lor în spaţiul mexican. conquistadorii spanioli au întâlnit acolo pe azteci. acolo au apărut forme specifice unui neolitic evoluat. nu s-au cultivat alte cereale decât porumbul şi nu au fost îmblânzite şi folosite animale precum cai. precum şi în domeniul unor ştiinţe ca matematica. distruse de europeni în mare măsură. înainte de venirea europenilor. Treptat. s-au cristalizat şi au evoluat formele superioare ale civilizaţiilor aztecă. precum agricultură. maya şi incaşă. şi fără contacte nemijlocite. Paradoxal poate. înflorită întrun stat relativ puternic. creatori ai uneia dintre cele mai avansate civilizaţii precolumbiene. în mod independent. Cercetările arheologice au scos la iveală în zona Mexicului central. nu s-a extras şi prelucrat fierul. unele comunităţi umane au realizat progrese remarcabile în domeniul organizării statale. ce prezintă încă şi azi numeroase enigme ce au generat de altfel numeroase dispute neîncheiate încă. religioase. ba chiar au fost ridicate primele piramide. mai mult sau mai puţin evului mediu european. ceea ce demonstra şi un început de organizare socială încă din mileniul I î.. În părţile sudice s-a dezvoltat civilizaţia maya. în cursul secolului al XVI lea. în regiunea 79 . cât şi locul spaţiului american precolumbian în cadrul evoluţiei umanităţii în general. cunoaşterea evoluţiilor acestor societăţi ridică numeroase dificultăţi datorită distrugerii aproape complete a izvoarelor scrise de către europeni. câinele şi unele păsări. cu implicaţii atât în ceea ce priveşte istoria locală. pe teritoriul american nu s-a folosit roata în transport sau la olărit. distrus prin cucerirea condusă de Hernando Cortez în anii 15191521. În ansamblu. fără influenţare reciprocă. oi şi porci. Ulterior. populaţiile domesticind doar lama. în planul vieţii spirituale. Încă în plină antichitate. incompletă. olărit şi alte meşteşuguri casnice. a nedescrifrării unor documente epigrafice (cazul inscripţiilor maya) etc. interpretarea globală şi mai ales de amănunt fiind extrem de controversată.

Se adăugau apoi meşteşugari. Spre sfârşitul secolului al XIV lea s-a 80 . cu centrul la El Tajin.8. 2. Acolo şi atunci a apărut astfel centrul politic al unui stat devenit apoi tot mai întins prin încorporarea celei mai mari părţi a ţinuturilor mexicane. Aceasta din urmă a fost precursoare a aztecilor de mai târziu. negustori. manifestânduse pe parcursul secolelor III-IX. unde au fondat capitala Tenochtitlan. Populaţia de rând era obligată şi la munci în folos public. militare şi judecătoreşti. mulţi eliminaţi de către migratori veniţi din nord s-au remarcat o vreme toltecii. fiind dat în folosinţa membrilor comunităţilor. Interesant este şi sistemul de proprietate al pământului. una dintre cele mai de seamă atracţii arheologice din Mexic. pentru întreţinerea funcţionarilor şi a preoţilor sau pentru plata tributului în cazul populaţiilor supuse (constând în bună măsură din produse agricole. dar şi meşteşugăreşti). ei s-au stabilit definitiv pe valea Mexicului. în general irigat şi care aparţinea statului. în regiunea Golfului Mexic civilizaţia totonacilor.Oceanului Pacific civilizaţia zapotecilor cu centrul la Monte Alban. originari din California. ne-au lăsat drept moştenire rămăşiţele oraşului Teotihuacan. Conform tradiţiei. de exemplu. incluzând un mare ansamblu de piramide. Aceştia alcătuiau o elită întreţinută de comunitate. Nu era o societate împărţită pe caste. Astfel. Aztecii După creatorii civilizaţiei Teotihuacan înfrânţi. În cursul secolului XIV s-a constituit treptat un aparat de stat pornit de la ginţile şi triburile existente. căreia i se adăugau Piramida lunii şi Templul lui Quetzalceuoatl (cultul şarpelui preluat apoi şi de azteci). investit pe viaţă şi cu control asupra tuturor funcţiilor civile. În fruntea societăţii se aflau demnitarii şi preoţii. Societatea aztecă a avut o structură complexă încă neelucidată şi ca atare disputată. ce şi-au avut chiar o organizare statală cu centrul în oraşul Tula. pe o insulă înconjurată de ape. la o înălţime de 2260 m. Între altele. Piramida soarelui avea baza de 265 mp şi înălţime de 65 m. precum construirea de temple sau alte lăcaşuri de cult. A apărut şi un monarh eligibil. O parte din pământuri erau cultivate pentru rezervele publice. iar pe platoul central civilizaţia Teotihuacan. Începând din secolul XIV s-a impus treptat grupul aztecilor. putând fi transmise loturile în mod ereditar.1. lucrători ai pământului şi chiar sclavi.

în părţile centrale ale istmului american a înflorit cultura maya ce şi-a continuat existenţa până la cucerirea spaniolă. Despre oraşele mayaşe. Aceşti monarhi au cucerit succesiv un imens teritoriu unde nu o dată. Axayakatl (1469-1481).8. Mayaşii Deja înainte de azteci. a consemnărilor cronologice. toate oraşele aparţinând fazei clasice au fost părăsite.impus ereditar o dinastie a cărei reprezentanţi mai de seamă au fost Itzcoatl (1428-1440). în decurs de câteva decenii.3. În condiţii neelucidate. Începuturile civilizaţiei Maya sunt prea puţin cunoscute şi prea controversate. distrugerea statului aztec între anii 15191521. Palanque. între acestea remarcându-se Uaxactun. Civilizaţia maya. Toynbee nota: „Ruinele uriaşe şi clădirile publice admirabil ornamentate care s-au păstrat până în zilele noastre.Hr. denumire improprie întrucât era doar o confederare a unor centre urbane. Montezuma II (1503-1520) şi Cuauhtemoc care a condus rezistenţa împotriva spaniolilor din anul 1521 fiind executat din ordinul lui Hernando Cortez în anul 1524. Atunci s-a manifestat în multiple feluri existenţa lor în cadrul aşa numitului „imperiu vechi”. în final.000 kmp. Jungla a distrus multe din realizările lor. numeroasele triburi au dezlănţuit răscoale. Copan şi mai cu seamă Chichen Itza.. se află departe de orice aşezare omenească. cu excepţia. iar perioada postclasică durează până în anul 1520. a facilitat. centrele culturale şi politice mutându-se la circa 400 km nord-est. ceea ce. Ea e evoluat şi s-a manifestat pe o arie întinsă de peste 300. Principalele centre politice ale mayaşilor au existat mai întâi în părţile din interior. în principal. enigmatice. Perioada clasică a culturii maya e în general datată între anii 300 şi 900 d. în mijlocul pădurii 81 . Guatemala şi Honduras. alături de slaba înzestrare militară şi de legendele vehiculate de preoţi. iar scrierea nu a fost descrifrată pe deplin. adevărate oraşe cu atribute statale (mayaşii nu au avut deloc aşezări de tip rural). 2. una dintre cele mai armonioase şi echilibrate dintre civilizaţiile amerindiene a fost comparată de mulţi cercetători cu cea a vechilor greci. incluzând atât zonele muntoase cât şi de câmpie din Mexic. Montezuma I (1440-1469). Tycal. marele istoric A. în Peninsula Yucatan.

situat la o altitudine de peste 3300 m şi considerat de incaşi punctul central al pământului (în traducere denumirea sa înseamnă „buricul 82 . o vreme când aceste oraşe erau aşezate în mijlocul unor câmpii întinse şi cultivate cu grijă. dar în acelaşi timp statul lor a fost denumit şi „primul stat socialist din lume”. Acest popor. Astfel. Incaşii Pe de crestele înalte ale Anzilor până la Oceanul Pacific.. dar şi cu o serie de meşteşuguri. a înflorit civilizaţia incaşilor. Enigmatică rămâne în continuare şi civilizaţia Tiahuanuco.. la graniţa dintre Peru şi Bolivia. de-a lungul Anzilor. ce a existat între secolele VIII-XIII.Trebuie să fi fost o veme când aceste vaste clădiri publice sau aflat în centrul unor mari oraşe dens populate. Statul format de incaşi era condus de un monarh considerat de origine divină. de la est spre vest. Oamenii se ocupau atunci cu agricultura şi creşterea micilor animale domesticite. din rocă extrem de rezistentă. apoi casele şi în cele din urmă chiar palatele şi templele”. 2. în secolele XIV-XV a continuat şi a dezvoltat pe o treaptă superioară. mai vechi. al cărui centru era situat la o înălţime de 4500 m.8.4. Incaşii au fost denumiţi „romanii Americii”. Pădurea aceasta le-a înghiţit treptat ca un monstru antedeluvian şi le digeră acum într-o linişte trândavă. din Columbia până în sudul statului Chile. de la nord spre sud şi de circa 1000 kilometri peste Anzi.. civilizaţii ale altor popoare. Reşedinţa monarhului se afla în oraşul Cuzco. Pe valea Cuzco s-a format statul incaş. fiu al zeului Soare. civilizaţia Chavin.Pădurea a înghiţit mai întâi câmpiile. înainte de venirea europenilor. având aşadar o compoziţie etnică extrem de pestriţă. Era totodată preotul suprem al cultului zeului Soare. urmată de civilizaţiile Mochica şi Nascon. al cărui întemeietor a fost Pachacutec Inca Yupanqui (1438-1462).tropicale. realităţi ce ridică încă numeroase semne de întrebare privind modalitatea execuţiei şi scopul. Era considerat proprietar al tuturor bunurilor din stat şi avea drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor supuşilor în calitate de judecător suprem. cu centrul în Peru. nu o dată enigmatice şi prea puţin cunoscute încă.. Incaşii au reuşit să creeze un adevărat imperiu întins pe mai multe mii de kilometri. la începutul erei creştine s-a manifestat nu departe de Lima. creându-şi aglomerări de tip urban unde au ridicat mari piramide ale soarelui sau lunii.

8. Educaţia se făcea. Pe de o parte. din ţinuturile mexicane şi până în sudul Argentinei. populaţiile aflate în stadiul tribal sau al şefiilor au dezvoltat în perioada medievală o cultură tradiţională.000 de locuitori. povestiri eroice. Alături de marea majoritate a locuitorilor imperiului se afla o castă privilegiată. fabule moralizatoare. de regulă ca discipol al celui căruia urma să-I succeadă. treptat. Cultura În domeniul cultural. America prezintă aceeaşi mare diversitate ca a structurilor sociale şi politice.pământului”) ce se pare că. Statul incaş a fost desfiinţat ca urmare a expediţiilor de cucerire desfăşurate în principal între anii 1532-1535 de către un grup restrâns de spanioli sub conducerea lui Francesco Pizzaro. Literatura pieilor roşii din America de Nord este deosebit de bogată. orală. dublat de o foarte bună pusă la punct reţea de drumuri. 2. integrată în Imperiul colonial portughez). Astfel. prin intermediul grupurilor de vârstă şi al riturilor de iniţiere. de la sud de Rio Grande. al clanului sau tribului. în interiorul familiei. Statul a organizat un vast sistem de irigaţii. alcătuită din descendenţii diferitelor familii imperiale (se practica poligamia). în momentul cuceririi avea peste 200. ca şi în Africa neagră. în lumea rurală şi în cea urbană şi se ocupa de asemenea de reglementarea muncilor publice. la strâmtoarea lui Magellan s-a instaurat heghemonia europeană a conquistadorilor spanioli (cu excepţia zonei viitoarei Brazilii. De o pregătire mai specială beneficia viitorul şaman sau vraci. Tânărul deprindea tehnici care să-i asigure supravieţuirea în condiţiile adesea dure ale zonei. alcătuită din legende mitologice. preoţi şi slujitori ai cultului etc.4. distrugându-se vechile forme politice ale populaţiei amerindiene în cursul secolului al XVI lea. creindu-se premise pentru încorporarea lumii americane în noua etapă istorică dominată de europenism. orientată spre necesităţi practice şi de cult. Acelaşi stat reglementa îndeaproape desfăşurarea întregului proces de producţie. poeme lirice. 83 . abilităţi de comunicare socială care să-I permită integrarea în comunitate.

mai ales în ceea ce priveşte unele obiecte din lemn (stâlpi totemici. Rachinal Achi. şi de asemenea era folosită în manuscrisele care aveau ca support hârtia făcută din scoarţă de copac. Din literatura maya au supravieţuit doar puţine elemente. cu edificii predominant cu caracter religios.De asemenea. tehnica ţesăturilor sau a prelucrării pieilor în care excelează unele triburi nord-americane poate fi considerată foarte veche. se pare. şi servea la realizarea de inscripţii pe pereţii templelor. Scrierea maya avea caracter pictografic. pe obiecte de jad. ajuns pe culmi artistice deosebite în perioada modernă la amerindieni. impresionează mai ales arhitectura. de muzică şi de dans. într-un centru consacrat. Printre aceste lucrări se numără Popol Vuh. poem dramatic. este de presupus că toate acestea erau transmise prin intermediul unui sistem de învăţământ bine organizat. continuă tradiţii mult mai vechi. Din imensa producţie de manuscrise maya. de exemplu). cu fragmente cosmogonice şi mitologice. în oraşe. exclusiv cultului. şi că atinseseră un nivel deosebit de înalt al cunoştinţelor ştiinţifice. Mayaşii au dezvoltat în Podişul mexican şi în Peninsula Yucatan o civilizaţie care. carte a genezei care cuprinde mitul creării omului din porumb. Descoperirile arheologice au relevat măiestria sculptorilor nord americani. Date ceva mai sigure şi mult mai bogate avem despre creaţiile culturale ale populaţiilor din zona marilor civilizaţii mezoamericane şi din regiunea andină. din cele salvate în secolul al XVI-lea cu ocazia transcrierii unor vechi manuscrise. restul fiind distruse de oamenii bisericii veniţi cu conchistadorii. Din arta maya. artizanul distrugerii manuscriselor mayaşe. alături. Poezia maya avea un rol cermonial. în vreme ce locuinţele populaţiei de rând constau în colibe ridicate la 84 . care depindea probabil de temple. căci întovărăşea riturile religioase. şi se poate presupune că este în linii mari identică cu cea folosită în evul mediu. deşi tehnic nu a depăşit stadiul eneoliticului. se pare că acestea erau păstrate în adevărate biblioteci publice. probabil. Acestea erau grupate. Chilal Balam. s-au păstrat doar trei codice bogat ilustrate. Din spusele episcopului Diego de Landa. a ajuns la o strălucire greu de explicat doar prin factori materiali. Tot descoperirile arheologice au confirmat că olăritul. Ţinând seama de faptul că mayaşii dezvoltaseră o civilizaţie a oraşelor.

Mayaşii cunoşteau şi tehnica picturii în frescă. care au păstrat vestigii arhitectonice sunt Chichen–Itza. câteva au supravieţuit. bogat decorate. De aceea. fie că e vorba de cele mayaşe sau de cele toltece ori chiar de urma ale enigmaticilor olmeci. pe faţadă. Labna. Palatele. S-a aflat asatfel că sistemul de învăţământ aztec făcea apel la şcoli superioare. orfevrăria (totuşi puţin cunoscută şi practicată). conduse şi organizate de preoţi. reprezentând zeităţi dar şi oameni obişnuiţi. În perioada de care ne ocupăm. civilizaţia maya se retrăsese în Peninsula Yucatan. vorbită pe o arie largă. Picturile mayaşe care s-au poăstrat demonstrează talentul în folosirea perspectivei şI un deosebit simţ al compoziţiei. reprezentând divinităţi. deşi marea majoritate a manuscriselor a fost distrusă de conchistadori. a putut fi la rândul ei reconstituită. Artele minore erau reprezentate de sculptura în jad. accesul la templu se făcea pe scări laterale. unde cele mai importante centre urbane. În şcoala de pe lângă marele templu din 85 . dar. cu decor policrom. Mayapan. iar limba nahuatl. Sculptura din Yucatan e mai abstractă decât cea din Mexic. alcătuită cu ajutorul zidurilor din ce în ce mai groase care se apropie unul de altul până când în cele din urmă se întâlnesc. reprezentată de vase elegante. construite în vârful unei piramide tronconice . erau ridicate pe platforme mai joase. Templele erau dreptunghiulare. calmecac. aveau mai multe camere care primeau de regulă lumina pirn uşă. iar pe de altă parte.oarecare depărtare de spaţiul sacru. scrierea aztecă a fost descifrată în mare parte. Extrem de interesante sunt figurine din ceramică. ferestrele de mici dimensiuni constituind o raritate. dar exista şi o scară principală. din perioada clasivă. şi ajunseseră la o desăvârşire tehnică amintind de Renaşterea italiană. Edificiile mayaşe erau împodobite cu sculpturi în piatră şi basoreliefuri modelate în stuc. ca în cazul celebrei fresce de la Bonampak. şi face apel mai frecvent la simboluri. probabil locuinţe ale preoţilor. Uxmal. În interiorul templelor se aflau mai multe săli. Elementul constructiv tipic mayaş este bolta falsă. Un alt domeniu în care mayaşii s-au remarcat a fost ceramica. marcate de un deosebit realism al redării figurilor şi ocupaţiilor caracteristice. Aztecii aveau la rândul lor o scriere pictografică. preoţii spanioli şi-au dat seama repede de importanţa acestora şi i-au pus pe localnici să reconstituie unele dintre ele. Cultura aztecă a fost rodul preluării creatoare a multiplelor tradiţii precedente pe platoul mexican. confecţionarea podoabelor din pene.

istorice. Ni s-a păstrat chiar şi numele unor poeţi de limbă nahuatl. Erau. regele Nezaualcoyotl. precum cele în cinstea lui Quetzalcoatl. condusese şi la dezvoltarea unei arhitecturi militare importante. Istoriografia aztecă tratând despre începuturile poporului a fost distrusă în mare parte din ordinul lui Itzcoatl (1428-1440). de unde erau azvârliăţi mulţimii prizonierii sacrificaţi. Piramidele erau tot în trepte. dramele cu subiect mitologic. şI adesea de dans. etc. caracterul războinic al societăţii. Existau şi temple circulare. Mexico. declamarea poemelor fiind întovărăşită de acompaniament. prinsă în nesfârşite războaie.Tenochtitlan se învăţau religia. 86 . aşa cum demonstrează resturile de apeducte şi canalele de iriganţie din parcul Tezcotzinco. era dominată de aspectul religios. întrucât grădinile erau un element esenţial în marile oraşe. dintre care cele mai importante au caracter cosmogonic. Tochihitzin. dar parte a acestora a fost preluată şi prelucrată de unele cronici spaniole din secolul al XVI-lea. Specific aztecă este piramida teocalli. precum cea mayaşă. Conchistadorii au distrus la rândul lor masiv cronicile aztece. După ruinele de la Oztoman s-a dedus că aztecii ajunseseră să ştie cum să construiască bolţi adevărate. realizat la porunca regelui poet Nezaualcoyotl. cel puţin în capitală. întrucât aici erau educaţi tinerii aristocraţi ale căror funcţii urmau să fie militare sau religioase. dovedit de faptul că edificiul cel mai caracteristic era piramida cu sanctuar. Poezia era strâns asociată cu muzica şi dansul. precum « Poemul lui Quetzalcoatl ». apreciate poemele epice. slăvit astfel ca zeu al vântului. sau cea toltecă. care avea pe platformă două temple alăturate (la Tenochtitlan. ceea ce a contribuit la o rescriere a istoriei pentru a sublinia originea divină a dinastiei şi a conducătorilor. nu doar pe console. cel puţin cu instrumente de percuţie. Arhitectura aztecă. anterioară. astronomia. noţiuni de istorie şi de drept. La azteci. precum Tlatecatzin. de asemenea. cu scări abrupte pe faţadă. totul combinat cu accentul pe pregătirea fizică. Din literatura aztecă au supravieţuit unele fragmente poetice. Putem vorbi la azteci chiar de o arhitectură peisagistică. căci fortăreţe şi redute cu turnuri puternice apărau punctele de trecere. marea piramidă teocalli era surmontată de templele lui Tlaloc şi al lui Huitzilopochtli). precum mayaşii.

literatura şi ştiinţa incaşă nu au fost consemnate decât după conquistă. Remarcabili sunt însă unii din predecesorii lor în regiunea peruviană. folosit pentru a comunica date contabile. Specific aztece erau arta împletiturilor şi a confecţionării mozaicurilor. avea un evident rol ornamental. alteori în formă de şarpe cu cap şi membre omeneşti. sau în combinaţii antropomorf-zoomorfe. astăzi existând numeroase manuscrise ornamentate cu imagini desenate şi colorate cu grijă. În realizarea imaginilor divinityăţilor. sidef. De altfel. atinsese un deosebit nivel artistic. pitici. existenţa lor fiind documentată totuşI de descoperiri isolate. şi erau neîntrecuţi orfevri. în prinicipiu. deşi nu era cunoscută roata olarului. 87 . Incaşii Remarcabili prin organizarea lor socială. precum purtătorii culturii Mochica. maceualtin. De asemenea. chiar scrierea aztecă. granate. incaşii au fost mai puţin admiraţi pentru realizările lor culturale decât mayaşii şi aztecii. mantiilor şi podoabelor din pene multicolore. pictografică. jadeitul. quippu. Arta miniaturii însă a supravieţuit conquistei. În absenţa scrierii. cristalul de rocă.Sculptura aztecă avea în primul rând rol decorativ. iar atunci aceasta s-a făcut de o manieră extrem de fragmentară şi de selectivă. asemenea lui Quetzalcoatl. sau oameni din popor. fiind subrodonată arhitecturii. cu ideea de canon bizantin). obsidian. figurat uneori ca un şarpe cu pene încolăcit în jurul său. jadul. Sculptorii reprezentau însă şi războinici (vestiţii cavaleri jaguar sau cavaleri vulturi). dar aceste fresce nu s-au păstrat. deşi unii cercetători au considerat că anumite reprezentări de pe stofe şi de pe ceramică ar fi putut avea caracter pictografic. ceramica. Cu certitudine se ştie doar că incaşii foloseau un sistem mnemotehnic de notare a cifrelor. Aztecii foloseau pictura pentru decorarea pereţilor templelor şi palatelor. cu ajutorul unor panglici cu noduri. artiştii azteci trebuiau să se conformeze unui cod simbolic foarte minuţios stabilită de preoţi (asemănător. Din piatră se realizau şi măşti ceremoniale. Se pare că incaşii n-au dezvoltat niciodată un sistem de scriere. Aztecii ştiau să prelucreze cu mare fineţe mineralele dure. adesea încrustate cu turcoaze. după cum am mai spus. Divinităţile aztece sunt frecvent reprezentate în forme animale. animale diverse.

a căror tradiţie se perpetuează şi azi în aria andină. antropomorfe. atât cât a fost consemnată după Conquistă. cronicari spanioli. De altfel. Suverani incaşi. incaşii nu au folosit sculptura pentru a decora edificiile. şi în general erau lipsite de uşi. şi sunt decorate cu motive geometrice. Şi în zona andină se folosea bolta falsă. Vasele incaşe. întărită de predominarea liniilor orizontale. quechua. Literatura incaşă. cosmogonic sau de dragoste. în pofida lipsei consemnării în scris. şi de dans. Forma orală a povestirilor istorice. zoomorfe şi vegetale. precum Pachacuti Inca.Educaţia tinerilor. După conquistă. şi mai ales în enigmaticul oraş Machu Pichu. este una de masivitate. fără mortar. au forme şi dimensiuni variate. Arhitectura este domeniul în care incaşii şi-au dovedit talentul lor de constructori. poezia era indisociabilă de muzică. precum ceramica sau ţesutul. Poezia religioasă a dobândit o expresie desăvârşită în « Imnuri către Viracocha ». Ca şi în celelalte arii culturale americane. cu uşi în formă trapezoidală. realizate din suluri de lut sau prin tehnica mulajului. cu caracter epic. Ţesăturile incaşe. geniul lor creator fiind mai evident în artele aşa zis minore. prin folosirea pietrei cioplite. şi erau transmise cunoştinţe despre religie. şi sobrietate. pentru a pune mai bine înevidenţă meritele propriei lor familii. unii chiar de origine incaşă. mai ales a celor sortiţi unor cariere administrative se făcea în şcoli puse sub controlul statului. aşa cum s-a păstrat parţial în vechea capitală Cuzco. aşa numiţii amawta. Istoriografia.a contribuit însă şi la lipsa lor de stabilitate. Impresia generală degajată de arhitectura incaşă. incaşii nu s-au ilustrat prea mult în domeniul sculpturii. mai degrabă epopei decât cronici. precum Garcilaso de la Vega el Inca. unde se învăţa limba oficială a imperiului. iar construcţiile aveau un singur nivel. unde păstrătorii tradiţiilor colective. precum şi tehnica realizării şi descifrării quippu-urilor. în forma în care ajunseseră până la ei. cuprindea poezii. se bucurau de mari privilegii. legislaţie. a cunoscut o dezvoltare deosebită la incaşi. au consemnat unele din aceste cronici. au fost şi talentaţi poeţi. calendar şi astronomie. în relief sau prin pictură policromă. Spre deosebire de mayaşi sau azteci. ale căror faţade sunt în general severe. erau confecţionate cu ajutorul aproape tuturor tehnicilor cunoscute la ora 88 . în impresionante construcţii realizate prin simpla îmbinare. ele putând fi uşor modificate la iniţiativa monarhilor. interpretată mai ales cu ajutorul instrumentelor de suflat şi de percuţie.

şi ştiau să obţină bronzul şi chiar şi platina. ale unui mare număr de plante. datorită absenţei unui sistem de scriere şi a distrugerilor care au fost făcute de conchistadori.respectivă în întreaga lume. trimis să se documenteze în Lumea nouă. deşi războiul era unul foarte primitiv. manioc. Decorur geometric. etc. şi un calendar lunar. Acesta e cazul botanicii. realizată în Europa deabia prin secolul al XVIII-lea. acesta a marcat şi calendarul. roşie. ananas. de scoarţele vechi româneşti. sau pe absenţa scrierii. aminteşte uneori. aşa cum demonstrează puţinele exemplare rămase. febrifuge. cunoşteau şi aplicau proprietăţile analgezice. Francisco Hernandez.. care au constituit apoi un aport esenţial la dezvoltarea civilizaţiei mondiale (porumb. Anul solar era împărţit în 18 luni. ardei. purgative. putem afirma că în unele domenii aceste populaţii ajunseseră să aibă cunoştinţe foarte ample. Suntem mai puţin bine informaţi în privinţa cunoştinţelor incaşior în aceste domenii. Incaşii ajunseseră la o tehnică greu de egalat în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor preţioase. influenţate de problemele puse de descifrarea vechilor scrieri. căci indigenii. pentru a nu le cita decât pe cele mai utile). care erau însă considerate nefaste. Mayaşii şi aztecii dăduseră o mare 89 . calculat cu o exactitate uimitoare. a numărat circa 1200 de plante folosite de azteci în scop terapeutic. cartof. matematică şi cronologie. în paralel. « civil ». Cum în matematici se utiliza sistemul de calcul în baza 20 (vigesimal). Podoabele de aur şi argint create de orfevrii incaşi par să fi fost extraordinare. etc. în care existau. fasole. cu caracter religios şi divinatoriu.Ştiinţa Atât cât ne permite nivelul cunoştinţelor actuale despre societăţile precolumbiene din aria mezoamericană şi andină. foarte stilizat. Medicul regelui Spaniei Filip al II-lea. Cele mai spectaculoase realizări ale mayaşilor şi ale aztecilor sunt legate de astronomie. ca la incaşi. prin observaţii şi experimenţe domesticiseră un număr foarte important de plante. a câte 20 de zile fiecare. În domeniul medicinei. Practicile chirurgicale erau suficient de dezvoltate pentru a permite efectuarea cu succes a amputărilor şi a trepanaţiilor. un calendar solar. precum cea mayaşă. dintre care unele continuă să aibă aplicabilitate şi astăzi. Se adăugau cele cinci zile rămase. dar ele au fost topite şi transformate în lingouri de conchistadorii care se temeau de caracterul lor « păgân ». Mayaşii şi aztecii foloseau un calendar destul de asemănător. diuretice. cacao. în mod frapant.

1. Spre deosebire de populaţiile mezoamericane. Calendarele solar şi lunar coincideau la fiecare 52 de ani. iar în domeniul metalurgiei nu descoperiseră modalităţile de prelucrare ale metalelor dure. Rezultatele calculelor contabile puteau fi trecute pe quippu.importanţă planetei Venus. Dar acest sistem nu avea decât caracter mnemotehnic. iar pentru facilitarea calculelor exista un fel de abac. Matematicile erau foarte dezvoltate. mayaşii şi aztecii folosind un simbol pentru cifra zero foarte apropiat de cel de origine arabă (indiană). în funcţie de poziţia pe panglică. cu relativă uşurinţă. intervalele de 52 şi 104 ani erau celebrate cu mult fast. Cunoştinţele tehnice ale popoarelor precolumbiene au fost deosebite şi în domeniul construcţiilor. corespund a 65 ani venusieni. cu nenumărate sacrificii umane. De aceea. Prăbuşirea lor în faţa europenilor se explică. Cu toate aceste realizări remarcabile. Incaşii foloseau anul solar şi anul lunar. şi nu putea fi descifrat în afara explicaţiilor orale care îl întovărăşeau întotdeauna. Începuturile expansiunii europene 3. incaşii foloseau sistemul zecimal. acele cordoane de care atârnau panglici cu noduri. şi introduceau corecţii pentru a rezolva problema decalajelor între cele două sisteme. de asemenea. 3. căci nu cunoşteau roata. cu numere de gradul miliardelor. ceea ce le permitea să opereze. în măsură foarte mare. destinate restabilirii echilibrului cosmic. al cărui ciclu îl foloseau. în calculul timpului. nici pentru transport şi nici pentru fabricarea ceramicii. nu trebuie să uităm nici un moment că societăţile precolumbiene aveau probleme în alte domenii. cu boabe de porumb. Marile descoperiri geografice. mai ales dacă ţinem seama că marile ansambluri arhitecturale din aceste zone au fost realizate cu ajutorul uneltelor din piatră. tocmai prin acest decalaj tehnic în defavoarea precolumbienilor. datorită credinţei în riscul ca lumea să se sfârşească odată cu finalul unui asemenea ciclu. adică 104 ani tereştri. Fiecare nod. în cel mai fericit caz din bronz. iar observaţiile astronomilor conduseseră la stabilirea faptului că de două ori 52 de ani. modul de realizare şi culoare avea o semnificaţie numerică. Cauzele marilor descoperiri geografice 90 .

Tot o justificare religioasă o avea căutarea regatului Preotului Ioan. Mobilurile care i-au determinat pe occidentali să pornească în expediţii în necunoscut au fost mai ales nevoia de aur. şi a elimina ameninţarea pe care considerau că o reprezintă Islamul. hărţile. ţări precum Portugalia şi Spania susţinând că intenţionează convertirea sălbaticilor păgâni. apoi. suveran creştin care ar fi fost stăpânul unui teritoriu imens şi extraordinar de bogat. marile 91 . La baza marilor descoperiri geografice începute din secolul al XV-lea a stat dorinţa aflării unui nou drum spre Indii. ţinutul mirodeniilor şi al aurului. foarte importantă a fost terminarea Reconquistei. şi al cărui potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii. Ca suport ideologic al călătoriilor în lumi necunoscute a fost folosit creştinismul. în condiţiile în care drumurile tradiţionale. aflat undeva în spatele spaţiilor stăpânite de musulmani. Marile descoperiri aveau nevoie însă de o serie de perfecţionări de ordin tehnic. mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică. iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor. instrumentele de navigaţie. vizând navele. care elibera capacităţile umane şi materiale necesare. pe măsură ce teritoriile asiatice erau cunoscute europenilor.La sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne. incapabilă să se reorienteze spre activităţi comerciale. începutul politicii coloniale care avea să asigure pentru câteva scole supremaţia unora dintre puterile occidentale asupra lumii. Marile expediţii dar mai ales colonizarea teritoriilor descoperite au fost făcute posibile de creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XVlea. Pentru ţările aflate în avangarda marilor descoperiri. Stabilirea legăturii cu acest suveran creştin (situat mai înâii în Asia. care a permis drenarea excedentului uman către lumile noi. care preluau mărfurile orientale la Alexandria. prin Golful Persic sau Marea Roşie erau controlate de musulmani. europenii se lansează într-o serie de expediţii care au ca rezultat descoperirea de noi lumi sau de noi itinerarii către zonele deja cunoscute. în Africa) era văzută de capetele încoronate ale Europei şi de unii oameni ai Bisericii drept o posibilitate de a prinde lumea musulmană ca într-un cleşte. Portugalia şi Spania. Descoperirile geografice sunt urmate de luarea în stăpânire a noilor teritorii. şi de mirodenii la un preţ mai mic. În ceea ce priveşte navele. pentru o economie în continuă expansiune. devenite o necesitate în viaţa cotidiană.

manevrată cu ajutorul unei roţi fixată pe punte (cârma de etambou). Între aceştia o menţiune aparte merită Ibn Battuta. au fost esenţiale existenţa unor marinari experimentaţi. dintre care Marco Polo. În secolul al XV-lea. permiţând calcularea poziţiei navei).2. precum cel chinez sau islamic. etc. Pentru orientarea navigatorilor. 3. Ea beneficia de descoperirea cârmei scufundate. de capitaluri în stare să susţină material întreprindea călătoriilor costisitoare. de asemenea. caravela avea un sistem complex de vele. amiralul chinez Cheng Ho realizează o serie de expediţii în Oceanul Indian. Descoperirile portugheze 92 . astrolabul (pentru calculul longitudinii). Expediţii care au completat cunoştinţele despre lume s-au realizat şi cu pornire dinalte spaţii. Numeroşi negustori şi călători din lumea islamică au explorat Africa şi ţărmurile sale. de susţinere din partea puterii politice şi a bisericii. şi triunghiulare pentru curenţii laterali. călător pe mare şi pe uscat între Europa şi Asia (China supusă de mongolii lui Kubilai) este cel mai cunoscut. De asemenea. hărţile maritime. şi manevrabilă. esenţiale au fost busola. : multă vreme s-a crezut că la Ecuator marea începe să fiarbă). ceea ce-i permitea să folosească şi vântul de mai mică intensitate. De asemenea. care în secolul al XIII-lea explorează zone din Orientul apropiat şi mijlociu şi traversează Sahara. dintr-o parte. capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute. pentru a face faţă unor spaţii necunoscute. Era nevoie. Nu se poate trece cu vederea nici peste unii înaintemergători.călătorii transoceanice au fost făcute posibile de existenţa caravelei. corabie în acelaşi timp încăpătoare pentru a depozita proviziile necesare lunilor de navigaţie în larg. efemeridele (tabele de declinaţie care indicau înălţimea soarelui pe zile şi latitudini. evitând imobilizarea în larg. pătrate pentru folosirea vântului din spate. în declanşarea marilor expediţii. care permitea în acelaşi timp sporirea dimensiunilor navei şi manevrarea ei mai facilă. în condiţiile în care circulau diferite poveşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii ccunoscute sau despre fenomene naturale înspăimântătoare (Ex. ajungând spre ţărmurile orientale ale Africii.

puterii politice sau particularilor. şi fără potenţial demografic deosebit. în care iniţiativa aparţine. În descoperirile portugheze se poate observa succesiunea mai multor etape. Se realizează astfel recunoaşterea golfului Guineii. iar avantajele economice sunt legate de comerţul cu băştinaşii. negustor care din 1569 se angajează în faţa regalităţii să organizeze cercetarea anuală a unei anumite întinderi de pe coasta Africii. insulele Madeira şi Azore. până la Insulele Capului Verde. se va limita la ocuparea unor puncte de pe ţărm. Următoarea expediţie este pregătită temeinic. Pe de altă parte. În 1481 îl trimite pe Pedro da Covilhao spre estul Africii. Bartolomeo Diaz reuşeşte să treacă de extremitatea sudică a Africii. se realizează cercetarea coastei Africii din nord. Aceste informaţii au putut fi legate de cele pe care continuau să le obţină cei ce recunoşteau coasta apuseană. În etapa următoare. Portugalia este o ţară relativ săracă. Din expediţie se întoarce. datorită încheierii mai timpurii a Reconquistei şi a centralizării politice. Covilhao trimite regelui un raport din care reieşea felul în care se poate ajunge în Indii de pe coasta răsăriteană a Africii. ajunge pe coasta vestică a Indiei. Sub patronajul său. În declanşarea expediţiilor. de aceea în momentul în care va trece la organizarea imperiului său colonial. De la Malindi. Vasco da Gama. o singură 93 . de la Ceuta. cu o mare lungime a ţărmurilor. acolo unde îm epocă se credea că ar fi existat legendarul regat al regelui-preot Ioan. a poziţiei sale geografice extrem de favorabile. pe rând. reuşeşte să ajungă pe coasta răsăriteană a Africii. desfăşurată în prima jumătate a secolului al XV-lea. ajungând până la Capul Bunei Speranţe. unde va organiza forturi militare şi factorii comerciale.Portugalia este prima putere europeană care se avântă în expediţiile geografice. în stăpânire portugheză. care a adunat la curtea sa specialişti în navigaţie. doi ani după plecare. având la bord pilotul lui Bartolomeo Diaz. fără să treacă la o colonizare prozpiu-zisă (excepţie face Brazilia). a faptului că expansiunea sa teritorială era imposibilă datorită vecinătăţii cu Spania. şi în 1497. portughezii sunt favorizaţi şi de existenţa unor descoperiri anterioare : Insulele Canare (ocupate de Spania). regele Joao al II-lea reluând organizarea cercetărilor sistematice. Cazul cel mai interesant este al lui Fernando Gomes. cu un pilot arab. a beneficiat de sprijinul principelui Henric Navigatorul (1394-1560). În 1486. iniţiativa este preluată de particulari. Din anii ’80 monarhia reia iniţiativa. Acestea au reprezentat baze esenţiale pe drumul spre sudul Africii. la Calicut. în zona Etiopiei. Prima etapă. organizând metodic cercetările.

Se puneau astfel bazele unui imperiu colonial maritim şi comercial. dornic să descopere un nou drum spre Indii. întreţinut prin forţa marinei de război care patrula prin mări şi oceane. afirmând că e vorba de un alt pământ. şi expediţiile viitoare merg tot mai adânc. corăbiile lui Columb ajung în octombrie în Arhipelagul Bahamas. După ce au mai explorat Cuba şi Haiti. cu vestea că au ajuns în Indii. 1498. şi nu despre Indii. Jamaica. În orient. Descoperirile lui Columb nu aduceau însă aurul promis curţii spaniole. la gurile fluviului Orinocco. Urmează alte trei călătorii. dar încărcătura de la bord a permis recuperarea înzecită de cateva ori a cheltuielilor. iar secretul itinerariilor este păzit cu mare rigoare. prin căderea Granadei în 1492. şi atinge ţărmurile Americii Centrale în zona Penisulei Yucatan. cel ce obţinuse pentru sine titlul de amiral cade în dizgraţie.3. 1502. În august acelaşi an. interzicând accesul altor nave. După o traversare dificilă a unui ocean pe care nimeni nu-l mai străbătuse înaintea lor (sau cel puţin fără să ştie că o astfel de traversare ar fi avut loc). care între 1497-1500 face o serie de explorări în Venezuela. din Malaezia. portughezii mai cuceresc puncte strategice la intrarea în Marea Roşie (insula Socotra) şi în Golful Persic (Ormuz). de aceea. în drum spre Indii. În 1500. Malacca. în încercarea de a găsi metalul preţios şi mirodeniile atât de dorite. cu o flotă de trei corăbii şi 120 de oameni.corabie.Descoperirile spaniole Spania se angajează în expediţiile transoceanice după încheierea Reconquistei. în timpul cărora Columb descoperă Antilele Mici. Cel care îşi dă seama că a fost de fapt descoperit un nou continent este florentinul Amerigo Vespucci. şi descoperă coasta răsăriteană a Americii de Sud. Insulele Sonde şi Moluce. Goa. 3. viitoarea Brazilie. în 1493. De asemenea. Cristofor Columb pleca spre vest. Când în 94 . pentru a nu cădea în mâinile altor navigatori. într-o insulă numită sugestiv San Salvador (Mântuitorul în spaniolă). forturile militare de pe coastă protejează interesele comerciale ale portughezilor. explorează litoralul Americii de Sud. Alvarez Cabral este împins de curenţii din Atlantic prea la vest. Columb şi oamenii săi se întorc în patrie. Ceylon.

Ruşii realizează expediţii de uscat. francezii (prin Jacqus Cartier). ceea ce era dincolo aparţinea spaniolilor. dar Portugalia era în uniune dinastică cu Spania. Astfel. care împărţea sferele de acţiune între cele două ţări. 3. prin acţiunea cazacilor şi a negustorilor. care extindeau stăpânirea Spaniei în America centrală (actualele Mexic şi Texas) şi în aproape întreaga Americă de Sud (cu excepţia Braziliei portugheze). datorită condiţiilor climaterice din apropierea regiunilor arctice. Tazmania. Imperiile aztec şi incaş se prăbuşeau în câţiva ani sub loviturile conquistadorilor.4. Începuturile imperiilor coloniale Imperiul colonial al Spaniei avea un caracter teritorial mai accentuat decât cel portughez. În urma progresului descoperirilor. de partea cealaltă a pământului. pe care ruşesc să o cucerească treptat. prin tratatul de la Saragoza.5. Ce se afla la est de linie reprzenta domeniul portughez. şi imperiul colonial portughez este mai uşor de atacat decât cel teritorial spaniol). fără însă a reuşi. 3. Olandezii se orientează în secolul al XVII-lea spre mările calde din sud. 95 . pe care o numesc Noua Olandă.1513 Vasco Nunez de Balboa traversa istmul Panama şi descopera Oceanul Pacific. şi încearcă să-şi realizeze propriile imperii coloniale. olandezii descoperă Australia. dar reuşind explorarea zonelor din nord. Interesele comerciale şi militare ale Spaniei şi Portugaliei riscau să creeze mari probleme intrând în conflict. Noua Zeelandă. Englezii (prin John Cabott). în 1529 se trasează o nouă linie. olandezii caută drumuri spre nord-vest sau nord-est. după o linie imaginară care trecea la 370 de leghe vest de insulele Azore. Alte descoperiri Celelalte puteri europene nu sunt de acord cu această impărţire a lumii. în 1494 se încheiase Tratatul de la Tordesillas. spaniolii realizând cucerirea şi colonizarea unor vaste teritorii. devenea clar că a fost descoperit un nou continent. care completa partajarea domeniilor coloniale. de aceea. după ce cuceriseră o serie de puncte aflate sub stăpânirea portughezilor (se aflau în război cu spaniolii. spre Siberia. dar sunt obligate să caute alte drumuri spre Indii.

-descoperirea a noi continente şi a unor teritorii din lumea veche până atunci necunosute europenilor . vitele mari . Economie şi societate în Europa occidentală (secolele XIV-XVII) 96 . precum grâul. Africa. dar faţă de care cei din lumea nouă nu aveau imunitate . precum oraşele italiene. roşiile. viţa de vie. şi conducând la ridicarea altora. -descoperirea de noi surse de metale preţioase. 4. precum gripa şi variola. curcanul.Consecinţele marilor descoperiri geografice : -completarea cunoştinţelor geografice şi ştiinţifice despre lume . implicând declinul unor foste puteri comerciale. negoţul cu sclavi negri din Africa reprezintă o componentă importantă a acestui comerţ internaţional .6. fasolea. (minele de argint de la Potosi. contolul european asupra aurului sudanez) care permit expansiunea economică a Europei . -unificarea microbiană a lumii : europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau mortale. -schimbul de plante şi animale între lumea veche şi lumea nouă : europenii introduc în America o serie de culturi. -formarea imperiilor coloniale . în primele secole ale conquistei. se estimează că datorită şocului microbian au murit. porumbul. etc. centrul economic al lumii se deplasează din Mediterana şi Marea Nordului în Atlantic. . în ceea ce Wallerstein şi Braudel au numit « economia univers » a epocii moderne. precum Olanda şi Anglia. ardeii. America pe de o parte. europenii au preluat din America sifilisul. din Asia pătrund pe scară mai largă orezul şi bumbacul.3. acesta din urmă introdus în colonii. care uneau Europa. animale precum calul. între 70 şi 90% din populaţia indigenă . şi Europa cu Asia pe de alta . -se pun bazele unificării economice a lumii. -noi curente comerciale. tutunul. aduc de acolo cartoful.

4. lumea arabă. până în zilele noastre. Principala cauză a avansului european este tocmai schimbarea structurilor economice şi sociale.Populaţia atinge un vârf către 1540-1560. la sfârşitul evului mediu şi la începutul epocii moderne să o ia înaintea celorlalte zone de pe continent şi din întreaga lume. care va deveni una din bolile foarte frecvente şi grave. tifos şi sifilis. Acestea scad înspre est şi nord. rezidă în progresele agrare şi comerciale permiţând hrănirea unui 97 . apar epidemiile de gripă. care au condus la apariţia relaţiilor capitaliste.2. Unele dintre acestea. Regiunile cele mai bine populate se găseau în Europa Occidentală şi Centrală. există numeroase diferenţe în privinţa densităţilor de locuire. după expresia lui Braudel. Estimările propun drept cifre cca. E adevărat că apar noi boli contagioase. şi sunt depăşite de Occidentul european tocmai datorită mutaţiilor economico-sociale care se produc în această perioadă a secolelor XIV-XVII. ciuma. 80 milioane de locuitori pe la 1500 şi circa 100 milioane pe la 1600.Geneza relaţiilor capitaliste În plan economic şi sociale Europa apuseană este marcată de procesul istoric prin care a reuşit. o anumită creştere demografică începe să se constate începând de pe la 1450-1460 şi să se accentueze până la mijlocul secolului al XVI-lea.1. loveşte mult mai rar. în vreme ce spre marginile nordice şi sud-estice densitatea de populaţie scădea. după care urmează o perioadă de stagnare şi chiar de recul temporar. Dincolo de aceste cifre globale. ajungându-se la densităţi de sub 5 locuitori pe km. Motivaţiile creşterii populaţiei în « lungul secol XVI » (1450-1620). iar efectele lor se simt mai ales în plan psihic. Aspecte demografice După scăderea catastrofală datorată ciumei negre de la mijlocul secolului al XVlea. Se estimează că pe la 1450 pe continentul nostru trăiau circa 50-55 milioane de persoane (faţă de cca 73 de milione la începutul secolului al XIV-lea). precum Bizanţul. pătrat. dar acestea sunt mai puţin ucigătoare. În schimb. fără sa dispară. Creşterea populaţiei a fost favorizată de reculul epidemiilor. China fuseseră mult mai dezvoltate în secolele precedente. 4.

1. Londra. şi se întâlnesc şi regiuni unde se constată o stagnare demografică. livezi. pe ansamblu doar 10% din populaţia sa trăind în oraşe. proporţia populaţiei urbane fiind de 25%. Majoritare sunt însă zonele în care ritmul de creştere este moderat. culturile americane de mare randameant. Agricultura Europa apuseană continuă să fie. mai ales că nu se înregistraseră mari progrese tehnice în agricultură. deoarece în perimetrul urban se găsesc grădini. în imediata vecinătate se cultivă ogoarele. cartofii încep să aibă efecte mai ales după anul 1600. precum porci sau păsări. Astfel. aceasta e reprezentată doar parţial de persoanele care practică agricultura. Nici productivitatea muncii nu creşte decât foarte 98 . care se realizează nu atât pe calea sporului demografic natural. în sensul că în oraşe mor mai mulţi oameni decât se nasc. cum ar fi meşteşugarii rurali. Pentru o populaţie mai numeroasă decât în perioadele anterioare. Oraşele occidentale de la sfârşitul evului mediu îşi mai produc singure deci o parte a hranei.3. Creşteri mai mari ale populaţiei. În ceea ce priveşte specificul populaţiei rurale. o lume proponderent rurală şi agrară. Uneltele şi tehnicile agrare rămân în esenţă aceleaşi. clericii. Parisul ating la sfârşitul secolului al XVI-lea câteva sute de mii de locuitori. etc. nobili. cât pe cea a impigraţiei populaţiei de la sat la oraş.3. în vreme ce în alte regiuni proporţia e mult mai mică. în această perioadă. peste medie.Evoluţii economice şi sociale 4. se întâlnesc în oraşe. O altă problemă ce merită discutată este procesul de creştere a populaţiei urbane. precum porumbul. problema asigurării resurselor de hrană în secolul al XVI-lea se pune cu acuitate. dintre care unele. Există însă diferenţe regionale foarte mari. În mediul rural locuiesc şi alte categorii în afara ţăranilor. precum Constantinopolul. modelul demografic urban se caracterizează prin spor natural negativ.mai mare număr de oameni. deşi esenţialul este adus totuşi din mediul rural. Pe de altă parte. aici se cresc animale. la oraş o parte din timpul de muncă total este dedicat muncilor agricole. 4. în unele zone. tocmai că aici vin să se stabilească şi îşi sfârşesc existenţa persoane născute în altă parte. precum Italia de Nord.

ca şi cele de fier şi de cărbune. cerealele se aduc în Occident de la Marea Baltică. sau introducerea de noi terenuri în circuitul agrar. Astfel. 4. Comerţul Comerţul internaţional cu produse alimentare cunoaşte o serie de regiuni specializate în anumite produse. prin îndiguiri şi desecări. Moldova. deşi în unele zone se constată o mai bună organizare a muncii faţă de perioada precedentă.3. Pe această bază. astfel că asigurarea necesarului de hrană se face prin schimburi comerciale supra-regionale.3. sectorul minier se dovedeşte din ce în ce mai important. Italia.puţin. unele zone ale Occidentului s-au putut specializa în alte producţii decât cele agricole. în Olanda se obţin noi terenuri agricole pe seama mării.2. cum ar fi reluarea în cultură a unor zone temporar abandonate. Germania. Comerţul supra-regional cu bunuri de larg consum este foarte important pentru dezvoltarea Europei occidentale. întrucât a permis menţinerea unui surplus de populaţie urbană.3. ceea ce pe termen lung permite dezvoltarea industrială ce asigură avansul european. Progresele datorate agriculturii extensive nu ţin însă pasul cu creşterea rapidă a populaţiei din anumite zone ale Europei. Danemarca se specializează de timpuriu în realizarea de produse lactate destinate inclusiv exportului. în vestul continentului. Relansarea acestui sector se datorează mai multor 99 . acesta din urmă esenţial în prelucrarea metalelor. Tările de Jos importă bovine vii (au avantajul că se deplasează singure şi nu pun probleme de conservare) din Danemarca. Creşterea producţiei agricole are deci la bază factori extensivi. 4. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă au cunoscut-o minele de argint şi cupru din spaţiul german. Ucraina. Polonia. cunoscând la rândul său o relansare în secolele XV-XVI. mai ales Polonia şi Ucraina. Astfel. Meşteşugurile şi industria Dintre ramurile non-agricole. Ungaria. şi are o evoluţie în mare sincronă cu cea a agriculturii. iar în Italia se practică de asemenea asanările. în urma crizei secolului al XIV-lea. unde ajung din zonele limitrofe. care nu mai practică agricultura şi nu-şi mai asigură singură necesarul de hrană.

din postăvărit. precum pompele pentru scoaterea apei din mină. iar pe de alta datorită concurenţei minelor din lumea nouă. sub acelaşi acoperiş (din nou exemplul atelierelor tipografice). care realizează toate operaţiunile. precum Augsburg. şi presupun capitaluri din ce înce mai importante. Tările de Jos. astfel încât un produs e rodul colaborării dintre diferiţi lucrători. cu toate operaţiunile desfăşurate în acelaşi loc. Un exemplu foarte bune e reprezentat de tipografii. aflate în exploatarea Spaniei. Nuremberg. adesea în mediul rural. Expansiunea mineritului european este oprită pe la 1500. dezvoltarea mineritului european se leagă de acţiunea unor mari capitalişti din oraşe din sudul Germaniei. e rezultatul mai multor operaţii separate (tăiatul hârtiei. în care cartea. imprimarea. culesul paginii. Foarte importante pentru asigurarea cu metalul preţios necesar monedei au fost minele de argint de la Potosi. Investiţiile. sunt foarte mari. mai ales în cazul zăcămintelor de mare adâncime. Sectorul producător se caracterizează prin coexistenţa dintre atelierele meşteşugăreşti tradiţionale şi manufacturile capitaliste. Tesutul. de exemplu din Tirol la Baia Mare. Din aceste motive. şi dispersate. Un exemplu de manufactură dispersată este cea din sectorul textil. cu o serie de operaţiuni desfăşurate în altă parte. Anglia. dintre care foarte cunoscuţi sunt membrii familiei Fugger. manufacturile sunt întreprinderi bazate pe diviziunea ethnică a muncii. extrem de importante în condiţiile în care expoatarea se face la adâncimi din ce în ce mai mari. pieptănatul. Sectorul textil beneficiază de noua organizare a procesului de producţie. Manufacturile capitaliste pot fi de două feluri : concentrate. pe măsura epuizării filoanelor de suprafaţă. torsul lânii) în mediul rural. prepararea cernelii. de la un capăt la altul a procesului de producţie.inovaţii tehnice. Nou apărute. finisatul postavului rămân cantonate în atelierele urbane. şi aveau afaceri extinse pe mari zone geografice. Întreprinzătorii capitalişti transferă unele din operaţiuni (spălatul. pe de o parte datorită epuizării filoanelor accesibile în condiţiile tehnice ale vremii (dificultăţi de asigurare a accesului la mare adâncime şi a ventilaţiei). Aceştia erau proprietarii unor mari întreprinderi. În secolul al 100 . din America de Sud. ca amalgamarea cu mercur folosită în cazul argintului. unde forţa de muncă e mai ieftină. De asemenea. s-au descoperit metode noi de separare a metalelor utile din mineru. cele mai reprezentative zone fiind nordul Italiei (Toscana). şi nu mai e rezultatul muncii unui singur meşter. legarea) făcute de persoane diferite. ca produs final.

pe de o parte datorită conservatorismului. crescătorii spanioli de oi vând scump materia primă producătorilor interni. se dezvoltă în continuare. Dezvoltarea postăvăritului în Spania. deplasării centrului de greutate al comerţului spre Atlantic şi a concurenţei reprezentate de alte zone. care erau groase şi foarte durabile. tocmai datorită conflictului cu Spania. şi o populaţie lipsită de mijloacele de a-şi mai câştiga existenţa din agricultură oferă forţă de muncă ieftină întreprinzătorilor capitalişti. Măsurile dure luate împotriva « vagabondajului » cauzat tocmai de aceste împrejmuiri. Cum hainele realizate din aceste materiale se deteriorează mai repede. În Anglia. este interruptă datorită intereselor politice ale împăratului Carol Quintul. Aceasta permite o extindere cantitativă a producţiei. prin care stăpânii de pământuri scot terenurile din circuitul agricol pentru a le folosi pentru creşterea oilor. Pe de altă parte. politica statului e diferită. În această perioadă. hainele fiind lăsate uneori moştenire mai multor generaţii. Spre deosebire de postavurile realizate anterior. mai frumos finisate şi mai ieftine. cu tradiţii medievale. postăvăria italiană este în declin. datorită şi preţului mai redus.XVI-lea apare şi o inovaţie sortimentală. acesta favorizează exportul de lână spaniolă spre această regiune. desigur. regalitatea impunând aici restricţii la exportul de lână spre Tările de Jos. iar pe de alta modificărilor în relaţiile comerciale. Dornic să menţină strânse relaţii economice cu Tările de Jos. se poate vinde mai mult. Pe de altă parte. dar şi mai puţin durabile. client tradiţional. şi moda poate acum evolua mai rapid. şi de alţi factori. statul favorizează exportul de postav. schimbări determinate. bazat pe creşterea oilor. 101 . această regiune ocupând spre 1600 primul loc în Europa în acest domeniu. munca silită la care sunt obligaţi cerşetorii englezi. Astfel. probabil şi sub influenţa postăvarilor. parte a imperiului său multietnic. satele sâont distruse. ceea ce nu permite dezvoltarea producţiei locale de postav. şi drept consecinţă. Astfel. aşa numita “nouă postăvărie”. în Anglia apare şi fenomenul împrejmuirilor. acum se realizează postavuri mai subţiri. concentraţi la Londra şi capabili să influenţeze politica regalităţii. În Tările de Jos (viitoarea Olandă) postăvăritul. mari mase de ţărani sunt alungaţi din locuinţele lor. materia primă poate fi cumpărată la preţuri mici de întrprinzătorii locali. asigură în continuare manufacturile cu forţa de muncă la preţuri foarte mici. De exemplu. dar influenţează şi unele mutaţii în geografia producţiei.

timpul nu mai este ritmat doar de clopotele bisericilor. ci devine treptat un timp laic. Un sector care cunoaşte o dezvoltare deosebită. Franţa (Lyon. Anglia. dar se constată şi dezvoltarea metalurgiei fierului. chemând la slujba religioasă. Mai ales metalurgia bronzului este legată de această « industrie » militară. caracterizataă prin uniformitate şi standardizare. planificării. tipografia a avut nu doar un rol cultural esenţial. care revoluţionează şi concepţia despre timp. O dată cu folosirea orologiilor. Germania. domeniu nou. Cartea este şi printre primele obiecte destinate producţiei şi consumului de masă. tocmai datorită importanăei preciziei. eficientizării producţiei. ci şi unul economic. legat de munca în ateliere şi manufacturi. Tipografia este o activitate care după apariţia ei la mijlocul secolului al XV-lea. se facilitau reparaţiile la corăbii. caracterizată printr-o precizie necunoscută evului mediu. mai ales datorită dezvoltării folosirii armelor de foc. cu atât mai importante în această epocă de avânt al călătoriilor pe mări necunoscute şi adesea ostile. aplicată prima oară la Amsterdam. Cele mai importante şantiere navale apar şi se dezvoltă în zone cu tradiţei în nvaigaţia la mare distanţă. O inovaţie de o mare importanţă a fost standardizarea pieselor pentru corăbii. Legată strâns de progresele umanismului. renaşterii şi reformei. scădeau costurile.Cele mai importante tipografii din această epocă se găseau în Italia (Veneţia). sortit unei dezvoltări de succes. iar profiturile de tip capitalist erau foarte importante. s-a dezvoltat în mod constant.Sectorul financiar-bancar 102 . În acest fel creştea randamentul în construcţii şi în reparaţii.3. Dezvoltarea capitalismului a avut nevoie şi de o nouă concepţie despre timp. sau în regiuni implicate recent în procesul descoperirii şi colonizării lumii noi (Spania. Paris). mai ales datorită avântului luat de călătoriile pe mări şi pe oceane stimulate de marile descoperiri geografice şi de marele comerţ internaţional este cel legat de construcţiile navale. ca urmare a invenţiei lui Gutenberg. Tarile de Jos). Legată de prelucrarea metalelor este ceasornicăria. 4. De asemenea.4.Metalurgia este un alt sector în plină expansiune. în contextul multiplicării şi diversificării uneltelor folosite. Anglia. ca în Italia. Atelierele tipografice sunt printre manufacturile concentrate specifice capitalismului european.

iar afacerile sunt realizate la faţa locului nu neapărat de investitori. se dezvoltă în continuare în zone tradiţionale. 103 . cele regulate sunt profilate mai ales pe comerţ. faţă de companiile de familie. Bursa de la Londra funcţionează din 1568. transferuri de capital. Banca de Schimb din Amsterdam (începând cu 1609). se menţin în activitate negustorii ambulanţi sau producătorii care îşi vând propriile produse (ţăranii. la instaurarea societăţii moderne. la schimbări sociale şi poliltice. o astfel de bursă funcţionează de la jumătatea secolului al XV-lea. În acest sens. Apar însă şi companiile comerciale. care realizează tranzacţii bazate pe eşantioane. O instituţie specific capitalistă este bursa. Casa din San Giorgio la Florenţa. se tranzacţionau la bursă mai multe sute de sortimente. compania asigurând o serie de servicii în zonele cu care se făcea comerţ. O noutate este reprezentataă de companiile regulate sau privilegiate. meşteşugarii). de deschidere şi cotaţii. în paralel cu menţinerea unor forme de organizare mai vechi. specializate în comerţul la mare distanţă cu o anumită regiune. Companiile de familie. aceast poate întreţine forţe militare proprii în regiunile cu care se face comerţ. ci de persoane anume trimise pentru a face comerţ. La Anvers. Fiecare negustor din cadrul acesteia făcea afaceri pe cont propriu. precum Italia (compania familiei Medici) sau Germania (familia Fugger). Activităţile cele mai importante ale acestora erau reglarea conturilor între deţinătorii de capital situaţi în zone diferite. Conducerea activităţilor este asigurată de un Consiliu de Administraţie. nespecializate. capitalurile fiind puse la un loc şi afacerile fiind commune. la sfârşitul secolului al XVI-lea. revelator este exemplul companiei engleze a Levantului. De exemplu. în sensul că îmbină activităţi comerciale şi bancare. Companiile anonime pe acţiuni au o organizare de tip nou. iar din 1531 trece la un sistem modern. primirea şi păstrarea depozitelor bancare. în funcţie de calităţile tip al mărfurilor. caracterizată de relaţii de tip capitalist. în activitate din 1581. între acestea cele mai cunoscute fiind Rialto de la Veneţia. Toate aceste evoluţii contribuie la dezvoltarea economică. Uneori. care pot fi de mai multe tipuri. acordarea de credite. De altfel. Ambrosiana de la Milano. la jumătatea secolului al XVI-lea bancherii genovezi finanţăînd politica Spaniei.Sectorul terţiar cunoaşte şi el schimbări. cum ar fi asistenţă prin consuli şi factorii comerciale. pentru a proteja interesele companiei. Marile bănci se dezvoltă ca urmare a nevoilor sporite de capitaluri. şi mai puţin pe activităţi bancare. La Amsterdam. Forţa acestor companii familiale este foarte mare.

Regimul juridic prin care le era guvernată existenţa a cunoscut însă unele schimbări. care în unele zone se va menţine până în secolul al XIXlea. Ţările Române. mai ales cele în bani. păstrându-se doar în stare reziduală în unele cantoane elvenţiene. adesea simbolice. 104 . până atunci majoritară. Rămân mai importante cele în natură şi supunerea faţă de justiţia seniorului. Ţările de Jos) în secolele XV-XVI. Polonia. în condiţiile în care mâna de lucru este relativ rară. Ţăranii continuă să datoreze seniorilor unele redevenţe. şi dreptul de a-i impune acesteia obligaţii în muncă din ce în ce mai importante.4. marii proprietari reuşesc să obţină legarea de pământ a ţărănimii. În Franţa de Nord. În Europa de la Est de Elba (Germania. 4. Eliberarea din şerbie s-a produs în cea mai mare parte a Europei occidentale (Spania. Rusia) situaţia ţăranilor se agravează.4. Una dintre cauze pare să fie orientarea marilor proprietăţi către producţia destinată pieţei. Nobilimea În interiorul nobilimii se produc o serie de modificări. şi în secolele XV-XVII se consolidează şerbia sau iobăgia. în înţelegerea cu statul. unele datorate evoluţiilor economice şi sociale. altele celor politice şi militare. Italia centrală şi de Nord. care au variat în funcţie de zonă. care merg până la limitarea parţială a libertăţii. Franţa. impunerea dreptului de mână moartă şi controlul căsătoriilor. dependenţa ţăranilor faţă de seniori se manifestă în forme mai dure.4.2.4. Ţărănimea Ţăranii continuă să trăiască în cadrul unor comunităţi de tip tradiţional. Ungaria. Anglia. aici instaurându-se ceea ce s-a numit « a doua şerbie ». De aceea. Italia de Sud.1. Dispare astfel aproape în întregime ţărănimea liberă.Aspecte sociale 4. satul şi senioria. Germania.

într-o lume a muschetelor şi a bombardelor. Nobilii sunt atraşi să vină şi să trăiască la curte. între elita urbană. uneori din ce în ce mai 105 . noua nobilime îşi datorează poziţia în special implicării în activităţi comerciale şi productive. aceasta este denumită “de robă”. Transformarea idealului de nobil. Structural. 4. vechii nobilimi caracterizată prin competenţele sale războinice şi prin posesia domeniilor rurale i se adaugă o nouă nobilime. capabil de conversaţii elevate şi chiar de creaţie artistică. idealul nobiliar este ştiutorul de carte. puritatea sângelui rămân însă criterii de valorizare a adevăraţilor nobili. dar care se pricepe să folosească şi arma intrigii şi a jocului de culise. care poate accede la titluri de nobleţe şi marginalii. unde se pot bucura de favorurile regelui. onoarea s-au păstrat. suveranul tuturor. acum destul de secătuit. Orăşenimea rămâne puternic ierarhizată. Pe câmpul de luptă. în schimbul renunţării la puterea pe care le-o dădea domeniul lor. de la cel de cavaler la cel de curtean trebuie legată şi de fenomenul întăririi puterii regale. fidelitatea. Vechile idealuri cavalereşti. În societate. de funcţiile aducătoare de venituri care li se încredinţează. de darurile bogate care li se fac. În Anglia. idealul de războinic oricând gata să scoată sabia pentru a răzbuna o jignire avea să fie înlocuit cu cel al nobilului instruit.Evoluţia tehnicii militare care defavorizează lupta călare sau corp la corp în faţa folosirii arcului. cel ce ştie să atragă asupra sa atenţia regelui printr-o slujire fără cusur. şi a apărut datorită înmulţirii funcţiilor. luptători pedeştri pricepuţi în mânuirea armelor de foc. care nu mai permite lupte anarhice pe teritoriul pe care îl controlează. ci pe talentul politic. Orăşenimea Creşterea şi dezvoltarea oraşelor a atras după sine consolidarea diferitelor categorii ale locuitorilor acestora. arbaletei şi mai apoi a armelor de foc avea să conducă la dispariţia cavalerilor ca tip esenţial de războinic. Originea străveche.4. mai ales prin cumpărarea acestora. la care pot avea acces şi alte categorii.3. În Franţa. locul lor avea să fie luat de soldaţi profesionişti plătiţi. Accentul nu mai cade pe talentul de a folosi spada sau lancea. În secolele XVI-XVII. ci în slujba regelui. care ştie să se dueleze la nevoie. dar nu mai sunt puse în slujba unui suzeran oarecare. cel ce ştie să danseze şi să se remarce în societate.

de regulă. unde se remarcă principate precum ducatele Ferrara. limitată autonomia. precum Imperiul Romano-German şi papalitatea pretind supremaţia politică şi spirituală. precum Franţa. Astfel. Europa se caracterizează printr-o mare diversitate politico-instituţională. Spre marginile Europei. Monarhii de tradiţie medievală. În Italia continuă fărâmiţarea politică. fiscale şi financiare care puteau fi transferate la nivelul statului. Spania. Mantova. să o legitimeze şi să întemeieze o dinastie puternică. În raporturile cu statul. care treptat. Un rol tot mai important poate fi însă jucat de deţinătorii de diplome universitare. marchizatul de Montferrat. în ţările scandinave sau în Rusia. în vreme ce se afirmă state cu o structură din ce în ce mai modernă. Structuri politice şi instituţionale în Europa la sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne La începutul secolului al XVI-lea. mai ales în condiţiile progresului centralizării şi modernizării statale. monarhii continuă colaborarea cu orăşenii. 5. se dovedeşte neguvernabilă. învăţământul poate oferi unele posibilităţi de promovare socială. eşalonându-se numeroase categorii intermediare. suveranii încearcă să consolideze o putere obţinută uneori cu forţa armelor. oraşele îşi văd. cu excluderea de la putere a celorlalte categorii sociale. prin impozite. şi funcţionari bine pregătiţi. Veneţia. Florenţa.numeroşi. Se poate spune că în oraşe s-au dezvoltat tehnici administrative. de regulă. Conducerea oraşelor aparţine tot mai frecvent oligarhiei locale. Polonia rămâne fidelă monarhiei elective. rezervat celor care au suficiente mijloace să şi-l permită. prin impunerea principiului de liberum veto. Anglia. mai ales în centru şi nord. ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzătoare. 106 . dar nu trebuie uitat că accesul în instituţiile de tip superior este. republicile Sienna. care le furnizează resurse financiare. Pe de altă parte.

Münster. şi Henric al VIII-lea. Wurtemberg. Carol câştigă prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (pe care îi cumpără cu ajutorul împrumuturilor obţinute de la mari bancheri germani. În cazul său genealogia e importantă în explicarea istoriei. condus de Carol Quintul. Hochstetter). Worms. adică esenţialul Ţărilor de Jos .1. regatul Neapolului. 107 . ducele de Saxa. Hessa. şi al Ioanei. din 1516. Bamberg. are în această perioadă maxima sa extensiune spaţială. Brunswick. Prinţii reprezentau o forţă de care împăratul trebuia să ţină seama. de asemenea. fiica lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia. şi puteau fi laici (precum cei din Austria. În faţa unor competitori precum Francisc I. prinţi şi oraşe imperiale. margravul de Brandeburg. Moştenirea maternă îî aduce Spania. La moartea bunicului său Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja. dar şi ducatele alpine şi Alsacia. Sfântul Imperiu Romano-German Imperiul romano-german. Din partea paternă el stăpânea moştenirea burgundă (adusă bunicului său Maximilian de căsătoria cu Maria. şi prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fără acceptul Dietei. între care Fugger. contele palatin). Împăratul are titlul cel mai prestigios în creştinătatea apuseană. după cel al papei.5. regele Angliei. dar intră şi în competiţia pentru coroana imperială. în special Austria. Principii electori continuau să fie în număr de şapte. zis cel Frumos. În interiorul Imperiului însă el trebuie să ţină seama de raporturile de forţe între electori. rege al Spaniei. Baden) sau ecleziastici (Speyer. care era electivă. din aceeaşi sursă deţinea Franche Comte şi domeniile habsburgice. fiica ducelui Carol Temerarul). fiul împăratului Maximilian de Habsburg. deoarece nu se poate înţelege extinderea pe care imperiul o dobândeşte în vremea sa fără a ţine seama de variatele moşteniri care au intrat în componenţa acestuia. Carol de Habsburg era fiul lui Filip. trei ecleziastici (arhiepiscopii de Mainz. Köln şi Trèves) şi patru laici (regele Boemiei. dar aflată în familia habsburgică din secolul al XV-lea. prin incorporarea Ţărilor de Jos şi a teritoriilor din Lumea Nouă. adunarea reprezentativă a Imperiului German. Osnabrück. arhiducele Burgundiei. ducatul Milanului. ale căror interese erau reprezentate în Dietă. Sicilia. regele Franţei. Salzburg. Besançon. teritoriile din America. Sardinia. etc). Passau.

Fiecare astfel de entitate statală dispunea de suveranitate în ceea ce privea fiscalitatea şi armata. Guvernământul imperial este alcătuit din Camera imperială. Acesta a fost pus în discuţie de o manieră categorică în timpul războaielor religioase izbucnite după apariţia ideilor Reformei. Carol este obligat. Carol şi-a vizitat de numeroase ori posesiunile europene. precum mătuşa lui Margareta de Austria şi apoi sora sa Maria de Ungaria în Ţările de Jos. Filip al II-lea. În faţa marii diversităţi etnice şi lingvistice a supuşilor săi. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realităţilor care vedeau impunerea monarhiilor naţionale. de asemenea. să accepte existenţa luteranismului ca o a doua confesiune creştină. Tot din nevoia unei mai bune guvernări. oraşe libere şi sute de castelani (Ritter. şi contestarea luterană era la începuturile sale. în număr de peste 300. oraşul cel mai populat al Imperiului către sfârşitul secolului al XVI-lea. Soţia sa. etc). dorinţa de a lua conducerea unei cruciade împotriva otomanilor par să fi jucat un rol în hotărârea de a deveni împărat. care le transformau în autonomii locale (Aachen. idealul său creştin. a asigurat supervizarea afacerilor din Spania. Gegenbach. Lübeck. Există totuşi o preferinţă a împăraţilor pentru Praga. Pentru a guverna mai bine imensul său imperiu. Imperiul German rămâne un mozaic de state. Strasbourg. Fratele său Ferdinand a guvernat în spaţiul german. 1555. Köln. eclezistice. Ulm. Isabela de Portugalia.Existau. Nu există o capitală propriu-zisă. principate laice. El preia conducerea creştinătăţii în momentul în care papalitatea era slabă. din nevoia de bună guvernare curtea imperială fiind itinerantă. predicate de Luther. împreună cu fiul său. Augsburg. oraşele imperiale. ceea ce făcea necesară prezenţa lui în diferitele colţuri ale imperiului. Consiliul aulic (tribunal instituit de împăratul Maximilian în anul 1501) şi Cancelaria imperială. Variate mijloace politice au fost puse în slujba visului realizării unui imperiu universal creştin. 108 . În pofida încercărilor de a păstra catolicismul ca o garanţie a unităţii imperiului. Dincolo de dimensiunile sale impresionante. el a delegat sarcini şi puteri unor persoane din familia sa. persoana suveranului constituia un element de unitate.cavaleri). Bremen. când avea cam 100 000 de locuitori. cu o serie de privilegii garantate. De alfel. prin pacea de la Augsburg.

ceea ce făcea din el succesorul desemnat al împăratului. după transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc. care au continuat. Ferdinand guverna deja din 1521 statele patrimoniale habsburgice. Carol asistă la eşecul visului său. întrucât trebuie să se ţină seama de împărţirea confesională a corpului electoral. În acelaşi timp însă. În 1531 Carol făcuse să fie ales şi rege al Romanilor. despre stat. Ţările de Jos şi posesiunile de peste mări fiului său Filip. împărţind domeniile austriece între cei trei fii. Problema religioasă influenţează chiar şi alegerile imperiale. împăratul doreşte să conserve coroana imperială în familia sa.cu diferite conflicte. spre sfârşitul vieţii. Toate aceste etape fuseseră necesare pentru a-i consolida puterea asupra spaţiului german. Mult mai grave au fost însă conflictele religioase. trăduindu-se să ţină balanţa între luterani şi catolici. Ferdinand moşteneşte problemele generate de Reformă. în prima parte a secolului al XVII-lea. în vremea domniei lui Rudolf.După o viaţă de luptă pentru asigurarea unităţii imperiului şi a creştinătăţii. Mathias (1612-1619) să restabilească. recunoaşterea ca succesor a fiului său. între Rudolf şi fratele său Mathias. încă din timpul vieţii. şi care au condus. pe care le transmite vărului şi urmaşului său. din care Imperiul iese şubrezit. pe care îl conştientizează în momentul în care împarte imperiul. Ferdinand continuă să manifeste o concepţie patrimonială. deasupra cărora împăratul nu mai are decât o autoritate formală. şi reuşeşte să impună. unul dintre ei chiar fratricid. Imperiul se confruntă. redus la o juxtapunere de principate independente. şi pe cele al conflictelor cu otomanii. Doar hazardul stingerii unor ramuri îi permite fratelui acestuia. de tip medieval. aflaţi acum în directa vecinătate a Imperiului. Toate aceste tensiuni aveau să ducă la izbucnirea Războiului de 30 de ani. cedând Spania. din 1526 fusese ales rege al Boemiei şi după Mohacs devenise şi rege al Ungariei. caracterizat la mijlocul secolului printr-o şi mai accentuată tendinţă centrifugă. iar Germania şi Austria fratelui său Ferdinand (1555-1556). la crearea Uniunii evenghelice (1608) şi a Ligii catolice (1609). 109 . Ferdinand al II-lea(1619-1637). Rudolf al II-lea (1564-1612). Pe de altă parte. controlul asupra domeniilor patrimoniale.

care. Resursele financiare. caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii în raport cu burghezia. regii apelează la specialişti recrutaţi din rândurile burgheziei. legile fundamentale ale regatului reprezintă stavile în calea puterii absolute a regelui (de exemplu. În Franţa. De asemenea. Există şi ipoteza potrivit căreia monarhul absolut favorizează. un monarh absolut nu poate încălca legea salică. În Anglia. O serie de privilegii acordate unor supuşi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzintă alte piedici în calea absolutismului regal. oferindu-i posibilitatea conservării poziţiei şi privilegiilor în schimbul renunţării acesteia la autonomia sa. de fapt. Monarhia absolută se afirmă în anumite condiţii social politice. unde beneficiază de privilegii. care succedă monarhiei stărilor. din care face. limite pentru puterea regală le reprezintă şi distanţele mari între capitală şi provincii. De asemenea. şi care se apropie de interesele burgheziei.5. în mod concret de necesitatea colaborării cu biserica. Monarhul joacă rolul de arbitru. şi transformată. Diferenţa faţă de acestea este creşterea autorităţii monarhului. dintr-o categorie de războinici cvasi-autonomi. dar poate fi şi mai bine controlată. care nu este însă nelimitată. folosinduse de înfruntările dintre grupurile şi categoriile sociale pentru a-şi consolida puterea. într-o clasă de curteni. de altfel. regele reprezentând astfel un factor de echilibru între cele două categorii sociale între care există anumite tensiuni. cum ar fi adunările de stări. în condiţiile în care comunicaţiile rămân încete şi dificile.2. ca în evul mediu. monarhul îşi recrutează colaboratorii din rândul noii nobilimi. orientată spre o producţie destinată pieţei. Astfel. aflată totuşi sub autoritatea regelui. dependenţi economic şi politic de rege. în Franţa. Pe de altă parte. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de “dreptul divin”.Monarhia absolută Monarhia absolută reprezintă o nouă etapă a evoluţiei unor state europene. burghezia 110 . pe care o îndeamnă însă să vină să se stabilească la curte. ci mai degrabă necontrolată de alte instituţii. mai întotdeauna insuficiente. regii nu renunţă niciodată cu desăvârşire la colaborarea cu nobilimea. nobilimea. parte. cum ar putea sugera sintagma de monarhie absolută. sunt una din limitările de care orice monarh trebuie să ţină seama. prin care accesul femeilor la tron este interzis). reprezintă alţi factori care nu permit o creştere excesivă a autorităţii monarhului.

de a stabili şi percepe impozite. de a bate monedă. pentru a se defini în vremea lui Carol al VIII-lea (14831498). Un alt mijloc de a întări puterea centrală este asigurarea controlului asupra bisericii. iar religia de stat.pune la dispoziţia regelui specialişti.3. Papalitatea. ca instituţie supranaţională. Aici regele este capul suprem al bisericii. de a fi judecător suprem. Acestea din urmă. nu mai sunt convocate în plen între 1484 şi 1560. în Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma. în timpul lui Henric al VIII-lea. Ludovic al XII-lea şi a urmaşilor acestora.Franţa În Franţa. care. Anglia. În timp ce în Franţa şi Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "naţionale". un anumit progres spre laicizare). birocraţia profesionistă. Rămas medieval prin unele din caracteristicile sale. unii istorici consideră că monarhia absolută a început să se afirme încă din timpul lui Ludovic al XI-lea. de robă. 111 . deşi continuă să existe ca instituţie. de a avea armată şi de a conduce politica externă a ţării. cea pe care trebuie s-o accepte toţi supuşii din regat. care s-au străduit să-i diminueze puterea în propriile state. prin cumpărarea de titluri. 5. După reluarea apelului la ele în timpul crizei reprezentate de războaiele religioase. statul absolutist are însă o serie de trăsături noi (impozitele regulate. se transformă într-o nouă nobilime. Regele a rămas singurul care are dreptul de a da legi. Spania centralizarea politică a reuşit. Este evident că unele caracteristici ale absolutismului au apărut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. care fac din el înaintaşul direct al statului modern. în care puterea este concentrată în mâinile monarhului şi ale apropiaţilor săi. armata regulată. în secolele XV-XVI conducând la realizarea unor state solide. sau limitarea activităţii Statelor Generale. de a numi funcţionari în teritoriu. În Franţa. după depăşirea crizei reprezentată de războaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali. este anglicanismul. precum creşterea autorităţii regale în timpul regilor Francisc I (15151547) şi Henric al II-lea (1547-1559). Sunt şi istorici care cred că monarhia absolută se afirmă de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610).

oferindule acestora o serie de garanţii privind libertatea cultului prin « Edictul de la Nantes (1598). funcţionarii tind să-şi considere oficiul ca o proprietate. să-l lase moştenire sau să-l 112 . În teritoriu se dezvoltă o structură birocratică din ce în ce mai complexă. câte un trimestru sau semestru). şi deţinătoriii funcţiei (oficiului) sunt inamovibili. şi astfel Consiliul regal joacă un rol foarte important. care făcea din el seniorul suprem în regat. Din marele Consiliu regal se desprind Consilii specializate. fiind alcătuit din mari nobili. Absolutismul francez ajunge la apogeu în timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643). definită în conformitate cu dreptul roman redescoperit şi aplicat. aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. numărul acestora este multiplicat. cu excepţia unor delicte grave. act care-i conferă puterea taumaturgică de a vindeca.Instituţiile monarhiei absolute franceze Principala instituţie este chiar regele. La rândul lor. care o exercită pe rând. în vremea Frondei. situat deasupra tuturor supuşilor său prin ungerea de către Biserică. şi a lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). iar pentru a asigura noi intrări financiare. conetabilul (conducătorul armatei). El reuşeşte concilierea dintre catolici şi protestanţi.ele nu mai sunt convocate până în 1614. dar şi din persoane pe care regele le-a ales nu în funcţie de rang ci de capacităţi. Personaje importante ale administraţiei centrale sunt cancelarul. la una de tip absolut. prin simplă atingere scofulele. Puterea sa evolueză de la cea de tip feudal. Aceasta reprezintă de altfel şi ultima convocare a Statelor Generale până la Revoluţia din 1789. funcţiile încep să fie vândute de către rege. secretarii de stat. Cu timpul însă.3. de Bourbon. numirea în funcţie este făcută de către rege în mod gratuit. când se remarcă personalitatea cardinalului Richelieu. cel mai adesea inutil şi uneori chiar de o manieră comică (aceeaşi funcţie este deţinută de mai multe persoane. 5. La început. iar hotărârile importante sunt discutate în Consiliul restrâns. Domnia lui Henric al IV-lea pune capăt războaielor religioase şi aduce pe tron o nouă dinastie.1. Monarhul este însă obligat să ceară sfatul celor competenţi. bazată pe funcţionari cu atribuţii judiciare şi administrative.

mereu în lipsă de fonduri datorită războaielor care au marcat întregul secol al XVI-lea. În timpul lui Henric al II-lea se ajunge chiar la o suspendare a plăţilor către creditori. şi un reviriment în domeniul financiar apare doar în vremea domniei lui Henric al IV-lea. Bordeaux. precum şi conflictele aproape neîntrerupte de-a lungul întregului secol al XVI-lea au condus şi în Franţa la constituirea unei armate de profesionişti. dar şi din Franţa. dar căruia i se adaugă numeroase parlamente provinciale (Toulouse. În 1516. Rennes). reuşeşte să controleze mai bine gestiunea financiară şi să scadă nivelul de impozitare. regele Francisc I încheie cu papa 113 . fără ca regii să aibă vreodată la dispoziţie sumele pe care le considerau necesare. La nevoie se făcea apel la mercenari. urmate de cele ale baililor şi seneşalilor. iar regalitatea. dintre care cel mai important e cel din Paris. Justiţia regală se bazează în continuare pe mai multe instanţe. ceea ce ducea la numeroase abuzuri. ducele de Sully. Evoluţia armelor de foc. se stabileşte posibilitatea transmiterii ereditare a unei funcţii în schimbul unei taxe anuale de 1pe 60 din preţul funcţiei respective. Diferitele crize din secolul al XVI-lea au multiplicate impozitele şi au mărit cuantumul lor. avea garnizoane fixe şi se deplasa pe itinerarii dinainte stabilite. ceea ce a condus la ameliorarea situaţiei ţărănimii. cu legea care avea să se numească Paulette. Grenoble.vândă. Aix. dintre acesta cel mai apăsător fiind cel pe sare. riguros controlată pentru a evita jafurile. Armata este o altă instituţie pe care se bazează puterea monarhului francez. Rouen. ceea ce duce la o bancrută parţială. Armata regală era pusă sub comanda conetabilului şi a mareşalilor. dintre care primele sunt reprezentate de prepoziţi regali. În 1604. Biserica rămâne o colaboratoare a monarhului. Finanţele regale se bazează pe impozite directe (talia) şi indirecte. gabella. Curţile superioare sunt Parlamentele. recrutaţi în special din cantoanele elveţiene şi din spaţiul german. În timpul războaielor civile situaţia financiară se degradează foarte mult. accentueză acest proces. chiar dacă subordonarea clerului faţă de acesta devine din ce în ce mai evidentă. Dijon. Colaboratorul său. Se adaugă o marină permanentă. alcătuită din galere aflate sub comanda amiralilor. Impozitele erau percepute cu ajutorul unui aparat financiar foarte complicat şi numeros. superintendent general al regatului. Impozitele indirecte erau arendate unor companii de financiari. care purta greul taxelor.

în prima parte a secolului. şi se transforma într-un instrument al politicii acestuia. în tradiţie umanistă. destul de puţin avantajoasă pentru Franţa. Henric al II-lea (1547-1559) pune capăt conflictului dintre Valois şi Habsburgi prin Pacea de la Cateau Cambresis. puterea regală creşte. se arată tolerant. Pe de altă parte.3. 5. în stare să îmbine idealurile cavalereşti cu un machiavelism practic. reacţia catolică la progresul calvinismului. dar Franţa are de suferit de pe urma îndelungatelor războaie purtate în special cu Habsburgii. adeziunea la Reformă sau la Ligă. numiţi hughenoţi.Concordatul de la Bologna. În acest fel. începeau să se recruteze din toate stările sociale. puteau masca interese politice fără prea mare legătură cu credinţa religioasă.Evoluţii politice Domniile regilor francezi din veacul al XVI-lea au stat sub semnul războaielor externe. dar care-i oferea posibilitatea de a se concentra 114 . De asemenea. Adesea. încep persecuţiile împotriva celor consideraţi “eretici”. La început. s-au manifestat multiple violenţe. dar apoi. Francisc I (1515-1547) este un monarh renascentist tipic. În acea perioadă. înaltul cler îşi datora accesul în funcţii favorii regale. prin care Franţa renunţa la ambiţiile sale italiene. dar şi a opoziţiei nobiliare faţă de progresele absolutismului monarhic. Margareta. inclusiv din înalta nobilime. regele se vede nevoit să ia atitudine în problema Reformei. mii de oameni au fost ucişi din motive strict religioase. prin care papa îşi păstra unele drepturi (anatele de pe urma beneficiilor ecleziastice din Franţa. Cum ideile luterane şi apoi cele calviniste începeau să aibă succes în Franţa. dar şi cu unele state italiene. una dintre cele mai importante probleme cu care s-au confruntat monarhii a fost cea a Reformei. în cea de-a doua parte a acestuia.2. şi a celor interne. calvinismul făcea progrese în regat. când apar scandaluri publice. Preocuparea pentru problemele religioase pare să-l fi determinat pe rege să încheie pacea din 1559. era o protectoare a reformaţilor. instanţă de apel în cazuri ţinând de jurisdicţia eclezistică. În vremea sa. iar adepţii săi. învestitura pentru episcopi şi abaţi) iar regele dobândea dreptul de a recomanda titularii pricipalelor funcţii ecleziastice. mai cu seamă că sora sa.

era căsătorită cu Henric de Navarra. Margareta. se întinde între 1562-1584. regele murea. care încearcă să protejeze tronul fiului său cu orice preţ. soldată cu arestări şi execuţii. care avea să fie primul dintr-o serie de opt. şi în 1562 izbucnea un război. Luptele dintre 115 . în acelaşi timp. unele zone centrale de protestanţi). Războaiele religioase sunt. Catolici intransigenţi. şi în cea catolică. sora lui Carol al IX-lea. membrii familiei de Guise inspiră o politică antiprotestantă dură. şi războaie civile. regina Scoţiei. Acesta renunţă însă la regatul polonez şi este încoronat rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea (1574-1588). particularisme regionale. Catolicii şi protestanţii se înfruntă cu sorţi schimbători. considerat şeful protestanţilor. cea mai mare parte a Provenţei. Războiul reîncepe. mii de protestanţi sunt masacraţi la Paris apoi masacrele se multiplică şi în provincie (“Noaptea Sfântului Bartolomeu”). dar în realitate acţionând în funcţie de circumstanţe. întrucât în ele se înfruntă nu doar confesiuni religioase ci şi partide nobiliare. pe atunci un copil de zece ani. coasta sud-vestică. Caterina de Medici. cu garnizoane proprii. În 1570. în folosul familiei regale. se manifestă tendinţe centrifuge şi de respingere a absolutismului regal definit în vremea lui Francisc I şi Henric al II-lea. care în mod tradiţional este împărţită în şapte războaie. Nordul. pe atunci rege al Poloniei. moare în decembrie 1560. Carol al IX-lea(1560-1574). ducând o politică aparent ezitantă la adresa Reformei. nepoată a ducelui de Guise şi a fratelui acestuia. În 1574 Carol al IX-lea murea. cardinalul. Urma la tron fiul său cel mare. bolnav. Această atitudine echivocă nu făcea decât să întărească resentimentele şi în tabără protestantă. Regenţa este asigurată de mama acestuia. şi următorul în ordinea succesiunii la tron devenea fratele său. hughenoţilor li se acordă dreptul la cetăţi de siguranţă. O primă fază. Francisc al II-lea (1559-1560). Represiunea împotriva hughenoţilor devine din ce în ce mai violentă. dar protestanţilor li se confirmă vechile cetăţi de siguranţă şi li se acordă altele noi. Henric. membri influenţi ai Cosiliului regal. fără rezultat clar. Franţa este împărţită în zone de influenţă (Ille de France. fiind rănit accidental într-un turnir. Într-o încercare de conciliere. care au însângerat ultima parte a secolului. căsătorit cu Maria Stuart. în 1572. Tânărul rege. o parte din sud-est e controlată de catolici.pe politica internă. Dar în noaptea de 23 spre 24 august. şi este urmat de fratele său. dar în 1559.

îmbinând acţiunile în forţă cu persuasiunea şi chiar cu cumpărarea loialităţilor. pune la cale asasinarea ducelui de Guise şi a fratelui său. regele Navarrei. În acel moment. dar care a permis refacerea. de această dată generalizat şi complicat prin intervenţia străină. cardinalul de Lorena. sora regelui Henric. dar situaţia devine extrem de complicată în 1584. în 1588. Filip al II-lea era căsătorit cu Isabela. care restabileşte religia catolică pe tot cuprinsul regatului. 1598). În 1589 Henric al III-lea este. şi aveau împreună o fiică. Contestat în propria capitală. Pentru catolicii intransigenţi perspectiva unui rege protestant este de neconceput. cumnat dar şi văr de-al regelui Franţei. 116 . pentru a putea intra în capitala care încă rezista asediului (ar fi spus că « Parisul merită o liturghie ») şi în 1594 este uns rege la Chartres. Francois d’Anjou. Jacques Clement. Tot acesta este şi anul Edictului de la Nantes. reuşită cucerire a regatului. pe care îl proclamă moştenitor legitim şi cu ajutorul căruia încearcă să recupereze Parisul controlat de trupele Ligii. iar ducele de Guise. Absolutismul regal pus în discuţie în vremea războaielor religioase era şi el revigorat. şi este închiată şi pacea cu Spania (tratatul de la Vervins. Henric al III-lea fuge din Paris. În 1593 abjură protestantismul. şi în special a manufacturilor care produceau obiecte de lux (pentru a împidica ieşirea metalului preţios din ţară). prin sprijinirea anumitor meşteşuguri. Filip al II-lea trimite trupe în spijinul Ligii catolice. susţinând caracterul catolic al regelui ca o condiţie a legitimităţii încerca sţ-şi croiască drum către tron. printr-o politică de impozite moderată. infanta Clara-Isabela. dar şi ca apărător al credinţei catolice. În aceste condiţii se vede nevoit să se apropie de vărul său. ca descendent direct din Sfântul Ludovic. Henric de Navarra întreprinde o dificilă dar. întrucât Henric navea copiii şi nici nu existau speranţe să aibă (avea tendinţe homosexuale clare) moare. moştenitorul prezumtiv al tronului. şi cetăţi de siguranţă. A urmat o perioadă de reconstrucţie a ţării. Henric al IV-lea. libertatea de cult în anume oraşe din fiecare circumscripţie teritorială (baillage).catolici şi protestanţi continuă. dar acordă protestanţilor libertatea de conştiinţă. Până în 1598 sunt înfrânte toate rezistenţele. În numele acesteia. la rândul său asasinat de un călugăr fanatic. în cele din urmă. cea mai apropiată rudă pe linie masculină devenea Henric de Bourbon. când fratele regelui. Războiul reîncepe.

monarhia absolută se instaurează prin domnia lui Henric al VII-lea Tudor (1485-1509). În vremea lui Henric al VII-lea apare Camera Înstelată. Maria de Medicis. şi Camera comunelor. Anglia 5. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele şi strângerea de trupe de mercenari. sub regenţa mamei sale. Parlamentul putea propune modificări ale Common law. 117 . care reprezintă baza judiciară a regatului. şi la tron urma fiul său minor. alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor ridicate de rege la rangul de circumscripţii electorale. apărute încă din secolele XII-XIII. a doua soţie a lui Henric. Structuri instituţionale Ïn Anglia. care avea autoritate asupra înaltului cler. instanţă care judeca nobilii nesupuşi faţă de rege. În această perioadă Parlamentul îşi definitivase structura bicamerală.4. 5. şi exercita puterea judiciară prin intermediul unor funcţionari care depend direct de monarh. Ludovic al XIII-lea. Epoca lui Ludovic al XIV-lea era astfel anunţată. pentru a şi le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l convoace. fiind împărţit între Camera Lorzilor.Henric al IV-lea sfârşea asasinat în 1610.4. în condiţiile în care regale nu beneficiază de o armată regulată. absolutismul regal ajunge la maturitate. Suveranul guverna cu ajutorul Consiliului privat. Justiţia se exercită prin intermediul curţilor de judecată. corpul de cutume codificate în secolul al XII-lea. indiferent de condiţia lor socială şi de avere. cardinalul Richelieu. Elisabeta adaugă şi Curtea Înaltei Comisiuni. şi extinse mereu. justiţia regală se exercita asupra tuturor supuşilor regelui englez. instituţii care favorizează întărirea puterii regale. Deşi Parlamentul dispune de prerogative largi.1. Prin astfel de instituţii. şi mai ales în timpul în care conducerea ţării e asigurată de ministrul său. În vremea lui Ludovic al XIII-lea. care pune capăt Războiului celor două roze. care erau numiţi de rege dintre laici şi oameni ai bisericii.

i-a îngăduit să convoace rar Parlamentul. Henric al VIII-lea instituie lorzi-locotenenţi. Colaborarea cu regalitatea în vremea lui Henric al VIII-la a condus la 118 . generat de refuzul papei de a accepta anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon în vederea recăsătoririi cu Ann Boleyn l-a făcut să convoace mai frecvent Parlamentul în perioada 1530-1540. Pentru coordonarea activităţii şerifilor şi a judecătorilor de pace. şi diferite alte persoane. La nivel local. printre altele şi pentru că a beneficiat de resursele financiare moştenite în urma politicii echilibrate a tatălui său. În comitate continuă să existe şerifii. secularizarea averilor bisericeşti şi desfiinţarea mănăstirilor (1536). Parlamentul e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma. cu autoritate asupra mai multor comitate. a continuat această politică de întărire a puterii regale. Nevoia sa de sprijin în conflictul cu papalitatea. iar cavaleria este înlocuită de infanterie. Între 1509-1529. care nu l-a obligat să impună noi impozite. Henric al VIII-lea (1509-1547). când principalul său consilier a fost Wolsey. care au fost obţinute prin reorganizarea sistemului fiscal. recuperarea domeniilor coroanei. Fiul lui Henric al VII-lea. Evoluţii politice Henric al VII-lea este cel care începe procesul de întărire a puterii regale prin consolidarea justiţiei. ca reprezentanţi ai puterii centrale. reorganizarea armatei. din care fac parte cancelarul. fiind alcătuită din profesionişti. şi care au atribuţii judiciare şi administrative. la care se adaugă circa douăsprezece comitate din Ţara Galilor. anexată în 1535. 5.2.4. Regele este ajutat de un Consiliu privat. care a avut un rol nu foarte important în timpul domniei sale. păstrătorul Sigiliilor. autoritatea regelui şi a Consiliului se exercită asupra a circa patruzeci de comitate englezeşti. regele a evitat să convoace Parlamentul. aleşi de rege din rândul localnicilor bogaţi. Astfel.Armata este recrutată când este nevoie. în condiţiile progreselor făcute de armele de foc. Politica sa fiscală echilibrată. şi cu ajutorul său sunt realizate toate măsurile importante : proclamarea regelui ca şef suprem al bisericii din Anglia (1534). regele putea avea la dispoziţie o armată de bună calitate. pusă sub semnul sfetnicului său Thomas Cromwell. dar un rol din ce în ce mai important îl au judecătorii de pace. trezorierul. în funcţie de dorinţa suveranului. dar care necesita sume mari de bani.

iar încercările de restaurare cu forţa a catolicismului au contribuit la amplificarea tulburărilor religioase. doar trei ani. ci de o a treia cale. o strănepoată a lui Henric al VII-lea. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a bisericii anglicane. de tip rus sau francez. Numărul clericilor şi al laicilor reprezentaţi în Camera lorzilor scade (dispar abaţii datorită desfiinţării mănăstirilor. ultima posesiune engleză în Franţa. a încurajat comerţul. îşi înlăturase surorile. John Dudley. deoarece succesorul său imediat. Elisabeta (1558-1603). fiica Annei Boleyn. caracterizată de colaborarea între monarh şi adunarea stărilor privilegiate. în total. În condiţiile în care ţara era în război. semn al maturizării atinse de puterea regală. ceea ce i-a adus numele de “Bloody Mary” (Maria cea Sângeroasă). cu Caterina de Aragon reuşeşte însă să ocupe tronul. aceasta a luat măsuri dure împotriva protestanţilor englezi. care şi-a schimbat de mai multe ori consilierii. ea a convocat parlamentul doar de 13 ori. eliminând subordonarea faţă de Roma şi păstrând elementele de organizare şi dogmă de tip catolic. viitorul rege al Spaniei şi dorind să restaureze catolicismul persecutat de reformaţi. Maria Tudor (1553-1558). Pe parcursul lungii sale domnii. Eduard al VI-lea (1547-1553). Regina a întărit instituţii mai vechi. s-a adâncit sub influenţa calvinismului. ajungând la ruptura cu Roma. Implicarea Angliei în conflictul dintre Habsburgi şi Valois duce la pierderea portului Calais în 1558. a urcat pe tron fiind minor. În vremea sa. fiica lui Henric al VIII-lea din prima căsătorie. Căsătorită cu Filip al II-lea. pentru care Henric al VIII-lea a divorţat. precum cele a lorzilor locotenenţi şi a judecătorilor de pace. sub influenţa unuia din sfetinicii săi.o lărgire a prerogativelor Parlamentului şi la o recunoaştere lărgită a acestuia. Spre deosebire de tatăl său. cale situată între monarhia electivă de tip polonez şi cele autoritare. Pe această bază. După moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioadă dificilă pentru absolutismul regal. Tânărul rege a dispărut destul de repede. lăsând prin testament tronul lui Jane Grey. lăsând deschisă problema succesiunii. a continuat războiul cu Spania. întrucât. Robert Cecil. Elisabeta a colaborat cu aceleaşi personalităţi. dintre care s-au remarcat William Cecil şi fiul acestuia. unii istorici consideră că în Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absolută.lipsită de resurse financiare şi sfâşiată din punct de vedere religos urca pe tron sora Mariei. reforma care nu avusese decât un caracter disciplinar. iar la stingerea unor 119 . în sesiuni care au durat.

Filip al IIlea. iar tronul revenea lui Iacob al VI-lea al Scoţiei. Apelul la corsari. 5. Acesta devine rege al Angliei sub numele de Iacob I. aduce reginei avantaje financiare şi militare. ceea ce se reflectă şi în sporirea importanţei şi influenţei acestei camere. regele Spaniei. devenită mai dură din momentul în care Anglia se află în război cu Spania. Cum în acelaşi timp. în 1604. În vremea Elisabetei începe şi colonizarea engleză în America de Nord (Terra Nova. bastionul catolicismului. pacea fiind încheiată de-abia după dispariţia celor două capete încoronate. dintre care John Hawkins sau Francisc Drake sunt printre cei mai celebri.case nobiliare. Marina de război urmează dezvoltarea navigaţiei comerciale. prin care se aduc precizări dogmatice şi disciplinare de nuanţă calvinistă. În vremea domniei Elisabetei se redactează Mărturisirea de credinţă anglicană. întrucât noi oraşe primesc dreptul de a-şi trimite reprezentanţi în Parlament. Din punct de vedere religios. cu atribuţii totuşi mai restrânse decât cele avute de tatăl ei. şi împotriva “papistaşilor” se declanşează represiunea. pe care trebuia s-o protejeze. Lupta cu sorţi schimbători continuă şi după dezastrul Armadei. Elisabeta este numită de Parlament şeful Bisericii. regina se transformă în campionul protestanţilor de pretutindeni. Scoţia 120 . fie că e vorba de cei francezi sau de cei din Ţările de Jos. Măsurile mercantiliste sprijinite de regină şi de Consiliul acesteia contribuie la refacerea economică a ţării şi stimulează comerţul. şi uneşte Anglia şi Scoţia sub aceeaşi coroană. Elisabeta nu numeşte decât puţini noi pairi). ca şi producţia internă. Pe plan extern.5. După o domnie îndelungată şi glorioasă. Virginia). fiul Mariei Stuart. rivala pe care o decapitase. după cum a dovedit eşecul Invincibilei Armada din 1588. În acelaşi timp însă creşte numărul membrilor Camerei Comunelor. Elisabeta murea în 1601 fără moştenitor direct. era cel mai fervent apărător al catolicismului. Reacţiile adverse ale catolicilor sunt tratate drept acte de trădare. conflictul deschis era inevitabil.

După 19 ani petrecuţi într-un cvasiprizonierat. ca şi comportamentul considerat scandalos al tinerei regine (este bănuită de a-l fi asasinat pe al doilea ei soţ. cu care se căsătoreşte după o văduvie foarte scurtă) îi îndepărtează pe tot mai mulţi scoţieni. viitoarea Maria Stuart. prezentată de John Konx. În Scoţia se instituia astfel un dualism religios. unde devine soţia delfinului. şeful spiritual al partidei reformate. Întoarsă în Scoţia după moartea regelui francez. După moartea regentei. În absenţa acesteia. la ruda sa Elisabeta. Maria de Guise asigură regenţa. După moartea acesteia. dar uneori şi datorită relaţiilor tradiţionale pe care le aveau cu Franţa. soldate cu conflicte militare. Drepturile sale la tron ca descendentă a lui Henric al VII-lea făceau din Maria Stuart o rivală primejdioasă pentru Elisabeta. viitorul Francisc al II-lea. Maria Stuart a fost judecată. Iacob se recăsătoreşte cu Maria de Guise. Iacob. condamnată şi executată în 1587. cu scopul de a jefui. şi se refugiază în Anglia. Iacob al VI-lea. dar se confruntă cu probleme religioase datorate avansului reformei în Scoţia. Maria Stuart domneşte efectiv din 1561. cu ajutorul amantului.Scoţia constituia un regat independent în care războaile private între clanuri erau endemice. iar fiica lor. Relaţiile dintre Scoţia şi Franţa s-au consolidat în prima parte a secolului al XVIlea prin căsătorii dinastice. 121 . este crescută din fragedă copilărie în Franţa. descendent al unei surori a lui Henric al VIII-lea. precum cea dintre regele Iacob al V-lea (1513-1542). Bothwell. care se orientează tot mai hotărât spre protestantism şi spre alianţa cu Anglia (trimite ajutor împotriva Invincibilei Armada). În Scoţia continua să domnească fiul ei. datorită participării sale la un complor care viza asasinarea reginei engleze. şi Madeleine. Sprijinitoare a catolicismului. fiica regelui Francisc I. În 1568 Maria abdică în favoarea fiului său de doi ani. soţul său. în 1557. pentru a-şi consolida puterea în interior. Parlamentul scoţian adoptă Confesiunea scoţiană. aflată adesea în conflict cu Anglia. Maria îşi dă seama că nu are puterea necesară pentru a pune în discuţie Confesiunea de credinţă de nuanţă calvinistă sau sistemul de organizare a bisericii reformate bazat pe aceasta. Lordul Darnley. mama ei. Scoţienii purtau cu englezii un permanent război de-a lungul graniţelor. şi în care monarhii erau lipsiţi de putere reală. Tulburările dintre catolici şi protestanţi.

englezilor de confesiune anglicană. în nord şi în est. Când. unind cele două ţări sub aceeaşi stăpânire. Teritoriul irlandei este împărţit în comitate. 122 . în vreme ce irlandezii continuau să rămână ataşaţi catolicismului. Ca instrumente ale stăpânirii engleze existau un Parlament irlandez şi un Lord Deputat. ceea ce i-a permis să nu implice regatul în Războiul de 30 de ani. iar legile engleze sunt impuse pretutindeni. Ca instrument al politicii de schimbare a identităţii etnice şi religioase a insulei este întemeiată la Dublin o instituţie de învăţământ ce avea să fie deosebit de prestigioasă: Trinity College. în 1565. În zonele controlate de englezi s-a impus reforma. el urcă pe tronul Angliei sub numele de Iacob I în 1603. sub dinastii gaelice ori normande controlau partea de vest a insulei. a fost decapitat. Acestea. în loturi. Menţinerea păcii nu necesita nici solicitări de subsidii Parlamentului. se declanşează o puternică răscoală condusă de James Fitzmaurice. 5. reuşind să devină foarte repede nepopular. Carol I (1625-1642) a continuat tendinţele absolutiste ale tatălui său. numit de regele Angliei. Elisabeta vrea să impună instituţiile bisericii anglicane în Irlanda. Iacob I (1603-1625) dorea să impună principii absolutiste şi să aducă stăpânirii sale unitatea religioasă. În 1649. Irlanda Anglia controla încă de la sfârşitul secolului al XII-lea o parte a Irlandei. Diferitele probleme cu care se cofrunta Anglia au răbufnit. În 1575 Filip al II-lea se implică direct. ceea ce în 1642 l-a constat tronul. care se transformase într-un simbol al propriei identităţi. după ce fusese condamnat de parlamentul Republicii. iare regele englez se proclama şi rege al Irlandei.Desemnat moştenitor legitim de către Elisabeta în 1602. ceea ce a evitat manifestarea controlului acestuia asupra monarhiei.6. dar aceştia sunt din nou înfrânţi. acordând ajutor răsculaţilor. Pe plan extern a dus o politică destul de ştearsă. Elisabeta trece la o politică de confiscare a pământurilor de la irlandezi şi de atribuire a acestora. în special în rândul coloniştilor. deşi acolo continuau să-şi manifeste puterea numeroase clanuri locale.

5. conduse acum de Mountjoy. O’Neill. vămi la graniţa dintre ele. Aceştia încep să domnească din 1479. Spania Spania făcuse paşi decisivi spre unificare prin căsătoria din 1469 dintre Ferdinand. conduşi de descendenţi ai vechilor familii regale O’Neill şi O’Donnel îi atacă pe coloniştii englezi şi obţin unele victorii împotriva lor. separate de nivelul economic. mult mai ridicat în cazul englezilor. reuşesc să-i înfrângă. de religiile diferite. izgonindu-i pe iezuiţi. dar permiţând preoţilor catolici să ţină în continuare slujbe religioase. iar Isabela (1478-1504) este regină a Castiliei. dar forţele engleze. dar şi consilii teritoriale precum Consiliul 123 . aşa numiţii letrados. Regele Iacob I continuă politica de integrare a Irlandei în regatul englez. Cele două regate îşi păstrează individualitatea. Englezii conduşi de contele de Essex. favoritul reginei. de trecutul recent plin de atrocităţi reciproce. învingătorul rebelilor.7. nu reuşesc să împiedice extinderea mişcării. economice. şi Isabela. şi având chiar. Structuri instituţionale Suveranii erau ajutaţi de Consilii. fiscale. administrative. definitivând organizarea în comitate. renunţă la luptă. adunări de stări (Cortesuri) separate. Exista un Consiliu al Castiliei.Reacţia irlandeză se manifestă cu forţă începând din 1594. moştenitoarea tronului Castiliei. dar Ferdinand (1479-1516) este rege în Aragon şi asociat la domnie în Castilia. în continuare. pe baza cărora se organizează o administraţie centrală în care un rol foarte important este jucat de absolvenţii universităţilor. În 1603. sub forma unui corp expediţionar de 4000 de oameni. În 1601 răsculaţii irlandezi obţin ajutorul spaniol. conservându-şi instituţii specifice. moştenitorul tronului Aragonului. numindu-l Lord Deputat pe Mountjoy.1. 5. când irlandezii. cu competenţe legislative. Comunităţile engleză si irlandeză convieţuiesc cu greutate.sau Consiliu de stat.7. principalul conducător al răsculaţilor.

care colabora activ cu Inchiziţia. sute de mii de evrei au părăsit Peninsula Iberică. Cei care s-au convertit au fost supuşi celor mai variate vexaţiuni. regalitatea controla resursele celor trei ordine militar-călugăreşti din Peninsula Iberică. Calatrava. 124 . Până la urmă. În schimbul sprijinului oferit de biserică în lupta pentru încheierea Reconquistei (în noiembrie 1491. Alcantara. Consiliul Portugaliei. Nordul Africii şi în ţările Europei centrale si de sud-est. reprezentant al regalităţii. Evreii care nu se convertesc sunt obligaţi in 1476 să poarte însemne distinctive. precum Consiliul de finanţe. După instalarea lui Ferdinand şi a Isabelei la conducerea a ceea ce avea să devină Spania. şi pentru reprimarea lor se reintroduce Inchiziţia în Spania. De asemenea. folosită şi în scopuri politice. deoarece Ferdinand de Aragon devenise mare maestru pentru Alcantara şi Calatrava. aceştia sunt obligaţi obligaţi în 1502 să se convertească ori să se exileze. urmând unui război civil îndelungat. nu numai datorită reorganizării Inchiziţiei (1478). Santiago. unde au fost numiţi anadaluzi sau tagarini. Consiliul Inchiziţiei. aşa numiţii conversos. cu puteri administrative şi judiciare. datorită persecuţiilor şi diverselor tracasări. funcţionau consilii specializate.Aragonului. în 1492. din partea autorităţilor. oferind regilor resurse materiale importante. Consiliul Italiei. care garantau musulmanilor exerciţiul credinţei lor. Cei care au ales să plece s-au aşezat în Nordul Africii. dar şi deoarece Regii Catolici au reuşit să obţină de la papalitate dreptul de a recomanda candidaţi la funcţiile de episcopi şi de abaţi. De asemenea. stabilindu-se în Italia. Consiliul ordinelor călugăresc-militare. În oraşe există consilii municipale. În pofida înţelegerilor încheiate înainte de capitularea Granadei. ultimul emirat musulman din Penisnulă) şi pentru întărirea puterii regale. prin capitularea Granadei. Colaborarea cu biserica a funcţionat foarte bine. finanţele regale au fost reorganizate. Consiliul Indiilor. denunţându-i pe « falşii creştini ». Cei convertiţi la creştinism. să locuiască în cartiere separate (la originea ghettourilor). şi până la urmă sunt expulzaţi. sunt suspectaţi permanent că îşi păstrează în secret credinţa şi îşi practică vechile rituri. controlate de corregidor. Ferdinand şi Isabela au luat o serie de măsuri împotriva evreilor şi a musulmanilor. iar Santiago era condus de un apropiat al regilor. dar şi a populaţiei.

Spania şi Portugalia vor rămâne ţări cu dominantă agrară. care încerca să controleze el însuşi întreaga activitate birocratică (a fost poreclit “regele de hârtie” datorită preocupării sale pentru actele oficiale) rolul Cortesurilor a fost mult diminuat. După aceea. care a fost în cele din urmă înfrântă.2.5. Aici este sediul curţii. pentru a aminti martiriul Sfântului Laurenţiu. stăpânea un vast imperiu care cuprinde. şi pentru aceasta a fost nevoit să convoace Cortesurile. dar şi al guvernului şi al consiliilor. în inima Spaniei.7. ci şi adversarii politici ai regalităţii. persecutarea evreilor şi a aşa numiţilor “conversos”. care se implicaseră activ în comerţ şi meşteşuguri. interzicerea limbii arabe. În vremea lui Filip al II-lea. Regatul celor două Sicilii). Un alt instrument de guvernare a fost colaborarea cu biserica. Asia şi America (în urma uniunii dinastice realizată în 1580). al armatei şi al bisericii. Carol (1516-1556). pe lângă Spania. În apropierea oraşului a fost construit Escorialul. Astfel. în numele purităţii credinţei şi a sângelui. în special cu Inchiziţia. Fiul lui Carol. cu ajutorul funcţionarilor regali. teritoriile de peste ocean. 125 . numit Quintul (al V-lea) după urcarea pe tronul imperial. Filip al II-lea (1556-1598). Moriscii rămaşi până atunci în Spania părăsesc masiv Peninsula Iberică. semn că tranziţia spre absolutism nu putea fi oprită. zone întinse din Italia (ducatul Milanului. un palat ca o mănăstire. care încetează a mai fi itinierantă şi se fixează. precum exilarea moriscilor (populaţia de origine musulmană). din 1561. aşezându-se în Nordul Africii. Evoluţii politice Încoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon şi al Isabelei de Castilia. Peninsula Iberică pierdea cele mai active elemente ale populaţiei sale. Opoziţia faţă de presiunea fiscală a declanşat în anii ’20 o revoltă a oraşelor. în forma de grătar. Filipinele. a semnificat unificarea deplină a Spaniei şi instaurarea monarhiei absolute. Franche-Comté. Un rol în modernizarea sistemului de conducere a fost sedentarizarea curţii regale. care ar fi trebuit să ducă la întărirea unităţii spaniole. Filip al II-lea a încercat să conducă personal acest imens conglomerat. Portugalia şi coloniile sale din Africa. Tările de Jos. Proiectul său de imperiu universal l-a făcut să încerce să utilizeeze în primul rând fondurile spaniole. la Madrid. mult în urma altor puteri europene. cu ajutorul căreia au fost urmăriţi nu doar ereticii. În vremea lui sunt luate o serie de măsuri.

şi în urma tratativelor din Westfalia. Ţările de Jos (viitoarea Olandă) revoltate împotriva stăpânirii spaniole. de favoriţi. devenită regat din secolul al XII-lea. într-o putere de rang secund.8. careia i-a cedat. Evoluţii politice şi instituţionale Sarcina centralizării a fost astfel uşurată. şi se transformase şi ea. Dar ultima parte a secolului al XV-lea fusese marcată. prin pacea din Pirinei.1. de războaie şi lupte dinastice. şi cu alte state europene. Supremaţia militară şi politică a Spaniei era pusă în pericol de Anglia. în timpul lor puterea fiind exercitată. o serie de teritorii. reducerea privilegiilor oraşelor. în urma cărora au dispărut numeroase familii nobiliare. În cele din urmă. în 1668. în pofida veniturilor aduse de colonii. Participarea Spaniei la Războiul de treizeci de ani de partea Habsburgilor austrieci a condus la înfrângeri. precum Francisco de Lerma în timpul primului. resursele materiale ale regalităţii cresc. care nu mai sunt convocate decât foarte 126 . în pofida menţinerii imperiului colonial. Portugalia Portugalia. 5. Toate aceste înfrângeri şi cedări teritoriale şi diplomatice dovedeau că Spania îşi pierduse preponderenţa europeană pe care o avusese în secolul al XVI-lea. de fapt. ca şi în Castilia. contele-duce de Olivares în vremea celui de-al doilea. şi dinastia de Aviz a reuşit să-şi întărească puterea în detrimentul celei a granzilor. Spania recunoştea şi independenţa Portugaliei. Franţa. regatul iberic a încheiat pace cu Olanda. 5. Regii care au urmat. Filip al III-lea (1598-1621) şi Filip al IV-lea (1621-1665) nu au mai domnit efectiv. Au continuat conflictele cu Franţa. căreia i-a recunoscut independenţa. îşi încheiase mai devreme decât Spania Reconquista. Diminuarea puterii marilor nobili. Spania intrase într-un declin pronunţat.La moartea lui Filip al II-lea.8. 1659. ca şi vecina ei Portugalia. pierderea influenţei de către Cortesuri. sau Gaspar de Guzman. încadrarea în domeniul regal a pământurilor căzute în desherenţă (lipsite de moştenitori). Prin confiscări de averi.

contribuie la progresul centralizării. În aceste condiţii avea să se stabilească alianţa dinastică cu Spania lui Filip al II-lea. La centralizarea statală şi la întărirea puterii monarhice au contribuit şi relaţiile cu biserica. duce de Viseu. care îşi cumpărau astfel dreptul de a intra în Portugalia. Diogo. Regele Ioan al II-lea (Joao II). văr şi cumnat al monarhului. a fost înjunghiat chiar de rege. Resursele financiare ale regalităţii au sporit în timpul lui Ioan al II-lea şi datorită imenselor sume de bani plătite de evreii expulzaţi din Spania. Ca şi în Spania. În urma unei conspiraţii nobiliare.rar. La 1640. Manuel I continuă sprijinirea expansiunii peste mări. în pofida populaţiei reduse numeric şi a forţei militare nu foarte însemnate. ceea ce pentru Portugalia. care domneşte între 1481-1485. pentru a-i sili să se convertească ori să se exileze (1496). avea să ducă la pierderea. până la urmă. când uniunea dinastică se desfăcea. a unei mari părţi a imperiului său colonial. descendent prin mama sa din dinastia portugheză. în contextul războiului cu Ţările de Jos. să se ralieze regelui Spaniei. implicat şi el într-o conspiraţie. începută în vremea infantelui Henric Navigatorul şi a susţinută şi de Ioan al II-lea. Al doilea senior din regat. nobilimea alege. 127 . Portugalia rămânea o putere de mâna a doua în Europa. sub sceptru portughez. şi care şi trimisese spre Lisabona armata ducelui de Alba. Între diferiţii pretendenţi. care stabileşte relaţii dinastice cu Spania regilor catolici şi a lui Carol Quintul. Procesul de întărire a puterii centrale este continuat în timpul lui Manuel I (14951521). este cel care reuşeşte restabilirea autorităţii monarhice. datorită atacurilor olandezilor. Portugalia devenise în secolul al XVI-lea o mare putere europeană. Şi regii portughezi obţinuseră dreptul de a recomanda candidaţi pentru înaltele funcţii ecleziastice. un mijloc de întărire a unităţii ţării a fost văzut în persecutarea evreilor. în speranţa unei posibile unificări. datorită unei crize dinastice survenite după dispariţia. a Peninsulei Iberice. astfel încât îşi stabiliseră controlul asupra clerului. într-o cruciadă eşuată în nordul Africii a regelui Sebastian (1557-1578). Datorită programului de susţinere a descoperirilor geografice şi de întemeiere de colonii cu rol comercial. este judecat şi decapitat ducele de Braganza. În 1580 situaţia politică a Portugaliei se complica. din cea mai puternică familie feudală portugheză.

şi prin măsuri de centralizare politică şi de întărire a puterii ducale în direcţia absolutismului monarhic. declinul economic relativ al marilor oraşe era explicat şi printr-un proces care ar putea fi considerat de « refeudalizare ». să-şi organizeze o ramată profesionistă. cu circa un milion de locuitori în secolul al XVI-lea. Italia În secolele XVI-XVII. dar şi datorită descoperirii Lumii Noi şi a noului drum spre Indii. care au reuşit să instituie impozite permanente. să modernizeze administraţia şi justiţia. când împăratul concedase titlul ducal familiei Visconti. Condiţiile economice erau relativ nefavorabile peninsulei. În această perioadă. Veneţia şi Genova. Milanul devenise ducat în 1395. Piemontul şi Savoia propriuzisă. au fost transformarea treptată a regimurilor republicane în regimuri monarhice. pe văile Padului şi a Ronului. datorită controlului otoman în Mediterana Orientală. Aceasta a fost urmată la guvernare de familia Sforza. ca urmare a eliminării privilegiilor fiscale. Bine populat. ceea ce afecta vechile căi comerciale de care profitaseră negustorii italieni. Ducatul Milanului constituie un exemplu de monarhie absolută. în pofida afirmării unei unităţi culturale. deşi relaţiile capitaliste îşi făcuseră apariţia în unele zone ale Italiei mult mai devreme decât în alte părţi ale Europei.5. erau puternic afectate. principalele consecinţe ale unor asemenea evoluţii economice. În plan politic. integrând comitatul Vaud. De asemenea. Carol Emanuel (1580-1630) şi Victor Amedeu (1630-1637). şi marile puteri comerciale italiene. Italia continua să fie fărâmiţată din punct de vedere politic. în care sistemul de impozite este uniform şi egalitar. Ducii din dinastia de Savoia au menţinut independenţa statului lor printr-o inteligentă politică de echilibru între Franţa şi Spania. ducatul savoiard a suferit însă datorită incursiunilor franceze şi spaniole din vremea războaielor italiene şi a intrat într-un relativ declin. Administraţia şi armata sunt 128 . Ducatul Savoiei sau al Piemontului se întindea pe ambii versanţi ai Alpilor. reprezentanţii dinastiei au fost Emanuel Filibert (1553-1580). prin circumnavigarea Africii. Nisa. Mediterana pierdea terenul în faţa Oceanului Atlantic. unele dintre ele cu tentă absolutistă evidentă.9. la care se adaugă şi intervenţia puterilor străine în vremea războaielor italiene.

alături de 16 înţelepţi delegaţi de Senat alcătuiau Colegiul. de 6 membri. pe coasta Adriaticii. politica externă. dar şi a modificării centrului de greutate al comerţului internaţional. olandezi în Levantul otoman. mascat prin păstrarea aparenţelor unei străluciri exterioare. şi impun ordinea interioară în faţa manifestărilor aristocraţiei. şi în 1535 este anexat de Carol Quintul. În el nu aveau acces decât reprezentanţii familiilor deja consemnate în registrele Marelui Consiliu (în secolul al XVI-lea avea circa 2000 de membri). Deşi bine populat. care trebuiau să-i cerceteze pe cei bănuiţi de trădare. din 1539 şi trei inchizitori ai statului. Consiliul celor 10 se ocupa de securitatea Republicii. ducatul Milanului nu-şi poate menţine independenţa în condiţiile conflictelor care au marcat Italia în secolul al XVI-lea. englezi. având puteri foarte largi. puterea aristocraţiei (deţinătoare a locurilor în diferitele Consilii) şi cea a poporului (Marele Consiliu. de tradiţie mai veche. cele mai multe pierdute însă în urma avansului otoman. cu atribuţii legislative şi de alegere a membrilor diferitelor instituţii de conducere. Exista şi un Senat. bazată pe industrii de lux. Din nefericire. Teoretic republică. beneficiind de o economie destul de modernă. în care sunt reprezentate însă tot familii nobile). Aceasta. Alte organe de conducere erau Micul Consiliu. preocuparea pentru securitatea statului a dus şi la 129 . şi care avea atribuţii privind economia. reprezentant al regelui Spaniei. Datorită acestor pierderi teritoriale. cei şase consilieri şi preşedinţii tribunalului alcătuiau Serenissima Signorie. La acestea se adaugau instituţiile nou aduse de spanioli. pe cursul inferior al Padului. Veneţia stăpânise teritorii la Marea Neagră. care îl asista pe Doge.puternice. Serenissima intrase într-un declin economic şi politic. Tendinţa este de întărire a componentei aristocratice în conducerea Veneţiei. şi având în alcătuirea sa. Republica Veneţiei se întindea în continuare în nord-estul Italiei. numărând apropae un million de locuitor. În perioada următoare. Consiliul Secret şi Congregaţia statului. războiul. Dogele. Instituţia centrală a republicii era Marele Consiliu. care era ajutat de un Senat şi de un Oficiu Cameral. unde se extinsese pe terra ferma. care număra 150-200 membri. Milanul era condus de un guvernator. în insulele Mediteranei orientale. şi a pătrunderii unor negustori francezi. Veneţia avea un regim politic în care se manifesta un echilibru între monarhie (doge ales pe viaţă). responsabil cu problemele fiscale. alături de cei trei preşedinţi a tribunalului suprem.

Exista şi aici un doge. practic. Acest sistem foarte complicat de guvernare a avut însă meritul de a împidica uzurparea puterii în Republică de către o instituţie sau o persoană.Veneţia la încurajarea delaţiunilor anonime şi la instaurarea unui climat de suspiciune permanentă. datorită ocupării acestora de către turci. în care puterea era deţinută de un Mare Consiliu. securitatea republicii era supravegheată de inchizitori de stat. ajutat de opt guvernatori aleşi pe câte doi ani. dar puterea era deţinută. cu sprijin francez. între partizanii şi adversarii Medicilor. a izbândit cea cu caracter popular. care a dat republicii mai mulţi oameni politici. Poziţia internaţională a Genovei a rămas importantă în această perioadă datorită puternicei sale flote de război şi a condiţiei sale de piaţă financiară europeană. din 1435. ales pe viaţă. la conducerea Florenţei a urmat fiul său. Quarantia. După moartea lui Lorenzo de Medici. şi de diferite ale consilii. care nu a reuşit să facă faţă noilor condiţii create de declanşarea războaielor italiene şi de opoziţia internă. Genova a fost şi mai expusă decât aceasta presiunii din partea puterilor străine. aleşi prin tragere la sorţi dintre familiile înscrise în “Cartea Cetăţii” şi un Mic Consiliu. cea mai importantă familie genoveză a fost Doria. şi în fruntea căreia s-a impus călugărul dominican Girolamo 130 . Exista şi un tribunal suprem. Genova continua să stăpânească insula Corsica. de către familia de Medici. Puterea perosnală evolua în acest cadru republican spre monarhia absolută. Mai puţin întinsă teritorial decât Veneţia. Piero. deşi îşi pierduse şi ea coloniile dela Marea Neagră şi din Levant. Ca şi la Veneţia. mai multe mişcări separatiste. Între diferitele facţiuni care s-au manifestat. care a restabilit instituţiile republicane. Genova rămânea o republică aristocratică. unde în a doua jumătate a secolului al XVI-lea se declanşează. din punct de vedere formal. în 1492. în special a Franţei şi apoi a Spaniei. şi care a avut tendinţe de a-şi instaura propria putere. format din 40 de membri. Florenţa îşi continua existenţa ca o republică. în cele din urmă înfrânte. de 100 de membri. În secolul al XVI-lea şi în prima parte a secolului al XVII-lea. de 400 de membri. ceea ce a condus la numeroase tuburări şi conflicte. care erau desemnaţi de Marele Consiliu. Republica Genova continua să fie rivala economică şi comercială a Veneţiei. fiind astfel izgonit de la putere în 1494.

dar conducerea republicii a fost preluată de marea aristocraţie. oglindind astfel transformarea fostei republici florentine într-o monarhie ereditară şi absolută. mai ales în timpul lui Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). regimul lui Savonarola a fost răsturnat. iar din 1502 a fost instituită funcţia de gonfalonier pe viaţă. Organul colectiv de conducere era Signoria. lichidând autonomia urbană în oraşele toscane. Pierderea libertăţilor politice nu a împiedicat însă continuarea strălucirii literare şi artistice din ţinutul toscan. În cele din urmă. la petreceri. în 1531 Alexandru de Medici (1531-1537) a fost proclamat. în primăvaralui 1498. Cosimo a dus o politică de centralizare. instaurarea unei noi epoci în istoria omenirii. arderea operelor de artă considerate imorale. numit de imperiali duce ereditar. dar care erau golite de conţinut. după lupte cu sorţi schimbători. iar acesta. înglobând republica Siennei. Predicile acestuia veştejeau decăderea morală a cetăţenilor şi a clerului. cereau pocăinţa şi revenirea la un stil de viaţă auster. a fost condamnat ca eretic şi ars pe rug. s-a extins. Dintre cuceririle făcute de Cezar. Statul papal Sub conducerea papei. şi. iar excesele sale în condamnarea modului de viaţă tradiţional florentin (renunţarea la lux. şi de întărire a puterii ducale. Instituţiile republicane restabilite de Savonarola au fost însă menşinute. în tradiţie milenaristă. familia Medici era din nou izgonită de florentini. Cezar Borgia (sursa de inspiraţie a Principelui lui Machiavelli). care avea în acelaşi timp calitatea de şef al creştinătăţii occidentale şi pe cea de suveran temporal. Diatribele la adresa corupţiei bisericii au atras animozitatea papei Alexandru al VI-lea. anunţau. care difuzează modelul său cultural în întreaga Italie şi în afara acesteia. În 1569 obţinea de la papă titlul de Mare Duce al Toscanei. Puterii ducale îi erau subordonate vechi instituţii. unele au fost restituite 131 . cum se numea acum.) au condus la îndepărtarea multora dintre susţinătorii săi iniţiali. cu ajutorul Imperiului German. etc. prins şi dat pe mâna comisarilor papali. În noile condiţii politice create de retragerea francezilor din Italia în 1512. duce. puterea familiei Medici a fost restaurată cu ajutorul papei şi al spaniolilor.Savonarola. precum Marele Consiliu de 200 de membri şi Senatul. În 1527. statul papal se întindea în centrul peninsulei italiene. de 48 de membri. stăpânirea ducatului Toscanei. prin acţiunile fiului său. Limitele teritoriale ale statului papal au crescut. În vremea lui Cosimo de Medici (1537-1574).

Papa Iuliu al II-lea (1503-1513) este cel care a dus cu hotărâre politica de restabilire a puterii monarhice în interiorul statului papal. reprezentant al regelui Spaniei. În contextul în care ideea de creştinătate medievală. 132 . pierdea teren în faţa afirmării particularismelor ce vor deveni mai târziu naţionale. cruciada împotriva turcilor. De aceea. dar altele au fost alipite statului papal. papii reuşesc să-şi păstreze influenţa asupra monarhiilor moderne prin negocierea unor concordate cu suveranii diferitelor state. fără efecte prea mari însă. papa are de înfruntat în permanenţă mari familii nobiliare. fiind reputată şi prin creşterea animalelor. sau trebuie să recucerească oraşe căzute în mâinile unor condotieri. Această regiune juca rolul de grânar. În acest context. precum Colonna sau Orsini. În Regatul Neapolelui. cedat de Cosimo de Medici în schimbul ajutorului spaniol). Respublica christiana. Pe de altă parte. Regatul Neapolelui Sicilia şi Sardinia erau stăpânite încă din secolele XIV-XV de regatul Aragonului. spaniolii au arătat o grijă deosebită comerţului cu cereale. reprezentând interesele bisericii. Regatul Neapolului şi marile insule alcătuiau un ansamblu bogat. pe care încearcă să o unifice în jurul ideii de luptă împotriva necredincioşilor. în 1453. conducerea era asigurată de un vice-rege. papa încearcă să-şi întărească şi poziţia de şef spiritual al creştinătăţii. 1456. papa păstrând o autoritate nominală asupra lor. lupta Ţărilor Române împotriva otomanilor găseşte ecou la curtea papală. cu o populaţie de peste un million şi jumătate de locuitori. asupra cărora au instituit un adevărat monopol. ale nobilimii şi ale domeniilor coroanei spaniole. pe coastă. 1500. Suveran temporal asupra unui stat puternic.vechilor seniori. Papii predică deci. locuit de peste două milioane şi junătate de oameni. ca Bologna. iar în timpul războaielor italiene. în teritoriile statului său. nobiliar şi domenial. 1460. Mai exista un Parlament cu trei “braţe”: ecleziastic. stăpânirea spaniolă se extinde şi asupra regatului Neapolelui şi a unei părţi din Toscana (“ţinutul garnizoanelor”. dar nu poate beneficia decât de un sprijin mai degrabă moral. care doresc să-şi afirme independenţa. precum Rimini sau Urbino.

Parma. Legăturile între cantoane sunt destul de slabe. Zurich. în urma victoriei împotriva împăratului Maximilian de Habsburg. dar există şi elemente comune.10. Infanteriştii elveţieni reuşesc să apere independenţa ţării lor în lupte cu cavalerii germani. Pe de altă parte. Astfel. Lucca. Confederaţia originară. se măreşte în secolele XIV-XV prin aderarea oraşelor de la câmpie (Lucerna. şi care alege persoanele care ocupă diferite funcţii administrative. Din punctul de vedere al organizării. Tentativele de cucerire din exterior a spaţiului elveţian se datorau importanţei strategice a acestuia. de aşa numitele “războaie italiene”. a cantoanelor montane. Imperiul recunoaşte independenţa cantoanelor elveţiene. îşi continuă existenţa şi state de dimensiuni mult mai mici. de la sfârşitul secolului al XV-lea. La începutul secolului al XVI-lea. care fac eforturi deosebite pentru a-şi menţine independenţa. care au redesenat în mai multe rânduri harta peninsulei.Acelaşi tip de parlament cu trei braţe funcţiona şi în Sicilia şi Sardinia. valoarea pe care soldaţii elveţieni au dovedit-o în aceste confruntări a făcut ca ei să fie printre cei mai căutaţi mercenari ai Europei. Schaffhouse şi Appenzell. În afara acestor mari ansambluri teritoriale. principalul “articol de export” al cantoanelor elveţiene. în fiecare canton există un Consiliu care are un rol legislativ. Piacenza. Cantoanele elveţiene Locuitorii a trei cantoane din Elveţia centrală se uniseră din 1291 într-o confederaţie în scopul de a se elibera de sub puterea familiei de Habsburg. prin tratatul de la Bassel. în secolul al XIV-lea. 5. intrau în confederaţia şi Bassel. care dovedesc tendinţa spre centralizare a spaţiului italian. Berna) şi a senioriei Glaris. ceea ce ridica numărul cantoanelor la treisprezece. În 1499. Carol Temerarul. care controla trecerea Alpilor. fiecare canton îşi păstrează instituţiile proprii. şi care au contribuit la impunerea opţiunii monarhice în multe dintre fostele republici. în 1476. după modelul spaniol. precum Ferrar. Spaţiul italian în ansamblul său a fost profund marcat. Mantova. chiar dacă în jurul mai multor nuclee. Aici a fost introdusă şi Inchiziţia. şi cu ducele Burgundiei. fiecare îşi păstrează propriile tradiţii 133 .

dar “baia de sânge de la Stockholm” provoacă o ridicare generală la luptă. Toţi potrivnicii prizonieri sunt executaţi. între cele trei mari grupuri etnice au apărut conflicte. regele Cristian al II-lea al Danemarcei îşi consolidase poziţia prin căsătoria cu sora lui Carol Quintul. În 1397. Pe de altă parte.11. adminisrative. Neguţătorii şi marinarii suedezi au interese opuse celor ale Hansei şi ale Danemarcei. care evoluau în direcţia absolutismului. care se implica în problemele Germaniei. În prima parte a secolului al XVI-lea. a reginei Margareta a Danemarcei. şi reuşeşte să învingă oponenţii de sub conducerea regentului suedez Sten Sture cel Tânăr (care nu era ruda primului. Şi în Danemarca. Din 1448 puterea în Uniune era deţinută de dinastia Oldenburg. De asemenea. Isabela. Danemarca. Suedia şi Norvegia (cuprinzând şi Islanda) se găseau sub aceeaşi conducere. la Kalmar. Această nobilime se revoltă împotriva regelui încă de pe la 1470. sub conducerea regentului Sten Sture cel Bătrân. Cele trei regate îşi păstrau propria guvernare. pe care conta în lupta cu hanseaticii. Se poate spune că Uniunea de la Kalmar avea înţelesul unui contract între monarhie şi nobilimea din ţările componente. din hazardul alianţelor matrimoniale şi al succesiunilor la tron. juridice. nobilimea nemulţumită de tendinţele absolutiste ale lui Cristian al II-lea se 134 . 5. Dar în timp. şi prin tradiţia apărării independenţei. multe dintre ele datorate felului în care danezii îşi manifestau superioritatea. Riksdag-ul (Adunarea reprezentativă) suedez îl proclamă rege al Suediei pe Gustav Vasa în 1523. El poate trece la o recucerire a Suediei. cu acelaşi nume) în 1520.instituţionale. aristocraţia suedeză acceptă din ce în ce mai greu tendinţele de centralizare din partea suveranilor. spre nemulţumirea aristocraţiei suedeze. reprezentanţi ai celor trei regate decideau să transforme uniunea personală într-una cu caracter politic şi juridic. Scandinavia La sfârşitul secolului al XIV-lea. instituţiile şi legile specifice. Dar cu toatele sunt legate printr-o politică externă comună. de origine germană. interesele economice ale componentelor Uniunii de la Kalmar se orientau în direcţii divergente. ceea ce-i aducea alianţa familiei imperiale şi sprijinul Ţărilor de Jos.

La moartea lui Gustav Vasa. Ioan. chiar dacă. Suedia Gustav Vasa (1523-1560) a fost confruntat cu diferite mişcări. animată de un sentiment patriotic puternic. Serviciul militar este obligatoriu. Pentru a-şi consolida puterea a reorganizat administraţia şi justiţia. Evenimentele din anul 1523 marcau deci desfacerea Uniunii de la Kalmar. Nobilimea suedeză îl detronează pe Eric în favoarea fratelui său. regele este şeful unei biserici separate de Roma. în 1524. regele guvernează cu ajutorul Riksdagului. profund influenţat de confesiunea reformată. aflată în componenţa Suediei. de fidelitate faţă de rege şi de religia reformată. Frederik de Holstein. În 1527 Riksdag-ul îşi dă acordul pentru predicarea Reformei. în teorie. Dar acesta. Suedia devenise o monarhie absolută. Suveranul consacră circa 70 la sută din buget armatei. datorită politicii prea ambiţioase a lui Eric al XIV-lea (1560-1569) şi a implicării ţării în războiul de şapte ani (1563-1570) împotriva Danemarcei şi a Poloniei. în contextul adoptării luteranismului ca religie de stat. pe o armată puternică. fie cu caracter politic. 5. iar rezultatul este o forţă militară bine organizată. a pus la punct un sistem fiscal eficient şi a constituit o armată permanentă. şi unchiul său.revoltă. Tendinţele absolutiste devin din ce în ce mai puternice. regele e nevoit să fugă. vizând controlul Mării Baltice. fie religios. Aceste tradiţii militare stabile acum şi explică marile victorii suedeze din perioadele următoare. fiecare comunitate furnizând contingente de care sunt răspunzători seniorii locali. şi acelaşi lucru se întâmplă în Finlanda. dar care şi-a păstrat vechea ierarhie episcopală. Clerul trece la Reformă. ducele 135 . pentru a consfinţi abolirea principiului electiv în favoarea celui ereditar în problema succesiunii la tron. şi pe un sentiment naţional în formare. din 1530 nu mai e convocat decât în 1544. unde puterea regelui se baza pe o administraţie eficientă. secularizarea averilor bisericeşti în profitul coroanei sau al descendenţilor foştilor donatori (pentru daniile mai recente). În a doua parte a secolului al XVI-lea aveau să urmeze însă noi tulburări.1. Ca şi în Anglia.11. e ales rege al Danemarcei în 1523 şi al Norvegiei.

Ioan al III-lea. chiar dacă e recunoscut rege de Riksadag în 1592. care dădea acces la Marea Nordului. În 1530 era redactată Mărturisirea de credinţă daneză.2. a cărui domnie este însă constant tulburată de încercările fostului rege. Suedia. sora regelui Poloniei Sigismund August. intervine cu armată şi în Rusia în “timpul tulburărilor”. favorizează Contra-Reforma şi încearcă să concilieze luteranismul şi catolicismul. numită şi Cele 33 de articole de la Copenhaga. luteranismul face progrese. Fiul său Sigismund. Carol devenea rege în 1600. fiul acestuia. devenit rege sub numele de Ioan al III-lea (1568-1592). prin Reforma dobândeşte baze doctrinare puternice. căsătorit cu Caterina Iagellon. şi ocupă Ingria şi Carelia. În vremea lui. refugiat în Ţările de Jos. Carol al IX-lea fost urmat la tron de tânărul său fiu. se impune cu forţa armelor. care se înstăpânise în Estonia din 1595. În plan intern. deja rege al Poloniei. Cristian al III-lea. pe tron urcă unchiul său. fără ca regele să fi optat în mod deschis pentru reformă. de o parte a burgheziei şi de ţăranii din Jutland. 5.Finlandei. fratele lui Ioan al III-lea. Gustav al II-lea Adolf (16111632). Din 1527. Cu sprijinul aristocraţiei. Apoi are loc conflictul cu Rusia. Frederic I (15231533). şi trebuia să răscumpere portul Elfsburg. de a reveni la putere cu ajutorul lui Carol Quintul. 136 . Danemarca După alungarea lui Cristian al II-lea. La moartea lui Frederic I. în cele din urmă. în cele din urmă nu este acceptat în Suedia datorită catolicismului său. care avea să fie una din cele mai importante personalităţi din primele faze ale Războiului de 30 de ani. revoltaţi împotriva seniorilor lor. Acesta a fost nevoit să confirme privilegiile nobilimii şi să semneze pacea de la Stettin (1570) prin care Suedia pierdea Insulele Gotland şi Ösel. În 1576 impune o nouă liturghie. pentru Ingria şi Carelia. La capătul mai multor conflicte. În vremea sa. sub numele de Carol al IX-lea (1596-1611). ceea ce conduce la conflicte interne. învingător. Cristian al III-lea iese. în condiţiile în care Cristian al II-lea încerca o debarcare. prin Cartea Roşie. clerul este plasat sub tutela regelui. sprijinit de oăşenii din Lubeck.11. al Suediei şi a miliţiilor din ducatele Schleswig şi Holstein.

În pofida dezastrelor militare. În Norvegia reforma se bucură de succes. Cristian al III-lea optează clar pentru reformă. ceea ce duce la cvasi-dispariţia ţărănimii libere. marea aristocraţie. Dar implicarea ţării în conflicte cu Suedia. În aceste condiţii. Reforma se loveşte de dificultăţi în Islanda. Ţara beneficia de pe urma comerţului maritim. la Războiul de 30 de ani au slăbit prestigiul ţării. Devenit şeful bisericii luterane din Danemarca. este controlată prin intermediul baronilor danezi. Insulele Gotland şi Ösel. a rămas în istorie prin numeroasele oraşe întemeiate în vremea sa. prin tratatul de la Stettin. în stilul lui Filip al II-lea al Spaniei.12. când sunt obţinute. Revolta anti-spaniolă din Ţările de Jos Lipsite iniţial de coerenţă teritorială şi instituţională. şi contribuie la unirea acesteia cu Danemarca în 1539. alcătuită din circa 150 de familii. şi se tranformă într-un soi de castă închisă. şi să rezolve cele mai multe probleme personal. Ţările de Jos evoluaseră în direcţia unei entităţi cu identitate proprie mai ales în vremea domniei lui Carol Quintul. iar monarhia este puternică datorită fondului funciar important de care dispune: circa jumătate din pământuri. iar menţinerea adeziunii la catolicism este o manifestarea a prticularităţilor naţionale. al vămilor percepute la traversarea strâmtorii Sund şi a unei administraţii de bună calitate. Pe de altă parte. în vremea domniei lui Cristian al IV-lea (1588-1648). regele conduce cu colaborarea aristocraţiei. Danemarca devenise pricipala putere a Nordului. summum episcopus. Poziţia internaţională a Danemarcei se consolidează în vremea lui Frederic al IIlea (1559-1588). 137 . iar apoi participarea. către sfârşitul secolului al XVI-lea. cu rezultate dezastruoase. regele numeşte superintendenţi în locul episcopilor catolici. în speranţa unei iluzorii refaceri a Uniunii de la Kalmar. prin fondarea unor instituţii de învăţământ (colegii. fiind percepută ca un instrument danez. lipsită de o nobilime puternică. 5. Norvegia. academie) şi sprijinirea universităţilor existente. îşi consolidează puterea asupra ţăranilor. în favoarea coroanei şi a nobililor. În Danemarca. în 1536. Regele încercase să limiteze puterea Riksdagului. accepând Confesiunea de la Augsburg şi declanşând secularizarea averilor bisericii catolice.În scop politic.

şi era destul de străină realităţilor din zonă. eliminarea nobilimii de la funcţiile religioase (pentru care se cerea o licenţă universitară). Zuichem şi Berlaymont. încă de la începutul domniei lui Filip. dornic să le aducă la numitorul comun al unei politici de omogenizare în interiorul vastului său regat. Politica sa autoritară şi intransigenţa catolică au condus la acumularea de nemulţumiri care se acumulau în Ţările de Jos. la Gand). De asemenea. de asemenea. Nobilii se vedeau excluşi. la nivelul epocii. născut şi educat în această regiune (1500. persecuţiile dure împotriva protestanţilor au suscitat nemulţumirile nobilimii. de o manieră concertată împotriva Spaniei.care. Reorganizarea religioasă a Ţărilor de Jos prin crearea a 14 episcopate şi prin ridicarea a trei dintre cele existente la rangul de arhiepiscopate. care s-a dovedit prea puţin capabil să înţeleagă specificul regiunii. încercarea de a introduce pe iezuiţi şi mai ales Inchiziţia în Spania. cu interese divergente. Cele 17 provincii au fost moştenite de fiul său. Această relativă oindiferneţă religoasă s-a menţinut o vreme. dar care s-au manifestat. Încercarea regelui Spaniei de a crea un impozit permanent intra în contradicţie cu tradiţiile de tip medieval ale adunărilor de stări care acceptau impozitele doar în condiţiile în care acestea aveau caracter extraordinar şi erau aprobate de instituţii considerate. Aceste antrenau catogorii sociale foarte diferite. Cele 17 provincii fuseseră încredinţate Margaretei de Parma. prin refuzul regelui de a mai convoca Statele Generale. sora naturală a lui Filip. reprezentative. Opoziţia începe în rândul nobililor. prin rolul acestor personaje. iar în ansamblul populaţiei probabil cu mult mai puţin de o treime trecuse de partea Reformei. de la luarea deciziilor. la sfârşitul secolului al XVIlea şi la începutul celui următor cea mai mare parte a liderilor revoltei antispaniole nu erau totuşi calvini. în care fuseseră implicaţi până atunci. care îşi vedeau ameninţate privilegiile. şi. îmbinase eforturile sale centralizatoare cu menajarea privilegiilor şi particularismelor locale. Filip al II-lea. care petrecuse însă o mare parte a vieţii în Italia. sau era mai degrabă indiferentă din punct de vedere al confesiunii religioase. Problemele cele mai mari erau reprezentate însă de consilierii care îi fuseseră impuşi regentei de către Filip: Granvelle. în anumite momente. Existau însă şi aderenţi convinşi ai 138 . chiar în condiţiile în care cea mai mare parte a acesteia rămânea catolică. adunările de stări ale provinciilor se vedeau atacate în prerogativele lor. ci rămăseseră catolici.

termen jignitor care în română se poate traduce prin calic sau golan. Violenţele iconoclaste au determinat o anumită raliere în jurul curţii de la Madrid (sau mai degrabă în jurul regentei) a elementelor opoziţiei nobiliare. în tradiţia vechilor sale libertăţi. Refuzul lui Filip de a ceda în problemele religioase şi de a accepta convocarea Stărilor Generale conduce. în decursul unei întrevederi. şi aşa numiţii gueux d’état. la o confruntare dintre nobilimea nemulţumită şi anturajul Margaretei de Parma. nobilimea. În faţă politicii religioase dure a lui Filip al II-lea. nu pot fi negate succesele obţinute de calvinism. apelativul dispreţuitor va fi adoptat de partizanii luptei antispaniole ca un titlu de glorie şi ca un semn de recunoaştere şi de raliere. Ei înşişi făceau distincţie între cei care se numeau gueux de religion. consilier al regentei şi cardinal-episcop de Malines. Cu toţii însă afirmau loialismul la adresa suveranului lor. ocazie cu care nobilii protestatari (îmbrăcaţi. au declanşat în vara anului 1566 o vastă mişcare iconoclastă. care nu doreau destabilizarea totală a ţării. nu mai puţin intoleranţi decât inchizitorii catolici. Wilhelm de Orania şi alţi şefi politici şi religioşi din zonă încercau să stabilească o atmosferă de pace religioasă. Dar predicatorii calvini. şi în primul rând solicitau scoaterea Inchiziţiei din Ţările de Jos. în special în varianta calvinistă. soldată cu devastarea a peste 5000 de biserici şi mănăstiri şi distrugerea a numeroase opere de artă. mai ales în rândul categoriilor sociale mai puţin favorizate. Ca urmare a nemulţumirilor generate de ştirbirea autonomiei Ţărilor de jos şi de introducerea unor măsuri religioase care loveau în cutumele zonei.Reformei. ceea ce a influenţat utilizarea ideilor religioase în lupta politică. care erau preocupţi în primul rând de privilegiile ţinuturilor lor. Nobilii obţin în 1564 îndepărtarea din funcţie a lui Granvelle. În 1565 nobilii cereau renunţarea la politica religioasă dură îndreptată împotriva reformaţilor. iar relaţiile cu catolicii să se detensioneze. În decursul evenimentelor ce vor urma. şi aceştia se recrutau din păturile active ale populaţiei. în primăvara lui 1566. 139 . de altfel. în care mişcările reformate să ajungă la un consens (în primul rând luteranii şi calvinii). se manifestă prin petiţii. figura care concentra asupra sa oprobriul îndreptat împotriva măsurilor cu caracter absolutist. în cerşetori) sunt numiţi gueux. astfel că această mişcare a fost înăbuşită cu concurs intern. Pe de altă parte. datorită solicitărilor privind libertatea religioasă.

fără a obţine însă rezultatele scontate. care se manifestase militar prin adunarea de trupe de mecenari. cu caracter în primul rând politic. şi mai ales impozitul de 10 la sută pe vânzări. La radicalizarea poziţiilor au contribuit şi măsurile fiscale luate de ducele de Alba. şi cea populară. a fost în cele din urmă făcută să eşueze prin acţiunile violente care i-au aruncat pe reprezentanţii diferitelor curente unii împotriva celorlalţi. Opoziţia. în care aspectele sociale sunt înglobate în conotaţiile religioase. au reuşit în 1572 să cucerească portul Briel. şi să obţină reprimarea pe plan local. oferind astfel răsculaţilor primul colţ de ţară eliberat de sub stăpânirea spaniolă. precum contele Egmont şi amiralul Hoorn. care îşi asumau cu orgoliu titlul de calici sau golani care fusese adoptat iniţial de nobilii protestatari. cu misiunea clară de a înăbuşi erezia şi orice tentativă de opoziţie antispaniolă. prost văzută de intransigenţi. „Consiliul tulburărilor” sau „Consiliul sângeros” a funcţionat ca un tribunal extraordinar şi a condamnat la moarte între 1000 şi 4000 de persoane.Campania în vederea înţelegerii religioase. În câteva luni au fost cucerite de răsculaţi cea mai mare parte a provinciilor nordice. Deşi situaţia părea să fi fost readusă sub control spre sfârşitul lui 1566. ia acum forma cetelor de răsculaţi. o trădare faţă de coroana spaniolă. prin aruncarea unei orientări împotriva celeilalte. în condiţiile în care nu se putuse dovedi că acţiunile lor ar fi reprezentat. avea să ofere opoziţiei antispaniole martirii necesari cristalizării mişcării. se pare că a lovit foarte dur în toate categoriile populaţiei. executaţi în 1568. Marea realizare a regentei Margareta de Parma a fost să valorifice teama opoziţiei nobiliare dar şi a unei părţi a populaţiei de rând faţă de violenţele iconoclaste. La 1566 existau două mişcări diferite. iconoclastă. Filip al IIlea îl trimite însă în 1567 la Bruxelles pe ducele de Alba. la gurile Meusei. ca şi a miilor de victime ale represiunii sistematice organizată de ducele de Alba. care. în vreun fel. Represiunea a atins şi conducători ai opoziţiei nobiliare. cea nobiliară. afectând comerţul şi meşteşugurile. cu 10 000 de soldaţi de elită. Moartea celor doi. care strânseseră o flotă şi făceau contrabandă pentru a ocoli taxele. Reprezentanţii Statelor provinciale îl alegeau pe Wilhelm de Orania guvernator al Ţărilor de Jos (suveranitatea lui Filip al II-lea nu era pusă în discuţie) şi luau o serie de măsuri vizând consolidarea instituţiilor propri şi asigurarea libertăţii de cult. „Calicii mării”. 140 .

zona sudică era lipsită de o autoritate politică reală. Aceste argumente de natură economică trebuie corelate însă şi cu evoluţiile religioase. şi de Noaptea Sfântului Bartolomeu. care încearcă. În 1578. Excesele unor calvinşti extremişti au condus la o stare de insecuritate resimţită de elita regiunilor sudice ca fiind mai periculoasă decât revenirea sub suveranitate spaniolă. propovăduiau ideea înlăturării pe cale religioasă a dominaţiei sociale a vechilor elite. pe lângă mijloacele militare. recrutaţi din rândurile categoriilor inferioare ale populaţiei. Militar priceput şi om politic cu un deosebit simţ al momentului. prevăzând eliminarea trupelor spaniole din provincii. frate natural al lui Filip al II-lea. menţinerea legăturilor cu Spania părea mai utilă decât o ruptură desăvârşită. convocarea Statelor Generale. „Pacificarea de la Gand” stabilea o bază de acţiune comună a nordului şi sudului. libertate religioasă (în esenţă. coexistenţa dintre catolicism şi calvinism). şi până la numirea altui guvernator. fiul Margaretei de Parma. să se alieze cu provinciile nodice. Requesens murea în 1576. după o scurtă perioadă în care guvernator numit de Madrid a fost don Juan de Austria. cu Luis de Requesens. spaniolii trec la recucerirea zonelor nordice.În contextul creat. fără a putea însă promite. calvini radicali organizau o republică teocratică. în noiembrie 1576. dar înaintarea lor este dificilă. Răscoala trupelor spaniole neplătite ducea. după modelul celei de la Geneva. Farnese preia iniţiativa militară şi reuşeşte readucerea sub stăpânirea Spaniei a provinciilor din Sud. Pentru elita nobiliară dar şi comercială a provinciilor sudice. dar încercarea celor din Gand de a cuceri Lille. Ceea ce părea a fi calea spre o consolidare a unităţii Ţărilor de Jos în jurul unor idealuri comune şi a ideii de toleranţă religioasă avea să fie compromis de noi evenimente cu caracter religios. Unii şefi calvini. garantarea libertăţii religioase. Acest eveniment avea să determine elitele din sud. între altele. Wilhelm de Orania încerca să propună o pace a religiilor (Religionsfrid) la 22 iunie 1578. la prădarea oraşului Anvers şi la masacrarea a cca. aşa cum cereau răsculaţii. la cererea sa. rămase încă loiale Spaniei. La Gand. la conducerea Ţărilor de Jos vine Alexandru Farnese. În toamna lui 1572 ducele de Alba este înlocuit. şi calea tratativelor. în octombrie 1578 (datorită veştilor despre suplicii ale protestanţilor la Arras) a contribuit la tensionarea relaţiilor dintre catolici şi protestanţi. 7000 de localnici. anularea măsurilor luate de Alba. În oraşele sudice precum Gand sau 141 . Contextul politico-militar devenise însă favorabil Spaniei.

dar nu accepta decât cultul catolic. din mai 1579.Bruxelles. căreia i s-au adăugat mai apoi şi alte provincii (Frisia. Zelul lor religios putea fi uşor de confundat. Liderii calvini erau însă bine organizaţi. Ca o reacţie la Uniunea de la Arras. Overijssel) şi câteva oraşe din sud (Anvers. soldându-se cu a rămas până târziu o 142 . peste câteva zile. În aceste condiţii. Gand. În 1581. conducerea a fost preluată de fiul său. Ypres) – care însă aveau să reintre sub stăpânire spaniolă. stadhouder general. calvinismul a fost declarat religie oficială. principiile lor dogmatice erau clare şi uşor de înţeles (chiar dacă nu întotdeauna uşor de acceptat şi de aplicat). După moartea sa. conferirea funcţiilor importante autohtonilor. şi Spania reprezentată de Alexandru Farnese a continuat. a fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru transformarea calvinismului în religia majoritară a zonelor nordice. Wilhelm de Orania. rolul Statelor Generale. în ultimă instanţă calvinismul a fost una din cauzele eşecului revoltei din sudul Ţărilor de Jos. proclamarea calvinismului ca unică religie oficială a avut darul să îndepărteze de la lupta antispaniolă largi categorii sociale. care avea să capete consistenţă republicană. La 6 ianuarie 1579 statele provinciale din Artois. Cu toate acestea. provinciile nordice Olanda. Bruges. şi confesiunea calvină oferea elementul ideologic necesar ralierii împotriva Spaniei. Pacea de la Arras. Zeelanda. al cărui exponent fusese Erasmus. Utrecht. nu este exagerată afirmaţia potrivit căreia. chiar dacă în această perioadă această confesiune era departe de a fi îmbrăţişată de majoritatea populaţiei. Hainaut precum şi delegaţii oraşului Douai au încheiat Uniunea de la Arras. de către mase. Mauriciu de Orania. aliate cu Franţa şi mai ales cu Anglia Elisabetei I. până la asasinarea sa în 1584 de către un catolic. Statele generale din nord declară independenţa a ceea ce avea să se numească de atunci Provinciile Unite. În nord. iar în unele districte acesta confesiune minoritară. Astfel se puneau bazele unei organizări federative. Războiul dintre provinciile nordice. Conducătorul de fapt a fost. cu patriotismul anti-spaniol. decât ale inovaţiilor radicale aduse de această variantă a reformei. şi care fusese ilustrată în etapele anterioare şi de Wilhelm de Orania. prevedea recunoaşterea autonomiei. prin care stabileau condiţiile de reconciliere cu regele Spaniei. retragerea trupelor spaniole. Groningen şi Geldern au format Uniunea de la Utrecht. partizane mai degrabă ale toleranţei de tip burgund. Drenthe. la 23 ianuarie 1579.

În 1609 Spania încheia cu provinciile unite un armistiţiu de 12 ani. Rămâneau sub stăpânirea Spaniei provinciile sudice. hazardul evenimentelor politice şi militare a avut un rol mai important decât diferenţierile structurale. Opoziţia nobiliară se recrutase mai degrabă din regiunile sudice. efectele acesteia au fost revoluţionare şi au condus la conturarea a două entităţi ale istoriei moderne a regiunii fostelor Ţări de Jos: 143 . la o stabilizare a situaţiei. Începută de o manieră conservatoare. Ţările de Jos. diferenţa nu era nici etnică. linia de demarcaţie lingvistică trecând aproximativ prin mijlocul teritoriilor rămase sub stăpânire spaniolă. Sar părea că în cazul originilor Olandei şi Belgiei actuale. Separarea dintre nord şi sud nu fusese anunţată prin nici un fel de elemente de natură politică şi culturală. ele apăreau mai degrabă celorlalţi decât lor însele ca o entitate „naţională”. Spania era epuizată din punct de vedere financiar şi avea nevoie de o perioadă de pace. Dacă revolta antispaniolă nu poate fi considerată în întregul său o revoluţie cu caracter politic şi naţional. prin crearea unui organism politic de factură total diferită de ceea ce se cunoscuse în Europa de până atunci. care reprezenta o recunoaştere implicită a independenţei acestora. În 1598. separate de cele din nord de o linie care nu urma nici frontiera lingvistică (erau cuprinse şi regiuni unde se vorbea neerlandeza) nici graniţa religioasă (în momentul recuceririi de către spanioli. Rezistenţa trupelor conduse de Mauriciu de Orania ca şi solicitarea trupelor lui Farnese pe alte fronturi (chemat să sprijine acţiunea anti-engleză a Invincibilei Armada) au dus. în cele din urmă. de natură culturală. Pe de altă parte. în pofida rezistenţei lor comune. ca o măsură care putea satisface aspiraţiile de autonomie din zonă. Ţările de Jos fiind văzute în ansamblul lor ca o unitate. erau cedate fiicei acestuia Isabela şi soţului ei. Nefiind religioasă. E adevărat însă că. consecinţe revoluţionare. După Războiul de 30 de ani. ca o apărare a privilegiilor de sorginte medievală. Provinciile Unite s-au transformat în timp în republică şi au oferit un exemplu de stat modern şi funcţional. zonele sudice numărau. independenţa provinciilor unite era recunoscută internaţional. revolta antispaniolă din Ţările de Jos a avut. de fapt doar regiunile sudice rămase supuse lui Filip al II-lea. în continuare. iar şefii calvini erau originari mai degrabă din Anvers şi Gand decât din Amsterdam sau din alte oraşe nordice.progresul spaniolilor spre nord. arhiducele Albert. în cele din urmă. mai mulţi calvinişti decât cele nordice). În secolul al XVII-lea Olanda avea să fie chiar cea mai importantă forţă maritimă şi comericală.

Polonia. dar şi cele externe au determinat o restructurare a sistemului de guvernare. Iar în plan religios. cărora. Se crea un singur organ central comun – seimul general. Polonia În secolul al XVI lea. încheierea păcii. întrunindu-se regulat şi periodic. După 1386 în fapt Polonia se compunea din două state unite. Ambele state îşi păstrau în fapt structurile proprii. era una dintre marile puteri. în constituirea naţiunii moderne în Olanda el a fost unul din factorii decisivi. acesta. denumită Republica Polonă (Rsecz Pospolita). Împrejurările interne. Între monarhii aleşi pe baza acestui sistem au fost Henric de Valois (1573-1574). Ştefan Bathory (1575- 144 . conducătorul statului purtând dublu titlu de rege al Poloniei şi Mare Cneaz al Lituaniei. inclusiv în anumite perioade în Moldova pe care au încercat nu o dată să o vasalizeze. aplicat pentru prima dată abia în 1653 care a agravat anarhia feudală şi a erodat atât procesul de centralizare. concomitent cu întărirea regimului feudal. ce-şi extindeau autoritatatea de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică până spre ţinuturile pontice. respectiv administraţie. alături de Imperiul Otoman. finanţe şi armată. decidea în ceea ce priveşte declararea războiului. 5. respectiv Polonia propriu-zisă şi Lituania. La mijlocul veacului XVI a crescut foarte mult rolul politic al feudalilor. Monarhia ereditară era desfiinţată. ţinuturile baltice etc. Pe lângă elegibilitatea regelui. în urma cuceririlor li s-au adăugat mai multe teritorii slave precum Bielorusia. chiar dacă rolul calvinismului pe parcursul derulării evenimentelor a fost datorat mai degrabă forţei sale ideologice decât caracterului său de confesiune acceptată în masă. A fost introdus principiul unanimităţii voturilor. O adunare specială. la începuturile sale era vasala regilor polonezi. urma să fie ales de nobili. seimul convocat la Liublin în 1569 a hotărât ca cele două state. devenit ulterior rege al Franţei.13. inclusiv Kievul. în partea central-răsăriteană a Europei. cea mai mare parte a Ucrainei. revenindu-i de asemenea şi atribuţia legiferării. Polonia şi Lituania să alcătuiască o singură realitate politică. justiţie. Chiar şi Prusia.Olanda şi Belgia. cât şi puterea regală. depinzând astfel de bunul lor plac (liberum veto). mobilizarea armatei.

ceea ce a provocat acţiuni împotriva lor. susţinând activ pe habsburgi. desfăşurate mai cu seamă în spaţiul Moldovei sau în imediata apropiere a acesteia. provocând o situaţie deosebit de grea. în jur s-au consolidat treptat o serie de state precum Rusia.14. ortodoxii ruşi sau ucrainieni. atât din partea turcilor. 5. Prusia. precum şi Ioan III Sobieski (1674-1696). pentru o vreme au ocupat chiar centre vitale ale ţării precum Varşovia şi Cracovia. Pericolul anarhiei interne a fost dublat de o serie de duşmani externi care. cât şi din partea suedezilor care ulterior. Spre finele veacului XVII turcii au atacat Polonia.1586). denumită de oamenii timpului ca fiind un „potop”. Imperiul Otoman. au devastat Podolia şi părţi ale Ucrainei şi au transformat zona Cameniţei în raia. declanşat odată cu asediul Vienei din 1683. în veacul următor a început decadenţa şi restrângerea teritorială a Poloniei. Suedia. conflicte care adeseori au avut şi o haină religioasă. în jurul căreia se grupa o numeroasă clientelă de nobili săraci. Polonia a purtat frecvente războaie cu Rusia. Aceasta a fost una dintre raţiunile antrenării Poloniei în războiul Ligii Sfinte. instaurându-se de fapt o republică aristocratică dominată de câţiva magnaţi. Polonia a participat la Războiul de 30 de ani. la toate frontierele au avut conflicte cu statul polonez. Austria. deosebit de bogate. care concomitent a fost şi principe al Transilvaniei. Principala cauză a acestui fenomen a constituit-o comportamentul nobilimii. în apropiere de raiaua Hotinului. care ulterior au şi desfiinţat ceea ce în evul mediu fusese marea putere a Poloniei. pentru ca în veacul următor să domnească mai mulţi regi din familia Wasa. În timp ce Polonia decădea odată cu afirmarea modernităţii. precum şi mai multe acţiuni împotriva Imperiului otoman. În condiţiile unei crize interne în continuă adâncire. Rusia 145 . Astfel au fost acţiunile militare până la Moscova. pe catolicii polonezi combătându-i luteranii germani sau suedezi. conducători ai marilor familii nobiliare. Dacă perioada secolului XVI a fost considerată datorită în special culturii şi civilizaţiei aparţinând Renaşterii ca un secol de aur. turcii şi tătarii musulmani. ca de altfel şi a Turciei. de la începutul secolului XVII. ce-şi afirma în mod exagerat independenţa în numele libertăţii şi care a redus continuu puterea regală.

călugăriri cu forţa. cortesurile în Spania etc. Incontestabil. precum stările generale în Franţa. unind Tscov şi Smolensk la statul rus. deportări. deci împărat). Pentru instituirea acestui sistem îndreptat împotriva marii boierimi. fiind totodată înregistrate importante creşteri teritoriale precum unirea cu Novgorodul. cea mai importantă personalitate din istoria Rusiei veacului al XVI lea a fost Ivan al IV lea (1533-1584). fiul său. instituţie asemănătoare adunărilor reprezentative din Occidentul Europei. ce reprezenta zona rezervată pentru ţar şi oamenii săi şi care cuprindea partea cea mai bogată şi productivă a 146 . Teoretic acesta a urcat pe tron la vârsta de 3 ani. respectiv din anul 1547. Dver. Vasile III continuă opera acestuia. negustorilor şi meşteşugarilor. astfel că într-o perioadă de un deceniu şi jumătate a fost o luptă între diferintele grupări boiereşti ce urmăreau acapararea puterii.. În contextul de atunci. iar Moscova devine « a treia Romă ». Efectiv. cu reprezentanţi ai clerului. atunci când şi-a luat şi titlul de ţar (după cezar. a reformat de asemenea structurile ierarhiei bisericeşti. Pentru asigurarea veniturilor acesteia. astfel a reorganizat justiţia. profesioniste.Sub conducerea marelui cneaz Ivan al III lea (1462-1505) a fost înlăturată şi ultima formă de dependenţă faţă de Hanatul Crimeei. a fixat obligaţii militare în raport cu stăpânirea de pământ. în Siberia. a restructurat sistemul dregătoriilor pe care l-a subordonat direct autorităţii ţariste. Cea mai importantă dintre măsurile sale interne a fost instituirea aşa numitei opricinina. Cu el a început şi organizarea unei armate permanente. întregul teritoriu al statului a fost divizat în două sectoare. În anii următori el a promovat numeroase reforme. A creat după 1564 un nou aparat de conducere a statului denumit şi „noua curte”. opricina. astfel că se poate vorbi despre crearea unui stat centralizat. el a convocat o adunare generală denumită Zemski Sobor. După cucerirea Bizanţului de către otomani. cnejii ruşi se consideră urmaşii împăratului de la Constantinopol. boierimii. ceea ce i-a şi adus denumirea de „Cel Groaznic”. cea a streliţilor. Riazan. a acţionat hotărât împotriva marilor boieri cărora le-a aplicat pe scară largă pedepse capitale. După moartea marelui cneaz Ivan al III lea. confiscarea averilor etc. Ivan IV a început să guverneze de la vârsta de 17 ani. Tot în vremea lui Ivan al III lea a început procesul de extindere înspre răsărit dincolo de Urali.

secondată de Suedia împotriva Rusiei. la moartea sa Ivan IV lăsa un stat unitar consolidat şi extins. care au reuşit să obţină alungarea polonezilor şi eliberarea ţării. care a domnit până în 1645. Ivan IV a purtat un lung război în acest scop între anii 1558-1583. A acţionat spre sud împotriva diverselor formaţiuni ale hanilor mongoli. a autocraţiei ţariste ce se năştea astfel. În aceste condiţii. ce a condus destinele Rusiei până în 1917. În fapt. de la Ivan al III lea la Petru cel Mare a fost ieşirea la Marea Baltică în părţile ţărmului răsăritean al acestuia. pentru ca ulterior Rusia să sufere o serie de înfrângeri şi să fie nevoită să renunţe la teritoriile baltice pe care le stăpânise o vreme. La începutul secolului XVII s-au desfăşurat mai multe acţiuni ale Poloniei. Un obiectiv statornic urmărit de către monarhii ruşi timp de mai multe secole.ţării. căruia i-a adăugat în 1556. de regulă. stabilindu-se posibilitatea unor contacte directe cu lumea caucaziană şio asiatică. Polonia. Rusia a 147 . iar Novgorodul a fost ocupat de suedezi. în anul 1613 s-a convocat un zemski sobor care a decis alegerea ca ţar a lui Mihail Fedorovici Romanov. fiind întemeietorul dinastiei Romanovilor. timp de peste 20 de ani. Iniţial războiul a fost purtat numai cu Livonia. Suedia şi Danemarca. După o serie de campanii desfăşurate între anii 1547-1552 a cucerit bogatul hanat al Kazanului. În acest fel Volga a ajuns în întregime în componenţa statului rus. Ivan cel Groaznic a avut o politică externă activă. Rusiei opunându-i-se o coaliţie cuprinzând Lituania. ultimul reprezentant al dinastiei ruricilor şi apoi Boris Bodulov (1598-1605). tot prin cucerire şi hanatul tătăresc al Astrahanului. În două rânduri Moscova a fost ocupată de polonezi. În anul 1586 a integrat în cadrul statului rus întreaga Siberie occidentală. teritorii periferice sărace. Oricum. S-a desfăşurat un război popular. patriarhul Filaret. reprezentând. unde până atunci existase un hanat cu centrul la Topolsk. adevăratul conducător al statului a fost tatăl tânărului ţar. După aceea a început un declin în vremea ţarilor Feodor I (1584-1598). ce au impus acolo vremelnic un ţar partizan al lor. În cadrul opricinei a fost creată o nouă elită. Iniţial s-au obţinut unele victorii. pe mai multe direcţii. condus de Minim şi Pojarski. cărora li s-au confiscat proprietăţile şi zemscina. cuprinzând detaşamente speciale aflate exclusiv în slujba ţarului. Instituţia ca atare a avut un rol determinant în consolidarea puterii centrale. de unde au fost îndepărtaţi marii feudali. pentru ca ulterior să se extindă la nivel internaţional.

XVII şi în Rusia au apărut primele elemente ale monarhiei absolute.trebuit atunci să accepte unele pierderi teritoriale în favoarea suedezilor şi mai cu seamă a polonezilor (Smolensk. La 8 ianuarie 1654. Existau relaţii feudale. predominând sistemul domeniilor boierimii. împreună cu fratele său vitreg. o adunarea reprezentativă a ucrainienilor. cu rol consultativ. precum zemski sobor. Un rol important în guvernare l-a avut şi biserica. Imediat după urcarea pe tron a noului ţar. reprezentat alături de cel al bisericii. Se apreciază că în a doua jumătate a sec. de duma formată din curteni şi boieri. cel din urmă conducând efectiv destinele Rusiei între anii 1696-1725. În statul rus economia era preponderent rurală. meşteşugurile având un caracter mai ales patriarhal. în Ucraina. ceea ce a făcut să scadă rolul unor instituţii mai vechi. a avut loc o răscoală ce a durat mai mulţi ani şi care a avut un caracter de război de eliberare de sub dominaţia poloneză. Au apărut confruntări între partizanii vechiului rit şi adepţi ai reformei 148 . La mijlocul secolului al XVII lea Rusia era sărăcită de pe urma războaielor cu vecinii. Patriarhul Nifon a încercat o reformă a bisericii prin revizuirea cărţilor de cult şi a ritului. După moartea sa i-a succedat Feodor al III lea (1676-1682). prin care era recunoscută apartenenţa la Rusia a unei părţi din Bielorusia şi a Ucrainei de dincolo de Nipru. într-o stare de anarhie. În cursul secolelor XVI-XVII au existat şi chiar sau accentuat o serie de deosebiri între ţinuturile Rusiei şi cele ale Europei occidentale. A urmat un război ruso-polonez. de exemplu). Alexei Mihailovici (16451676). urmat de Ivan al V lea. ceea ce a accentuat caracterul plurietnic. Petru I (1682-1696). La mijlocul veacului XVII a avut loc în sânul bisericii ruse o adevărată schismă: „rascol”. A eşuat în încercarea sa de a extinde statul spre Marea Baltică. ţarii din familia Romanov au promovat ideea puterii nelimitate a monarhului. ceea ce a produs şi anumite frământări ale ţăranilor şi chiar ale orăşenilor. în schimb a extins stăpânirea statului în Siberia. Sporadic. Încă de la început. în curwsul secolului XVII au apărut şi unele manufacturi. În guvernare ţarul era asistat. multinaţional al acestui stat. rada de la Bereiaslav a decis unirea ţinuturilor ucrainine de la răsărit de Nipru cu Rusia. bazată pe originea divină a puterii suveranului şi pe faptul că Moscova era cea de-a a treia Romă. încheiat în 1667 prin pacea de la Andrusovo. Bogdan Hmelniţki. extinzându-se şi relaţiile comerciale cu occidentul mai dezvoltat. sub conducerea hatmanului cazacilor.

Atunci statul maghiar a ajuns unul dintre cele mai importante dintre cele existente în centrul Europei.chiar în rândurile clerului. dincolo de Nistru. de la sud şi din est (spaţiul transilvănean) s-au pus bazele statului feudal maghiar al cărui adevărat întemeietor a fost Vojk (997-1038). Treptat. atât din continentul European. Întreaga evoluţie a secolului XVII a pregătit epoca lui Petru cel Mare. cu o dublă origine. Apogeul Ungariei medievale a fost în principal în secolul al XV lea. fost voievod al Transilvaniei şi regent al Ungariei. au pătruns în câmpia Dunării de mijloc.1. Începând cu secolul al XI lea. şi în procesul acţiunilor războinice devastatoare împotriva tuturor vecinilor de la vest. Europa Centrală 5. cât şi din cel asiatic. ocolind lanţul carpatic.15. ungurii (maghiarii) s-au deplasat spre vest şi după o perioadă de şedere în spaţiul nord-pontic. el fiind demis şi surghiunit la o mănăstire în nordul Rusiei. de Habsburg. devenit în urma creştinării sale şi a supuşilor săi. germană. când statul rus s-a înscris cu adevărat între marile puteri ale Europei.15. În primele secole regatul a fost condus de dinastia Arpadiană care s-a stins în anul 1301. fiul românului Ioan Corvin. napolitană. drept Ştefan I. treptat maghiarii concentraţi în principal în imediata apropiere a Dunării au făcut o serie de cuceriri. integrând în stăpânirile lor Slovacia actuală. jucând un rol important datorită şi 149 . acolo. fiind urmată apoi de o serie de dinastii „mixte” de proveninenţă boemiană. stabilindu-se acolo sub conducerea lui Arpad în anul 896. respectiv dinastia Angelină. 5. cu forţa. de unde ulterior s-a şi luat denumirea statului al cărui întemeietor a fost canonizat „coroana Sfântului Ştefan”. regatul Croaţiei etc. Încercarea patriarhului Nicon de a afirma independenţa bisericii în raport cu statul a eşuat. iar biserica rusă a rămas în continuare subordonată strict autorităţii ţariste. de Luxemburg. Iagelo (poloneză). mai cu seamă în timpul lui Matei Corvin. voievodatul Transilvaniei. la care s-a adăugat între anii 1458-1490 Matia Corvin. Ungaria Originari din zona munţilor Urali.

pe care a vrut chiar să o transforme în capitala statului său. Istoriografia maghiară consideră că lui Matei Corvin îi revine meritul de a fi avut cea mai strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. din Dalmaţia. în epocă a crescut nemulţumirea unor pături largi. Regele decedat neavând urmaşi. fiscal. Atunci şi viaţa politică a statului maghiar a început să evolueze spre modelul „republicii nobiliare” instaurat în Polonia vecină. circumscrise cronologic între anii 1442-1456. A avut relaţii complexe cu vecinii săi. dar şi armata şi birocraţia. În contextul expansiunii otomane spre centrul Europei. în mai multe rânduri. să controleze în mod centralizat teritoriul statului. următorii doi monarhi. respectiv în lumea catolică a vremii. maghiarii au avut un rol important. alături de Ţările Române. statul maghiar a avut un rol important în vremelnica stăvilire a ameninţării otomane. În veacurile XIV şi XV. politic. când eşecul suferit de oştile lui Mahomed al II lea la Belgrad. în primul rând a ţărănimii aservite. adevărată „poartă de intrare” în Ungaria medievală. După moartea lui Matei Corvin a urmat o perioadă de declin tot mai accentuat. respectiv celebra victorie românească de la Posada. controlului marilor feudali ce şi-au luat astfel revanşa faţă de politica de centralizare întreprinsă cu succes de Matei Corvin. precum şi a unor pături orăşeneşti şi chiar a 150 . Cehia etc. începând cu anul 1330. Astfel. după înstăpânirea treptată în Balcani. Acesta a reuşit. Pentru puţină vreme. cu Polonia. respectiv cu Imperiul romano-german. înăsprind şi fiscalitatea. A reformat justiţia. alături de români în acţiunile lui Iancu de Hunedoara. în detrimentul habsburgilor cu care a concurat de altfel şi pentru dobândirea titlului imperial. de exemplu. cel puţin pentru o vreme. şi până în timpul lui Ştefan cel Mare (victoria acestuia în bătălia de la Baia din anul 1467) regatul maghiar a încercat de mai multe ori să-şi extindă hotarele şi prin încorporarea celor două state româneşti extracarpatice. a permis supravieţuirea statului maghiar pentru mai multe decenii.întinderii sale consistente. supusă unei continui creşteri a obligaţiilor feudale de tot felul. Între altele. până la Carpaţii orientali şi meridionali şi din Slovacia până în părţile nordice ale Serbiei actuale. a fost chiar şi rege al Boemiei şi chiar a cucerit vremelnic Viena. militar etc. de la ţărmurile Mării Adriatice. Vladislav al II lea (1490-1516) şi Ludovic al II lea (1516-1526) din dinastia Iagelo au condus destinele regatului supunându-se în fapt întru totul. înlăturând tendinţele anarhice ale marilor feudali.

unor elemente provenind din rândurile micii nobilimi. cât şi superioritatea în plan militar a uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii de atunci. deci în primul rând confruntarea cu statul maghiar. Atât deficienţele interne de tot felul ale statului feudal maghiar aflat în profundă criză. Între altele. la îndemnul papei. cruciada antiotomană s-a transformat într-o amplă mişcare populară de caracter antifeudal. excluzându-se în acest fel populaţia românească majoritară în spaţiul transilvănean. la 29 august 1526 a avut loc înfruntarea decisivă între trupele maghiare conduse de regele Ludovic al II lea şi cele otomane. răscoala lui Gheorghe Doja şi represiunea ce i-a urmat a favorizat acţiunea principalului inamic al statului maghiar de atunci care era Imperiul sultanilor. după care o serie de conducători. nobili. acolo s-a strâns o armată de tip popular. încorporat în regatul maghiar. feudalii refuzând să participe în mod consistent cu tot potenţialul lor. cât şi al înzestrării tehnice. s-a strâns o masă importantă de oameni. înalţi prelaţi. prin Tripartitumul lui Verbozi se legifera ca veşnică legarea de glie a iobagilor. atât din punct de vedere numeric. Trei ani mai târziu. se întărea Unio trium nationum. În anul 1521 Belgradul. Acţiuni militare s-au desfăşurat pe o arie întinsă. au dus la dispariţia statalităţii maghiare. Astfel. bătălia de la Mohacs însemna de fapt prăbuşirea 151 . alianţa vârfurilor privilegiate ale maghiarilor. urmând apoi şi dezlănţuirea unei crunte represiuni. Urcat pe tron în 1520. În acest context. sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) şi-a propus ca prim obiectiv al politicii sale externe pătrunderea cât mai profundă spre inima Europei. ca de exemplu anularea şerbiei. lângă Dunăre. secuilor şi saşilor. Cinci ani mai târziu. În tabăra de la Racoş. de la Dunăre până în Banat şi în zona munţilor Apuseni. sub conducerea secuiului Gheorghe Doja. În acest context. Principala înfruntare s-a desfăşurat la Timişoara. Dincolo de numeroasele pierderi umane de la rege. mai ales în ceea ce priveşte artileria şi care au şi obţinut victoria în nu mai puţin de 2 ore. net superioare. se fixa robota la o zi pe săptămână cu animalele şi la două zile pe săptămână cu palmele. punct deosebit de important din punct de vedere geostrategic a fost cucerit. animaţi mai cu seamă de speranţa că după răfuiala cu turcii vor avea o serie de beneficii. până la ţărani de diverse neamuri. teama de cei mulţi fiind atunci mai mare decât cea de otomani. în anul 1514. în ţară a fost proclamată participarea la o cruciadă antiotomană. în 1517. în frunte cu Gheorghe Doja au fost capturaţi şi executaţi.

cu centru la Zagreb. într-un regim de dependenţă asemănător cu cel al vecinelor sale Moldova şi Ţara Românească. aflat sub suzeranitate otomană. precum şi Slovacia din jurul Bratislavei. la jumătatea secolului al XVI lea a început destinul distinct al principatului Transilvaniei. principi ai Transilvaniei etc. cât şi de Ioan Zapolia. a avut loc în fapt dispariţia statalităţii maghiare care practic a încetat de a mai exista ca atare până la finele primului război mondial. situate înspre vest şi care făcuseră parte printr-un statut privilegiat din regatul maghiar încă din anul 1102. Practic. căci toate teritoriile evocate erau încorporate între stăpânirile statului condus de dinastia mai sus menţionată. care dorea alipirea Ungariei la sistemul germanic. A urmat imediat după aceasta ocuparea şi prădarea capitalei Buda. otomanii au întreprins în anul 1529 o amplă expediţie de-a lungul Dunării mijlocii.. În anii imediat următori. ce a rămas apoi 152 . unde au suferit însă un eşec. căruia i s-a adăugat în anul 1552 Paşalâcul Timişoarei. cuprinzând teritoriul dintre Carpaţi. cu care de altfel a şi avut o serie de legături. În anul 1541 a fost înfiinţat Paşalâcul de la Buda. ai Croaţiei. Mureş.regatului maghiar sub presiunea Imperiului Otoman. cel mai adesea victorioasă. ca de altfel regi ai Boemiei. având drept scop ocuparea Vienei. spaţiul demografic propriu-zis al acestuia a trecut direct sub stăpânire maghiară. dar şi ale creştinilor cu oştile otomane aflate în continuă ofensivă. A început şi o luptă internă pentru controlul teritoriului şi titlul de rege al Ungariei revendicat în egală măsură atât de Ferdinand I de Habsburg (1526-1564). Cea mai mare parte a teritoriului locuit de poporul maghiar. O mică porţiune din spaţiul etnic maghiar din nord-vestul regatului. ce se bucura de sprijinul sultanului Soliman Magnificul. au intrat în mod direct şi au rămas apoi sub controlul direct al habsburgilor care până în anul 1918 au purtat şi titlul de regi ai Ungariei. Tot atunci. Tisa şi Dunăre. nu o dată foarte strânse. fără ca această titlulatură să corespundă unei realităţi statale distincte. în centrul Europei. atunci. Profitând de luptele interne. la fel ca şi cea mai mare parte a teritoriilor croate. expansiunea turcească şi-a atins limita maximă. în paralel s-au desfăşurat lupte între pretendenţii la coroana Sfântului Ştefan. fost voievod al Transilvaniei. cât şi ţinuturile nordice ale Croaţiei. În acest context se înscrie şi vremelnica unire a celor trei ţări române înfăptuită de Mihai Viteazul în anul 1600. respectiv în Ungaria. datorită şi realităţii existente în Transilvania a unui număr majoritar de români. În acest context.

părţi ale viitoarei Slovenii etc. Salzburg. În anul 1282 un nobil provenind din zona renană. La început. multi-naţional. cariera dinastică a Habsburgilor ca arhiduci de Austria nu a înregistrat aspecte deosebite. Odată cu împăratul Frederic al III lea a început ascensiunea atât dinastică cât şi teritorială a Casei de Austria. Între altele. A fost acolo o zonă tampon între habsburgi şi otomani şi chiar teatrul unor lupte aproape neîntrerupte timp de peste un veac şi jumătate.15. ceea ce a avut efecte negative în plan demografic. Tirol. respectiv ţările române din imediata apropiere. asupra populaţiei maghiare. ei eşuând pentru o vreme în tentativa de a dobândi în succesiune ereditară calitatea de împăraţi în lumea germanică care s-a menţinut electivă. Aşadar. Rudolf de Habsburg. devenit unul dintre cei mai importanţi factori politici ai Europei în tranziţie de la medieval la modern. debutând astfel o nouă etapă din istoria maghiarilor. spaţiul central al coroanei maghiare de până atunci. în urma unui conflict cu regele Boemiei Otocar şi în contextul stingerii dinastiei ce a condus până atunci a devenit stăpână pe teritoriile austriece ce au devenit astfel posesiunile ereditare ale familiei de Habsburg. dată considerată în general ca debut al statului austriac). şi-a avut rădăcinile în marca răsăriteană înfiinţată de Carol cel Mare în cadrul imperiului său. prin schimbarea dominaţiei sultanilor cu stăpânirea habsburgilor. politica de căsătorii caracteristică multă vreme monarhiei 153 . Imediat după eşecul otoman sub zidurile Vienei din anul 1683 oştile habsburgice au ocupat cea mai mare parte a Ungariei. anexiune recunoscută prin Tratatul de la Karlovitz. ceea ce nu a fost de exemplu cazul celor trei zone distincte. 5. în fapt Ungaria propriu-zisă. până la finele primei confragraţii mondiale. După secolul al XI lea margrafii din Austria au dobândit titlul de duci (în 1156. Carintia. Ducii din familia Babenberg au reuşit să adune sub stăpânirea lor o serie de regiuni din părţile răsăritene ale Alpilor.un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare de români de o parte şi de alta a Carpaţilor. Austria (Imperiul Austriac) Statul austriac.2. exercitată în diverse modalităţi. economic etc. a fost încorporată în mod direct în Imperiul otoman. dintr-un stat pluri-etnic. Acest stat făcea parte din Sfântul Imperiu Romano-German. în 1686. precum Stiria.

imediat după catastrofa de la Mohacs ce a precedat cu puţin dispariţia regatului maghiar. până în Bavaria şi Wurtenberg au suportat atacurile devastatoare ale otomanilor care în anul 1529 au eşuat în prima lor tentativă de a ocupa Viena. cât şi calvinismul. în toamna anului 1918. În aceeaşi perioadă. Deosebită 154 . Ferdinand. după 1519. precum Flandra. părţile nordice ale Croaţiei până în Dalmaţia. adăugându-şi după moartea la Mohacs a regelui Ludovic al II lea şi calitatea de rege al Ungariei. respectiv părţile nord vestice ale Ungariei. Maximilian. posesiunile Habsburgilor. în timp ce fratele său mai tânăr. ce fusese un tampon între Habsburgi şi sultanii otomani. s-a purtat un lung război cu otomanii între anii 1593-1606. devenit împărat între anii 1493-1519. au încercat să îşi impună hegemonia la nivel continental confruntându-se mai cu seamă cu regele Franţei. ca un moment aparte în cadrul unei coaliţii s-a înscris şi epopeea românească de sub Mihai Viteazul. Astfel. Războaiele italiene s-au încheiat cu un eşec pentru tendinţele universaliste ale lui Carol Quintul care abdicând şi-a împărţit posesiunile între fiul său Filip care a devenit regele Spaniei şi fratele său Ferdinand căruia i-au revenit posesiunile din centrul continentului. Luxemburg. otomanii. titluri care vor rămâne de altfel în actele imperiale ale monarhilor de la Viena până la destrămarea mperiului. Slovacia. care a trăit la Praga. Astfel. atât lutheranismul. în o serie de stăpâniri ale lor s-au răspândit ideile reformate. Carol Quintul a devenit nu numai împărat romano-german. dar şi rege al Spaniei (inclusiv al imperiului colonial al acesteia) şi a avut în continuare în posesiune Austria propriu-zisă. inclusiv ţinuturile germanice din părţile sudice. Habsburgii. în cadrul căruia. Ţările de Jos. la Marea Adriatică.austriece i-a adus însemnate căştiguri teritoriale. FrancheComte. Astfel. Bramant. Permanent Habsburgii s-au aflat în stări conflictuale cu vecinii lor sudici. Artois. dar şi cu moştenitoarea tronului Boemiei. a dovândit o bună parte din moştenirea lui Carol Temerarul din zona Rinului. în cadrul celei de-a doua faze a războaielor italiene. Dispariţia regatului maghiar a făcut ca unele din teritoriile acestui stat plurietnic să intre sub stăpânirea Habsburgilor. respectiv Carol Quintul. Astfel de acte au dus la o creştere teritorială extrem de însemnată a statelor conduse de Habsburgi. a exercitat atribuţii de conducere în calitate de rege al Boemiei. în timpul împăratului Rudolf al II lea. Francisc I. Atunci Habsburgii s-au înrudit cu moştenitoarea tronului Spaniei. Totodată.

de la Rin spre Câmpia rusă. Habsburgii şi-au păstrat în continuare titlul imperial dar efectiv şi-au exercitat calitatea de monarhi ca stăpâni ai teritoriilor dinastice. E adevărat însă că acesta nu dispunea de unitate care să-i asigure o mare forţă. aflat în consistentă restrângere teritorială după eşecul suferit în cel de-al doilea asediu al Vienei din anul 1683. Ţările de Jos (Belgia). de mai multe secole (1438) purta titlul de împărat. Croaţia. ele întinzându-se. Toate aceste provincii nu au avut multă vreme comun între ele decât însăşi persoana suveranului.000 kmp şi aveau o populaţie de aproximativ 24 milioane de locuitori. francezi. fiecare dintre teritorii avea o serie de structuri statele distincte precum capitală. uneori cu decalaje consistente s-au manifestat în cele mai diverse domenii elementele înnoitoare ale începutului de modernitate. dispersat. organizare constituţională. Lumea sud-est europeană în secolele XVI-XVII 155 . cât şi trecutului propriu al fiecăreia dintre popoarele ce au trăit atunci şi care ulterior şi-au creat propriile lor state naţionale. proiectele lor de unificare a Germaniei în cadrul Sfântului Imperiu German fiind oprite de intervenţiile Suediei şi Franţei. în forme variate. Sardinia. împotriva Imperiului Otoman. Habsburgii au reuşit atunci. după 1700. însă nu au reuşit în intenţia lor de a subordona efectiv spaţiul germanic. Cehia. maghiari. în războaiele purtate cu regele Franţei Ludovic al XIV lea cât şi înspre Sud-Est. Aceste teritorii însumau peste 600. Statul nu avea o unitate politică. sârbi. Regatul Neapolelui. în afara posesiunilor ereditare propriu-zise. flamanzi etc. ele aparţinând în egală măsură atât istoriei acestui imperiu multinaţional. Suveranul austriac domina teritorial şi politic Europa centrală. Transilvania. De fapt. aparat administrativ de tip guvernamental. cuprinzând popoare din cele mai diverse germani.16. de exemplu. Spre finele secolului XVII Habsburgii s-au implicat în paralel atât spre Apus. 5. Posesiunile habsburgice nu aveau unitate teritorială. italieni. Slovacia. români. Sicilia. juridică. Era un stat multinaţional. din Germania de nord în sudul Italiei şi în părţile nordice ale Peninsulei Balcanice sau lanţul Carpaţilor.pentru soarta Austriei a fost implicarea ei în războiul de 30 de ani (1618-1648). cehi. Habsburgii stăpâneau. o bună parte a Ungariei. să supună definitiv Boemia. fiscală etc. Astfel. adunări reprezentative etc. Şi în acest stat. Atunci şeful familiei de Habsburg era singurul care în Europa. Milano.

parţial români balcanici etc. În această zonă populaţia era amestecată din punct de vedere etnic. acolo generalizându-se sistemul militaro-feudal al sultanilor. cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a intrat sub stăpânire otomană. În părţile central vestice ale Peninsulei Balcanice. în plan instituţional. statutului politic. slavomacedoneni. republicii Veneţia. din punct de vedere politic s-a creat o situaţie complexă. după mai multe implicări. ci a unei dependenţe specifice în raport cu sultanul. ceea ce a creat o soartă asemănătoare din punct de vedere al vieţii materiale. propriile instituţii de tot felul. ce a integrat diferite popoare şi teritorii. români balcanici. trăind laolaltă sârbi. albanezi. mai cu seamă în unele oraşe precum Zadar (Zara). Din acest punct de vedere situaţia românilor trăitori în stânga Dunării a avut o serie de particularităţi şi trăsături ce o diferenţiau clar de cei de peste Dunăre. În sfârşit. de altfel. acţiuni ale Imperiului otoman. datorită faptului că ei au reuşit sa-şi păstreze identitatea statală. Slovenia. respectiv a modelului italian. o parte a Ungariei. în cursul primei jumătăţi a secolului al XVI lea. Popatia şi Pola. o parte a Croaţiei etc. de-a lungul litoralului adriatic. Şimenic. Într-o zonă în care predomina viaţa urbană. au apărut şi primele elemente ale modernităţii ce se afirma tot mai mult în imediata vecinătate apuseană. a mozaicului de popoare precum greci. era prezentă şi dominaţia Veneţiei. Strânsa legătură 156 . precum posesiunile ereditare. Din Imperiul Otoman făceau parte Macedonia. Signoria republicii Sfântului Marcu acorda o însemnată atenţie acestor posesiuni importante strategic. Imperiului habsburgic. s-au creat trei realităţi politice distincte. Muntenegru. continuându-se realităţi mai vechi. BosniaHerţegovina. dar şi comercial.Tabloul realităţilor lumii sud-est europene din secolele XVI-XVII a fost deosebit de complex. în condiţiile nu a unei stăpâniri distincte şi a unei administrări nemijlocite de către Istanbul. în paralel cu intensificarea presiunii otomane în Europa centrală s-a întărit monarhia Habsburgilor. Bar etc. În spaţiul ex-iugoslav. Serbia. material şi chiar cultural asemănător cu realităţile din celelalte părţi ale statului veneţian. Acolo. croaţi. Aşa cum s-a mai arătat. modul de viaţă era în bună măsură. bulgari. o parte a Croaţiei şi chiar a Sloveniei. sârbi. în principal în Dalmaţia. Split. italieni etc. În cadrul unor relaţii internaţionale complexe. situaţiei religioase.

sud estul Europei şi Levant pe de altă parte. proces ce a durat 157 . atât la nivelul continentului european ce continua a fi practic centrul şi element dinamic al evoluţiei umanităţii. Relaţiile internaţionale (sec. Mica republică de pe malul mării Adriatice. 6. demarararea unei ample expansiuni europene. cărbănari etc. aşa numita revoluţie a preţurilor. precum şi un număr de aromâni. Fiind unul dintre cele mai mici state europene ale vremii. cel care a desfiinţat de altfel ambele republici cu vechime multiseculară în bazinul Mării Adriatice. Asigurarea independenţei în schimbul unui haraci s-a datorat şi interesului economic al Imperiului Otoman. Alături de aceştia se aflau mai multe zeci de mii de meşteşugari. marinari şi chiar ţărani. era deţinut de câteva zeci de nobili. Un caz cu totul aparte era cel al Republicii Ragusa (Dubrovnik). ce nu a putut fi stăvilit până în epoca lui Napoleon I. în comparaţie cu veacurile anterioare. dar şi de meşteşugari. Ragusa şi-a menţinut independenţa într-o epocă plină de frământări. A avut un rol de intermediar între statele occidentale pe de o parte. XVI-XVII) În perioada de trecere de la existenţa medievală a oamenilor spre modernitate s-au petrecut importante modificări şi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. cât şi în alte spaţii de pe mapamond. Braudel).cu lumea veneţiană şi în general cu lumea italiană a avut însemnate urmări şi pe plan cultural şi religios. mai ales în calitatea lor de păstori. Secolul XVI încă de la începuturile sale aducea în prim plan. rămânând în acelaşi timp „imaginea vie a Veneţiei” (F. Ragusa a continuat să fie o republică patriciană în care monopolul puterii politice. frecvent atestaţi în documentele ragusane ale acelor vremuri. din multe puncte de vedere a evoluat puţin. mici negustori. prin Marele Consiliu. proces asemănător de altfel cu cel al Veneţiei. rol asigurat prin comerţ şi prin coloniile sale răspândite în întreaga Peninsulă Balcanică şi de asemenea spre apus până în Spania şi Anglia. stimulând răspândirea ideilor renascentiste şi a Reformei. o dată cu epopee descoperirilor geografice. deplasarea înspre Atlantic a principalelor activităţi de natură economică şi nu în ultimul rând anarhizarea din spaţiul balcanic în condiţiile începutului declinului otoman au dus la decăderea Ragusei. Descoperirile geografice.

mai multe veacuri. evident distincte. realităţi transcontinentale ce şi-au pus pecetea şi asupra raporturilor dintre popoarele şi entităţile politico-statale existente de la Atlantic la Urali. cu câteva mari probleme. sistemele de fortificaţii. în părţile apusene. a avut un impact major în viaţa oamenilor în condiţiile în care războaiele au devenit tot mai frecvente. estice sau sud-estice ale continentului. cel spaniol şi cel portughez. înnoirile precum introducerea armelor de foc. dincolo de expansiunea sa colonială. respectiv constituirea diplomaţiei ca ramură distinctă a activităţii politico-statale. ce s-a întins de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare care a impus Rusia ca mare putere în ceea ce avea să devină în timp „concertul european”. lumea europeană s-a confruntat în sec. Multă vreme în evul mediu relaţiile internaţionale fuseseră dominate de o anume realitate ce a continuat destulă vreme. în părţile vestice. cel al „interesului de stat”. Tot acolo. financiare etc. să ajungă mari puteri. economice. precum şi la elaborarea unor norme de drept internaţional. Acestea s-au conturat pe fondul general al evoluţiei lumii europene şi în contextul unor progrese. Astfel. cele trei monarhii centralizate ce tindeau fiecare. La cealaltă extremitate a continentului european. s-au înfruntat. diferite. întruchipându-se mai întâi în crearea de către „conquistadori” a primelor imperii coloniale. în această perioadă de tranziţie între medieval şi modern au fost câteva realităţi ale raporturilor interstatale în plan continental. necesitând între altele sporite resurse demografice. al XVI lea şi în cel următor. respectiv acţiunea diverşilor monarhi europeni ce promovau practic în mod absolut propria lor politică în cea mai mare parte a continentului. componenţa numerică şi sectorială a armatelor etc. în cea de-a doua jumătate a veacului. într-un mod specific. respectiv Spania. Astfel. În fapt. prima jumătate a secolului al XVI lea a fost dominată de o problemă denumită multă vreme „a războaielor italiene” (1494-1559) ce au dus în fapt la formarea unui nou sistem politic european şi treptat la crearea unei noi ideologii politice. Anglia şi Franţa. 158 . perfecţionări sensibile în domeniul militar. teritorial aproape o jumătate din întinderea sa statul moscovit a urmat o politică proprie de înfruntare cu vecinii săi de la suedezi sau polonezi la tătari şi otomani. În fapt. în condiţii complexe. Pentru Occident prima jumătate a secolului al XVI lea a însemnat în fapt o înfruntare având drept miză preponderenţa europeană.

Într-o primă perioadă. spre finele veacului XVII aşa numita „problemă orientală”. lumea italiană a fost grav primejduită în evoluţia sa renascentistă prin intervenţia în treburile lăuntrice promovată de vecinii săi ce fiecare îşi doreau bogăţiei Italiei şi doreau să-şi realizeze scopurile prin forţa lor militară profitând şi de fărămiţarea. în care Franţa a fost principalul factor pentru impunerea unei supremaţii asupra Italiei. dar nu în cele din urmă. respectiv dezbinarea politică din spaţiul peninsulei. Franţa a fost înfrântă. Machiavelli. a avut loc o competiţie cu Spania şi Imperiul germanic. astfel că prima prima tentativă de instaurare a unei heghemonii în spaţiul italian s-a încheiat printr-un eşec total. pentru o scurtă vreme fusese o perioadă de linişte datorată şi stabilirii unui relativ echilibru. Era atunci o primă aplicare în domeniul internaţional a principiului echilibrului. o mare problemă pentru o bună parte a Europei a constituit-o cea denumită la începutul veacului XVI „Türkenfrage” (problema turcă). dar şi a Spaniei şi Imperiului german ce şi-au propus alungarea francezilor din Italia. Expediţia lui Carol al VIII lea în Italia (14941495) a constituit doar începutul unui lung război. să-şi asigure un statut favorabil prin legături cu puterile străine Războaiele au fost declanşate de Franţa invocând anume argumente de natură dinastică. 6. După ce în spaţiul italian. 159 . Temporar. rezolvată parţial abia în veacul XX. ce avea să fie ulterior teoretizat de N. Florenţa. Războaiele italiene Războaiele italiene s-au desfăşurat în două etape. într-un fel sau altul. În acest context statele italiene au fost antrenate într-un conflict sângeros în care şi-au apărat independenţa (regatul Neapolelui. statul papal.) sau au căutat: Veneţia. Regele Carol al VIII lea şi-a propus ca prin cucerirea regatului napolitan să asigure statului său o poziţie dominantă în Europa occidentală. devenită mai apoi. în a doua jumătate al secolului al XV lea. ce a debutat în 1494 şi s-a încheiat în 1519.În sfârşit. Imediat după aceea s-a format o ligă a factorilor italieni.1. ducatul de Milano etc. regii Franţei au pornit o acţiune de expansiune teritorială după încheierea definitivă a procesului de centralizare şi începuturile monarhiei absolutiste.

iar pe de altă parte avea să fie ales împărat al Germaniei. respectiv al păgânilor musulmani. considerându-se urmaş al lui Carol cel Mare a încercat să îşi impună hegemonia în Europa catolică şi să-şi subordoneze pe ceilalţi suverani de acolo.Regalitatea franceză nu a renunţat la planurile sale şi peste câţiva ani. Luptele au avut o evoluţie dramatică. În faţa supremaţiei habsburgice. o situaţie preponderenta în Europa. 160 . În acest context. Acesta a moştenit pe de o parte coroana Spaniei. cu victorii schimbătoare. prin tratatul de la Noyon. după 1511. Practic. În acest context. În bătălia de la Pavia. luându-l prizonier pe regele Francis. de altfel complet depăşit. pentru ca. toţi factorii europeni au fost antrenaţi într-un fel sau altul. Era o ultimă tentativă de revigorare. Ludovic al XII lea cucerea ducatul Milanului. noul rege al Franţei. preponderenţa în Italia să fie împărţită între Franţa (în părţile nordice) şi Spania (în părţile sudice). unde a fost silit să semneze Tratatul de la Madrid ce înregistra pierderi deosebite pentru Franţa în Italia. Prin jocul moştenirilor. din 24 februarie 1525. acesta dobândise. coaliţia antifranceză formată din italieni. împotriva Imperiului habsburgic. din 1516. Aşa se explică între altele şi realitatea net modernă a intrării în tratative a „preacreştinului” rege al Franţei cu stăpânul Imperiului otoman. o bună parte din factorii europeni s-au aliat cu regele Franţei ce a fost nevoit totuşi să renunţe la pretenţiile sale în spaţiul de la sud de Alpi. cât şi în Peninsula Iberică. cel puţin teritorial. transformându-se într-un război între Franţa şi habsburgii ce stăpâneau atât în inima Europei. dus apoi în captivitate în Spania. Carol Quintul. Practic. majoritatea fiind interesaţi în păstrarea unui echilibru politic la nivel european. spanioli şi elveţieni a reuşit să elimine factorul francez din Italia pentru o vreme. respectiv de materializare a unui concept medieval. războaiele italiene s-au extins. ce aveau din ce în ce mai mult un caracter naţional. la Rin etc. prima fază a războaielor italiene aducea Franţei un avantaj ce avea să se modifice o dată cu ascensiunea habsburgilor în lumea europeană prin Carol Quintul. căruia i-a adăugat vremelnic şi o parte a regatului napolitan. trupele hispano-germane au obţinut o categorică victorie. cel al universalismului politic. în 1499. diametral opus statelor centralizate.

Ei câştigau în fapt supremaţia asupra Italiei întrucât ducatul Milanului şi regatul Neapolelui rămâneau în mâinile lor dar renunţau practic la orice vis de monarhie universală. Se anunţa astfel victoria definitivă a unui nou tip de raporturi între formaţiunile politico. 1558. respectiv al pactelor de familie. state în fruntea cărora. Totuşi Franţa înregistra o însemnată creştere teritorială înspre răsărit. în timp. De asemenea. respectiv eşecul transpunerii în practică a unor planuri de monarhie universală. găsise aliaţi în Danemarca. la politica de încercuire a Habsburgilor Franţa ripostase prin alianţa şi acţiune concertată cu Imperiul otoman al lui Soliman Magnificul. între principalele state occidentale ale vremii. în acea 161 . Franţa putând să-şi continue astfel. cu adevărat de dimensiuni europene din Scandinavia până la Marea Mediterană. dar şi militare. şi de la Atlantic până la Carpaţi. Luptele pentru preponderenţă politico-diplomatică în Occident Încheierea războaielor italiene coincidea în fapt cu dezmembrarea monarhiei lui Carol Quintul. nu peste multă vreme.2. şi mai ales cu turcii care presau puternic dinspre răsărit. şi unele şi altele având şi o anumită coloratură religioasă de înfruntare catolici-protestanţi. în trecere de la voievodat la principat cu anumite acţiuni independente în cadrul politicii europene. Mai multă vreme. respectiv Spania. Anglia. aşa numitul război de treizeci de ani. ci cel al echilibrului european dictat de interesul de stat aşa cum avea să demonstreze. În aceste condiţii s-a ajuns la Tratatul de pace de la Cateau-Cambresis consfinţea victoria aparentă a habsburgilor.statale ale Europei în funcţie nu de interesul monarhic. Franţa s-a aliat cu principii protestanţi (Carol Quintul era principalul factor al contrareformei catolice).În aceste condiţii. instaurarea sa. Franţa înregistra atunci o relativă înfrângere întrucat se punea capăt tendinţelor sale expansioniste în spaţiul italian unde triumfa supremaţia spaniolă. de fapt un prim război. respectiv la dezmembrarea monarhiei sale. Totuşi. Suedia. Polonia şi chiar Transilvania. În final. Era în acest fel şi un apus al evului mediu şi un început de modernitate. Franţa. în occidentul Europei a continuat lupta pentru preponderenţă politică printr-o serie de acţiuni politico-diplomatice. 6. Carol Quintul a suferit o serie de înfrângeri care au dus la abdicarile sale în anii 1555. respectiv dobândirea a ceea ce considera a fi frontierele sale naturale.

perioadă s-au aflat personalităţi remarcabile precum Filip al II lea al Spaniei sau Elisabeta I regina Angliei. mai ales corsarii. provocând astfel importante pierderi materiale în aur şi produse regalităţii spaniole. neînregistrându-se succese notabile de nici o parte. Războaiele religioase din Franţa 162 . materializate între altele şi printr-o legătură matrimonială. Flota spaniolă defavorizată şi de condiţiile naturale. respectiv prin căsătoria regelui Filip al II lea (1556-1598) cu Maria Tudor. rivalizând astfel cu preponderenţa Spaniei în zona oceanului Atlantic. după 1566. englezii au acordat un important sprijin locuitorilor din Ţările de Jos ce declanşaseră revoluţia lor antispaniolă. de un tonaj mai redus. până la încheierea unei păci în anul 1604. 10000 de marinari şi 19000 de soldaţi. De asemenea. În anii următori luptele au continuat din America Centrală până în Peninsula Iberică şi pe ape şi pe uscat. mulţi renumiţi. Li s-au opus flota engleză având 197 de vase. forţele engleze. între anii 1558-1603. Atunci Anglia a început să se afirme tot mai mult ca forţă economică şi maritimă. Magellan murind în Filipine) au atacat în repetate rânduri flotele spaniole. a fost în final înfrântă începând astfel un declin tot mai accentuat al puterii navale a Spaniei. cu 16000 de marinari conduşi de navigatori. între care şi celebrul Francisc Drake (primul ce a realizat cu adevărat înconjurul lumii pe cale maritimă. între regatele englez şi spaniol fuseseră relaţii bune. precum şi bazele de plecare ale acestora de peste Ocean. Erau îmbarcaţi pe 130 de nave cu 2400 de tunuri. precum Francisc Drake. regina Angliei între anii 1553-1558. o vreme. spaniolii au sprijinit acţiunile irlandezilor răsculaţi împotriva Londrei şi s-au aflat în spatele unor comploturi ce urmăreau înlăturarea fizică a Elisabetei I şi restaurarea catolicismului în Anglia. Filip al II lea şi-a propus invadarea şi cucerirea Angliei. În final. Anglia promovează o netă politică antispaniolă.3. Odată cu urcarea pe tron a urmaşei acesteia. În revanşă. În vara anului 1588 o importantă flotă denumită în epocă „invincibila armada” a fost pregătită pentru acţiune împotriva Angliei. când se părea că preponderenţa spaniolă în Europa era o realitate. de furtuni. Elisabeta I. care consfinţea pentru o vreme echilibrul de forţe pe ape între Spania în declin şi Anglia în ascensiune. 6. Iniţial.

deosebit de importantă a fost acţiunea diplomatică a lui Ivan al IV lea („cel Groaznic”) ce a condus în calitate de mare cneaz şi apoi de ţar între anii 1533-1584. în anul 1595 a început o invazie spaniolă pe teritoriul Franţei ce a dus la o serie de costisitoare. Spania şi monarhul ei Filip al II lea. În istoria statului rus din secolul al XVI lea. Deja Marele Cnezat al Moscovei începuse să se afirme în planul relaţiilor internaţionale. Ivan al III lea şi urmaşul său au început să se implice în politica europeană. Habsburgii spanioli au încercat între altele să se impună chiar pe tronul Franţei în condiţiile stingerii ramurei de Valois şi a ascensiunii ramurei de Bourbon. 6. Astfel. Conflictele din răsăritul Europei În cealaltă parte dinspre răsărit a continentului european se desfăşurau alte realităţi politico-militare. eforturi ale beligeranţilor care după patru ani au semnat o pace ce consacra în fapt eşecul politicii de intervenţie a Spaniei în Franţa şi practic consemna eşecul tentativelor de menţinere a unei preponderenţe spaniole în lumea Europei occidentale. mai ales în perioada de început a domniei regelui Henric al IV lea (1589-1610). invocând. şi calitatea lor de urmaşi şi moştenitori ai împăraţilor bizantini. uman şi material. În vremea acestor monarhi s-a şi conturat dubla direcţie a politicii externe a statului rus. financiar şi uman.4. atât spre Marea Baltică. cât şi spre Marea Neagră. În mai multe rânduri. apărând atunci şi teoria politică că Moscova (deci Rusia) era cea dea treia Romă. consolidând astfel dominaţia statului rus de-a lungul fluviului Volga.Timp de mai multe decenii. El a reuşit să obţină o serie de victorii în luptele purtate cu tătarii şi să anexeze hanatele acestora de la Cazan şi Astrahan. declanşate în 1562 şi încheiate în 1594. între altele. participând efectiv la o serie de acţiuni militare alături de „Liga catolică”. 163 . ca principal instrument al contrareformei s-au situat ferm alături de partida catolică pe care au sprijinit-o intens. trupele spaniole au pătruns pe teritoriul Franţei. în Franţa s-au desfăşurat aşa-numitele „războaie religioase” dintre catolici şi hughenoţi.

ce a avut repercursiuni în plan diplomatic şi militar al relaţiilor cu vecinii. rămânea încă în rândurile marilor puteri europene. Ivan al IV lea a încercat şi o expansiune spre apus pe direcţia Mării Baltice. În anul următor zemski sobor a ales drept ţar pe boierul Mihail Romanov. acţiune care a durat nu mai puţin de 24 de ani încheindu-se în anul 1582 cu o pace care consemna eşecul vremelnic al extinderii statului rus spre Marea Baltică. În acest context. începând o perioadă de frământări interne. în timp ce Novgorodul era ocupat de către suedezi. prin rada de la Pereiaslavl s-a pronunţat pentru unirea teritoriilor ucrainiene de la răsărit de Nipru cu statul rus. desfăşurând un război împotriva Poloniei şi Suediei. până la Petru cel Mare. Fiecare dintre statele invadatoare a încercat să-şi impună pretendenţi pe tronul statului moscovit. la 1654. De fapt. stăpânind o bună parte a continentului. ce au implicat şi spaţiul Moldovei. între Marea Neagră şi Marea Baltică.Tot de numele său se leagă şi începutul expansiunii statului rus în spaţiul Siberiei apusene. deşi intrase într-o fază de stagnare şi chiar declin. odată cu solia în China a spătarului Nicolae Milescu. de-a lungul întregului secol al XVII lea. atât cu Polonia. În jurul anului 1600 Polonia. Polonia a încercat o expansiune spre răsărit. Războaiele dintre Rusia. ce i–ar fi favorizat contactele cu occidentul. încheindu-se prin păci separate în anii 1617. Invazia străină a fost înlăturată printr-o acţiune de caracter popular condusă de Minin şi Pojarski în anul 1612. respectiv 1618. când semnificative părţi ale teritoriilor ruseşti au rămas sub stăpânire străină. În paralel cu unele tentative de expansiune spre gurile Dunării. Polonia şi Suedia au mai durat câţiva ani. 164 . După moartea lui Ivan cel Groaznic. a existat o stare de război cvasipermanentă. în vremea Movileştilor şi a lui Mihai Viteazul. întemeietor al dinastiei ce a condus apoi destinele Rusiei până în anul 1917. Acţiunea poloneză s-a desfăşurat în colaborare cu cea a Suediei. practic se stingea vechea dinastie rusească. realitate consfinţită apoi prin pacea de la Andrusovo din anul 1667. reprezentanţi ai unei părţi a ucrainienilor. ce a reuşit să elibereze Moscova şi o bună parte a statului rus. În două rânduri armatele poloneze au ocupat Moscova. Tot de la mijlocul secolului XVII datează şi primele contacte ruso-chineze ce aveau să capete ulterior o culoare aparte. cât şi Suedia.

Conflictele din sud-estul Europei O a treia zonă implicată în ansamblul relaţiilor internaţionale o reprezenta cea a spaţiului sud-est european. Soliman Magnificul (1520-1566) a continuat politica înaintaşilor săi ducând statul otoman la apogeul puterii sale. între stăpânirile efective ale Imperiului. puţinii cavaleri ospitalieri supravieţuitori stabilindu-se în insula Malta. Palestina şi mai cu seamă Egiptul cucerit în anul 1517.6. Astfel. cu rol determinant ca protector al întregii lumi islamice. În această calitate. respectiv al Orientului Apropiat şi nordului Africii. au direcţionat ofensiva lor în afara teatrului european. unde erau încă prezenţi cavalerii ospitalieri. de califi. până la Dunăre. continuând de acolo acţiunile antiotomane. După eforturi militare susţinute. Deja la moartea lui Selim I. Imperiul Otoman îngloba regiuni situate pe trei continente. insula Rhodos a devenit parte a Imperiului Otoman. stabiliţi în insula Rhodos. 165 . Soliman Magnificul a continuat politica înaintaşilor săi în spaţiile afro-asiatice. au fost alipite imperiului Siria. el şi-a impus controlul în ţinuturile arabe. pentru o vreme. După ce Mahomed al II lea încheiase practic încorporarea spaţiului balcanic. A fost atunci epoca de grandoare a Imperiului Otoman. Dacă domnia lui Baiazid al II lea (1481-1512) a fost relativ paşnică (totuşi el a consolidat dominaţia navală în spaţiul oriental mediteranean) s-a pregătit atunci o epocă de noi cuceriri.5. sultanii şi-au arogat şi dreptul de a purta djihad-ul (războiul sfânt) împotriva necredincioşilor. Totodată. Selim I (1512-1520) şi-a îndreptat ofensiva spre răsărit. aflată de altfel în strânsă legătură cu realităţile bazinului răsăritean al Mării Mediterane. urmaşii săi. Aceasta marchează îneputul unei noi etape în istoria otomană întrucât sultanul. timp de aproape doi ani. el a instaurat autoritatea sultanală în Tripolitania şi Alger. Urmaşul său. dobândind între altele cheile oraşelor sfinte. Mecca şi Medina. deci conducătorul statului otoman căpăta şi calitatea (titlul) de calif. Pe rând. Încă de la începutul domniei sale şi-a propus a deveni stăpân incontestabil în bazinul răsăritean al mării Mediterane.

Trei ani mai târziu. a şi murit. s-a ajuns la o serie întreagă de 166 . Incontestabil însă că efortul principal al expansiunii Soliman Magnificul l-a rezervat spaţiului european. inclusiv în cel germanic. În cadrul politicii externe. manifestându-se astfel. în septembrie a început un prim asediu otoman al capitalei habsburgice. Viena. ca şi eficienţa apărătorilor capitalei habsburgice a făcut ca această tentativă a lui Soliman Magnificul să eşueze. O mică parte a ţinuturilor nord-vestice ale regatului maghiar au intrat (până în anul 1918) în componenţa Imperiului habsburgic. După asediul Vienei din 1529 trupele de pradă ale otomanilor au acţionat în spaţiul central european. unde. inclusiv cea mai mare parte a ţinuturilor croate dinspre marea Adriatică au fost încorporate efectiv în structurile sistemului militar feudal otoman. când armata maghiară a fost înfrântă începând dezagregarea şi apoi dispariţia regatului Sfântului Ştefan. Soliman a desfăşurat campanii militare împotriva şahului Persiei. în 1526. După cucerirea Belgradului înfruntarea decisivă cu regatul Ungariei a avut loc la Mohacs. materializate şi în luptele dintre Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya. până spre Bavaria. a devenit principat sub suzeranitate otomană. ce fusese mai înainte un voievodat distinct cu regim de autonomie în cadrul regatului maghiar. important punct strategic ce controla accesul otoman spre lumea catolică. Astfel. respectiv spre Europa centrală. bătrân şi bolnav. astfel că în deceniile următoare Paşalâcul de la Buda a avut un rol însemnat în înfruntările dintre creştini şi musulmani. dar şi Savoia şi au adus şi Tunisul sub autoritatea sultanului. în anul 1529. Tot atunci. ceea ce a avut o mare însemnătate pentru lumea creştină de atunci. fiind ultimul sultan ce şi-a exercitat efectiv şi calitatea de comandant suprem pe câmpul de bătălie. Buda şi părţile centrale ale regatului maghiar. În anul 1541.În anii următori flota de război otomană condusă de Hairredin Barbarosa a atacat Sicilia şi sudul Italiei. Soliman Magnificul a înfăptuit o ultimă expediţie în câmpia Dunării de Mijloc. un capitol cu totul aparte l-a constituit cel al implicării sale în relaţiile internaţionale la nivel european. Venirea anotimpului rece şi insuficienta pregătire otomană. În câteva rânduri. Transilvania. ceea ce s-a denumit „problema otomană” (Turkenfrage). de altfel. La un an după ce s-a urcat pe tron el obţinea un notabil succes cucerind Belgradul. după o serie de frământări interne. Spre sfârşitul vieţii sale.

întregul spaţiu balcanic. Spania şi papalitatea. Atunci a existat însă o alternanţă a unor perioade de pace cu altele de război. ca de exemplu anexarea Podoliei. în contextul înfruntării cu habsburgii. s-a desfăşurat un lung război cu Veneţia. Imperiul se afla la apogeul puterii sale. în primul rând în spaţiul european. inclusiv Crimeea. În ultimele decenii ale secolului XVI. spre finele secolului XVII să înceapă un proces ireversibil de continuă restrângere teritorială a Imperiului. S-au desfăşurat mai multe războaie cu Veneţia. inclusiv a forţăreţei Cameniţa. Astfel. înfruntarea dintre otomani şi Liga sfântă. Irakul. parţial Iranul. Asia Mică. ceea ce i-a dat acestuia posibilitatea de a obţine unele succese. mai ales conflictul cu habsburgii. consfinţite prin tratate. dintre anii 1594-1606. care s-a soldat cu cucerirea insulei Cipru. al situaţiei deosebite al unor occidentali. precum şi campanii în răsărit împotriva Persiei şi a Rusiei. cuprinzând. Siria. în stăpânire directă sau în grade diferite de vasalitate. a creştinilor. în 1571 şi victoria otomană asupra unei coaliţii formate din Veneţia. din Egipt până în Tunis. începea declinul otoman. dând o puternică lovitură heghemoniei otomane în spaţiul mediteranean. La moartea sa. sudul Ucrainei şi al Rusiei. precum şi Africa de Nord. materializată între altele pentru scurtă vreme în unirea ţărilor române. Între acestea. de exemplu. duşmani comuni atât al Franţei cât şi al Imperiului Otoman. materializat între altele în încetarea acţiunii de expansiune şi de cuceriri într-o primă etapă pentru ca mai apoi. După moartea sa o vreme au continuat acţiunile militare pe mare şi pe uscat în Europa.înţelegeri cu Francisc I „prea creştinul” rege al Franţei. Palestina. sub conducerea marilor viziri din familia Küpröülüü a avut loc o redresare parţială şi vremelnică a Imperiului. în urma căreia insula Creta a fost cucerită în anul 1667. între care şi o înfruntare de circa douăzeci de ani. la o dată ce nu poate fi precizată. în contextul căreia se înscrie şi epopeea românească de sub conducerea lui Mihai Viteazul. În a doua jumătate a secolului XVII. devenită raia. Atunci s-a întrunit o flotă occidentală care în bătălia de la Lepanto din octombrie 1571 a distrus flota otomană. 167 . ţările române. în anul 1676. acte sultanale etc. poate fi amintită de exemplu. Tot atunci începe regimul capitulaţiilor. Iordania.

principii catolici s-au grupat în Liga catolică. respectiv instaurarea absolutismului imperial în Germania. generate în mare măsură şi de Reformă şi consecinţele acesteia. sprijinită de Habsburgi a întâmpinat rezistenţa principilor reformaţi. astfel încât în anul următor s-a format o mare Ligă creştină ce a reuşit să smulgă Imperiului Otoman importante teritorii din spaţiul central-european. situaţie consfinţită prin pacea de la Karlowitz din 1699. Cauzele războiului pot fi găsite atât în situaţia internă din lumea germanică. Războiul de treizeci de ani Incontestabil că la nivel european. acţionând şi ca un instrument al acesteia. Credincioşi împăratului şi dorind a-şi păstra situaţia. Nu trebuie ignorat nici faptul că fiind catolici ei se sprijineau în mod deosebit pe biserică. la trecerea de la evul mediu la epoca modernă. împăraţii din dinastia de Habsburg au iniţiat o dublă politică. într-un fel sau altul. cât şi reluarea mai vechii direcţii. ce marca totodată şi o dată fundamentală când apărea „problema orientală” a vremurilor moderne. Astfel. deci a unei supremaţii politice. În centrul acestui conflict a stat Imperiul Romano-German. Contrareforma. 6. respectiv pe papalitate. de instaurarea a unei heghemonii şi chiar a unei monarhii universale. cât şi de raporturile dintre statele europene. Franţa se temea să nu 168 . Între aceste două organizaţii politice ale principilor germani. desfăşurat în anul 1683 s-a soldat cu o catastrofă pentru otomani. având dimensiunile unei adevărate confruntări europene a fost războiul de treizeci de ani. care încheiaseră o alianţă numită „uniunii evaghelice” care urmărea să consolideze puterea acestora şi chiar să-i facă independenţi faţă de împărat. marele vizir Cara Mustafa a încercat să extindă Imperiul prin cucerirea Vienei. se simţeau direct ameninţate de planurile imediate sau de perspectivă ale Habsburgilor. relaţiile au devenit tot mai încordate şi au dus la izbucnirea unui război civil în cadrul etniei germane ce a devenit apoi un război european datorită amestecului – determinat de diferite interese – al mai multor ţări europene care. Cel de-al doilea asediu al Vienei. cel mai important conflict internaţional. la nivel continental. urmărind atât restaurarea autorităţii lor. Încă de la sfârşitul veacului al XVI lea. de exemplu.În acest context.6. continuând şi la începutul celui următor.

Habsburgii au căutat să pună în aplicare intenţiile lor de a domni în chip absolutist în primul rând în ţările care alcătuiau posesiunile lor proprii. Comenius. Acesta era conducătorul Uniunii evanghelice. ceea ce între altele a şi provocat emigraţia unor intelectuali cehi. care ar fi dobândit o forţă covârşitoare prin unificarea în jurul împăratului. În anul următor. catolic fanatic şi cel mai înverşunat apărător al principiului absolutismului şi centralizării Germaniei. cu scopul de a contribui la menţinerea fărămiţării politice şi a slăbiciunii imperiului. pierzânduşi statutul de autonomie şi acolo s-a promovat o intensă acţiune de germanizare. Statele nordice – Danemarca şi Suedia – nu vedeau nici ele cu ochi buni întărirea puterii împăratului. ajutată de trupele trimise de principii din Liga catolică. perioada daneză (1625-1629). Franţa sprijinea pe principii protestanţi germani. ducând o politică de catolicizare şi de înlăturare a autonomiei administrative a ţării. la Muntele Alb (1629). În anul 1618 a început războiul care cuprinde următoarele patru etape: perioada boemiană sau palatină (1618-1625). Debutul a aparţinut cehilor care în mai 1618 s-au răsculat împotriva puterii imperiale şi au instituit la Praga o conducere proprie. Cehii au refuzat să-l recunoască şi au ales ca rege pe principele elector al Palatinului. Împăraţii au încălcat promisiunile făcute de a respecta drepturile poporului ceh. a înfrânt pe cehi lângă Praga. Regele Danemarcei se temea să nu piardă posesiunile ce le avea – în calitate de principe al imperiului – pe teritoriul german. iar la răsărit imperiul. Armata împăratului. perioada suedeză (1629-1635). Cu acea ocazie au fost confiscate şi înstrăinate numeroase bunuri ale nobilimii cehe. o provincie din apusul Germaniei. deci şeful principilor protestanţi din Germania. Cehia a devenit o simplă provincie germană. formată din nobili şi orăşeni cehi. Suedia înţelegea că planurile ei de dominaţie asupra ţărmurilor Mării Baltice n-ar mai avea sorţi de izbândă întâlnind în cale un stat german unitar. Din această pricină. în sud Spania. pe tronul imperial s-a urcat Ferdinand al II lea. ce au ajuns în mâinile unor elemente germane. perioada franceză sau franco-suedeză (1635-1648).fie prinsă între doi duşmani puternici. în special pământuri. printre care se găsea şi Cehia. precum Ian Amos Comenskky. 169 .

170 . pe valea Rinului. El a reuşit în urma unor lupte navale. În ajutorul protestanţilor a intervenit regele Danemarcei Cristian al IV lea care a dobândit şi sprijinul Angliei. Acesta a unit în jurul său principi protestanţi din Germania şi a impus controlul său asupra unei importante părţi a Germaniei. Franţei alăturându-i-se Olanda. principele protestant al Transilvaniei. A intervenit în ajutorul cehilor. foarte bun militar. în Bavaria. deocamdată timidă. Boemia etc. conflictul s-a extins. a cărei diplomaţie era condusă atunci de către cardinalul Richelieu. Principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în lumea germanică care a suferit pierderi umane şi materiale deosebit de grele. Veneţia şi principii protestanţi din spaţiul germanic. Astfel. Pe rând au murit Gustav Adolf şi Vallenstein. dar şi politician ambiţios. să obţină victorie asupra danezilor şi a principilor protestanţi. Ferdinand al II lea a intervenit în Palatinat. a dus la implicarea masivă împotriva împăratului a regelui Suediei Gustav Adolf. ultimul asasinat din ordinul lui Ferdinand al II lea. inclusiv titlul de rege al Ungariei. pe Rin şi în sudul Germaniei şi chiar pe teritoriul Franţei. în ajutorul căruia. Au reintrat în război şi suedezii. Conducerea armatei imperiale a fost încredinţată lui Albert de Vallenstein. S-a apreciat că acest război a fost: „unul dintre cele mai brutale şi dstructive războaie din istoria omenirii. în Europa ooccidentală şi centrală. astfel că în anul 1629 pacea de la Lubeck consfinţea o nouă victorie a Contrareformei. abia atunci ajungând în întregul spaţiu germanic. atacând pe habsburgi şi ajungând până aproape de Viena. alungând de acolo pe principele elector.. cu oarecare întârziere au intervenit protestanţii. alarmaţi de perspectiva unei victorii depline a catolicilor. chiar dacă Suedia se retrăgea de pe teatrele de operaţiuni militare. anume trecerea. precum şi al Provinciilor unite (Olandei). dar mai ales pe uscat.După aceasta. în Ţările de Jos. Pacea de la Praga din mai 1635 nu aducea sfârşitul războiului. nivelul de evoluţie din 1618 fiind reatins abia la mijlocul secolului XVIII. invadat vremelnic de trupe spaniole..una din ultimele manifestări ale unei crize mai ample. de la Europa medievală la timpurile moderne”. Atunci Franţa se angaja direct în război desfăşurând concomitent operaţiuni militare pe mai multe fronturi. Principii protestanţi din spaţiul germanic au făcut apel şi la o serie de monarhi europeni. Gabriel Bethelen (1613-1629) revendica o serie de teritorii. Intervenţia Franţei. Transilvania.

în jurul căruia s-a coagulat mai apoi cel de-al doilea Reich. Coroana Imperiului Roman de naţiune germană. Se punea astfel capăt practic politicii. prin achiziţii teritoriale. Imperiul Romano-German rămânea fărămiţat în circa 360 de realităţi statale. Astfel. practic independente. a învingătorilor. Era recunoscută oficial independenţa dobândită în fapt mai demult a Olandei şi se statua în plan european neutralitatea confederaţiei elveţiene. evident în favoarea.Războiul se încheia prin pacea din Westfalia care consacra înfrângerea militară a austriecilor (Spania a mai continuat războiul cu Franţa până în 1659). era consacrată în fapt şi înfrângerea politicii de unificare a Germaniei sub autoritatea imperială. precum şi o însemnată parte din Alsacia (fără oraşul Strasbourg). Se consemna eşecul reconquiestei catolice. instituindu-se egalitatea de statut a celor trei confesiuni luterană. 171 . Rămânea în vigoare principiul stabilit cu aproape un secol mai înainte la Ausgburg „cuius regio. precum şi problema unei viitoare hărţi politice. cu monarhi ce aveau deplină suveranitate internă şi externă. deci a unui monarh cu o autoritate strict formală era electivă şi deciziile împăratului direct controlate. Unele state germane şi-au mărit teritoriul. controlând mai cu seamă gurile Oderului şi ale Veserului. ce-şi propusese instaurarea unei preponderenţe continentale. la Munster şi protestanţi la Osnabruc şi s-au semnat la 6 august 1648. Tratatul de pace a fost negociat separat de către catolici. Dincolo de spaţiul germanic se modificau frontierele mai multor state europene. respectiv 24 octombrie 1648. Era atunci în dispută viitoarea situaţie politică şi religioasă din spaţiul germanic. în lumea germană a casei de Austria. deci limitate. de o dietă imperială. respectiv victoria diplomaţiei franceze condusă atunci de cardinalul Mazarin. Suedia anexa o importantă parte din litoralul nordic al Germaniei. În primul rând pacea westfalică avea în vedere situaţia din lumea germanică. consacrându-i-se fărămiţarea politică ce a durat până în a doua jumătate a secolului XIX. începând ascensiunea politico-militară a ceea ce a devenit ulterior în 1703 regatul Prusiei. catolică şi calvină. eius religio”. A fost cazul Saxoniei şi mai ales a Brandenburgului care primea o parte a Pomeraniei Orientale. Franţa a obţinut o serie de poziţii teritoriale pe malul drept al Rinului.

172 .1. În rândurile credincioşilor. s-a reliefat importanţa diplomaţiei. precum suveranitatea statelor. imaginea globală a catolicismului avusese de suferit.. chiar în această formă. contextul ultimelor secole medievale este marcat de preocuparea pentru soarta omului după moarte. Un alt principiu al politicii europene şi apoi mondiale consfinţit atunci a fost acela al echilibrului de forţe între principalii actori ai vieţii internaţionale. de aceea. Franţa a devenit prima putere continentală. Nu poate fi ignorată nici realitatea că. Discursul clerical punea accentul pe ideea că laicii obişnuiţi pot in cel mai bun caz să evite iadul ajungând în Purgatoriu. Societatea creştină înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Marea Schismă a Bisericii Occidentale şi eşecul mişcării conciliare de a reforma biserica au contribuit la apariţia şi agravarea unor probleme cu care se confrunta creştinătatea apuseană. constituindu-se astfel şi dreptul internaţional al cărui părinte a fost Hugo Grotius. instaurând o epocă de preponderenţă a sa în care Ludovic al XIV lea apărea ca arbitrul european. creştinii de la sfârşitul evului mediu puteau alege două căi : a conformismului religios sau a pietăţii interiorizate. cel puţin pentru o vreme. după 1660. În sfârşit.În vremea războiului de treizeci de ani a jucat un rol extrem de important acţiunea armatelor permanente. problema era de a limita pe cât posibil durata chinurilor suportate acolo. înainte de a se restaura acelaşi echilibru la nivelul continental şi chiar mondial. Biserica şi viaţa religioasă 7. Pe de altă parte. atunci s-au conturat şi germenii altor principii ale relaţiilor internaţionale. modernizarea acestora în domeniul dotării şi al artei militare. ceea ce amplifică incertitudinile privind mântuirea. 7. a relaţiilor dintre state. a cărei paternitate aparţine în bună măsură cardinalului Richelieu. Între altele. Pentru asigurarea mântuirii. egalitatea lor juridică etc. interesul naţional era pus mai presus de aspiraţii religioase şi chiar aspiraţii monarhice. Războiul de treizeci de ani şi pacea westfalică au prilejuit afirmarea unui principiu nou. cel al raţiunii de stat („raison d’etat”).

împărtăşania cu ocazia Paştelui. În interiorul bisericii se individualizează din ce în ce mai mult amvonul. Conţinutul acesteia era însă din ce în ce mai bine cunoscut de credincioşi. « fiul credincios al bisericii ». caracterizată prin apartenenţa la o confrerie (asociaţie religioasă constituită în vederea rugăciunii comune şi a realizării unor fapte pioase). spovedania o dată pe an. respectarea zilei de duminică şi participarea la slujba religioasă duminicală. În bisericile de la sfârşitul evului mediu. lecturilor făcute de preoţi şi călugări. sau a bibliilor ilustrate. ca urmare a accentului pus pe predica în limba vulgară pe care preotul trebuia să o ţină cel puţin o dată pe săptămână în faţa comunităţii de credincioşi. De asemenea. cu text redus la minimum în favoarea imaginilor ce vorbeau de la sine. imaginile sculptate sau pictate continuă să joace un rol foarte mare. În secolul al XV-lea. intervin modificări în chiar structura edificiului religios şi în economia cultului. primirea şi sprijinirea călugărilor cerşetori. adoptaţi ca patroni de către confrerii. biserica tinde către o încadrare din ce în ce mai riguroasă a credincioşilor. iar pe de altă parte datorită predicilor. Pentru aceasta. Tot pentru o mai bună integrare a credincioşilor în biserică se 173 . generozitatea manifestată prin danii. construite sau împodobite de membrii confreriilor. Se multiplică bisericile parohiale.Conformismul religios presupunea credinţa că mântuirea poate fi obţinută prin respectarea scrupuloasă a practicilor cerute de biserică. exemplelor extrase din biblie. de dimensiuni mai mici decât ale catedralelor. Dar multiplicând aspectele formale ale cultului. sau de alte asociaţii ale credincioşilor (bresle). Reflexul acestor practici în structura bisericii este multiplicarea capelelor laterale. De asemenea. Lectura unor pasaje din Biblie devine din ce în ce mai frecventă. favorizată de folosirea geamurilor transparente. iar nu pe conţinutul credinţei. dar mai bine adaptate vieţii comunităţii din parohia respectivă. lua amploare devoţiunea adresată unor sfinţi anume. care asigură o luminozitate mai bună decât vitraliile colorate. credinciosului i se mai putea cere practicarea unei vieţi virtuoase. pe de o parte datorită seriilor narative din picturile bisericeşti. ţinerea postului în perioadele prescrise. Se poate observa că e vorba de practici în cadrul cărora accentul cade pe aspectul formal. de edificare a credincioşilor analfabeţi sau care nu aveau suficiente cunoştinţe de latină pentru a putea citi singuri Biblia. « adevăratul catolic » se caracteriza prin : cunoaşterea pe dinafară a Crezului şi a rugăciunii « Tatăl nostru ».

Credinciosul putea înainta pe drumul către mântuire prin lectura Cărţilor Sfinte. precum cultul Eucharistiei. prezenţe normale în cadrul edificiilor ecleziastice. Pe de altă parte. prin împărtăşirea credinciosului sau prin refuzul acesteia. separat de masa credincioşilor. astfel încât mântuirea să devină rezultatul unei opere individuale. adică a transformării reale a pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Christos. Se ajunge astfel la dezvoltarea spiritualităţii în direcţia misticismului. Ruysbroeck întemeiază la Groenendale. bazată pe o contabilitate a gesturilor pioase care să diminueze pedepsele din Purgatoriu. (Misticismul reprezintă căutarea contactului nemijlocit cu Dumnezeu prin intuiţie sau contemplaţie. inspirat. din secolul al XV-lea. prin care se punea accent nu pe participarea la slujbe şi gesturi exterioare care ar aduce în mod automat salvarea. prin experienţa extazului). prin perfecţionarea de sine. la care se poate ajunge prin 174 . Biserica intervenea astfel din ce în ce mai mult în viaţa credinciosului. pe care o poate acorda sau refuza. în momentul în care preotul săvârşeşte ritualul (din sec. Întemeietorul acesteia este considerat Johann von Ruysbroeck (1293-1381). Legată de creşterea rolului împărtăşaniei este şi stabilirea doctrinei transsubstanţierii. o comunitate de canonici şi de fraţi converşi (laici) care observau Regula Sfântului Augustin. cunoscută sub numele de Devotio moderna. De asemenea. se pare. El îşi învaţă discipolii o pedagogie a întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. prin imitarea lui Christos. datorită acestei concepţii. exprimată în special prin răspândirea orgilor. preotul este figura cheie a mântuirii. Se făceau astfel paşi importanţi ca prin înseşi aspectele formale. printre altele. ci pe acţiunea individuală. XI-XII). statutul aparte al preotului. Această doctrină justifica. pietatea să devină ceva mai interiorizată. în episcopatul de Cambrai. iar creştinismul să pătrundă cu adevărat în conştiinţele oamenilor din această epocă. devenite. arătată credincioşilor în mod solemn în timpul slujbei şi păstrată ca un obiect sfânt în zona cu cea mai mare sacralitate a bisericii (altar). apar şi se impun noi obiecte liturgice. Exista însă şi o altă cale de a câştiga mântuirea. de misticismul german anterior reprezentat de Meister Eckhart (ale cărui idei fuseseră urmate de gruparea « Prietenii lui Dumnezeu »). prin harul care îi îngăduie să performeze taina.constată sporirea rolului muzicii religioase. printr-o practică de fiecare zi constrângătoare. Deosebit de importantă a fost mişcarea originară în Ţările de Jos.

De aceea. fraţii practicau şi copierea manuscriselor şi studiul personal. Thomas a Kempis (Thomas Hemerken din Kempen. Imagini difuzate prin xilografie. Raportul cu Dumnezeu devenea intim şi personal. legată de interiorizarea trăirilor religioase. din care ni s-au păstrat peste 700 de manuscrise din perioada anterioară descoperirii tiparului. fără însă a renunţa în mod necesar la viaţa sa laică. prin examenul de conştiinţă. probabil. 1380-1471). a pătruns în cele din urmă şi în mănăstiri. a fost cea mai tipărită carte. cum li se cerea în secolele anterioare. prin difuzarea artei de a muri bine (ars moriendi). O altă caracteristică a secolelor XIV-XV. În afara activităţii de educare a copiilor săraci. şi care. întemeiază la Deventer (actuala Olandă) o comunitate de laici şi clerici dornici să ajungă la perfecţiune prin urmarea modelului Evangheliei. Ideile lui Ruysbroeck l-au influenţat pe Gerhard Groote (1340-1384) care. care le permitea să atingă perfecţiunea şi să acceadă la mântuire fără a intra în mănăstire. al Părinţilor Bisericii şi al pustnicilor. (Elemente care anunţă Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola). Fraţii vieţii în comun. (Imitatio Christi) prin care vorbea despre felul în care creştinul se poate adapta cel mai bine modelului absolut reprezentat de viaţa lui Iisus. Regula monastică era înlocuită prin formarea conştiinţei de către un director de conştiinţă. acestea frapau 175 . după Biblie. Omul trebuia să se detaşeze de lucrurile lumeşti şi să se întoarcă spre Dumnezeu. deşi iniţial străină spiritualităţii monastice. cum au fost numiţi aceştia. Pentru prima oară se oferea şi laicilor o spiritualitate adaptată modului lor de viaţă. şi creeză angoase pe care oamenii bisericii le accentuează prin predici. prin analiza de sine. Experienţa interioară de tip nou prezentată într-un stil sobru şi măsurat au asigurat succesul deosebit al acestei lucrări. au sprijinit dezvoltarea unor şcoli primare în Ţările de Jos şi Rhenania. împreună cu discipolul său Florentius Radewijns. Acesta scrie Urmarea lui Christos. care permitea accesul direct la Biblie şi la alte lucrări de devoţiune. după invenţia lui Gutenberg.contemplare perpetuă. Dintre Fraţii vieţii în comun cel mai cunoscut este. antrenând un proces de reformă interioară a unora dintre comunităţile monastice. Devotio moderna. Modelul comunităţii de la Deventer a fost adoptat de numeroase alte « fraternităţi » din această zonă. meditau şi se rugau în limba vulgară şi puneau un mare accent pe capacitatea de a citi. este sentimentul tragic al morţii. Aceasta îmbracă forma disoluţiei trupului.

Prin extensie. orice obicei. John de Gand. Wycliff a contestat rolul 176 . Prinţul Negru. El formulează şi ideea că Biblia este singura bază pentru credinţa creştină şi pentru practica religioasă. De altfel. astfel că. profesor la Oxford. putea însă scăpa controlului autorităţilor. pe care se pune acum un accent din ce în ce mai mare. în detrimentul abandonării în grija rugăciunilor rostite de preoţi şi mai ales de călugări. pentru a facilita accesul credincioşilor la Biblie. în care exprimă măreţia lui Dumnezeu dar şi faptul că acesta a împărţit autoritate tuturor celor care au puterea de a comanda oamenilor. Wycliff a beneficiat şi de sprijinul unor membri ai familiei regale. ceea ce s-a şi întâmplat în cazul unor personalităţi care sunt considerate printre premergătorii Reformei din secolul al XVI-lea. Ideile sale au fost expuse în mai multe tratate. laici şi clerici. pe care stăpânirea laică să le poată relua în cazul în care sunt rău folosite (in nuce ideea secularizării averilor bisericeşti). 1330-1384). pe care o ataca în tratatele sale. precum regele Eduard al III-lea. Prereformatorii Unul dintre aceşti înaintaşi este John Wycliff (cca. el iniţiază traducerea în engleză a cărţilor sfinte. Sub influenţa interiorizării vieţii religioase şi a sentimentului apropierii morţii creştinismul a căpătat un caracter personal şi tragic. când în Anglia se discuta intens problema raporturilor cu papalitatea. care refuza plata censului pentru o papalitate cu sediul la Avignon. el afirmă că fiecare credincios deţine o parte a autorităţii. averile ei să fie considerate doar posesii. şi datorită sprijinului manifestat faţă de regalitate. Puterea de care se bucură biserica ar trebui să aibă în primul rând o bază morală. regina Joan de Kent. care nu este un privilegiu inviolabil al preoţilor (contestarea statutului special al preoţilor). cu care Anglia era în război. între care Despre stăpânirea divină. nu are nici o valoare dacă nu se bazează pe spusele lui Christos (anunţă principiul luteran sola Scriptura). Despre stăpânirea civilă. aflată sub influenţa Franţei. chiar aprobat de papă şi urmat de sfinţi. născut în Yorkshire spre 1330. Simpatia membrilor casei regale era datorată poziţiei adoptată de Wycliff faţă de papalitate.sensibilitatea şi contribuiau la mărirea efortului personal de căutare a mântuirii. care i-au susţinut ideile sau au împiedicat condamnarea sa. duce de Lancaster. Reflexia personală. preot. A împletit voinţa de reformă religioasă cu implicarea în dezbaterile politice ale vremii sale. şi nu doar unui vicar unic. alături de unii colaboratori. În acţiunile sale.

lollarzii au fost condamnaţi şi reprimaţi. însă. colegiul cardinalilor care se asimilează apostolilor. ordinele cerşetoare care au decăzut. De asemenea. după 1400. el a recrutat o seamă de colaboratori dintre preoţii săraci. nobil atunci cine era?). combătute şi necunoscute în întreaga lor semnificaţie în Anglia. în operele lui se găseşte ideea predestinării. 177 . dar şi sociale dintre oameni. Unii dintre aceşti predicatori au dus însă ideile lui Wycliff mai departe decât a dorit el. care trecea drept un discipol al lui. Ideile lui se radicalizează o dată cu începutul Marii Schisme a Bisericii Occidentale. care l-au influenţat pe Ian Hus. datorită protecţiei de care se mai bucura. numiţi apoi lollarzi. ceea ce explică. aveau să aibă un impact deosebit în Boemia. Aceştia au adus în Cehia manuscrisele şi ideile lui Wycliff. Wycliff a fost condamnat ca eretic. care. care presupune că omul se poate mântui doar prin harul pe care i-l acordă Dumnezeu. deorece ideile lor se dezvoltaseră într-o erezie cu o puternică încărcătură socială. exemplul personal inspirat de modelul neotestamentar. şi fără să conteste meritele Fecioarei şi ale Sfinţilor. inclusiv prin atacurile acerbe împotriva papalităţii. Legătura a fost făcută posibilă de prezenţa în Anglia a studenţilor cehi. ceea ce îl determină să condamne deschis papalitatea. nu mai sunt elemente esenţiale ale mântuirii. Prin contestarea transsubstanţierii şi a doctrinei penitenţei. pretenţiile înalţilor ierarhi de putere temporală şi de bogăţie. conducând la atacarea marii proprietăţi şi la afirmarea egalităţii nu doar religioase. astfel. în urma căsătoriei dintre Richard al II-lea şi Ana de Boemia. (Dictonul „Când Adam săpa şi Eva torcea. rectorul Universităţii din Praga. în 1384. predicând tot soiul de superstiţii şi manifestându-şi lăcomia. Deşi s-a disociat de atitudinile violente ale ţăranilor răsculaţi. el atacă în mod deschis rolul preoţilor. astfel că în 1382 o parte a ideilor sale a fost condamnată. care trebuiau să revitalizeze biserica prin predică. instruirea poporului.penitenţelor şi pelerinajelor. El ca persoană nu a avut însă de suferit. în timpul Răscoalei conduse de Watt Tyler. practica indulgenţelor. Pentru punerea în practică a ideilor sale. Wycliff neliniştise autorităţile ecleziastice din Anglia. Ideile lui Wycliff. încrâncenarea participanţilor la conciliul de la Constanz împotriva lui Hus. în 1381. şi nu prin propriile merite. nu aprobă invocarea lor şi cultul nemăsurat care li se aducea. După moartea sa. în parte. şi şi-a sfârşit zilele în pace. De asemenea.

cu „defenestrarea de la Praga” (aruncarea pe geamul primăriei a consilierilor germani). idee ce va fi clar enunţată de Luther. sociale şi naţionale se îmbină în proporţii variabile. Veştile uciderii lui Hus şi a lui Ieronim de Praga au declanşat tulburări populare în Cehia.Ian Hus s-a născut în 1369 la Husinec. în care motivaţiile religioase. Perioada era marcată de conflicte dintre cehi şi germani. care înlocuia autoritatea infailibilă a Bisericii. Hus ia hotărârea de a merge să se apere în faţa Conciliului de la Constanz. a fost comuniunea cu pâine şi vin şi pentru laici (sub utraque species). Un an mai târziu. importantă pentru că presupunea realizarea predicii în limba cehă) şi rector al Universităţii pragheze din 1402. punerea sa pe o poziţie de superioritate faţă de laici. care venise la Constanz să apere ideile magistrului său. În acest context. studenţii şi profesorii germani plecând în 1409 şi întemeind Universitatea din Leipzig. vinderea de indulgenţe şi folosirea injustă a excomunicării. iar condamnarea sa a putut să pară şi o modalitate de a realiza coeziunea participanţilor în faţa unui „pericol” comun reprezentat de erezie. Revenirea la tradiţia originară a bisericii era de fapt o manifestare vizibilă a reducerii rolului preoţilor. văzute ca instrumente ale Imperiul german. Violenţele care marchează debutul războiului încep în 1419. Pe urmele lui Wycliff. În plan social. Hus susţinea necesitatea interpretării Evangheliei . Toate atacurile sunt respinse. Adunarea îi era însă ostilă. şi sfârşeşte ars pe rug în 1415. iar în interiorul universităţii acestea au dus în cele din urmă la secesiune. pusă deja în practică. sau a ridicării fiecărui creştin la rangul de preot. El critică. transformate în adevărate războaie. a studiat teologia. critica papalităţii şi a bisericii oficiale. a devenit preot (la Capela Bethleem. el susţine drepturile comunităţilor ţărăneşti împotriva seniorilor. Hus pierde sprijinul pe care Sigismund de Luxemburg i-l promisese. O altă idee. ceea ce explică răspândirea ideilor sale în rândurile oamenilor de rând. sprijinit de papalitatea care predică împotriva lor cruciada. Excluderea laicilor de la împărtăşania cu vin apăruse în Occident în urmă cu câteva secole şi exprima privilegiul preotului. în funcţie de moment sau de gruparea avută în vedere. În urma excomunicării (1412) şi a condamnării ideilor sale. Sigismund de Luxemburg organizează expediţii militare împotriva husiţilor. şi biserica din Cehia începe 178 . i-a atras lui Hus simpatia populară. aceeaşi soartă o are şi discipolul său Ieronim de Praga. de asemenea.

curentele radicale au fost foarte variate. caliciu) sau utraquişti. Se ajunge la confruntări armate între taboriţi şi calixtini. reforma morală a clerului. Pe de altă parte. În cele din urmă. Biserica din Cehia îşi păstrează în perioada următoare o identitate proprie în sânul bisericii catolice. prelungirea stării de război.să îmbrace forme originale. 179 . în funcţie de grupările care se definiseră în rândul husiţilor. care pune capăt războiului devenit civil. La baza înţelegerii stăteau punctele de la Praga. statuate în Compactatele de la Iglau. numiţi şi calixtini (de la potir. numiţi şi taboriţi. conducând la distrugerea unor întregi comunităţi rurale. Spre deosebire de utraquişti. Acestea erau însă diferite. şi s-au caracterizat prin persecuţii receiproce. cu pâine şi cu vin şi pentru laici. acordarea libertăţii desăvârşite de predicare. slujba în limba cehă. care mergeau de la simplificarea extremă a ritului bisericesc. încoronat între timp ca împărat. conciliu şi Sigismund de Luxemburg. În cele din urmă. excesele sociale ale taboriţilor. 1436. care au stat mai târziu la baza compromisului realizat cu papalitatea şi Imperiul: cuvântul lui Dumnezeu consemnat în Evanghelie are întâietate faţă de afirmaţiile bisericii oficiale. Radicalii au secularizat bunurile bisericeşti. la transformarea totală a societăţii. dar treptat elementele de originalitate se resorb. simbolizând astfel desfiinţarea statutului privilegiat al preoţilor. Din punct de vedere religios. o parte a husiţilor. dar au aplicat în practică şi punerea în comun a averilor şi a femeilor. forţa militară a taboriţilor conduşi de Jan Zizka a fost cea care a permis respingerea armatelor trimise împotriva husiţilor. susţineau revendicări radicale. revendicările lor religioase au fost sintetizate sub forma a patru puncte. Moderaţii. voinţa conciliului de la Basel de a accepta un compromis au condus la încheierea unor înţelegeri între moderaţi. aceştia din urmă ieşind victorioşi în bătălia de la Lipany. împărtăşania sub ambele specii (utraquism). aveau ca principală revendicare împărtăşania „sub utraque species”. secularizarea bunurilor bisericii.

1. In general. dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut.Factori religioşi şi intelectuali 1. consecinţe şi asupra catolicismului. într-o manieră „democratică”. mai ales „Dansul macabru”. prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma. de a stopa progresele noilor culte.2. cu caracter religios. care îi antrenează pe toţi muritorii. acea reformatio in capite et in membris.Nesiguranţa mântuirii. termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate. în secolul al XVI-lea. 7. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică. Reforma protestantă În analiza apariţiei şi consolidării Reformei protestante.2. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor. aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea. molimele. cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. prin care. după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani.1. moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex. Într-o lume în care războaiele. trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice. se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.7. politic şi naţional. astfel încât putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă. eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea. religios şi intelectual. neţinând seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale. se face apel la o multitudine de factori. aparţinând diferitelor domenii. economic şi social.1. 7. foametea erau realităţi frecvente. social-politic şi ideologic. în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei. dar dincolo de acestea. prin ricoşeu. sunt o prezenţă constantă 180 . temele macabre. Există o serie de aspecte generale.2. fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia.

3. în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau. existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini. 2. Activitatea de susţinători ai 181 . după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. Acest răspuns în faţa incertitudinii mântuirii este dat prin accentul pe care îl dobândesc cultul sfinţilor. pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decât în interiorul grupului său social. Individualismul Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient. sau la curţi ale principilor. In Occident. sfârşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului. şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii. Starea bisericii In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. În acest sens. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mântuirea personală. pelerinajele. la care biserica oficială nu răspunde decât parţial. iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrâu. ideea eliberării individului. şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi.în orizontul cultural al oamenilor medievali. unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma. mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand. să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari. cel puţin teoretic. În plan religios. exprimând această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime. dar care le aduceau beneficii materiale. fie la o viaţă pasională. toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate. o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. al sfintelor moaşte. În pofida reformei gregoriene. care pun accentul pe om ca persoană. acum se preconizează. lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism.

rolul tiparului în succesul reformei este foarte important. în mod poate greu de înţeles astăzi. dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu. 182 . Evident. în care căsătoriile se contractau devreme. care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. Stiinţa de carte se înmulţise în rândurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe. 4. mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat. căci ele reprezentau. datorită climatului intelectual pe care îl favorizează. progresele Renaşterii şi Umanismului în rândurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici. În aceste condiţii. în timpul pubertăţii. fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generând opoziţie şi contestări virulente. am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii. Ridicarea vârstei la căsătorie către 30 de ani. Un efect foarte important al creşterii numărului ştiutorilor de carte este accesul direct la Biblie. De altfel. întrucât priveau arta ca pe un lux inutil. consecinţe negative asupra Bisericii. şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului. Cum toate acestea nu sunt de fapt situaţii excepţionale. Condiţiile culturale Bipolaritatea culturală. şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. pentru bărbaţi dar şi pentru femei. pe termen scurt. (ştiutorii şi neştiutorii de carte). De asemenea. argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici. adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă. iar pe de alte de răspândirea acesteia prin intermediul tiparului. luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor. întrucât el contribuia nu doar la răspândirea Bibliei şi a lucrărilor teologice.culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut. obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decât în vremea „vechiului regim demografic”. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril. facilitat pe de o parte de traducerile cărţii sfinte în limbile vorbite. elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt.

2. morale. suscita dorinţe de secularizare a bunurilor ecleziastice. mai ales din partea aristocraţiei. bogăţia bisericii. întrucât astfel se revelau greşelile traducerii făcute Bibliei în secolul al IV-lea de către Ieronim. document pe care se bazau multe din pretenţiile papalităţii la stăpânirea temporală. Unele din traducerile greşite din versiunea aceasta. „contaminaţi” de folosirea incorectă a banilor.1.1. De exemplu. dezvoltă exegeza filologică.2. stătuseră la baza constituirii unor dogme ale bisericii catolice. să ofere speranţe de mântuire negustorilor şi bancherilor. prin „inventarea” Purgatoriului. ceea ce justifica acum contestarea lor. Factori economico-sociali Se adaugă la aceasta o serie de elemente de natură economică şi socială care au avut rolul lor în transformările care au afectat biserica. Aceasta putea reprezenta o piedică ideologică şi materială în calea schimbărilor angrenate de capitalismul născând. 7. o lovitură serioasă la adresa supremaţiei pontificale a fost dată prin demonstrarea de către Lorenzo Valla. denumită Vulgata şi considerată oficială pe tot parcursul evului mediu. se constată la începutul secolului al XVI-lea un climat general de înmulţire a contestărilor Bisericii pe baze religioase. De exemplu. preocupaţi de întoarcerea la surse. intra în contradicţie cu nevoile fundamentale ale „clasei de mijloc”. al treilea loc destinat. Factori politici 183 . a falsităţii Donaţiei lui Constantin. prin intermediul căreia sunt descoperite noi fapte menite să zdruncine poziţia Bisericii oficiale. o dovediseră tulburările husite şi avea să o demonstreze clar Războiul ţărănesc german. Ideea era însă pe placul unor mase mai largi. mai ales cea funciară.3. chiar dacă îşi mai atenuase în timp poziţia. Biserica catolică persista în condamnarea comerţului şi a împrumutului cu dobândă.2. intelectuale. angajată pe calea profitului de tip capitalist. în principal. în secolul al XV-lea. Pe de altă parte. Această ideologie care susţinea că „banii nu fac pui”. şi ca atare dobânda nu e permisă. În concluzie.dar şi a operelor umaniştilor. 7. Poate chiar mai importantă a fost noua traducere în latină de către Erasmus din Rotterdam a Noului Testament. Aceştia.

În cazul în care au reuşit să-şi asigure controlul Bisericii prin bună înţelegere. Statele pornite pe calea modernizării. promite să se 184 . care reprezintă singura sursă a credinţei (sola Scriptura).2. Doctrina luterană Martin Luther (1483-1546) a intrat în viaţa monastică în 1505. Francisc I şi papă. deschizând calea spre secularizare şi laicizare. unde a acţionat un complex de factori cu totul specifici. ci în exterior. doreau să elimine un centru concurent de putere. la Roma. şi universalismul Bisericii romane. In alte condiţii. care se prezenta ca un organism supranaţional.2. datorită unor factori care acţionează în mod specific în diferite zone ale Europei şi în diferite momente. datorită sporirii aparatului birocratic sau a necesităţilor militare datorate frecventelor conflicte. în urma unei experienţe personale traumatizante (surprins de o furtună puternică. principate. cantoane. autoritatea exclusivă a Bibliei. care în plus nici nu se afla pe teritoriul lor. În general însă. şi care sub forma absolutismului monarhic realizau monopolizarea autorităţii pe întregul lor teritoriu. cum s-a întâmplat în 1516 cu Concordatul de la Bologna încheiat de regele Franţei. 7. care evolua în direcţia naţională. apar şi se cristalizează ideile esenţiale ale Reformei religioase din secolul al XVI-lea. şi pot fi sintetizate în: mântuirea prin credinţă (sola fide). un rol important a fost jucat de incompatibilitatea dintre statul modern.În succesul pe care l-a cunoscut Reforma. sacerdoţiul uiversal (orice creştin este preot şi nu mai e nevoie de rolul de mediator al clericilor şi al Bisericii). monarhii aflaţi în permanentă nevoie de fonduri. Din aceste motive. Pe fondul unor asemenea evoluţii deosebit de complexe. această motivaţie economico-politică în sprijinirea Reformei nu funcţionează decât la nivelul entităţilor statale mici: oraşe. Cu excepţia Angliei. Monarhii aveau intenţia să transforme Biserica într-un instrument pe care să-l poată folosi în interesul propriu. privilegiile şi imunităţile Bisericii nu mai sunt tolerate. Acestea au fost afirmate cu forţă de Luther. monarhii nu mai sunt interesaţi să sprijine Reforma. nici un mare stat absolutist nu a fost câştigat în întregime de ideile Reformei. pot fi uşor câştigaţi de ideea secularizării importantelor averi bisericeşti.

Studiile sale de teologie facute în scopul de a răspunde angoasei privind mântuirea îl determină să ajungă la unele concuzii personale privind rolul credinţei şi al faptelor în procesul îndreptăţirii omului. Luther refuză să renunţe la convingerile sale. şi în 1517. Pe drumul de întoarcere însă. Luther continuă să scrie lucrări (precum Apelul către nobilimea creştină de naţiune germană sau Captivitatea babilonică a bisericii) şi să predice deschis împotriva unor practici ale bisericii catolice. şi împăratul Carol al V-lea îl convoacă. dar şi în constituirea limbii germane literare. Răspândirea lucrărilor lui Luther prin intermediul tiparului a fost un element important ce l-a împiedicat să 185 . susţine public cele 95 de teze care condamnau practica vânzării indulgenţelor. dar Luther. Frederic cel Înţelept. care beneficiază însă încă de la început de sprijinul electorului de Saxa. Luther nu apreciază scopul nobil al papei. realizând astfel versiunea integrală a Bibliei (apărută în 1545) ce a jucat un rol de prim rang nu doar în Reformă. dornic să strângă banii necesari renovării catedralei San Pietro de la Roma. Intrarea sa în arena dezbaterilor publice este determinată de una din practicile frecvent utilizate în acea perioadă de biserica romană: vânzarea de indulgenţe. putând fi prins şi ucis de oricine. fără a avea pentru aceasta nevoie de intermedierea bisericii. papa Leon al Xlea. Acolo Luther scrie mai multe lucrări conţinând principii teologice esenţiale ale reformei. încurajat de susţinerea partizanilor pe care îi avea. care scuteau pe cel ce le cumpăra de penitenţa datorată aici pe pământ pentru păcatele făptuite. şi dieta îl declară în afara legii. Acolo. traduce în germană Noul Testament (1522). care îl ascunde în castelul de la Wartburg. dându-i garanţii ferme de securitate. În această perioadă el începe să afirme faptul că este suficient să crezi pentru a fi mântuit şi că orice creştin poate intra în relaţie directă cu divinitatea. În 1520 papa Leon al X-lea îl excomunică. Se declanşase conflictul deschis. însărcinează cu vânzarea indulgenţelor în Germania pe dominicanul Tetzel.călugărească dacă scapă). arde bula de excomunicare împreună cu alte lucrări de drept ecleziastic. şi realizează şi pentru a pune la îndemâna oponenţilor bisericii oficiale argumente scripturare. la universitatea din Wittemberg unde era profesor. În 1515. În 1534 finaliza şi traducerea Vechiului Testament. este „răpit” de oamenii electorului de Saxa. după ediţia realizată de Erasmus. la dieta de la Worms. survenită în 1519. După o aparentă înţelegere cu paplitatea. în 1521. Contestarea drepturilor papalităţii atrage deschiderea unui proces în încercarea de a-l condamna pe Luther.

putea părăsi. principatul. In 1526. În 1529. Răscoala este înfrântă. ceea ce. sud-estul) şi diviziunea sa religioasă care avea să fie durabilă. pe termen lung. Din ce în ce mai mulţi creştini acceptau ideile lui Luther referitoare la mântuirea prin credinţă. şase prinţi şi paisprezece oraşe libere protestează împotriva acestei hotărâri. şi lasă temporar prinţilor şi oraşelor libere dreptul de a-şi alege religia. a condamnat virulent mişcările ţărăneşti. care îi grupa pe cei nemulţumiţi în aceeaşi măsură de abuzurile bisericii romane şi de politica împăratului Carol Quintul. dar oferit în mod absolut gratuit omului de către Dumnezeu. era bine primită ideea legăturii directe dintre om şi Dumnezeu. după aceea. având ca principal conducător pe Thomas Munzer. şi începând din acel moment adepţii lui Luther au fost numiţi „protestanţi”. Au loc şi clarificări doctrinare. În acest fel se confirmă succesul Reformei într-o anumită parte a Germaniei (axa renană. oferindu-i astfel protecţia popularităţii. discipol apropiat al lui Luther. document esenţial pentru expunerea ideilor de bază ale credinţei luterane. căci ideile sale i-au atras tot mai mulţi susţinători. De asemenea. care în 1555 statua principiul cuius regio. Nu era vorba de recunoaşterea toleranţei religioase.). prin pacea de la Augsburg. a aceluia este şi religia). eius religio( a cui este conducerea. ducând până la ultimele limite ideile lui Luther referitoare la preoţia universală şi la combaterea bogăţiei excesive a bisericii. Războiul civil declanşat în imperiu între aparătorii şi contestatarii reformei se termină după moartea lui Luther.împărtăşească soarta lui Ian Hus. ci doar de afirmarea dreptului principilor de a impune religia pentru care au optat şi supuşilor lor. în 1530 Melanchton. Partizanii lui Luther se tranformă într-un adevărat partid politic prin constituirea în 1531 a Ligii de la Schmalkalden. care nu mai face necesare faptele pioase (participare la slujba religioasă. a contribuit la întărirea şerbiei. din 1525 încep mişcări în mediul rural care s-au cristalizat într-un adevărat război ţărănesc (1525-1526). în anumite condiţii. dieta de la Speyer refuză aplicarea edictului de la Worms care îl scotea pe Luther în afara legii. etc. Pe de altă parte. fără mijlocirea bisericii şi a preotului. Cine nu dorea să accepte schimbarea de religie. care are acces la 186 . cumpărarea de indulgenţe. în urma violenţelor comise de răsculaţi şi dornic să păstreze colaborarea cu aristocraţia. redactează Confesiunea de la Augsburg. pelerinaje. când o nouă dietă condamnă ideile reformatoare. Dcaă la început Luther a apeciat aderenţa ţăranilor la ideile sale. pomeni. întrucât credinciosul.

Născut într-o familie de jurişti. datorită contactului său direct cu Biblia.Biblia tradusă în limba sa. şi care au ca principal rol predica. care nu se poate 187 . Pleacă la Strasbourg. se implică în disputele de idei care îi opuneau pe protestanţi catolicilor. poate afla şi singur adevărurile credinţei din cartea sfântă. refugiindu-se la curtea Margaretei de Navarra. în 1534. care au fost aleşi de comunitate dintre cei instruiţi în teologie. Calvin insistă pe ideea graţiei divine care este necesară pentru mântuirea individuală. Calvin rămâne acolo din 1536 până în 1538. dar intră în conflict cu autorităţile datorită caracterului său excesiv de autoritar. unde ideile reformei erau deja împărtăşite de notabilităţile oraşului. şi în 1533 este nevoit să fugă din regatul francez. Calvin face studii de drept. sola Scriptura (numai prin harul dumnezeiesc. Instituţiile religiei creştine. altar. care şi-a latinizat numele în Calvinus. sola fide. icoane. singurele pomenite explicit în Evanghelii. cu excepţia botezului şi a împărtăşaniei. Sub conducerea sa. implicându-se în organizarea oraşului pe principii protestante. este nevoit din nou să fugă. Doctrina calvinistă Ideile lui Luther aveau să fie duse mai departe şi precizate de o manieră riguroasă de Jean Chauvin (1509-1564). Exilul îl poartă pentru o vreme la Geneva.2. numai prin credinţă. în 1536. şi în consecinţă tainele nu mai sunt nici necesare. 7. În viziunea sa.3. şi întrucât orice creştin este preot. Dumnezeu este situat la o depărtare imensă faţă de om. Ei nu sunt preoţi. În fond. sora lui Francisc I şi protectoare a umaniştilor. datorită unui scandal legat de afişe cu conţinut protestant. unde rămâne până în 1541. unde redactează opera sa esenţială. Fiecare credincios devine el însuşi preot. publicată prima dată în latină. ebarică la Paris şi în alte oraşe franceze importante. esenţialul doctrinei lui Luther poate fi exprimat în sola gratia. iar din taine recunoştea doar botezul şi împărtăşania. Serviciul religios este realizat de pastori. Cucerit de ideile lutherane. şi de data aceasta se refugiază la Bassel. unde Calvin conduce o teocraţie inspirată din preceptele biblice. oraşul elveţian se transformă într-o capitală a Reformei. greacă. nici liturghie. întrucât reformaţii nu mai acceptă taina hirotonisirii. nici valabile. numai prin Scriptură). Reîntors în Franţa. Biserica pe care el a organizat-o nu avea cler. data reîntoarcerii la Geneva.

mântui de păcatul originar prin propriile mijloace. În atotştiinţa şi atotputernicia sa, Dumnezeu a hotărât de la începutul lumii care vor fi cei mântuiţi şi care cei condamnaţi, astfel încât omul este predestinat unui destin sau altuia, fără să-l poată influenţa în vreun fel (dubla predestinare). Omul nu poate şti dacă este osândit sau mântuit, dar el este dator să creadă că se află printre cei mântuiţi, să se comporte ca şi cum ar fi sigur de mântuirea sa, şi indiferent de ceea ce i se întâmplă, să aducă laudă lui Dumnezeu. O doctrină esenţial pesimistă, cum este calvinismul originar, a dobândit însă o extraordinară încărcătură pozitivă, conform teoriei lui Max Weber. Acesta, în Etica protestantă si spiritul capitalismului arăta coincidenţa dintre zonele care au fost convertite la calvinism şi cele unde capitalismul s-a bucurat de cea mai mare dezvoltare. Explicaţia ar consta în acceptarea de către Calvin, chiar dacă destul de timid, a dobânzii moderate, ceea ce favorizează dezvoltarea capitalismului. Un alt element important ar fi fost ideea de predestinare, care i-a determinat pe unii credincioşi să facă din succesul dobândit în această lume un semn al faptului că se numără printre cei aleşi. Se adaugă ideea vocaţiei (beruf la Luther), care insistă pe valoarea vieţii active, promovând o asceză laică a muncii. 7.2.4. Răspândirea Reformei Ideile luterane s-au răspândit de timpuriu în spaţiul scandinav, datorită proximităţii geografice, a studenţilor care frecventau universităţile germane şi a predicatorilor veniţi din mediul reformat. Însă una dintre principalele cauze ale succesului Reformei în Scandinavia a fost de natură politică, şi a constat în interresul ţărilor desprinse din Uniunea de la Kalmar (Danemarca, în care erau integrate Norvegia şi Islanda, pe de o parte, Suedia cuprinzând şi Finlanda) de a-şi consolida individualitatea. În Danemarca, după unele iniţiative ale Dietelor, din anii 1526 şi 1527, de a trece confirmarea episcopilor de sub autoritatea Romei sub cea a arhiepiscopului de Lund, măsurile decisive apar după înscăunarea lui Cristian al III-lea, în 1536. convertit la luteranism, şi având nevoie şi de fonduri pentru susţinerea politicii sale, acesta a decis, cu sprijinul Dietei, secularizarea averilor bisericeşti, desfiinţarea mănăstirilor, înlocuirea

188

episcopilor cu superintendenţi. Prin Ordonanţele ecleziastice, 1537, au fost puse bazele organizatorice ale bisericii luterane din Danemarca. În Suedia, reforma a câştigat teren în condiţiile luptei pentru separarea de Danemarca. Regele Gustv Vasa a obţinut sprijinul Dietei (Riksdag), care a decis, în 1527, secularizarea averile bisericeşti, numirea de către rege a titularilor înaltelor funcţii bisericeşti, organizarea bisericii sudeze în conformitate cu principiile luteranismului. Luteranismul se răspândeşte şi între saşii din Transilvania, care trec masiv la aceasta confesiune. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Franţa (unde între 1562 şi 1589 au avut loc distrugătoare războaie religioase), Tările de Jos, Anglia, şi apoi, sub diferite forme, în America de Nord. În Transilvania, calvinismul se răspândeşte mai ales în rândul maghiarilor. Calvinismul nu este singura variantă de confesiune reformată apărută după constituirea luteranismului, întrucât Reforma, prin renunţarea la preoţi şi la autoritatea superioară a Bisericii ca instituţie, susţinând dreptul fiecărui credincios la interpretarea Bibliei, a contribuit la crearea a numeroase noi culte: prezbiterianism (Scoţia), zwinglianism (Elveţia), anabaptism, unitarianism (Transilvania), etc. O situaţie specială s-a înregistrat în Anglia, unde regele Henric al VIII-lea, datorită refuzului papei de a-i acorda divorţul de prima sa soţie, Caterina de Aragon, a rupt relaţiile cu Roma. Astfel, el s-a proclamat şef al bisericii şi al clerului din Anglia (1531), calitate recunoscută de Parlament prin Actul de Supremaţie (1534) şi a procedat la secularizarea averilor bisericeşti (“marele jaf” din anii 1536-1539, prin care peste o mie de măsăstiri au fost desfiinţate). În primă instanţă, dincolo de refuzul de a mai recunoaşte supremaţia papei, biserica anglicană păstra doctrina, cultul, sistemul episcopal de sorginte catolică. Sub urmaşii lui Henric, Eduard al VI-lea şi Elisabeta I, doctrina bisericii anglicane începe să fie infuzată de calvinism (Actele de uniformitate, 1549, 1552, 1559; Cartea comună de rugăciuni, 1549-1552) dar sunt păstrate în continuare o serie de elemente de tradiţie catolică, precum sistemul episcopal şi aspectul general al serviciului religios. 7.3. Reforma catolică

189

Reacţia ierarhiei catolice şi a papalităţii la

contestările venite din partea

protestanţilor a fost la început extrem de violentă, prin excomunicări, condamnări, războaie religioase. În faţa avansului tot mai pronunţat al ideilor reformei, a fost convocat, în sfârşit, acel îndelung dorit conciliu care trebuia să realizeze reforma din interior a bisericii catolice. 7.3.1. Conciliul din Trento Desfăşurat între 1545-1563 la Trento, timp în care s-au înregistrat dezbateri doar în opt ani, conciliul a discutat probleme dogmatice şi disciplinare, dar fără a fi reuşit să asigure prezenţa protestanţilor la lucrări şi nici reîntoarcerea acestora în sânul bisericii catolice. De altfel, în deschiderea lucrărilor conciliului, legatul papal arăta că scopul este exaltarea credinţei şi religiei creştine, extirparea ereziilor, pacea şi unirea Bisericii, reformarea clerului şi poporului creştin, pentru umilirea şi dispariţia duşmanilor numelui creştin. Era evident că se dorea examinarea unor probleme de dogmă, disciplină, morală, dar reconcilierea cu protestanţii nu apărea în primul plan, ci dimpotrivă, se urmărea distrugerea « ereziei », cum era considerată Reforma. În aceste condiţii, Conciliul de la Trento nu acceptă nici una din ideile reformei protestante, confirmând dogmele stabilite anterior. În acelaşi timp însă, combate acele abuzuri care atrăseseră numeroşi credincioşi în tabăra contestatarilor, ia măsuri privind reorganizarea vechilor ordine monastice, ale căror abateri erau aspru criticate, şi hotărăşte crearea unor ordine noi. De fapt, cu toată atitudinea evident conservatoare, Conciliul adoptă totuşi o poziţie centristă, moderată, evitând, în general, ca în formularea canoanelor finale să reţină formulări extremiste. În ceea ce priveşte măsurile disciplinare şi dogmatice, la Trento se iau o serie de hotărâri care au marcat până în secolul XX doctrina şi organizarea bisericii catolice. Cele mai importante dintre acestea sunt: -capul Bisericii e papa, urmaşul sfântului Petru, garantul unităţii Bisericii; -limba de cult e latina (măsură îndreptată impotriva introducerii de către protestanţi a limbilor vernaculare în cultul religios);

190

-versiunea oficială a Bibliei e Vulgata, traducerea (cu erori) din secolul al IV-lea (pentru a păstra monopolul clerical asupra textului sfânt, a cărui traducere în limbile vulgare nu e autorizată, în ideea împiedicării interpretării Bibliei de către laici); -mântuirea se realizează prin credinţă şi prin fapte pioase, cu mijlocirea Bisericii, singura care are autoritatea de a interpreta textul sacru, şi prin intermediul Fecioarei şi al celorlalţi sfinţi (împotriva ideii mântuirii doar prin credinţă, care făcea inutil apelul la orice fel de intermediari, fie biserică, fie sfinţii, al cărui cult e desfiinţat de protestanţi); -Biserica păstrează în continuare cele 7 Taine statuate de tradiţie (împotriva contestării lor totale de către unii reformaţi sau a reducerii lor la două); -este menţinut celibatul preoţilor (care fusese desfiinţat încă de Luther, ca inutil în măsura în care fiecare creştin e preot şi nu există diferenţe artificiale între clerici şi laici); -sunt luate măsuri împotriva abuzurilor atacate de reformatori: simonia, nepotismul, cumulul de funcţii ecleziastice, nerezidenţa prelaţilor în eparhia lor, excesele fiscalităţii pontificale; -este reorganizat învăţământul bisericesc, pentru ridicarea nivelului cultural al clerului catolic, căruia i se cere să poată combate cu argumente teologice şi intelectuale ideile reformatorilor. Un rol foarte important în această privinţă l-au avut seminariile pentru formarea preoţilor, dar şi colegiile iezuite, care au asigurat în unele zone până în secolul XX un învăţământ de o deosebită calitate destinat clericilor şi laicilor. -este stabilită obligaţia preotului de a predica cel puţin o dată pe săptămână, în limba vorbită, pentru a spori influenţa învăţămintelor Bisericii asupra credincioşilor; (Se constată şi o modificare a arhitecturii bisericilor, pentru a pune în evidenţă acest rol deosebit pe care îl are de acum înainte predica, amvonul de unde vorbeşte preotul comunităţii de credincioşi dovedindu-si importanţa prin locul unde este plasat - în centrul bisericii- şi prin ornamentaţia sa extraordinară). -se stabileşte Indexul cărţilor interzise, pentru a lupta împotriva răspândirii ideilor Reformei; -este reorganizată Inchiziţia, pentru eficientizarea vânătorii de „eretici”, cum sunt consideraţi reformaţii. 7.3.2. Ordinele religioase

191

după eşecul definitiv al cruciadelor. jucând rolul unor directori de conştiinţă. Astfel. barnabiţii. în 1535. pe care le consideră mijloace de a atrage credincioşii şi de a ilustra anumite aspecte ale predicii. franciscanii şi dominicanii. punând un accent deosebit pe meditaţie şi rugăciune. Pentru a asigura educaţia fetelor au luat naştere ursulinele (Compania Sfintei Ursula). oferind învăţătură acestora. întemeiat de nobilul spaniol Ignaţiu de Loyola împreună cu câţiva prieteni în 1534 şi recunoscut de papă în 1540. În Spania. instrumente utile au fost ordinele religioase. Ei s-au distins prin importanţa pe care o acordă muzicii şi cântecului. Theresa de Avila reformează călugăriţele carmelite. 192 . predicând. fără să fie legaţi de un teritoriu anume. indiferent de confesiune. franciscani dornici să revină la puritatea iniţială. iar colaboratorul ei Juan al Crucii face acelaşi lucru pentru carmeliţi. reformate sau nou înfiinţate. în jurul lui Filippo Neri se constituie oratorienii. depun jurăminte. în ordin cerşetor). prin supleţea de care a ştiut să dea dovadă. Pentru nevoile evanghelizării apare şi o nouă formulă. iar mai târziu a avut o vocaţie misionară deosebită în orient şi în Lumea Nouă şi în Asia. cea a clericilor regulari preoţi mireni care se reunesc în congregaţii. din iniţiativa Angelei Merici. Dintre ordinele religioase nou infiinţate. transformându-se apoi. prin învăţământul de foarte bună calitate pe care l-a oferit tuturor tinerilor.În reformarea bisericii catolice şi în eforturile de a recâştiga oamenii la catolicism. pe vremea cruciadelor. Între aceştia s-au afirmat teatinii. organizarea cvasi-militară. ordinul iezuit a contribuit la reîntoarcerea unor regiuni la catolicism. cea mai mare importanţă a avut-o ordinul iezuit. s-a procedat la reformarea ordinelor călugărilor cerşetori. la Roma. şi fusese recunoscut de papă în 1226. Prin disciplina sa riguroasă. somascii. metodă de îndrumare a rugăciunii şi a meditaţiei individuale apropiată de cea a Fraţilor vieţii comune şi a orientărilor din devotio moderna. precum capucinii. care dobândesc individualitate din 1619. dar continuă să acţioneze printre laici. (Ordinul carmelit apăruse în Palestina. ceea ce uneori conduce la separarea unor orientări. la Brescia. preoţi care trăiau în comunitate. Dintre operele lui Loyola se disting Exerciţiile spirituale. Din 1524.

Bavaria. vechiul limes roman.3. şi s-au desprins regiunile insuficient romanizate (Anglia). în mare. Chinei. Au rămas credincioase Romei acele regiuni care făcuseră parte din nucleul statului roman (Italia) sau au fost cucerite mai de timpuriu (Franţa. Japoniei. dându-i acesteia fizionomia pe care şi-a păstrat-o. rezultatul a fost alfabetizarea pe scară mult mai largă decât înainte a Europei occidentale.5. Consecinţele Reformei catolice Consecinţele conciliului de la Trento au fost extrem de importante.7. pe o linie care s-a observat că urmează. chiar dacă acesta presupune întotdeauna intermedierea preotului şi a Bisericii. considerat apostolul Indiei. Prin măsurile de reformă interioară. pe dialogul credinciosului cu Dumnezeu. Misionarii catolici reuşesc să cucerească o serie de spaţii în lumea extraeuropeană. cu puţine schimbări. 7. mai accentuată în zonele reformate. biserica romană îşi consolidează poziţiile în zonele rămase catolice. sau care n-au făcut niciodată parte din Imperiu (spaţiul german. Polonia). Semnificaţia generală a Reformei din secolul al XVI-lea Concluziile generale privind semnificaţia şi impactul Reformei sunt greu de stabilit pe scurt. Pe termen lung. întrucât acesta a realizat o autentică reformă interioară a Bisericii catolice. religiozitatea catolică pune mai mare accent pe interiorizarea credinţei. dar oricum activă şi în spaţiile rămase catolice. 193 . Ridicarea nivelului intelectual al preoţilor şi preocuparea pentru educarea populaţiei a fost un alt răspuns la contestările reformate şi la practicile reformaţilor care puneau un mare accent pe instrucţia tuturor creştinilor. întrucât urmările revoluţiei începute de Luther în 1517 au fost deosebit de complexe. După Trento. şi reuşeşte chiar să recâştige la catolicism teritorii care basculaseră iniţial în tabăra Reformei (Austria.3. Cea mai evidentă consecinţă este ruperea unităţii creştinătăţii apusene. Deşi au refuzat să accepte ideile protestanţilor. în acest domeniu detaşîndu-se activitatea lui Francisc Xavier. înalţii ierarhi catolici au fost obligaţi să aplice ei înşişi o serie de învăţături care se înrudesc în esenţă cu cele promovate de adversarii lor. spaţiul scandinav).4. până astăzi. Spania). pentru a fi în stare să citească şi să înţeleagă singuri texele sacre.

Ortodoxia în secolele XVI-XVII În timp ce în Apus. dinamică. ca în Anglia. unde lupta împotriva dominaţiei spaniole s-a folosit de argumentul calvinismului. Marele Maestru teuton. 7. Dincolo de aspectele geografice sau de mărime. O consecinţă care se regăseşte şi în spaţiul rămas catolic şi în cel trecut de partea Reformei este triumful individualismului. în jumătatea 194 . unde abuzurile papalităţii erau totuşi foarte puternic resimţite. stat realizat prin secularizarea în 1525 de către Albert de Brandeburg. micilor principate. de meditaţia mai aprofundată asupra problemei mântuirii şi a modalităţilor în care aceasta poate fi dobândită. Provinciile Unite (viitoarea Olandă). iar pe de altă parte anunţă prin spiritul lor laicizarea care avea să se producă mai târziu în Europa. a teritoriilor ordinului cavalerilor teutoni. cantoanelor. În directă legătură cu această divizare a creştinătăţii apusene se află întemeierea unor state noi. la dezvoltarea capitalismului. cum ar fi cazul Peninsulei Iberice.Teza istoricului francez Pierre Chaunu este oarecum complementară teoriei limesului. contribuind. dar care este confirmat de interiorizarea pietăţii. şi care foloseşte luteranismul ca armătură ideologică. contează faptul că Reforma a izbândit în acea parte a Europei care era modernă. Prusia. unde sfârşitul târziu al Reconquistei purtată în numele creştinismului roman şi lupta împotriva iudaismului au mobilizat toate energiile. unde exista un număr important de oraşe şi un procent semnificativ de ştiutori de carte. care fusese anunţat de spiritul Renaşterii. Secularizările averilor bisericeşti care s-au realizat în diferite zone au avut uneori un efect economic. cum s-a întâmplat în Italia. cum ar fi Suedia.4. al lumii oraşelor state. De asemenea. ieşită din uniunea de la Kalmar. Apropierea geografică de Roma a reprezentat o piedică în calea răspândirii ideilor Reformei. de raportul mai direct al credinciosului cu divinitatea. insistând asupra faptului că Reforma este un fenomen al nordului. confesiunea catolică dominantă şi singulară veacuri de-a rândul era confruntată cu apariţia şi evoluţia diverselor biserici reformate. unele condiţii particulare au împiedicat succesul Reformei.

precum şi preoţilor subordonaţi li se garanta libertatea de cult în lăcaşuri proprii. după care a păstorit la Constantinopol de şase ori înainte de a-şi pierde viaţa în anul 1638). au fost o serie de încercări ale turcilor de a-i converti pe creştini la islamism. a fost caracteristică unei importante părţi a creştinătăţii europene aflate cel puţin teoretic. marele cărturar Chiril Lucaris a fost mai întâi patriarh la Alexandria. intervenţia statului a dus la frecvente schimbări ale patriarhilor. în părţi ale Asiei Mici. practic trăitori în cadrul mai multor biserici ortodoxe. unii creştini au îmbrăţişat islamul. primul patriarh constantinopolitan sub stăpânire otomană. Este adevărat că ulterior au avut loc intervenţii. o serie de drepturi şi de privilegii ce au făcut ca într-un anume fel clerul ortodox să exercite parţial atribute ale statelor creştine dispărute pe rând în procesul cuceririi otomane. în secolul XVII. În unele zone s-au făcut chiar şi islamizări forţate. Destul de 195 . probleme de educaţie. menţinându-se şi chiar consolidându-se continuu. nu o dată brutale. în viaţa populaţiei ortodoxe. Mahomed al II lea a pus în fruntea Patriarhiei un cunoscut teolog şi filosof. Ortodoxia. unii exercitându-şi de mai multe ori autoritatea supremă în biserica ortodoxă (astfel de exemplu.răsăriteană şi sud-estică a continentului european comunitatea ortodoxă avea un alt destin istoric. Ghenadios Scolarios. destui reuşind să facă cariere strălucite în lumea otomană. Prin reglementări specifice. Nu poate fi ignorat nici faptul că începând cu secolul al XVI lea. Între altele. fără însă a fi avut un caracter masiv. Datorită şi avantajelor de natură materială şi socială şi a perspectivelor de a se înălţa în societatea otomană. fără ca procedeul să devină caracteristic politicii sultanale. o serie de scutiri. cu toate că primea importante donaţii din Ţările Române şi apoi din Rusia şi Ucraina. fără a înregistra momente deosebite în evoluţia sa. începând chiar cu patriarhia care depindea chiar şi material de autorităţile otomane. În fapt. când sultanii au devenit şi califi. în multe cazuri şi practic sub egida patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Cu alte cuvinte. lui şi urmaşilor săi. Astfel de cazuri au fost în Albania. precum şi unele jurisdicţii în ceea ce priveşte regimul de proprietate. întâlnim mai multe realităţi distincte în ceea ce priveşte situaţia credincioşilor. starea civilă a populaţiei etc. O dată cu intrarea sa în Constantinopol. Bosnia.

habsburgii au sprijinit apariţia unei biserici unite. stăteau destul pe malurile Bosforului şi nu între enoriaşii lor. ca şi prin o serie de misionari. mai cu seamă între saşi. după dispariţia ca urmare a cuceririlor. Alexandria sau Ierusalim care. în cazul Transilvaniei. canonizat ulterior. dar un număr extrem de mic dintre aceştia au renunţat la credinţa strămoşească. Activă a fost papalitatea care a promovat mai vechea politică a uniaţiei. de altfel. respectiv unguri. Albania şi chiar în eparhii ale vechilor biserici orientale. a patriarhiilor slave din Balcani. Imediat după luarea în stăpânirea lor a Transilvaniei. înregistrându-se mai ales. Dieta de la Cluj a proclamat principiul libertăţii religioase. ce au fost sprijiniţi şi de 196 .rare au fost şi cazuri de masacrare a credincioşilor creştini. Imediat după apariţia lor. au acceptat printr-un acord intre ucrainieni şi ruşi de la Brest-Litovsk din 1596 unirea cu Roma. unde populaţia era predominant catolică. mai cu seamă în perioada de declin a Imperiului otoman. o parte din ortodoxii din Polonia. mai cu seamă prin intermediul Ordinului iezuit. cât şi ale lui Calvin. Organizarea internă a bisericii ortodoxe sub turci s-a menţinut în general la fel ca şi în veacurile anterioare. Rezistenţa ortodoxă a fost condusă între alţii de mitropolitul ortodox Ilie Iorest. Cazuri mai mult izolate de acest gen s-au mai înregistrat şi în Croaţia. numită şi greco-catolice în Transilvania. căci o serie de principi ai Transilvaniei au considerat calvinismul ca „religie oficială de stat”. o creştere de prestigiu a patriarhului ecumenic din Costantinopol faţă de fraţii săi din Antiohia. Bosnia. mitropolitul Sava Brancovici. de asemenea canonizat şi alţii. respectiv un număr de ucrainieni. O dată cu scindarea comunităţilor creştine din Apus între romano-catolici şi protestanţi şi unii şi alţii de acolo au făcut o serie de tentative pentru a atrage pe ortodoxi. între anii 1685-1688. unde au pătruns de timpuriu atât ideile lui Luther. Au fost folosite mijloace din cele mai diferite pentru atragerea românilor la calvinism. E de menţionat faptul că o astfel de acţiune a cunoscut unele succese locale. O propagandă deosebită pentru atragerea românilor au făcut-o calvinii. nestoriană şi monofizită. În 1543. Au existat şi încercări de atragere a ortodocşilor la protestantism. dar numai pentru aşa-zisele religii recepte ale păturilor privilegiate din care însă era exclusă ortodoxia practicată de populaţia majoritară a Transilvaniei alcătuită din români. Astfel. de exemplu. de mitropolitul Simion Ştefan.

mult mai importantă a fost înfiinţarea şi apoi evoluţia Patriarhiei ruseşti de la Moscova. 197 . Ierusalim şi Iaşi nu mai puţin de 7 sinoade ortodoxe care au adoptat mărturisiri de credinţă. Astfel. în mediile ruseşti s-au răspândit concepţii precum că Moscova era „a treia Romă”. însă pe termen lung. treptat. mai cu seamă de către ţarul Petru cel Mare. respingând mai cu seamă idei calvinizante. adolescent. a promovat o reformă care a dus în fapt la scindarea bisericii ortodoxe ruse între adepţii vechiului ritual (cei denumiţi apoi „de veche credinţă”) dintre care mulţi au fost persecutaţi şi chiar expulzaţi (cum au fost aşa numiţii lipoveni stabiliţi în Dobrogea) şi adepţii modernizării bisericii ce au fost sprijiniţi şi de monarhii ruşi. Deosebit de important din acest punct de vedere a fost Sinodul de la Iaşi.confraţii lor din alte părţi între care patriarhul Chiril Lucaris. La mijlocul secolului XVII. patriarhul rus Nikon (1652-1658). ortodocşii au ţinut să-şi precizeze poziţiile. Kiev. în secolul al XVII-lea. fără a rupe însă legăturile cu patriarhul constantinopolitan. Încă din anul 1448 mitropolia de la Moscova a devenit autocefală. O vreme a fost resuscitată Patriarhia de la Peci. Mihail a devenit ţar şi întemeietor al dinastiei cea a condus Rusia timp de trei veacuri. precum şi o serie de inovaţii. În faţa ofensivei venind din partea catolicismului sau a protestantismului. al cărui fiu. În secolul al XVII lea. în biserica ortodoxă. mai ales după ce Ivan al IV lea cel Groaznic şi-a luat titlul de ţar în 1547. Pe măsura consolidării şi apoi a expansiunii statului rus s-a creat şi o ierarhie ortodoxă corespunzătoare. autorul Mărturisirii ortodoxe redactată iniţial în limba latină. ţinut sub auspiciile domnitorului Vasile Lupu şi desfăşurat pe baza documentelor întomite în prealabil de către mitropolitul Kievului. mitropolitul Petru Movilă etc. Un rol important l-a avut la începutul secolului XVII patriarhul Filaret Romanov. considerând că existau o serie de deosebiri între cărţile de ritual. Primul patriarh al Rusiei recunoscut ca atare de către Constantinopol a fost înscăunat la 26 ianuarie 1589. tradusă imediat în limba greacă şi apoi în alte limbi naţionale şi care a devenit apoi oficial documentul de bază al bisericii răsăritene ce-şi preciza astfel clar poziţia în rândurile creştinilor. s-au ţinut la Costantinopol. ceea ce ducea în mod logic la necesitatea instituirii şi a unui patriarh.

distanţa părea mai mare decât ne pare nouă . între nenorocire şi fericire. Întoarcerea spre sine. şi instituţia vizibilă. distincţia între biserica invizibilă. toate întâmplările vieţii aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Lucrarea sa surprindea profunda transformare a sensibilităţilor despre care dau mărturie operele artistice sau intelectuale. o anumită nelinişte. Nu lipsită de importanţă. Viaţa religioasă devenise mai interiorizată. Viaţa intelectuală în ultimele secole ale evului mediu “Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără. o tulburare evidentă şi o instabilitate mai marcată a sentimentelor sunt dovezile cele mai evidente ale transformărilor. carte clasică apărută pentru prima oară în 1919. ortodocşii în aceste secole au avut un sprijin important în comunităţile monahale de la Muntele Athos. ba dimpotrivă. adevărată şi eternă. Cultura 8. datorită printre altele apostolatului ordinelor cerşetoare.1. În plan spiritual. cu consecinţe ce aveau să conducă la Reforma din secolul al XVI-lea. De acum înainte.În Balcani. 8. 198 . tot ce se petrecea în viaţa omului era nemijlocit şi absolut. amestecată în treburile lumeşti. criza bisericii apărută la începutul secolului al XIV-lea (după episodul conflictului dintre Bonifaciu al VIII-lea şi regele Franţei Filip al IV-lea) arată existenţa unei anume rupturi dintre sensibilitatea religioasă a oamenilor epocii şi instituţia Bisericii. pieritoare. Între suferinţă şi bucurie. devine tot mai importantă. aşa cum bucuria şi suferinţa mai sunt şi azi în mintea copiilor ». unde funcţionau nu mai puţin de 20 de mănăstiri ce aveau legături pretutindeni unde se îmbrăţişase ortodoxia şi care a avut de asemenea un rol important şi în domeniul culturii teologice răsăritene. a fost legătura Ţărilor Române cu Muntele Athos şi mai cu seamă sprijinul amplu şi continuu acordat Sfântului Munte de către domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti. şi ea intră în dezacord cu implicarea tot mai profundă a papalităţii în viaţa politică. Cu aceste cuvinte începea Johan Huizinga Amurgul evului mediu.

gesturi dezordonate şi reacţii violente.În transformarea sensibilităţilor. trecerea fără tranziţie de la lacrimi la hohote de râs sau invers fiind considerată normală. ceea ce sugerează un divorţ între spirit şi realitate. se constată tot felul de practici discordante cu idealurile înalte. pricipilor. răspândită printre unii creştini. Aceleaşi personaje pot trăi într-o lume a visului şi a iluziei. mare mistic 199 . Cei strânşi în jurul unui eşafod pot trece imediat de la sarcasmele adresate condamnatului. Dubii asupra legitimităţii unuia sau altuia dintre papi se manifestă în rândul teologilor. chiar în trei. Temele macabre devin din ce în ce mai importante în arta şi literatura europeană începând din acest moment. dragostea delicată exprimată în forma literaturii curteneşti nu exclude. apoi. Urmarea caracterului contradictoriu şi plin de divergenţe al epocii medievale târzii este instabilitatea sentimentelor. contribuie la rândul ei la creşterea incertitudinii. aflăm de la cronicari că jucătorii. Astfel. se înjurau vulgar şi erau gata oricând să se ia la bătaie. care merge uneori până la incoerenţă şi confuzie. angoasa şi frenezia fiind cele două aspecte regăsite în comportamentul oamenilor confruntaţi cu noul flagel. De exemplu. la hohote de plâns datorate milei pe care căinţa lui sinceră le-a trezit-o. această mobilitate a opiniilor conduce la scene teatrale. un rol important l-a avut ciuma de la mijlocul secolului al XIV-lea. Efectele imediate ale acesteia au fost contrastante. ca să facă alteori dovadă de cinism şi de realism pragmatic. căutarea volupăţii celei mai carnale. adesea prinţi sau capete încoronate. Principii şi mulţimile dovedesc o mare mobilitate a stărilor de spirit. Marea Schismă care a împărţit biserica occidentală în două obedienţe. La sporirea neliniştii contribuia şi ideea. Ïn cazul jocului de şah. Dezordinile din cadrul bisericii sunt resimţite ca o pedeapsă pentru păcatele oamenilor şi ca o ameninţare pentru viitor. aceleaşi sentimente având expresii aristocratice sau populare divergente. În viaţa religioasă. Această extraordinară complexitate a sentimentelor la acelaşi individ nu se poate explica simplu. De exemplu. al tuturor celor care exercită o activitate de conducere sau care sunt obişnuiţi să mediteze asupra societăţii. din 1409. că de la începutul schismei nici un suflet nu mai e primit în rai. regilor. Henric Suso. În civilizaţia de la sfârşitul evului mediu coexistă sisteme culturale diferite. în cazul aceloraşi persoane. caracterizată în secolele XIV-XV de progresul misticismului. asociat de noi cu un comportament aristocratic.

Acest fond popular răzbate şi în operele unor oameni care au primit o instrucţie savantă. dintre care cel mai celebru fusese zugrăvit. conform caracterizărilor psihologilor. Personalităţile sfârşitului de ev mediu par să fie. Forme de comportament şi de sensibilitate. în cimitirul Inocenţilor din Paris. sentimentul morţii este unul exprimat de o manieră nouă. deoarece acum sunt disponibile documente mai multe şi mai variate decât în epocile anterioare. Sensibilitatea de tip popular se face cunoscută prin apariţia la nivel literar a anumitor teme folclorice. obişnuia să bea la masă din cinci înghiţituri. în onoarea celor cinci plăgi primite de Iisus pe cruce. Predicile puneau accent pe caracterul iluzoriu al vieţii terestre. fără a apela la intermediari. Tema acestuia din urmă este felul în care morţii îi antrenează după ei pe cei vii. stare socială sau profesională. sex. autorul unor opere de mare elevaţie. impresia de complexitate sentimentală poate fi pusă şi pe seama unei anumite « democratizări » a exprimării acestora. fără a face distincţie de vârstă. De contemptu mundi fiind titlul sugestiv al unei lucrări de succes a papei Inocenţiu al III-lea. spre sfârşitul perioadei constatăm progresul scrisului în rândul păturilor neprivilegiate. de bună calitate.german. care ar mai vrea şi ar mai putea să mai trăiască. şi că acestea inspirau persoanelor geste aflate în contradicţie cu restul comportamentului acestora. neintegrate. din secolul al XIII-lea. dar nu în forma patetică de la sfârşitul evului mediu. Aceste 200 . orizonturi total diferite pot coexista. a unor emoţii necontrolate. Sentimentul morţii existase şi înainte. Dar creaţiile cele mai caracteristice pentru ilustrarea acestui nou tip de sensibilitate sunt aşa numitele Triumfuri ale morţii. În cadrul acestei sensibilităţi distincte de care fac dovadă oamenii secolelor XIIIXIV. Este evident că problema sensibilităţii trece dincolo de limitele raţiunii şi ale culturii. insistau pe necesitatea dispreţuirii acestei lumi. memento mori fiind una din temele lor predilecte. a unor temeri ancestrale. se pot combina sau opune unele altora. răspândite mai ales în Italia. care îşi pot exprima direct propriile puncte de vedere. Această nouă percepţie este cel mai bine exprimată de artele plastice. dacă de prin secolul al XII-lea ştiinţa de carte începe să se răspândească şi în rândul aristocraţiei. Se pare astfel că fiecare strat de cultură îşi păstrase caracteristicile. şi mai ales Dansul macabru. Dacă la începutul evului mediu singurii care mai ştiau să scrie erau membrii clerului. în secolul al XV-lea. Desigur.

şi adesea odios. care îl transformă într-o adevărată enciclopedie. prin care uneori se creează.teme inspiră şi lucrări literare. este înlocuită cu misoginismul tipic medieval. Romanul lui Renart este o creaţie urbană care pune în discuţie structura feudală şi valorile aristocratice şi bisericeşti ale societăţii de la sfârşitul evului mediu. Vulpoiul seamănă cu Tricksterul. al epidemiilor ce marchează epoca. este probabil efectul predicilor. a cunoştinţelor epocii sale. Vicleniile lui Renart sunt însă de cele mai multe ori gratuite. lumea e prezentată mult mai realist. în care virtuţi şi vicii sunt personificate. A favoriza astfel un personaj în fond negativ. în care angoasa şi oroarea sunt înlocuite de o consolare filosofică. cu luminile. deşi scopurile sale sunt de obicei reprobabile. de sorginte clericală. Pe baza unor prototipuri mult mai vechi. şi un exemplu interesant în acest sens poate fi dat de Romanul trandafirului. a fost interiorizat de mase şi a început să suscite interogaţii din ce în ce mai profunde asupra sorţii omului pe pământ. Rămas neterminat. dar mai ales cu umbrele sale. Prima parte scrisă de Guillaume de Loris între 1325-1340. personajul ambiguu din miturile multor popoare. caracteristică iubirii curteneşti. este o alegorie elegantă a dragostei curteneşti. sau inspirate de satisfacerea unor trebuinţe bazale. romanul este continuat. Slăvirea femeii. În partea da doua a Romanului Trandafirului. părţi ale lumii. calamităţilor naturale. Această angoasă în faţa morţii. este ilustrat de Romanul lui Renart. şi el iese de cele mai multe ori victorios. alteori se distrug. precum a fost opera numită Triumfurile scrisă de Petrarca. care ilustrează şi pierderea monopolului clerical-aristocratic asupra culturii. sau Romanul Vulpoiului. ce se contura probabil încă din secolul al XIII-lea. dar în exprimarea căruia trebuie să citim reacţia la proiecţiile idealizate anterioare. care ar putea coborâ până la fabulele lui Esop. iar înfruntarea dintre ele ar urma să ducă la triumful adevăratei iubiri. Schimbarea lentă a mentalităţii era vizibilă încă din secolul al XIII-lea. sau trucuri. meditaţiilor. dar care capătă forme clare literar-artistice în perioada următoare. Acelaşi spirit nou. de Jean de Meung. povestirilor pioase tot atât cât al războaielor. Ea se instalează în momentul în care creştinismul a devenit o religie populară. făcându-l să iasă învingător în competiţia cu cei care de fapt aveau dreptate. mai bine sau mai rău. destul de searbădă pe alocuri. câteva decenii mai târziu. pune o serie de întrebări asupra societăţii care l-a creat şi s-a amuzat citind sau auzind despre 201 . care pune la cale tot soiul de înşelătorii.

de pe poziţiile orăşenimii în ascensiune. Între cei mai de seamă creatori ai sfârşitului de ev mediu. a nobililor şi a oamenilor bisericii. fiecare povestind o anume aventură a lui Renart.ticăloşiile sale. întrucât propune o răsturnare a tuturor valorilor etice cunoscute. De altfel. total devotaţi papei. Deoarece a împărtăşit opţiunile politice ale guelfilor albi. De monarchia este un tratat de filosofie politică. 202 . Moare la Ravenna. la adresa iubirii curteneşti. Dintre operele sale în proză trebuie amintit De vulgari eloquentia. în 1321. tratat despre importanţa limbii italiene. care ar fi trebuit să reunească sub autoritatea unui singur împărat. în 1302. Dante s-a născut la Florenţa în 1265. Exilul i-a marcat puternic opera. S-a vorbit de această creaţia multiformă (e de fapt alcătuit din mai multe ramuri. critica vizează de fapt fundamentele morale ale oricărei societăţi. el va demonstra în mod magistral posibilităţile limbii vorbite în opera sa poetică. Dante consideră totuşi că puterea laică trebuie să fie independentă de aceasta. pus de unii specialişti chiar în legătură cu Renaşterea pe care ar anunţa-o. pe care el o consideră ca unitară. El compară papalitatea cu soarele şi imperiul cu luna. a studiat retorica şi medicina. nu îi datorează însă şi existenţa. Dacă lucrurile stau astfel. se numără Dante Alighieri. Partizan al supremaţiei pontificale. în pofida diferenţierilor dialectale certe. mai apropiaţi de ghibelini prin respingerea pretenţiilor papei de a se amesteca în administraţia oraşelor. a realizat însă şi creaţii de o inegalată până atunci elevaţie spirituală. Albert cel Mare şi Toma din Aquino. s-a implicat în viaţa politică a oraşului său natal. cum i s-a spus în spaţiul german) ca despre o critică la adresa societăţii feudale. sau Reinecke. independent de papalitate. arătând că dacă al doilea îşi datorează strălucirea primului. întreaga societate umană. a participat la campanii militare. după cum am prezentat-o mai sus. Argumentele folosite sunt cele ale Scripturii (nu dreptul canonic utilizat de partizanii fervenţi ai papalităţii) şi cele rezultate din cunoaşterea operelor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi. în momentul în care puterea la Florenţa este preluată de guelfii negri. Dante este exilat din oraşul său. în care iubirea pentru patria sa florentină se îmbină cu revolta faţă de reaua ei guvernare şi de viciile concetăţenilor săi. şi pe care o consideră aptă de a fi folosită ca limbă literară. atât de contradictorie. false şi artificiale. Aceeaşi epocă. în care Dante încearcă să justifice idealul medieval al imperiului universal.

Dante expune concepţia sa asupra destinului uman. conferă perenitate operei sale. dar guvernat de liberul arbitru. Licenţiat al Universităţii din Paris. deşi trăieşte în secolul al XV-lea (1431-cca. este poetul francez François Villon. şi opera sa poetică realizată în franceză. vastă sinteză a concepţiilor filosofice. definitoriu pentru contradictoria epocă a sfârşitului de ev mediu. căreia urmaşii. structurată în Infern. teologice. că a furat şi a tâlhărit împreună cu alţi tovarăşi de nelegiuiri. Purgatoriu şi Paradis. Elementele autobiografice pe care ni le oferă opera sa poetică ne permit să presupunem că a trăit mai mereu din expediente. supus planului Providenţei Divine. în tradiţia trubadurilor italieni ai Dulcelui stil nou. alături de arta sa poetică desăvârşită. Dar opera esenţială a lui Dante este Comedia. Dar Dante îşi exprimă propriile concepţii atunci când plasează printre osândiţi membri ai înaltei ierarhii eclesiastice. mult mai frământată în cazul lui Villon. dedicată Beatricei Portinari. 1465). Guinizelli şi Cavalcanti. de care îl separă totuşi mentalitatea. Tocmai această independenţă de spirit a lui Dante faţă de concepţiile ideologice dominante ale epocii sale. în vreme ce în Paradis introduce personalităţi condamnate ca eretice de biserica oficială. din punct de vedere al biografiei. ducând în permanenţă o existenţă aflată la limita legalităţii. Se aseamănă astfel. care să-i asigure protecţie şi un trai mai bun. 203 . care îl îndeamnă pe om spre bine sau înspre păcat. datorează mult concepţiilor teologice şi ideologiei epocii. iar în acelaşi timp a fost în căutare de mecenaţi puternici şi bogaţi. Villon refuză totuşi înrădăcinarea. Ïntre operele sale se remarcă Micul Testament. precum filosoful şi teologul Siger din Brabant. cu goliarzii. În Vita nuova. diată ironică în versuri. şi uneori chiar transgresând-o pe aceasta. Sub forma unei alegorice călătorii în lumea de dincolo. Marele Testament . Mult mai medieval în concepţii. ca şi caznele la care sunt supuşi osândiţii sau viziunea beatifică a celor mântuiţi. de iubita sa Beatrice şi de Bernard de Clairvaux. într-o parodie a gravităţii trubadureşti sau scolastice. începând cu Boccacio. în care lasă apropiaţilor săi tot soiul de nimicuri. inclusiv papi.Posteritatea a reţinut însă ca fiind cea mai importantă opera poetică a lui Dante. Organizarea celor trei locuri prin care autorul este condus de către poetul păgân Virgiliu. i-au adăugat epitetul de Divina. realizată uneori în forma sonetelor pe care le consacră ca tip de expresie artistică. el scrie o sensibilă poezie de dragoste. politice ale epocii în general şi ale autorului în special.

cu puţin înaintea dispariţiei sale din orice fel de surse. şi iubirea pe care a nutrit-o a fost la fel de reală. sau care exprimă regretele cauzate de dispariţia ei. În ultimele veacuri ale evului mediu se observă deci felul în care elementele vechi se îmbină cu noua sensibilitate. Când i s-a reproşat că Laura e doar o închipuire. e o femeie în carne şi oase. aspectul spiritualizat neexcluzând pasiunea fizică. reacţia profund umană şi modernă în faţa morţii (Balada spânzuraţilor) – căci face loc înţelegerii şi milei într-o epocă plină de cruzime. cunoscut mai ales pentru dragostea pe care i-a purtat-o Laurei. Sonetele care o preamăresc pe aceasta în timpul vieţii. arătând că a celebrat o frumuseţe fizică a unei femei desăvârşite şi din punct de vedere sufletesc. Francesco Petrarca (1304-1374) realiza o operă influenţată de înaintaşul său Dante. au rămas prin sentimental delicat al unei iubiri idealizate şi totuşi reale. La 33 de ani. modelând astfel de o manieră esenţială spiritualitatea franceză şi europeană. precum poemul eroic Africa. În aceeaşi zonă de tranziţie se află operele literare realizate de Petrarca şi Boccacio. arătând că pentru el a fost vorba de o femeie reală. care cântau cel mai adesea o imagine ideală. melancolia care întovărăşeşte trecerea timpului (Balada doamnelor de altă dată). făuritor al măreţiei Romei. spune el. Animam cum corpore amavi. un pretext pentru exerciţii poetice gratuite. este opera sa capitală. dar poeziile sale i-au supravieţuit. El depăşea astfel concepţia trubadurilor. Petrarca a reacţionat. Scrie opere în latină. Laura nu e doamna anonimă a poemelor curteneşti. ce prevesteşte Renaşterea. lipsită de orice concreteţe. urma lui Villon se pierdea. dar care se individualiza prin inspiraţia sa mult mai pronunţat classică şi pe alocuri destul de puţin creştină. uneori 204 . Petrarca este unul din întemeietorii filologiei clasice. Verva ironică este deseori înlocuită de melancolie. învăţate pe de rost şi copiate repetat până la apariţia tiparului. dar şi balade armonios integrate în întreg. dedicat lui Scipio Africanul. cuprinzând octave ce menţin ideea lăsării de moşteniri mai degrabă fanteziste. promovând o individualizare ce avea să fie semnul Renaşterii. dar este un mestru necontestat al “elocinţei vulgare”.compus spre 1461. Cel mai erudit om al vremii sale. umanist pasionat de manuscrisele antice.. Istoria a reţinut operele sale în italiană. de regretul pentru irosirea propriei vieţi. dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat Canţonierul. ce deşteaptă în adoratorul său o mare varietate de sentimente.

spiritul. în care acumularea de nenorociri şi sfârşitul. Critica socială vizează în primul rând oamenii bisericii. alteori având echilibrul ce va fi afişat de personalităţile renascentiste. fiind preluate din nuvele anterioare. Personajele cele mai reuşit conturate sunt cele ce aparţin « clasei de mijloc ». autonomia omului. Căci Boccaccio are conştiinţa diferenţei dintre epoca sa şi cea medievală. exerciţiul intelectual presupunând o existenţă la adăpost de grijile materiale. presimte că evoluţiile ulterioare aveau să meargă în alte direcţii. locuitorii dinamici şi descurcăreţi ai oraşelor. Idealul social al lui Boccaccio nu pare deci să fie burghezul preocupat doar de îmbogăţire. Realizat după tehnica orientală a « povestirii în ramă”. Dar nu trebuie să uităm. care poate înfrânge adversităţile. ilustrează tema fortuna labilis şi ideea neputinţei omului în faţa destinului care i-a fost atribuit de divinitate. cu subiecte care în cea mai mare măsură nu sunt originale. Este o concepţie în acelaşi timp medievală şi umanistă. Boccaccio s-a impus însă prin Decameronul. alteori tragic. nu atât de nobleţea sângelui. autor al unor opere care au încă reminiscenţe medievale. bineînţeles. că deşi Boccaccio pare să se identifice cu idealurile acestora. Categoria care este cel mai puţin atinsă de verva satirică a lui Boccaccio este aristocraţia. sau chiar din povestiri de origine folclorică. rămâne atitudinea negativă pe care el o manifestă la adresa corupţiei morale a clerului. în care critica de moravuri se îmbină cu glorificarea noului tip uman care ar fi trebuit să fie caracteristic perioadei ce urma să vină. tot ei fac obiectul satirei celei mai necruţătoare pe care el o mânuieşte neîntrecut. ci nobilul educat capabil de mari elanuri sufleteşti. ceea ce pregăteşte terenul pentru ruptura ce va fi reprezentată de Reforma din secolul XVI. fiindcă noul model uman preconizat de Renaştere nu e neapărat unul mai democratic.caracterizate tocmai de acele contradicţii ale spiritului general al epocii. Dar prevalează nuvelele în care esenţiale sunt inventivitatea. ci cel 205 . Desigur. şi chiar dacă Boccaccio nu poate fi considerat ca promotorul unor idei anticreştine sau laice. caracterizată. ceea ce face trimitere la individualismul renascentist şi la concepţia titanică despre om. Decameronul reprezintă o vastă frescă a societăţii florentine de la mijlocul secolului al XIV-lea. Umanist preocupat la rândul său de filologia clasică. ci de cea a sufletului. uneori fericit. iar activismul preconizat nu e neapărat cel economic. Giovanni Boccaccio (1313-1374) ilustrează mai pregnant spiritualitatea noii epoci anunţată deja de arta şi literatura Italiei. există în Decameronul şi nuvele cu specific medieval clar.

intitulat Troilus şi Cresida. care aveau să constituie modele pentru oamenii Renaşterii. unde scrie opere în cel mai pur stil medieval: traduce Roman de la Rose sau compune un poem de dragoste în vechea tradiţie. chiar sarcasmul lui Chaucer vizează în primul rând oamenii bisericii. Preluînd de la Boccaccio tehnica povestirii în ramă.2. Chaucer realizează însă o operă profund originală prin înrădăcinarea ei în spaţiul englez. aplecarea spre cele lumeşti. ajunge în slujba curţii engleze. pare să fie conştient autorul. punându-l în contact cu deosebite tradiţii culturale. monument de limbă italiană şi inspirator al sensibilităţii umaniste şi renascentiste. satira. Evul mediu. Capodopera sa este însă reprezentată de Povestirile din Canterbury. ca şi unele din subiecte. 8. Fiu al unui negustor de vinuri. pentru ipocrizie. Nobilimea rămâne în mare măsură idealizată. chiar în pofida negării de către aceştia a ceea ce considerau medieval. şi a deschis drumul afirmării acesteia din epoca Renaşterii propriu-zise. şi tot în lumea lor sunt plasate cele mai savuroase povestiri. Opera lui Chaucer a demonstrat fără putinţă de tăgadă virtuţile englezei ca limbă literară. lăcomie. şi ideile lui. prin prezentarea tipurilor sociale considerate de el esenţiale pentru societatea epocii sale. condamnaţi pentru lipsa lor de vocaţie. Critică a societăţii medievale dar şi a celei incipient burgheze. au fost importante în formarea celui mai de seamă autor englez medieval. Tot ca la modelul său italian. dar care. Decameronul rămâne ca o operă vie. Renaşterea: trăsături generale Intelectualii din secolele XIV-XVI dobândesc o accentuată conştiinţă a specificităţii epocii în care trăiesc în raport cu cea anterioară. pe care încep să o considere 206 . care nu dăduse naştere prea multor capodopere în plan literar. ca şi tehnica sa literară. depozitara unor idealuri valoroase. cele mai reuşite portrete sunt ale orăşenilor. Existenţa l-a purtat pe Chaucer pe la diferite curţi monarhice de pe continent.cultural. Influenţa lui Boccaccio a depăşit cadrul italian. Geoffroy Chaucer (1340-1400). Ca şi la Boccaccio. au început să fie depăşite de realităţi. vastă frescă a societăţii engleze de la sfârşitul secolului al XIV-lea. se încheia astfel cu o serie de personalităţi exemplare.

Într-o primă accepţie. readusă la puritatea din perioada clasică. este cel de mişcare intelectuală. eventual pe cei ce predau aceste discipline. Vieţile celor mai de seamă pictori. o epocă obscură şi barbară. Umanismul În evoluţia umanismului au fost identificate mai multe curente. răspândită în Europa în perioada 1450-1550. Ei sunt cei care “inventează” ideea de ev mediu. care îi desemna pe cei ce urmaseră studii de gramatică şi de retorică (studia humanitatis). definite mai întâi în Italia. 1550-1567.o perioadă întunecată. De asemenea. un alt termen care e folosit cu referire la această perioadă este cel de « umanism ». Uneori. Mai întâi desemnând mişcarea culturală din secolele XIV-XVI (cca. termenul de Renaştere a început. termenul vine din italianul umanisti. Umanismul a folosit ca instrument de creaţie şi de comunicare limba latină. Un alt înţeles. sculptori şi arhitecţi. şi care a cucerit apoi spaţii vaste ale Europei. caracterizat. 8. iar pentru perioada în care trăiau folosesc termenul de “renaştere” (Rinascita apare la Giorgio Vasari. La origine. să se refere la epoca istorică din perioada respectivă. aplicată perioadei ce separa antichitatea de vremea lor. care au marcat istoria Europei în secolele XIV-XVI. vizând revenirea la viaţă a antichităţii grecoromane pe care aceşti oameni de cultură o apreciau în cel mai înalt grad. el desemnează poziţia filosofică prin care omul şi valorile umane sunt puse mai presus de toate celelalte valori. preocupată de filosofie şi de studiul textelor antice. conform expresiei lui Peter Burke. care desemnează curentul artistic originar în Italia secolului al XIV-lea. printr-un « mănunchi de schimbări ». de către Jules Michelet şi Jakob Burkhardt). în secolul al XIX-lea. o dată cu termenul propriu-zis. Umanismul civic reprezintă mişcarea apărută din secolul XIV în oraşele-state 207 .2. In cele ce urmează. din secolul al XIX-lea. situată între evul mediu şi epoca modernă. inclusiv cele ale creştinismului de început. astfel că a fost favorizată răspândirea internaţională a ideilor.1. 1350-1620). Termenul a fost popularizat apoi. vom folosi termenul de Renaştere în sensul de curent cultural. Acest nume cuprinde un întreg program ideologic. dar la nivelul unor elite intelectuale destul de puţin numeroase. apărut din secolul XIX. termenul de « Renaştere » e folosit într-un sens restrâns.

1520. zăceau în mănăstiri ca în nişte închisori. prin care se urmărea stabilirea textului celui mai corect şi mai apropiat de original. devenită textul oficial folosit de biserica catolică. în special de către Lorenzo Valla şi de către Angelo Poliziano. în preajma cuceririi Constantinopolului. după expresia lui Poggio Bracciolini. care punea accent pe problema comportamentului pe care trebuie să-l aibă cetăţeanul în interiorul cetăţii sale. O altă sursă de manuscrise de bună calitate a fost reprezentată de bizantinii care. De aceea. precum Colegiul Trilingv de la Universitatea din Louvain. Cazul cel mai cunoscut este cel al Donaţiei lui Constantin. greaca. Critica filologică a permis astfel datarea documentelor şi demonstrarea falsurilor. traducerea latină a Bibliei realizată de Ieronim în secolul al IV-lea. neobosit căutător al acestora. Ei popularizează o concepţie religioasă caracterizată de accederea omului către Dumnezeu prin intermediul lumii 208 . în urma revigorării studiului lui Platon pe baza descoperirii şi traducerii în latină a operelor sale originale. care. O primă necesitate a fost descoperirea şi redescoperirea manuscriselor antice. se organizează o “academie platoniciană” unde filosofi precum Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico della Mirandola (1463-1494) vor să demonstreze compatibilitatea dintre filosofia platonică şi creştinism. pe baza stilului şi a limbii latine folosite. Biblioteca unuia dintre aceşti savanţi greci. pe care Lorenzo Valla (1404-1457) o demonstrează.italiene. a fost donată Veneţiei în 1468. şi în special la Florenţa. iar raporturile dintre acesta şi autoritatea politică fac obiectul operelor politice ale lui Machiavelli şi Guiciardini. devenind un tezaur pentru umaniştii italieni. Găsirea de noi manuscrise nu era însă suficientă. Şi tot el este cel care pune în evidenţă greşelile din Vulgata. deoarece se constată. a fi fost un fals realizat în cancelaria pontificală în jurul anului 750. că în timpul transmiterii manuscrise au apărut numeroase alterări datorate copierii. prin compararea diferitelor variante. În acest sens apar instituţii destinate în special studiului limbilor vechi. cardinalul Bessarion. Umanismul filologic a apărut datorită interesului intelectualilor epocii pentru antichitate. Comportamentul economic al cetăţeanului este analizat de Leon Battista Alberti. se refugiau în Occident aducând cu ei cărţi. ebraica) în spiritul îndemnului de întoarcere la izvoare (ad fontes). a cărei mai bună înţelegere presupunea cunoaşterea operelor antice prin intermediul limbilor originare (latina. unele reguli privind editarea manuscriselor. au fost stabilite. Umanismul filosofic a apărut la Florenţa. Sub patronajul familiei Medici.

de Pietro Pomponazzi (14621525). Doreau. Prin raportare la textele lui Aristotel şi la comentariile de secol XII făcute de Averroes. este cea a lui Deziderius Erasmus din Rotterdam (1469-1536). pe de o parte ei sunt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate. la rândul său. potrivit căreia nu există nimic mai admirabil decât omul. „prinţul umaniştilor” Cea mai ilustrativă figură de umanist. care merită analizată pentru a înţelege mai bine specificul acestui curent intelectual. A întreprins numeroase călătorii. Spre deosebire însă de aceştia. precum caracterul muritor al sufletelor individuale. primul este revalorizat în sensul accentului pus pe individualitatea şi pe valoarea sa. dar fără medierea obligatorie a bisericii. de aceeaşi părere cu reformaţii. în calitatea sa de mişcare complexă. după exemplul lui Erasmus din Rotterdam. în Franţa. în primul rând. o vreme. În relaţia omului cu Dumnezeu. propriul tău plasmuitor şi sculptor”. posibilitatea unei explicaţii raţionale pentru miracole. purificarea sa de adaosurile medievale. în marea lor majoritate.ideilor. artizan al destinului său: „tu omule. Dimpotrivă. să renunţe la creştinism. nu părăsesc biserica catolică pentru a trece la Reformă. Italia. Fiu nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic. este caracterizat şi de o serie de contradicţii. Anglia. Pico dela Mirandola exprimă în opera sa Despre demnitatea omului ideea fundamentală a umanismului. fiind.2. Astfel. există şi un curent neoaristotelician. Erasmus a devenit. în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile bisericeşti. manifestat la universitatea din Padova şi reprezentat. 8. nu au dorit. Erasmus din Rotterdam. preot. de asemenea. iar pe de alta nutresc un creştinism sincer. umaniştii. cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână. carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue studiile. care l-au adus în contact cu 209 . existenţa unui adevăr al credinţei diferit de cel al raţiunii (teoria dublului adevăr). acesta ajunge la idei ce vor fi condamnate de biserică. În afara neoplatonismului. Umanism şi creştinism Umanismul. prin dialectica cunoaşterii şi a iubirii.2. o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul. Intelectualii umanişti. ei erau partizanii unei religii creştine interiorizate.

imprimarea imaginilor pe diferite suporturi (textile sau cărţi de joc.personalităţile cele mai importante ale momentului. Ungaria (Nicolaus Olahus). Franţa. între care literele mobile. pe care le-a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea. Italia.3. în Orient şi din lemn. Biblia cu 42 de rânduri. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea latinei sale. acestea răspândite încă din secolul al XIV-lea). 8. la Mainz. a Noului Testament. Invenţia sa a folosit diferitele căutări tehnice anterioare. Difuzarea ideilor umaniste Ideile umaniste se răspândesc în toată Europa datorită continuării folosirii limbii latine ca limbă de comunicare internaţională şi a scrisorilor pe care le schimbă între ei membrii « republicilor literelor ». în 1455. dar mai ales în rândurile clerului şi ale aristocraţiei. Exemplul cel mai cunoscut este al corespondenţei (circa 3000 de epistole) purtată de Erasmus din Rotterdam (1466-1536) cu umanişti din Tările de Jos. să fie studiate în şcoli ca exemple de stil. realizând astfel contacte personale deosebit de importante în schimbul de idei. prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii. deja realizate din ceramică. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal). Literele mobile. prin caracterul său elevat. dimpotrivă. în Europa. Gutemberg a găsit aliajul potrivit realizării unor litere suficient de rezistente pentru a nu se deforma 210 . ediţii de texte antice. De asemenea. presa ca şi cerneala specială necesare multiplicării textului scris au fost puse la punct pe la mijlocul secolului al XV-lea. mult mai corectă decât Vulgata. Anglia. Tiparul Cel mai de seamă instrument al difuzării ideilor Renaşterii şi umanismului a fost tiparul. umaniştii circulau foarte mult. Germania. Elogiul nebuniei. satiră la adresa moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale. erau astfel concepute încât să poată fi citit în grupuri de prieteni. Aceste scrisori nu aveau un caraacter strict personal. cenacluri.2. Johann Gutenberg este cel ce tipăreşte prima carte integrală. Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină.

fiind printre primele manufacturi bazate pe diviziunea muncii şi pe maşinism. cât şi al punerii în pagină. ceea ce permite începutul democratizării culturii. devenită uzată. Paris. De asemenea. De asemenea. cartea tipărită reprezintă prima producţie de serie. dar care capătă amploare în momentul în care se răspândeşte folosirea lenjeriei de corp. până la 1500 existând mai multe sute de ateliere în Europa occidentală şi centrală. care. profesori. ea fiind realizată în exemplare mult mai numeroase decât permitea copierea manuală a manuscriselor în evul mediu. Succesul întreprinderii s-a datorat. devenit presă tipografică. Din aceste motive. cele mai mari centre tipografice fiind Veneţia. Efectul este scăderea preţului cărţii. într-un bun relativ accesibil. dar şi îndeajuns de fluidă pentru a se usca repede. precum cele « romane » sau cele « italice ». reunind un număr relativ mare de muncitori în procesul de producţie. în contextul progresului alfabetizării. pe de o parte. iar în secolului XVI. tiparul se dovedeşte şi o afacere destul de rentabilă. era refolosită în producerea pastei pentru hârtie. Invenţia lui Gutenberg s-a răspândit cu mare rapiditate. Anvers. Ulterior. cum era manuscrisul medieval. atât din punctul de vedere al formei literelor. Basel. etc. pentru a realiza imprimarea propriuzisă. se inventează noi caractere.dar nu într-atât de dure pentru a sfâşia hârtia. care are şi trăsături de modernitate în istoria economiei. Primele cărţi tipărite de Gutenberg imită manuscrisele medievale de bună calitate. în atelierul lui Plantin lucrau 80 de muncitori la 16 prese). Un alt element ce a asigurat succesul invenţiei lui Gutenberg a fost folosirea teascului. Căci tiparul a putut avea succesul cunoscut datorită generalizării producerii hârtiei. în 1575. suficient de groasă ca să nu curgă pe pagina tipărită. (La Anvers.) dar şi al celor preocupaţi de carte datorită interesului pentru cultură în general. Lyon. transformarea ei dintr-un obiect de lux. invenţie chinezească ajunsă în Europa prin secolul al XII-lea. Se estimează că până la 1500 au circulat în Europa între 10 şi 40 milioane de exemplare tipărite. esenţială în perfecţionarea tehnicii imprimării a fost realizarea unei cerneli sicative. cererii de carte. al creşterii numărului celor interesaţi de lectură din motive profesionale (studenţi. 211 . medici. clerici. numărul acestora ar fi crescut la 200 de milioane. jurişti.

un secol înaintea sa. De difuzarea rapidă a ideilor prin intermediul tiparului au profitat nu doar literatura şi arta (se pune la punct tehnica reproducerii prin gravură a operelor de artă) ci şi Reforma bisericii. ca atare.Urmările descoperirii tiparului sunt extrem de importante în plan cultural. ceea ce contribuie la dezvoltarea prioritară a percepţiilor vizuale în defavoarea celor auditive. 6% în germană. impune cenzura operelor tipărite. politice. în primele decenii de după apariţia tiparului. contribuie la răspândirea ideii de paternitate literară. de a elabora noi idei şi ipoteze. între autor şi operă. într-o epocă în care Biserica. fără de care n-ar fi strâns în jurul său aderenţii care l-au împiedicat să aibă aceeaşi soartă ca Ian Hus. 5% în franceză. la importanţa ataşată autorului. Nu mai este nevoie de înmagazinarea cunoştinţelor în memorie. prin folosirea preponderentă a limbii latine. Posibilitatea multiplicării rapide şi la costuri mici a cunoştinţelor schimbă modul de a învăţa şi eliberează memoria şi intelectul pentru activităţi creatoare. întrucât pentru oamenii epocii era important conţinutul lucrării. apare un nou tip de cititor. Dezvoltarea acestui spirit întreprinzător se leagă şi de schimbarea raportului între autor şi cititor. şi nu autorul ei. De altfel. dar şi responsabil pentru ce a scris. tiparul. oamenii au o mai mare libertate de cercetare. Chiar dacă tiparul nu a creat el însuşi idei. Cartea devine vehicolul esenţial în difuzarea creaţiilor culturale şi în schimbul de idei pe plan internaţional. (Între textele difuzate prin tipar până la 1500. etc. în condiţiile în care. ci fidelitatea faţă de model. multe creaţii medievale sunt anonime. În plan cultural. majoritare până atunci. ceea ce permitea copierea fără probleme a operelor anterioare. prin această difuzare a ideilor în formă standardizată a amplificat forţele schimbării culturale. care practică lectura în tăcere.). Acest schimb este facilitat. De acum înainte. atacată de reformatori. nu creaţia originală era valorizată. socialeconomice. 77% au fost scrise în latină. Evul mediu se caracterizase prin raportul contradictoriu între respectul faţă de autorităţi şi umilinţa creştină. devenit şi o afacere profitabilă. şi utilizată ca limbă internaţională a culturii. S-a spus că succesul lui Luther a fost în mare parte facilitat de posibilitatea de a-şi difuza ideile prin intermediul tiparului. beneficiar al operelor sale. deoarece ele se pot regăsi cu uşurinţă în cărţi. religioase. în încercarea de a 212 . iar autorul ca persoană conta foarte puţin. 7% în italiană. individual. redevenită elegantă şi corectă prin strădania umaniştilor.

începe revoluţia în domeniul lecturii. prin privilegii regale sau princiare editorilor. de difuzare a formei considerate « corecte » prin intermediul cărţilor tipărite. şi de-abia mai târziu definit ca un drept al autorului. Capete încoronate. forma ei definitivă este stabilită acum. Prin accentul pus pe autor. ca limbă de comunicare internaţională. care se va definitiva în secolele XVIII-XIX. de care am mai vorbit. La aceeaşi dezvoltare a individualismului contribuie şi lectura silenţioasă. ca şi datorită succesului treptat avut de limbile vernaculare. călugărului. timp de câteva secole. acordat iniţial. prin fixarea ei riguroasă în scris. Ca factor de multiplicare a creaţiei culturale. Apare treptat ideea de copy-right. se opreşte. care nu s-a mai transformat. prin difuzarea gramaticilor. De asemenea. într-un fenomen de masă. în detrimentul aprofundării celor citite). şi prin aceasta contribuie la transformarea treptată. Tiparul a avut o serie de consecinţe şi în domeniul evoluţiei limbilor. Chiar dacă a rămas o limbă vorbită în comunităţile ştiinţifice şi în anumite unităţi de învăţământ până la începutul secolului XX. şi raportul personal între cititor şi cartea pe care o poate citi şi interpreta singur. evoluţia latinei. Şi limbile vernaculare au fost influenţate de tipar. a culturii dintr-un domeniu accesibil doar unei elite. ceea ce impune frecvent apelul la mecenat. şi care constă în trecerea de la o lectură intensivă (pe parcursul vieţii sale o persoană citea şi recitea de nenumărate ori un număr redus de cărţi) la lectura extensivă (creşte numărul cărţilor citite de o persoană. Acest lucru nu a fost însă posibil fără implicarea diferitelor persoane sau instituţii în susţinerea activităţii culturale. Dacă ne referim la tipar. latina a devenit o limbă moartă. fără medierea profesorului.stopa progresele contestării sale. întrucât şi în cazul lor se constată un proces de fixare. preotului. care continuase tot evul mediu în care rămăsese o limbă vorbită. de care nu putea fi vorba în perioada în care regulile nu erau încă riguros hotărâte. de stabilire a regulilor. persoane cu posibilităţi materiale intervin în susţinerea 213 . tiparul favorizează dezvoltarea literaturilor în limbile vernaculare. Dacă la început el contribuie la revigorarea latinei. principi. tiparul contribuie şi la întărirea individualismului. Stabilirea normei în cazul limbilor vorbite face posibilă existenţa « greşelilor de gramatică ». trăsătură considerată de unii autori ca fiind caracteristică Renaşterii în general. constituirea unei manufacturi este o activitate costisitoare şi riscantă.

care dublează. Învăţământul dura şapte ani. şi încă 15 până la 1550. îşi continuă existenţa. instituţia de învăţământ specific renascentistă este colegiul. într-un secol şi jumătate. se adaugă până la 1500 încă 33. Mecenatul 214 . De exemplu. şi perioada Renaşterii este martora creării unor noi universităţi. Universitatea. a artiştilor. În acest din urmă caz. centrate pe om. tocmai datorită îndelungatei sale tradiţii medievale şi a strânsei legături cu biserica. întrucât aceasta relevă. iar materiile erau predate începând de la simplu (citire. prima tiparniţă a funcţionat între 1508-1512. tiparul este introdus în Franţa la 1470. Dar Universitatea. semnificativă e perioada scurtă în care tiparul funcţionează. a tipografilor. cât şi în cel catolic. spre deosebire de facultăţi. corespunzătoare vârstei. unde ştiinţa de carte e indispensabilă credinciosului pentru a putea citi singur Biblia. din iniţiativa regelui Ludovic al XI-lea. Şi în spaţiul românesc. inspirat de vechea facultate de arte. începând de pe la 10-12 ani. logică. De aceea. (filosofie. atât în mediul protestant. absenţa unui public cultivat care prin cererea de carte să facă posibilă continuarea activităţii. nu poate accepta multe dintre ideile umaniste. instituţie specific medievală. Iezuiţii au perfecţionat sistemul colegiilor. pe de o parte. absenţa mediului urban în care un asemenea public putea să se dezvolte. gramatică) înspre complex. numărul mai vechilor întemeieri. Dacă la 1400 existau în Europa 45 de universităţi. din iniţiativa domnitorului Radu cel Mare. În colegii. Învăţământul Un rol esenţial în difuzarea ideilor renaşterii şi ale umanismului este învăţământul. iar pe de altă parte. scriere. cu un indiscutabil prestigiu. matematică). Primele exemple de colegii pot fi considerate şcolile întemeiate în Ţările de Jos de către Fraţii vieţii comune. asigurându-le asftel un succes prelungit în unele locuri până în secolul XX. După manifestarea Reformei. colegiile se vor multiplica.activităţii oamenilor de cultură. şi nu pe divinitate. băieţii erau repartizaţi în clase omogene.

Regii Franţei susţin artiştii indigeni. ceea ce se poate realiza prin contribuţiile celor mai de seamă artişti. fenomen caracteristic tuturor domeniilor de creaţie din renaştere. ca şi realizarea mormântului papei Iuliu al II-lea (1503-151). De altfel. fiu al lui Lorenzo de Medici. Boticelli nu sunt decât doi dintre cei mai cunoscuţi 215 . fiecare încercând să-i atragă pe cei mai înzestraţi. De asemenea. papalitatea jucând un rol esenţial în afirmarea programului artistic al Renaşterii prin comenzile adresate unor mari creatori. Cazul cel mai grăitor este al mecenatului cultural exercitat de familia Medici la Florenţa. Ei au nevoie de protectori bogaţi şi influenţi. limitată în posibilitatea confruntărilor reciproce violente. în timpul pontificatului lui Leon al X-lea (1513-1521). dar atrag şi creatori italieni. încât unii au vorbit chiar de o „epocă de aur”. Nobilimea. Regalitatea se implică şi ea din ce în ce mai mult în susţinerea artiştilor şi literaţilor. manifestate din ce în ce mai mult prin posesia operelor de artă. În lipsa unui câmp al producţiei culturale şi al consumului cultural bine definit. după ce. pe planul susţinerii pictorilor şi sculptorilor (Leonardo da Vinci. însărcinat de acelaşi Iuliu al II-lea cu pictarea unor camere ale Vaticanului. au fost comandate atâtea opere de artă. şi al lui Rafael. începând cu biserica. să-i plătească şi să-i întreţină. artiştii italieni sunt un « produs » de export extrem de căutat de monarhii europeni. prin exhibarea bogăţiei şi rafinamentului.Un alt instrument de difuziune culturală este mecenatul. şi chiar sultanul turc Mohamed al II-lea. se zice. îl are în slujba lui pe Gentile Bellini (1429-1527). Numele cele mai răsunătoare sunt probabil cel al lui Michelangelo. în contextul în care afirmarea monarhiilor centralizate presupune şi dezvoltarea unei dorinţe de strălucire în plan internaţional. dacă ar fi să-i pomenim doar pe Leonardo da Vinci sau pe Benvenuto Cellini. rămasă principalul patron al artiştilor plastici. căruia i s-a comandat pictarea bolţii Capelei Sixtine de la Roma. artiştii şi literaţii nu pot supravieţui prin propriile mijloace. care să le ofere comenzi pentru operele lor. « disciplinată » într-o anume măsură datorită consolidării puterii aparatului de stat. împăratul Carol Quintul şi fiul său Filip al II-lea al Spaniei făcând din Tizian portretistul lor oficial. Aceştia aparţin diferitelor medii socio-economice. găseşte noi posibilităţi de afirmare simbolică. l-ar fi chemat zadarnic pe Michelangelo.

Acesea din urmă nu dispar. având în acelaşi timp şi rol practic. a redus dimensiunile operelor de artă. Apariţia genului picturii de şevalet. permite apariţia unui mobilier mai diversificat şi de dimensiuni mai mari. spre deosebire de perioada anterioară. care nu se mai deplasează periodic între mai multe reşedinţe. dezvoltat în oraşele italiene. germane. La aceasta se adaugă apariţia genului portretului. în vreme ce Arte della Lana a avut o contribuţie deosebită în împodobirea catedralei. care acum pot fi admirate în condiţii mai bune. mai ales în cadrul « Academiei platoniciene ». de protecţie împotriva frigului. Arte di Calimala a contribuit la decorarea Baptisteriului. existând şi o serie de factori materiali. care caracterizează din ce în ce mai mulţi oameni pe măsura răspândirii ideilor umaniste şi renascentiste. devenită mai funcţională. care este împodobit de către sculptori şi pictori în spiritul artei epocii. sau chiar desenarea de către mari pictori a cartoanelor cu modelele pentru tapiserii (cazul lui Rafael şi cartoanele reprezentând Faptele apostolilor.artişti care s-au aflat sub patronajul lor). mai cofortabilă şi mai luxoasă. dar şi a literaţilor şi filosofilor. meşteşugarii şi negustorii susţin împodobirea bisericilor din oraşe. ci evoluează. erau tapiseriile. Folosirea sticlei transparente pentru geamuri conferă o mai mare luminozitate încăperilor. foarte frecvent fiind întâlnită transpunerea în tapiserie a unor tablouri celebre. Aceluiaşi model i se conformează patriciatul urban tot mai bogat şi rafinat. Un rol foarte important l-au avut transformările în aspectul locuinţei. dar şi în cadrul corporaţiilor. Individual. Astfel. dincolo de preocuparea sinceră pentru artă şi literatură. flamande. decorarea interioarelor se face tot mai mult cu ajutorul tablourilor. în care principalele elemente decorative. Din secolul al XV-lea. Această implicare a laicilor în susţinerea creaţiei culturale are multiple explicaţii. dornic să facă pe orice cale concurenţă nobilimii. tabloul fiind acum uşor maniabil şi oferind foarte bune posibilităţi de integrare în noul tip de interior al locuinţelor celor privilegiaţi. inclusiv prin intermediul dobândirii şi etalării operelor de artă. ceea ce i-a determinat pe din ce în ce mai mulţi nobili sau membri ai stării de mijloc să-şi comande portretele diferiţilor artişti în vogă. realizată pe pânză şi cu ajutorul culorilor în ulei. la Florenţa. şi face posibilă expunerea picturilor şi sculpturilor. « Sedentarizarea » nobililor. pentru a consuma la faţa locului produsele. sau chiar a construcţiilor civile de interes colectiv (primările). desenate pentru tapiserii care urmau să decoreze pereţii Capelei 216 .

2. conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. care făcea parte dintr-o breaslă. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea creaţiei. Chiar mai mult decât reproducerile prin gravură. în Renaştere. Trăsături definitorii ale creaţiei renascentiste Oameni cu personalităţi puternice. specificului personalităţii sale. elementele folosite la construcţia sobelor. inspiraţi adesea de programme filosofice complexe. 8. devenit centrul creaţiei artistice şi literare . competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru atragerea celor mai talentaţi artişti. creatorii renascentişti realizează opere foarte diferite. Dacă în evul mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş. accentul pus pe om. şi la succesul pe care artiştii epocii îl au în toate colţurile Europei. a propriei valori a creatorului. fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia. dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă. dar care în ansamblu sunt caracterizate de o serie de trăsături commune. nu un simplu membru al unei bresle anonime.5. 8. lucra împreună cu mai mulţi confraţi la realizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi semneze creaţia. Desigur. aceste obiecte de mici dimesiuni. artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda pe care i-o face clientul. care reprezintă produse de export deosebit de căutate.Sixtine). Dintre acestea merită amintite : -antropomorfismul. cum ar fi farfuriile. plăcile de faianţă. importanţei originalităţii. 217 . Un alt mijloc de difuzare a temelor operelor de artă realizate de artişti celebri este utilizarea acestora pentru decorarea unor obiecte de uz cotidian. există în continuare ateliere unde lucrările se realizează în comun. contribuie de o manieră decisivă la răspândirea programului artistic al Renaşterii.4.2. concepţia aceasta se schimbă. ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice. cănile. Noua condiţie a artistului în Renaştere Acest succes. care acum e o individualitate.

atitudinea activă faţă de existenţă se opun contemplaţiei promovată de clericii medievali şi dispreţului faţă de lumea materială . prin încrederea în om şi în forţele sale. titanul.3.1. artiştii au avut sentimentul unei rupturi cu trecutul. renaşterea se caracterizează prin multiplicarea operelor de artă şi prin diversificarea temelor.-nou raport între om şi divinitate. Renaşterea neaducând cu sine o laicizare a artei. cel care depăşeşte cadrele comunitare prin afirmarea propriei personalităţi . de unde şi numele de “gotic”. Trăsături definitorii ale Renaşterii artistice În plan artistic. ceea ce conduce la o creştere a specializării. care nu contravine creştinismului lor sincer (un Rafael pictează « Scoala din Atena » dar şi cele mai impresionante « madonne » ale Renaşterii). -natura ca sursă de inspiraţie. nu reprezenta decât un azil vremelnic şi neimportant în raport cu sufletul . Renaşterea artistică şi literară 8. în sens peiorativ. ca o creaţie unică a divinităţii dar şi a propriului efort. Ca şi umaniştii. în general. -bucuria de a trăi. ci promovând un nou tip de pietate. prin credinţa în existenţa progresului şi printr-un optimism rezistent în faţa tuturor vicisitudinilor. şi o relaţie mai directă cu Dumnezeu. care decurge din conştiinţa valorii omului. 8. de barbar. propriul tău plăsmuitor şi sculptor ». Este incorect să se vorbească de o contestare a religiei creştine pe baza subiectelor inspirate din mitologia păgână. dat artei medievale în ansamblul său (nu exista atunci perceperea stilului romanic drept diferit). care îl făcea pe umanistul german Ulrich von Hutten să exclame: « Ce litere! Ce vremuri! Ce bucurie-i să trăieşti » !. 218 . vrednică de atenţie şi având o valoare în sine. Tipul uman promovat de creaţia renascentistă este omul singular. spre deosebire de perioada medievală când aceasta. Arta şi literatura Renaşterii se caracterizează deci. -individualismul. ca şi trupul omenesc.3. conform expresiei lui Pico della Mirandola « tu omule. mai interiorizată. căci aceasta reprezintă pentru artişti şi scriitori un model formal.

din circa 150 de tablouri.Şi în plan artistic. neglijat în perioada anterioară. mai întâi masculin. În pictură apar subiecte profane (portetul şi peisajul). se revine la folosirea coloanelor în arhitectura. Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie. 219 . extrem de valorizată. Sculptorii preluau de la antici interesul pentru corpul omenesc. sculptură sau arhitectură. apoi şi feminin (David şi Noaptea ale lui Michelangelo). pentru a exprima raporturile matematice existente în univers. prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. se foloseşte tot mai mult şi bronzul. Ca materiale. sunt preluate teme mitologice. Tot de la antici era preluat genul portretului. inspiraţia religioasă rămâne esenţială. cele mai multe inovaţii au apărut datorită apelului la sursele antice. realizările deosebite din vremea Renaşterii sunt datorate unor inovaţii de natură tehnică : punerea la punct a picturii în ulei şi descoperirea perspectivei. Pe de altă parte însă. în jur de 100 au teme legate de creştinism. care începeau să fie mai bine cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. se caută distribuirea cât mai egală a volumelor şi personajelor. Această inspiraţie directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii. Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau mitologia antichităţii. De aceea. prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea vremii. şi al sculpturilor ecvestre. I). adâncimii este creată prin convergenţa liniilor de profunzime către un punct situat la orizont. începutul săpăturilor arheologice. sculptura tinde să se individualizeze în raport cu arhitectura. prezenţa pronunţată a vestigiilor romane. şi începeau să promoveze tot mai deschis nudul. Se revine la căutarea porporţiilor ideale ale corpului uman. dar continuă să domine temele religioase creştine. renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia. Pe de altă parte. prin care iluzia spaţiului. datorită unui complex de factori: păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale. în acest domeniu. În Italia a fost descoperită perspectiva lineară. sunt promovate proporţii considerate ideale pentru corpul uman. nu trebuie să uităm că din punctul de vedere al temelor. utilizate pe tot parcursul evului mediu. se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. în afară de piatră şi marmură. redescoperirea lucrărilor teoretice ale arhiectului roman Vitruvius (sec. Fie că e vorba de pictură. întruchipare a forţei şi frumuseţii. pentru a ilustra simetria perfectă. la Boticelli. De exemplu.

linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile orizontale.3. De asemenea. erau realizate la scară umană. 220 . cele mai cunoscute fiind cele de pe Loara. Acesta. după începutul războaielor italiene. a contribuit la contactul pe care şi alţi artişti europeni l-au avut cu inovaţiile apărute în Italia. Continuă să se construiască şi castele. Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice. din Franţa. frize). însă în noul stil. îngăduind reveniri şi corecturi ale tuşelor deja trasate. realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia care le-a urmat exemplul. dincolo de consecinţele sale reprobabile. se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice (ionic. mai clasicist (faţade plate. ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Filippo Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip gotic). Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă. fresca). edificii publice sau clădiri particulare.Perspectiva aeriană este legată de căutările flamanzilor. doric. deoarece se puteau rula. ferestre înalte. lasă locul vilei urbane. sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma. în funcţie de depărtarea obiectului reprezentat faţă de ochiul privitorului. ceea ce făcea picturile mult mai uşor de transportat. Arhitectura În arhitectură. 8.2. mai propice locuirii şi mai elegantă. variaţii de tonuri. pilaştri. urmând ca în timp să se degaje un stil tipic francez. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri. Prin această perspectivă iluzionistă se dădea aparenţa realului unei lumi care părea tridimensională. corintic). Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare. de pe domeniul rural. Ne putem înteba în ce măsură caracterul mai maniabil al tablourilor nu a favorizat jaful făcut de francezi în Italia. Aceştia dădeau profunzime tablourilor prin efecte de lumină. compoziţii renascentiste. al cărui proiect e gândit de către Donato Bramante (1444-1514). etc. Ea se realiza pe o pânză întinsă pe un cadru de lemn (pictura de şevalet). Acesta a fost încă unul din elementele care au condus la difuzarea unor idei. lucarne sub acoperiş. Castelul de tip feudal. succesiune strictă a celor trei ordine antice. teme.). si insistau pe armonia proporţiilor. Pictura în ulei permitea mult mai multă supleţe decât tehnicile anterioare (tempera.

Războaiele italiene. Rafael Sanzio (1483-1520). caracteristice multiplelor centre unde s-a afirmat arta Renaşterii. au inovat mai mult. Principalele şcoli artistice Dincolo de trăsăturile comune. nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai târziu). De asemenea. 221 . Artiştii au avut astfel mai multă libertate. parţial contopite cu fundalul. Leonardo da Vinci (1452-1519). care permitea crearea iluziei de volum al figurilor. redă contururi vaporoase. a îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. pictori flamanzi. sau format şi s-au afirmat artişti precum Donatello. la sfârşitul secolului. de adâncime în interiorul compoziţiei. S-au realizat progrese în redarea realistă a figurilor. dintre care prima. În Italia s-au dezvoltat mai multe şcoli.3. realizarea camerelor obscure. beneficiind de implicarea în mari proiecte artistice a papilor renascentişti. Massacio (1401-1428) este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. prin sfumato. la plecarea multor artişti către ale spaţii. în ordine cronologică şi a importanţei. chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite. Şcoala romană dobândeşte apoi preponderenţa. variante locale. teocraţia instaurată de Savonarola au condus. Donato Bramante. Leonardo da Vinci. fiind ilustrată de personalităţi precum Michelangelo. aici s-au definit. De exemplu. există şi diferenţe. Flamanzii au pus la punct ceea ce s-a numit perspectiva aeriană.8. Michelangelo Buonarotti (1475-1564). izgonirea Medicilor. trăsături esenţiale ale artei. Boticelli (1445-1510). Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei. spre deosebire de sculpturi sau elemente arhitecturale. Pictura Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât. Datorită mecenatului asigurat de familia de Medici dar şi de membrii bogaţi şi influenţi ai societăţii florentine. punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck. Aceasta descoperire pare să fi fost posibilă datorită experimentelor bazate pe legile fizicii (optica. în secolul al XV-lea.3. a fost cea florentină. etc).

Redevenit pictor. S-a afirmat la început ca sculptor. e rechemat la Roma. Ghirlandaio. 8. creaţii precum Pieta. (După lucrări la Florenţa. cea bizantină. dar mai ales ca gravor. în atelierul unui sculptor vestit al epocii. numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la afirmarea picturii Renaşterii. răscruce de drumuri comerciale.La Veneţia. şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. Padova. din familia Medici. între care rămâne importantă. În Spania. sculptor . Michelangelo s-a format la Florenţa.4. Pieter Breughel cel Bătrân (1525-1569). Papa Iuliu al II-lea. arhitect. unde realizează noua sacristie San Lorenzo. pictor. în altarul Capelei Sixtine. impresionante prin modernitatea lor. poet. Şi celelalte oraşe italiene au dezvoltat mişcări artistice având caracteristici anume. în spiritul propagat de Contrareformă. arta este marcată de multiple influenţe. Ilustratică pentru arta renascentistă italiană este personalitatea complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564). Hans Holbein (1497-1543). pictorul de origine greacă Domenico Theotukopulos. realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite . cu exprimări extrem de originale în operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516). dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor. aflat la sfârşitul secolului al XV-lea sub influenţa personalităţii lui Leonardo chemat aici de familia ducală Sforza. realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi. îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul mormânt. unde se afirmă Corregio (cca. Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care îl arată ca un poet talentat. În Germania. unde activează Mantegna (1431-1506) şi Parmigiano. precum Milano. 1489-1534). Sculptura 222 . în secolul al XV-lea. destinată să găzduiască mormintele lui Giuliano şi Lorenzo de Medici. pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi. ca şi alegorii ale Zilei şi Nopţii. Tiziano Vecellio (1485-1576) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii veneţiene. aducându-i celebritatea. de asemenea. David. În tot acest timp. Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei. Parma. Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor. Aurorei şi Crepusculului.3. pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei.

Estetica renascentistă susţine că prin contemplarea frumuseţii omul poate cunoaşte mai bine realitatea. operă care a creat.5. Genurile promovate sunt cele de inspiraţie antică: epopeea. Andreea del Verocchio (1435-1488) sunt printre deschizătorii de drumuri. Renaşterea literară. poezia – mai ales cea în forme fixe: sonet. în general. istoriografia. La începuturile Renaşterii.În sculptură. echilibrat. a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în Divina Comedie. prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă.3. nu trebuie ignorate nici acumulările din perioada goticului. Lorenzo Ghiberti (13781455). în operele lor. cât prin operele de orfevrărie. limba italiană 223 . unde revirimentul mai timpuriu al oraşelor. etc. 8. este mai aproape de divin. considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu. Filippo Brunelleschi (1377-1466). Pe de altă parte. rondel. a operelor lui Homer. începe mai de timpuriu în Italia. Dante Alighieri (1265-1321). O figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini (1500-1571). inspirată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia occidentalilor. înainte mergători ai artei sculpturale a lui Michelangelo. operele dramatice (comedia. şi astfel ceea ce este armonios. tragedia). datorită descoperirii lucrărilor greco-romane. ca şi cea artistică. încrederea în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin. de a se autodepăşi. păstrarea în condiţii mai bune a tradiţiei romane au inspirat scriitorii. Renaşterea literară Profund marcaţi de ideile umaniste. romanul alegoric. către o tot mai bună realizare a proporţiilor şi sugestia mişcării. Frunuseţea înseamnă armonie. într-un anumit fel. rămas celebru nu atât prin sculptura de mari dimensiuni. Donatello (1386-1466). influenţa antică s-a putut manifesta mai direct. care conduceau către reprezentări tot mai realiste ale figurii umane. în traduceri latine. ca şi la antici. readucerea la viaţă a formelor de organizare politică inspirate de antichitate.

Renaşterea literară s-a manifestat începând cu secolul al XVI-lea. Un rol important în promovarea idealurilor umanismului şi Renaşterii l-a avut Pleiada. secretar al republicii florentine. eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor uriaş pentru cunoaştere. 224 . Lucrările lui François Rabelais (c. Gargantua. şi mai ales Pantagruel sunt definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile lor. autor al Decameronului. la începuturile Renaşterii literare. covins că natura umană e în esenţă rea. Machiavelli a rămas în istoria culturii prin Principele. dar şi în urma evoluţiilor interne. poet sensibil. Ideile şi acţiunile lor sunt emblematice şi pentru noul spirit. Pesimist. culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374). Unii dintre aceşti poeţi. pe care le tratează însă în forme noi. precum Pierre de Ronsard (1524-1585). Giovanni Boccacio (1313-1375). Nicolo Machiavelli (1469-1527).1490-1533). este un observator realist şi lucid al societăţii vremii sale. care îşi începe evoluţia ce avea să o transforme în limba de cultură a întregii Europe moderne. şi cărora le atribuie înţelesuri moderne. care a inovat poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află. În Franţa. la rândul lor modele pentru urmaşi. dar întodeauna creator de efecte comice irezistibile. caracterizat de satirizarea pedanteriei şi a clericalismului. Principalul merit al Pleiadei poate fi considerat afirmarea şi cultivarea limbii franceze.literară. au reuşit însă depăşirea simplei imitaţii. de asemenea. grup de poeţi care îşi propuneau în mod programatic să ia ca model creaţiile antice. Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară. şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere etic. dar justificate de raţiunea de stat. sunt reprezentanţi ai Renaşterii literare ajunsă la maturitate. Ludovico Ariosto (1474-1533) cu Orlando furioso. Autorul unor interesante Istorii florentine. de umorul adesea grosier. în Iubirile. şi au creat opere viabile. cruciadele). Torquato Tasso (1544-1595) cu Ierusalimul liberat. Aceştia se inspiră din teme medievale (Cântecul lui Roland. Deosebit de înaintaşii dar şi de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii umane. şi cu o teribilă poftă de mâncare. manual de teorie şi practică politică. ca urmare a influenţei manifestate de italieni.

În Spania. 225 . consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei. Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne. Temele predilecte sunt cele specifice epocii: iubirea. executat apoi pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană. Renaşterea se confundă cu aşa numitul „secol de aur”. propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale. creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau din creaţii medievale. din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut. desemnând toate lucrările care propun o societate ideală. în care sunt prezentate peripeţiile unor indivizi dezrădăcinaţi.În Anglia. Romeo şi Julieta. englezul William Shakespeare (1564-1616). regretul în faţa trecerii timpului. şi a rămas şi astăzi o valoare recunoscută. militare şi economice spaniole. poetul şi dramaturgul englez se afirmă ca persobalitatea cea mai reprezentativă a Renaşterii literare. probabil. Furtuna. perioadă marcată la început de tulburările generate de Reforma religioasă şi de prblemele succesiunii la tron după moartea lui Henric al VIII-lea. ilustrată de domnia lui Filip al II-lea şi a urmaşilor săi imediaţi. Regele Lear. şi în care cultura şi oamenii educaţi joacă un rol esenţial. dar transfigurate creator de talentul său dramatic. dar care prin isteţimea lor reuşesc să supravieţuiască şi să iasă învingători. Unele dintre cele mai originale creaţii spaniole sunt aşa numitele romane picareşti. plasată într-un timp sau într-un spaţiu altul decât cel obişnuit. datorită valorii universale a concluziilor acestora. Hamlet. Antoniu şi Cleopatra. care acoperă a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Sonetele lui Shakespeare sunt mărturii ale deosebitului său talent poetic. Renaşterea literară se manifestă în secolele XVI-XVII. ideea că arta poate da eternitate iubirii. datorită experienţelor general umane pe care Shakespeare le descrie. Succesul cunoscut de această scriere a făcut ca. Prin intreaga sa creaţie. Thomas Morus (1477-1535). Este perioada supremaţiei politice. În afara pieselor de teatru. ulterior. aflaţi în contradicţie cu lumea şi cu vremurile. A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea. numele ei să devină un substantiv comun.

din 1543. întrucât respectul faţă de antici bloca adeseori tentativele de înnoire. Acesta susţinea. făcându-l să pară ridicol în faţa tuturor celorlalţi. cunoscut mai ales datorită dramelor sale (Viaţa e vis). şi s-au manifestat încercări de a pune bazele unui spirit ştiinţific. când trebuie să accepte că a alergat după himere poate fi citită şi ca o percepţie acută a schimbării mentalităţilor. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pământul nu este imobil. rămas însă în conştiinţa tuturor prin romanul Don Quijote de La Mancha. autor a peste 2000 de piese.3.5. Evul mediu cavaleresc. 8. Aceastea nu au reuşit în totalitate. Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă. Înfrângerea sa finală. mai ales datorită lui Tycho Brahe (1546-1601). Johannes Kepler 226 . dar au existat şi unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă. romane (Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei). idealurile înalte ale eroului intră în contradicţie cu societatea. ilustrată de autori precum Lope de Vega (1562-1635). nu pământul. astronom danez preocupat de perfecţionarea instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei corpurilor cereşti. autor de nuvele. se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că universul este infinit. Dar cercetările astronomice au continuat. şi au fost respinse de cei mai mulţi dintre savanţi până în vremea lui Newton. în De revolutionibus orbium caelestium. că Soarele. probabil. idealizat. Una dintre cele mai importante contribuţii ştiinţifice este. şi Calderon de la Barca (1600-1681). majoritatea comedii inspirate dintr-un viguros filon popular.O direcţie a creaţiei literare spaniole este dramaturgia. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele realizate înaintea inventării telescopului. spre deosebire de ceea ce se credea în acel moment. Dezvoltarea spiritului ştiinţific Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie. ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. dar sărăcită în planul moral şi comportamental. şi i-a luat locul o societate modernă. a dispărut o dată pentru totdeauna. Puritatea morală. Cel mai cunoscut reprezentant al Renaşterii literare spanile rămâne Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616). cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543).

Au mai fost realizate unele progrese în anatomie. Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat valabilitatea şi astăzi. nu circulare. Forme specifice ale Renaşterii s-au manifestat şi în zone marginale în raport cu Occidentul propriu-zis (în apaţiul scandinav. critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628). datorită disecţiilor.(1571-1630). maghiar sau polonez) şi au existat reflexe ale artei renascentiste şi ale umanismului şi în spaţii marcate de spiritualitatea ortodoxă. Astfel. datorită observaţiilor proprii. Muzica Apar mutaţii şi în muzică. ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476). Chiar dacă în plan ştiinţific Renaşterea nu a adus contribuţii excepţionale. Andreas Vesalius (1514-1554). 8. astronom german. În trigonometrie. Clement Jannequin.3.3. este cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice. chanson în Franţa. literar. conducând la mutaţii în plan artistic. a putut avansa. Renaşterea s-a răspândit în cea mai mare parte a Europei. ci în unul dintre punctele focale ale elipsei. dar şi comportamental. ştiinţific. Concluzii Apărută în Italia. etc. mai puţin 227 . interzise până atunci de Biserică.) 8. care evoluează şi ea. La curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres. prin observaţie şi experiment a deschis calea marilor mutaţii care vor începe cu secolul al XVII-lea. cum se credea până atunci. Palestrina. liedul şi cântecul coral în Imperiu.7. cunoscut ca Regiomontanus.6. şi că soarele se află nu în centrul. prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască perioadei: madrigalul în Italia. începe să lase loc şi muzicii profane. adesea datorită reformei. care publică în 1543 De humani corporis fabrica. Muzica religioasă.

precum Rusia sau Ţările Române (e adevărat.4. cuprinzând circa 20. în diversele ei forme de manifestare. respectiv alcătuirea unor lucrări privind evoluţia rusească de-a lungul timpului. 8. Astfel. mai ales în rândurile elitei existente atunci a început să se răspândească tot mai mult ştiinţa de carte rezultată din diverse forme de învăţământ şi din accesul la cărţi tipărite.000 de ilustraţii. literar) au stabilit modele care au inspirat societatea europeană şi pe cele influenţate de aceasta până în epoca modernă şi uneori până în zilele noastre. În secolul următor instrucţiunea şi şcoala în spaţiul rusesc au înregistrat o serie de progrese. au fost grupate la un loc. Letopiseţele locale ale diverselor cnezate ruseşti medievale. Ei i s-a adăugat o primă lucrare cu caracter modern şi anume Stepennaia kniga ce încerca să demonstreze legitimitatea istorică a împăraţilor ruşi. Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe. Rusia Multă vreme în statul rus în curs de formare cultura a fost la un nivel relativ scăzut. cât şi altele de istorie universală. tipografia din Moscova a scos de sub tipar peste 300. La jumătatea secolului al XVII-lea de exemplu. în douăsprezece volume. cu concursul bisericii ce a şi imprimat caracterul acestor publicaţii. respectiv Faptele apostolilor. Cultura în Răsăritul şi Sud-Estul Europei 8. coborând de la nivelul înaltei aristocraţii spre nobilii mărunţi (dvorenii) şi spre târgoveţi. respectiv redactarea unor 228 . alcătuindu-se Letopiseţul general al lui Nikon.000 de abecedare.000 pagini şi 10. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate domeniile creaţiei (artistic. Tot lor li se datorează şi continuarea preocupărilor de istorie. cu un important decalaj temporal). ştiinţific. Primele tipărituri ruseşti au apărut în anul 1551 din iniţiativa ţarului de atunci Ivan al IV lea. un rol covârşitor în domeniul cultural l-au avut clericii care între altele patronau şi o serie de şcoli pe lângă mănăstiri. În continuare. Ceaslovul etc. predominantă fiind oralitatea.4.1.receptive la noile tendinţe. Odată cu secolul al XVI-lea. cuprinzând atât elemente de istorie rusească. În vremea aceluiaşi ţar a existat o preocupare deosebită pentru trecutul istoric. adevăr şi optimism şi plasează omul în centrul universului. invenţia occidentală pătrunzând şi acolo.

multă vreme în lumea rusească au fost alcătuite şi au circulat scrieri religioase de tot felul între care un loc aparte l-a avut literatura hagiografică. continuându-se astfel mai vechea serie a manuscriselor. cea mai de seamă personalitate ortodoxă din statul în care trăia. Cea mai însemnată dintre cărţile sale. A alcătuit o amplă operă Molitvelnicul. Într-un anume fel de spaţiul cultural rusesc propriu-zis era legată şi cultura celei mai mari părţi a bieloruşilor şi ucrainienilor (unii dintre aceştia. având o programă de studii identică cu a şcolilor superioare din Occident. Acesta era fiul domnitorului român Simion Movilă şi a făcut carieră în regatul Poloniei. ce a stat de altfel la baza lucrărilor Sinodului de la Iaşi din 1642 patronat de domnitorul Vasile Lupu a fost Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a răsăritului devenită apoi pentru multă vreme manual în şcolile teologice ortodoxe de pretutindeni. Sub influenţa bizantino-ortodoxă. Erau alcătuite şi pe baza învăţăturilor biblice o serie de lucrări tinzând a avea caracter enciclopedic pentru viaţa oamenilor. Şcoala păstorită de mitropolitul Petru Movilă a fost cea mai veche instituţie de învăţământ superior la slavii ortodoxi. De asemenea au apărut şi primele traduceri din literatura occidentală. în condiţii complexe. A alcătuit o lucrare polemică împotriva catolicilor intitulată Litos sau Piatră din praştia adevărului al sfintei biserici ortodoxe ucrainiene.lucrări ce aveau în vedere evenimentele contemporane. La Kiev a înfiinţat o academie duhovnicească. Moscova etc. fie pentru apărarea ortodoxiei atacată din mai multe direcţii. fie pentru necesităţile cultului. ajungând în 1632 în calitate de mitropolit al Kievului. în oraşul de pe malurile Niprului a făcut să funcţioneze o tipografie în care au apărut numeroase cărţi de natură religioasă. Alături de acestea au început să apară şi creaţii literare mai însemnate în proză ce aveau legătură directă cu realităţile vremii. sub titlul de Domostroi. cu Petru Movilă debuta prezenţa 229 . Pe lângă aceasta. precum şi un personal didactic temeinic pregătit. ce temporar s-a deplasat la unele instituţii şcolare de tip superior (pentru vremea aceea) la Iaşi. Între figurile culturale ale acestora s-a impus în mod deosebit Petru Movilă (1596-1647). De fapt. A avut o activitate culturală deosebită. ce îşi propunea să restituie texte fudamentale ale ortodoxiei. iar la jumătatea secolului XVII a funcţionat o vreme la curtea ţarului şi primul teatru rusesc. legate şi de stăpânirea poloneză asupra lor acceptaseră unirea cu biserica catolică).

Noul stil punea în centru un turn în formă de piramidă. În secolul al XVI-lea în artă. Dispariţia statelor medievale balcanice precum şi dispariţia aristocraţiilor feudale din zonă care într-un fel sau altul îşi protejau cultura proprie au avut efecte deloc pozitive în noile condiţii istorice de desfăşurare a vieţii spirituale a oamenilor. pierzându-se astfel iremediabil o serie de bunuri culturale. respectiv lăcaşurile religioase au avut un rol de seamă în promovarea şi răspândirea culturii.românească în aria culturală rusească ce avea să aibă apoi iluştri reprezentanţi precum Spătarul Nicolae Milescu sau Dimitrie Cantemir. Începurile artei creştine în Rusia au stat în mare măsură sub semnul a două realităţi paralele. când s-au manifestat şi unele tendinţe spre realism depăşind încadrările religioase. Totuşi. atât în domeniul edificiilor bisericeşti. cât şi al unor construcţii laice. miniaturistica dobândind o pondere cu totul deosebită.2. abia în timpul domniei lui Petru cel Mare şi datorită reformelor acestuia începe o etapă. cu bază octogonală. ca şi mai târziu. Bisericile ridicate în acest stil erau împodobite în interior cu fresce şi icoane. Cultura popoarelor sud-est europene sec.4. de exemplu în Bulgaria pentru destulă vreme a fost interzisă construirea de noi biserici creştine iar cele existente şi mai cu seamă mănăstirile au fost lipsite în mare măsură de mijloacele necesare desfăşurării activităţii şi chiar a supravieţurii lor. Aceleaşi tendinţe au continuat şi în veacul al XVII-lea. În cursul cuceririi. ce a influenţat profund viaţa sub cele mai diverse forme. mai cu seamă destinate scopurilor militare. respectiv stilul popular şi pe de altă parte cel adus din Bizanţ. cu precădere în arhitectură. au avut loc o serie de distrugeri. 8. de încadrare a ei în ceea ce era Europa acelor timpuri. Acolo se aflau şi numeroase cărţi de cult. mai ales în cea ce priveşte portretul şi peisajul. important centru cultural nu numai religios al ortodoxiei sud-est europene au reuşit să-şi continue activitatea datorită 230 . Ori în o serie de zone. cultura rusă rămânea profund ancorată în tot ceea ce era evul mediu. inclusiv cele de la muntele Athos. XVI-XVII Generalizarea încă din secolul al XV-lea a stăpânirii politice otomane în întregul spaţiu de la sud de Dunăre şi Sava a avut consecinţe şi asupra evoluţiei culturale a popoarelor din zonă. Se ştie că în evul mediu biserica. Multe dintre acestea. timidă şi sinuoasă. s-a creat un nou stil.

Pe lângă mănăstiri funcţionau şcoli unde activau călugări şi care contribuiau la răspândirea culturii pe cale orală. Totuşi cultura popoarelor balcanice a continuat să se manifeste. Acolo s-au copiat şi s-au multiplicat lucrări mai vechi. ei aparţineau comunităţii culturale ortodoxe sudslavă şi adeseori originea lor etnică nu este cunoscută sau este controversată. mai cu seamă că lipsea o bază materială şi o implicare cât de cât a autorităţilor statale. Practic. 231 . Circulau în continuare multe traduceri sau prelucrări după opere bizantine. adeseori prea puţin schimbată de la o generaţie la alta. cea mai mare parte a populaţiei nefiind atrasă în sfera unei astfel de activităţi. de unde a fost desemnat a participa şi la unele reuniuni religioase în occident. ce a avut un periplu pe la Târnovo. Târnovo. Constantinopol. producţia originală fiind foarte modestă. mai cu seamă în aşezămintele monahale. în domeniul artelor. Plovdiv. trecând apoi prin Suceava şi devenind mitropolit al Kievului. Deceani (una dintre cele mai importante mănăstiri sârbeşti). dascăli sau grămătici scriau şi predau atât în vechea limbă bisericească. Manifestări modeste în plan cultural au fost în unele târguri bulgăreşti ce tindeau a dobândi statut urban. de popularizare pe înţelesul credincioşilor faţă de catolicism şi de mahomedanism. Manifestările culturale au fost în general modeste. s-au alcătuit culegeri sau rezumate ale acestora. precum şi unele biserici din Sofia. ulterior şi pe lângă unele biserici călugări mai instruiţi.generosului sprijin al domnitorilor ţărilor române de la Ştefan cel Mare la Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Acolo. de caracter bulgar a fost o stagnare dată fiind atitudinea stăpânitorilor sprijinitori exclusiv ai artei musulmane. cât şi în limba vorbită de popor. Astfel de centre au fost mănăstirea Rila. În secolul al XV lea s-a ilustrat în mod deosebit Grigorie Tamblac. părintele „renaşterii bulgare”. în diversele limbi slave ca şi în limba greacă în traziţie. mănăstirile athonite Hilandar şi Zografu. Moştenirea culturlă s-a transmis totui. cărora li s-au adăugat şi o serie de scrieri polemice. În general ea era o cultură de factură bizantină cu trăsături specific populare. unde existau centre de copiere şi păstrare a manuscriselor şi unde au început a fi alcătuite chiar şi unele scrieri cu caracter istoric ce au precedat şi au pregătit activitatea lui Paisie Hilandarschi. slavona. Cărturarii erau mai ales clerici.

negustori sau funcţionari ce îşi desfăşurau activitatea în această regiune de factură catolică. Sub influenţa reformei au apărut şi o serie de idei de promovare a unei unităţi a slavilor de sud. în a doua jumătate a secolului al XVIlea au fost publicate atât de către protestanţi cât şi de catolici aparţinând contra-reformei o serie de lucrări în limbile ce se cristalizau abia: slovenă şi croată. în Istria. precum şi comunitatea de neam cu populaţia din ţările dunărene. asemănătoare „titanilor” renaşterii italiene a fost ragusanul 232 . în lucrarea sa Il regno degli slavi (1601) a alcătuit prima istorie a popoarelor balcanice. clerici. Numeroşi umanişti iugoslavi şi-au desfăşurat activitatea şi în centre din apusul Europei. în spiritul istoriografiei italiene au fost alcătuite scrieri istorice. în părţile apropiate de Marea Adriatică. traducător al Bibliei în limba populară. cel mai de seamă reprezentant al reformei în Iugoslavia. Au existat şi istorici mai însemnaţi precum Ioanes Lucius şi Mauro Orbini. existând astfel şi posibilitatea unei comunităţi culturale cu Europa occidentală. în anul 1532 a avansat ideea originii comune a slavilor. precum şi faptul că ei sunt un singur popor şi vorbesc o singură limbă. relativ numeroase. în oraşele Dalmaţiei. Astfel. macedoneni etc. Interesant este de asemenea capitolul specal consacrat istoriei vlahilor balcanici în care afirmă ideea originilor latine şi a romanităţii lor. cât şi a italienilor. în o parte a Croaţiei şi Sloveniei. atât din rândurile populaţiei slave. croaţi. Începând cu Primoz Trubar. Acolo au apărut şi s-au manifestat o serie de purtători ai ideilor umaniste proveniţi din rândurile unei pături culte. Sub influenţa ideilor umaniste a început să se acorde o atenţie mult mai mare istoriografiei. amândoi raguzani. J. considerat atunci de el şi contemporanii săi ca fiind urmaşi direcţi ai ilirilor. Astfel.) a avut şi o serie de urmări în ceea ce priveşte evoluţia culturii înregistrându-se şi deci realităţi ţinând de mai multe arii culturale. Pribojevici.Într-un anume fel instaurarea dominaţiilor străine asupra diverselor popoare slave din jumătatea vestică a Peninsulei Balcanice (sârbi. În secolele XVI şi XVII mai ales în Dalmaţia. Orbini. În lucrarea sa intitulată: De regno Dalmatiae et Croatiae (1603) a dat o relatare amănunţită. au existat condiţii favorabile pentru răspândirea umanismului şi renaşterii. M. uneori pe bază de documente. în care era larg răspândită şi limba latină. uneori cu accente critice a trecutului istoric al slavilor. de către autori croaţi şi sloveni. precursor al iugoslovenismului. O figură aparte. evocând mai cu seamă din trecutul diferitelor oraşe sau regiuni. iar mai târziu a reformei.

biserica avea în exclusivitate monopolul culturii. unde se transcriau manuscrise. cele mai multe cu conţinut religios. iar influenţele renascentiste au fost cu totul minore. mai ales la Ohrida şi Peci. hamame etc. manifestările au fost modeste. astronom. realizări de seamă ale arhitecturii musulmane cum sunt de exemplu cele de la Skopje. basme şi mai ales poeme de natură lirică sau epică. În spaţiul stăpânit de otomani.. şi care pregăteau cadre pentru funcţile militare şi religioase din imperiu. respectiv genealogii (rodoslovii) sau letopiseţe. În spaţiul sârbomacedonean au fost ridicate şi o serie de clădiri publice. Milesevo. respectiv culegeri de texte. A continuat pictarea unor icoane sau a pereţilor unor biserici şi mănăstiri. însă calitatea realizărilor artistice era inferioară. 233 . geamii. Peci. Imediat după cucerire. În domeniul artelor.Roger Boscovici. posedând între altele importante biblioteci de manuscrise orientale. Au fost ridicate în diverse locuri numeroase moschei. majoritatea religioase. mai ales în mediul urban. în teritoriile respective au apărut o serie de şcoli musulmane. precum cel denumit al lui Brancovici. În acea perioadă s-au cristalizat şi sau transmis din generaţie în generaţie cicluri epice despre haiduci sau despre perioada cuceririi otomane: ciclul despre Lazăr. autori anonimi creând proverbe. Pe lângă aceasta a existat şi o creaţie spirituală populară. considerat a fi în cultura croată cel mai de seamă literat al perioadei premoderne. cunoscut în secolul XVII în întreaga Europă. A continuat şi redactarea unor lucrări cu conţinut istoric. arareori artiştii se apropiau de realităţi. matematician. s-a înmulţit numărul creaţiilor poetice. cu o serie de reprezentanţi între care cel mai de seamă a fost I. se alcătuiau între altele şi aşa numitele damaschine. multe din acestea având şi un rol cultural. lirice sau epice. În zona dalmatină. Scrisul a continuat a fi o preocupare mai cu seamă în centre monahale de veche tradiţie. dramatice etc. Gundulici. fizician şi filosof. dar şi cu caracter moralizator sau literar narativ. Predomina tradiţionalismul. ce relata aspecte despre primele două veacuri ale turcocraţiei cuprinzând şi ştiri despre români. dar şi cu caracter literar şi artistic. limbile orientale. precum Ohrida. în special despre Mihai Viteazul. ciclul despre Marco Cralievici etc. în acele regiuni s-a dezvoltat şi o cultură musulmană. matematică etc. unde se predau dreptul musulman. mai ales la Ragusa. Alături de ortodoxi.

O astfel de evoluţie a fost favorizată de interesul acordat sistemului educaţional la toate nivelele. în secolul al XVI lea. respectiv italiană. ce a devenit practic o instituţie de tip universitar. funcţionau pe lângă moschei. au funcţionat acolo atât medrese. Acolo era un învăţământ elementar religios. de pe poziţii catolice. instaurându-se şi acolo ca fenomen major doar în diverse forme manifestarea unei culturi de tip popular.4. Gjon Buzuku a publicat. pornindu-se de la studierea perceptelor Coranului. Marile resurse financiare ale Imperiului ca urmare a cuceririlor. şcoli confesionale musulmane. de exemplu. şcoli de tip primar. într-o primă etapă în idiom grec şi vlahii. datorită controlului veneţian şi cei care au intrat odată cu sfârşitul epopeii lui Skanderberg sub multiseculara stăpânire otomană ce a dus la o ruptură cu cultura occidentală şi la o decădere în plan cultural. respectiv românii balcanici (Moscopole) 8. După o pregătire de bază unii elevi îşi puteau continua pregătirea la şcoli mai înalte.Şi locuitorii spaţiului etnic albanez au fost divizaţi destulă vreme între cei ce mai aveau contact cu lumea occidentală. cum o desemna de altfel şi numele Casa 234 . pentru băieţi. ştiinţa şi arta turcească. cât şi şcoli italiene în porturile de la Marea Adriatică sau şcoli greceşti în centre din interior unde trăiau şi aveau să se manifeste în mod deosebit. aceste medrese de pe lângă moschei au avut un rol asemănător cu cel al multor mănăstiri din vremurile medievale ale Europei occidentale. În Capitală exista o şcoală superioară. Cultura otomană Perioada clasică a Imperiului otoman. medrese. numărul lor crescând impresionant de mult în sate şi oraşe în secolul al XVI-lea. Astfel. o carte de rugăciuni: Beshari. prima apariţie în limba albaneză.4. precum şi transferul masiv de învăţaţi arabi şi persani din Orient la Istanbul şi nu în ultimul rând preocupările deosebite ale unor sultani precum Soliman Magnificul pentru o adevărată „politică culturală” explică o astfel de situaţie. Astfel. Totuşi. înfiinţată de Mahomed al II lea în apropiere de fosta catedrală Sfânta Sofia. în special jumătatea secolului XVI dominat de Soliman Magnificul a însemnat şi un apogeu în ceea ce priveşte literatura. precum cea de la Adrianopol şi mai cu seamă cea de la Constantinopol. De fapt. Acolo s-a manifestat şi o anumită înfruntare între adepţii celor trei religii între care era divizată populaţia.

recent descoperită de Columb. Alţi autori au alcătuit o serie de portulane privind Oceanul Indian. precum medicină. Existau aşadar cronici oficiale sau semioficiale dar şi altele. Au fost atunci şi o serie de preocupări în cele mai diverse domenii ale ştiinţelor. de exemplu Selim I şi Soliman Magnificul. Începând cu sultanul Selim I un rol deosebit o fost acordat literaturii istoriografice. urmaţi de viziri şi mari demnitari. menită a evoca din punctul de vedere al otomanilor cuceririle şi războaiele purtate cu ghiaurii. spaţiul pontic etc. În secolul următor un poet de seamă a fost Baki. alcătuindu-se opere atât în turceşte cât şi în persană. Aceşti poeţi s-au bucurat de sprijin de tot felul mai cu seamă în vremea lui Soliman Magnificul. În vremea lui Soliman au fost redactate circa 60 de cronici de autori diferiţi. În vremea sa a fost alcătuită prima mare colecţie de codice sau regulamente otomane (canunname). În secolul al XVI lea. creatori de cultură. A existat o vreme şi obiceiul ca mari viziri să scrie cronici însemnate pentru că cuprindeau şi multe date din cele trăite şi înfăptuite de ei. Cel mai cunoscut poet în secolul al XVI lea a fost Fuzuli. în primul rând literaţi ce au scris în limba turco-osmană. ce a căpătat în lumea otomană epitetut de Canuni adică Legiuitorul. cu creaţii epice. ce a lăsat nu mai puţin de 16 cărţi de versuri. au ocrotit cultura. serie ce a urmat şi sub urmaşii săi. I s-au adăugat şi alţii. ce a fost cultivat. inclusiv ale unor autori care relatau despre evenimente ai căror contemporani erau. original. Golful Persic. dar şi alţii au alcătuit o serie de poezii. O serie de sultani. în lumea otomană a fost cultivat genul poetic. dar şi cu o serie de date ce figurează acolo.Ştiinţei. gustul pentru frumos. o atenţie deosebită a fost acordată jurisprudenţei şi activităţii legislative. în epoca clasică. Astfel. S-a pus accent pe lirică care căuta să educe şi o anumită mentalitate despre viaţă. multe cu încărcătură mistică etc. a fost cel al geografiei istorice. erotismul socotit ca un dar al lui Allah etc. matematici. Mai mult decât în alte părţi ale continentului. şi chiar au avut ei însuşi preocupări pe această direcţie. unde se studiau diferite discipline în mai multe facultăţi ce urmăreau în principiu formarea intelectualilor societăţii otomane: ulema. mai cu seamă în vremea sultanului Soliman. necunoscute de europeni atunci şi ce stârnesc discuţii chiar şi în zilele noastre. marele amiral Piri Reis (14701554) a alcătuit două hărţi în care figura şi lumea nouă. promovând totodată ca mecenaţi. Un domeniu aparte. imnuri. 235 . Astfel.

pe lângă cea românească. monumente unice în lumea islamică. poduri etc.. A avut un rol esenţial în edificarea a nu mai puţin de 300 de monumente diverse între care şi marile moschei din Istanbul. În 1575. nu şi în cel european renascentist. supranumit Michelangelo al Turciei. baraje şi apeducte. a fost cultivată deosebit astronomia. urmându-se o tradiţie orientală. Bibliografie 236 . în capitală. moschea Seyhzade. mausolee. Monarhii de pe malurile Bosforului s-au îngrijit în mod deosebit să ridice o serie de palate şi edificii religioase care să înfrumuseţeze oraşele şi mai cu seamă capitala. ce a trăit o vreme şi în spaţiul românesc. stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai cu seamă principele Dimitrie Cantemir. moschea Suleymanie etc. în spaţiul otoman s-a manifestat un interes deosebit pentru arta caligrafică. a devenit arhitect. a fost înfiinţat un observator astronomic. După Mimar Sinan a început un declin în spiritul tradiţionalismului. A mai lăsat urmaşilor medrese. spitale. Astfel de exemplu.astronomie etc. pentru gravurile în metal etc. Dat fiind că religia islamică interzicea zugravirea chipului uman. considerată de unii cea mai de seamă realizare arhitectonică din vremea sultanilor. ce sunt ilustrative pentru ce s-a denumit stilul otoman. precum Moscheea lui Selim I. pentru miniaturistică de tot felul. sultanul încredinţându-i responsabilitatea activităţii arhitectonice din întregul imperiu. Acolo au fost ridicate însemnate monumente. În spaţiul cultural constantinopolitan. Provenit dintre tinerii greci din Asia Mică. ridicată la începutul secolului XVII în capitală. tiparul fiind introdus în Turcia abia al 1528-1529.. Mai ales aici s-au făcut simţite influenţele orientale arabo-persane. excepţie făcând Moschea Albastră. Viaţa artistică a fost şi ea bogată şi plină de originalitate. Acest observator a devenit cunoscut în spaţiul islamic. în cursul secolului al XVII lea au trăit vremelnic şi o serie de reprezentanţi ai culturii diferitelor popoare trăitoare în mozaicul plurietnic între care menţionăm pe Nicolae Milescu. care a funcţionat o vreme într-un palat ce aparţinuse aventurierului Andreea Gritti. devenit ulterior şi un reprezentant de seamă al culturii otomane. Un loc de frunte l-a avut arhitectul Mimar Sinan (1490-1588). fost o vreme ienicer.

R. Istoria medie universală. Le XVIIe siècle. Istoria Asiei. 1995 Universitatea Spiru Haret. Initiation au siècle de la Renaissance 1480-1610.. Editura Lucman. Des grandes découvertes à la ContreRéforme. Vol. Învăţământ la distanţă. Bucureşti. 2002 Manolescu. Michel. Danielle şi Vadime.I: Europa apuseană. Corint. Bucureşti.). părţile I-II. Péronnet. Le XVIe siècle. 1993. Meridiane.). 1999 Delsalle-Faid’herbe. Le XVIe et XVIIe siècles. Bucureşti. Editura Meridiane. L’Europe au XVIe siècle. Manolescu. Michel. Istoria evului mediu. Între China şi Pacific. Radu (coord. Yves-Marie. Robert (coord. 1996. Cultura Africii. Bucureşti. Hachette. Civilizaţiile extra-europene Boivin. Istoria Indiei. Editura Fundaţiei România de Mâine. Sinteze. Michel. Bucureşti. Anul I. Hachette. 1620-1740. Corint. Histoire moderne. 2003 Sinteze şi monografii 1. Bucureşti.Manuale Bercé. Danielle. 1982 237 . 1492-1620. Vasile. Bréal. Paris. Civilizatiile amerindiene. Paris. 1992 Cassan. 2006. Bucureşti. C. 2002 Elisseeff. Frobenius. Radu (coord. Istoria Japoniei. 2002 Cros. Elisseeff. Péronnet. Paris.). Ellipses. Leo. Corint. Bucureşti. Paul. Sedes. Michel. De lq Contre-Réforme aux Lumières. 2003 Cristian. Alain. Molinier. 1992 Muchembled. Civilizaţia japoneză. 1980. Bucureşti. Paris.

Jocurile schimbului. 2 vol.. Le temps de l’Espagne. London. Renaşterea europeană. Bucureşti. Bucureşti. Ţvetan. Descoperitorii. 2 vol. Pre-columbian America. Bucureşti. Lumea chineză.1985-1986. Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul.. Renaşterea italiană. Bucureşti. 2002. Bucureşti. 1994 2. Favre. 1979 Sourdel. 2003 Miquel. Burke. Perry. 2002 Stamm. Corint. Istoria arabilor. Fred. Jacques. M. Hachette. Bartolomé. Jacques. Meridiane. Civilizaţia Europei occidentale Anderson. 1969 Boorstin. Bucureşti. Dominique. Mediterana si lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea. Bucureşti.. Paris. Civilizaţiile precolumbiene.. Bucureşti. Peter. Aztecii. Daniel. Braudel. Lineages of the Absolutist State. Henri. Bucureşti. 1999 Berence. 2001 Lehmann. 1974 Simoni Abbot. Bucureşti. All. Istoria vieţii private. Jacquart. 2 vol. Lee A. Duby. Iaşi. Fernand. Timpul lumii. Centru şi periferii. André. Civilizatia chineza. 1996 Braudel. 6 vol. Bennassar. Bucureşti. Meridiane. Jean. XVIe-XVIIe siècle. Armand Colin. Islamul şi civilizaţia sa. vol. vol. Renaşterea. Bucureşti. 1994 Parsons. 1995. Peter. Georges (coord. Braudel. 2004 238 . Iaşi. Henri. Anne.3-4. Le 16e siècle. Aztecii. Mayaşii. 2003 Todorov. 1985 Granet. Vincent.1989.Gernet. Civilizatiile africane. Meridiane. Marcel. Meridiane. Institutul European.1985. Meridiane.). Meridiane. Soustelle. Bennassar. 1977 Aries. Bartolomé. 1998. Ed. I-II. Philippe.1995 Lombard. Paris. Paul. Cucerirea Americii. China imperiala. Bucuresti. Braudel. Fernand. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Fernand. Denise. Fernand. Corint. Bernard. Meridiane. Problema Celuilalt. Gendrop.. Burke. Humanitas.. Incaşii. Meridiane.1984. Corint.

1972 Delumeau. Pierre. Ganshof.. Corint. Carlo. 1973. Meridiane. Lebrun. 2002 Febvre. Paris. Paris. François. McLuhan. Lucien. Carol Quintul: suveran. Hachette. The Counter Reformation..). 1961 MacDonald. Belu. Naşterea omului de afaceri în evul mediu. François (dir. Artemis. Spania: mărire şi decădere. Corint. Prentice Hall International. 1999.Carpentier. tome premier. 2002 Favier. 1998. Seuil. Bucureşti. Paris. Goldenberg. Ed. XVIe et XVIIe siècles. London. All. Faure. Immanuel. Emile. The Age of Humanism and Reformation. Marile descoperiri geografice. 1995. Brânza şi viermii. Histoire des relations internationales. 239 . Naissance et affirmation de la Reforme. Bucureşti. Bucuresti. Bucureşti. Artemis. de la Alexandru Macedon la Magellan. Jean. Teora. London. L’expansion européeenne du XIIe au XVe siècle. Flammarion. 2 vol. 2003 Ginzburg. Bucureşti. Histoire de l’Europe. Robert. Jean. Des humanistes aux hommes de science.. Paul. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Bucureşti.G. Paris. Renasterea. Civilizaţia Renaşterii. 1474-1643. Le Moyen Âge. Pierre. Paris. Norbert. Bucureşti. 1964 Geiss. 1500-1558. Perrin. Cornelia. 1971 Hale. Jill. 1968 Elias. dinast şi apărător al credinţei. S. Thames and Hudson. Bucuresti. Paris. All. Bucureşti. All. Jean. A. 1977 Dickens. Paris. 2001. PUF.. 1969 Comorovski. Delumeau. Le monde de Jean Calvin.. Epoca marilor descoperiri geografice. 1991 Chaunu. Galaxia Guttenberg. Istoria lumii din preistorie până în anul 2000. Martin Luther. Marshall. Histoire de la pensée européenne. Leonard. un destin. Aur şi mirodenii. 1975 Mandrou. Stewart. 1985. S. Paris. Fifteenth and Sixteenth Centuries. Bucureşti. Ed.G. A. La civilisation de l’Europeà la Renaissance. Histoire générale du Protestantisme. Paris. Seuil. 1973 Dickens. John. 1992 Chaunu. La société de cour. 2003 Kilsby. Jean. 1998. Literatura Umanismului şi Renaşterii. Europe in the Fourteenth. Editions Complexe. Bucureşti. Jean. Bucureşti. L’Aventure de la Reforme. 200 Favier.

Keith. Franţa: renaştere. Edouard. Chişinău.Mignot. All. 2001. Randell. 2004 Nicoară. Venard. Pietri. D’Otton le Grand à Charles Quint. vol. 1996 Oţetea. religie şi refacere: 1494-1610. De la Cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. All. Univers. Histoire de l’art Flammarion. Bucureşti. H. Jaqueline. Bucureşti. Randell. Istoria Universală Larousse. Suzanne. Editura Enciclopedică. Bucureşti. Jean Calvin şi Reforma târzie. De la revoltă la independenţă: Ţările de Jos. Le Saint Empire romain germanique. 1550-1650. Morineau. Luce. Tallandier. Francis. Bucureşti. Imperiul mongol şi Gingis Han. 2. 2008 Russ. Flammarion. din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea. Corint. Machiavelli. Pillorget. 2000. L’annonce des temps nouveaux (1453-1492). Librairie Félix Alcan. Randell. Rady. Jean-Paul. Paris. Bucureşti. 2001. Paris. Bucureşti. Mousnier. O istorie a secularizării. Keith. 2006 Roux. Pierre. vol. Bucureşti. Bernard. A. Marcel. Renaşterea şi Reforma. Paris. De la Evul Mediu la Secolul Luminilor. XIV-XVIII). 1996. 1994. Cartier. Bucureşti. Paris. Halphen. All. Luther şi Reforma în Germania. All. Marc. Accent. Keith. Renaudet. 1931 Rady. Favier. 2001. All. Reforma catolică şi contrareforma. Perroy. 1517-1555. Quentin. 2005 Oliveira Marques. Politică şi politeţe în Franţa. Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia. Bucureşti. II. Bucureşti. Chişinău. 1999. 2005. Henri. Monarhia absolută din secolul al V-lea până în zilele noastre. Iaşi. Aventura gândirii europene. Keith. Daniel. 2000 Riché. Arc. 240 . Randell. Istoria Portugaliei. Elisabeta I si guvernarea Angliei. Martin. de. Michel. Rabreau. All. 2001. Guillemain. Univers Enciclopedic. Cluj-Napoca. 1989 Pirenne. Le monde et son histoire. O istorie a ideilor occidentale. Jean. Louis. Institutul European. Temps Modernes XveXVIIIe siècles. 2000 Muchembled. 2005 Skinner. La fin du Moyen Âge. Keith. Bucureşti. 1968. Augustin. Roland. Andrei. Randell. Robert. Rapp. Simona. Martin. Bucuresti. Societatea rafiinată. Handelsman. Claude.

Aurel. Căzan. Sistemul mondial modern. 2000 Mantran. Soliman Magnificul. 1978.1-2. Bucureşti. 1956. Bucuresti. Istoria artei europene. Mustafa Ali. Bucureşti. Histoire de l’Autriche. Biserica ortodoxă ieri şi azi. Bucureşti. vol. 1971. 2001. 1997. 1996. Kondratieva. Elisabeta I: religia şi politica externă. Manual pntru uzul studenţilor. Gergely. 1523-1721. II. 2004 Ciachir. Bucuresti. Iaşi. Inalcik. Corint. 1999. Meridiane. Istoria Balcanilor. Bucureşti. vol. All. Imperiul Otoman şi sud-estul european (până la 1878). Arta Renaşterii. Jacques. 2000. Bizanţ după Bizanţ. Bucureşti. Barbara. Max. Weber. 1961. 1976. Bucureşti. Warren. Jelavich. 3. Bucureşti. Epoca clasică. Brăila. Bucureşti. Meridiane. 1997. Bucureşti. Virgil. Bucureşti. Mihai Ţările Române şi Înalta Poartă. Raţiunea dominantă. Jean. Istoria Ungariei. 1992. Vătăşianu. Bucureşti. Suedia şi zona baltică. Vechea Rusie. 1300-1600. vol. Etica protestantà şi spiritul capitalismului. Ion. Nicolae. Richard. Robert. Bucureşti. 1993 Cândea. All. Imperiul otoman şi Europa de sud-est – de la origini până în anul 1918. 1993. vol. Teora. Bucureşti. I. Imperiul otoman. 1968 Wallerstein. 2004 Chirtoagă. Droz. 1610-1661. Istoria slavilor. Istoria Imperiului Otoman. Virgil. Iorga. Decei. Andrina. Halil. Bucureşti. Odorheiul Secuiesc. 241 . 1979.Stiles. 2001. Franţa şi cardinalii. Mehmed. Xxx Istoria bisericească universală. 1996. Cadrul juridic al relaţiilor românootomane în evul mediu. Immanuel. Meyendorf. Civilizaţia Europei Centrale si de Sud-Est Andras. André. Istoria turcilor. Anastasia. II. Paris. All. 1998 Clot. Bucureşti. Cluj-Napoca. 1994 Wilkinson. John. Maxim. Ileana. Bucureşti. Nicolae. Tamara. Istoria Imperiului Otoman. Turcii-otomani.

Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice. Bucureşti. Zollner. Bucureşti. Pentru Institutele teologice. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în evul mediu. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (sec. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent. Michelina. 1997.Păcurariu. 2005 Wandycz. sociale şi religioase 2. Piotr. Chişinău. 1992. război şi comerţ în Islam. Dan. Pace. Civilizaţiile extra-europene China India Japonia Mongolii Civilizaţia Islamului Imperiul otoman Africa Neagră 242 . Bucureşti. XV-XVII). Istoria bisericească universală. Istoria Austriei. Şesan. teologie. Imperiul Otoman. vol. Bucureşti. Preţul libertăţii. Zamfirescu. 1995. De la începuturi până în prezent. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Erich. Rămureanu. Introducere: structuri politice. Creştinismul bizantin. Manual pentru seminariile teologice. tradiţii monastice. 1992. Ioan. Janos. 1993. Bucureşti. Istoria bisericii ortodoxe române. Tenace. Milan. Constantin. 1992. Mircea. Viorel. I. vol. 1998. Istoria bisericească universală. Ioan. 2002. Ungaria. 1994. Bodogae. Szavai. Andrina. Istorie. Stiles. 1450-1700. I-II. Bucureşti. Rămureanu. Cuprins Cuvânt înainte 1. Rezachevici. Bucureşti. vol. 1998. II (1054-1982). Panaite. Teodor.

Începuturile expansiunii europene 4. Structuri politice în Europa secolele XVI-XVII Imperiul Romano-German Absolutismul Franţa Anglia Scoţia Irlanda Spania Portugalia Italia Cantoanele elveţiene Spaţiul Scandinav Revolta antispaniolă din Ţările de Jos Polonia Rusia Europa Centrală Sud-Estul Europei 6. Economie şi societate: Geneza relaţiilor capitaliste 5. Cultura Viaţa intelectuală în Occident la sfţrşitul Evului Mediu Renaşterea: aspecte generale Renaşterea literară şi artistică Cultura în sud-estul Europei 243 . Biserica si viaţa religioasă Viaţa religioasă înaintea Reformei din secolul al XVI-lea Reforma protestantă Reforma catolică Ortodoxia în secolele XVI-XVII 8. Relaţiile internaţionale în secolele XVI-XVII 7. Marile descoperiri geografice.America Precolumbiană 3.

Cuprins 244 .9. Bibliografie 10.

245 .